Enigma Otiliei

de George Călinescu
-particularitățile textului narativ-

Personalitate culturală enciclopedică românească, G. Călinescu a fost supranumit „una

dintre cele mai fertile și inspirate minți de cărturar de la Dimitrie Cantemir până în zilele
noastre” (Geo Bogza). El își desfășoară activitatea la sfârșitul perioadei interbelice și începutul
celei contemporane, aducând contribuții semnificative în calitate de critic, istoric și teoretician
literar. Opera sa de căpătâi o constituie “Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, o
lucrare amplă, de referință pentru tezaurul cultural românesc. Ca romancier, el este rezervat cu
privire la formula modernistă, proustiană, promovată în perioada sa, preferând realismul critic
(de factură clasică), pe care îl interferează cu procedee inovatoare. El supune omenescul unui
examen critic atent, dorind să reliefeze eternele valori sufletești și de conștiință, nu psihologia.
Publicat în 1938, “Enigma Otiliei” reprezintă un roman realist obiectiv de factură
balzaciană, ce înglobează elemente de modernitate. În viziunea lui G. Călinescu, romanul nu ar
trebui să fie “pur” din punct de vedere compozițional, astfel că „Enigma Otiliei” devine o
sinteză estetică și tematică ce conturează fresca burgheziei bucureștene în primele decenii ale
secolului al XX-lea. Dintre elementele de modernism, inovații specifice epocii, se remarcă
personajul-reflector și tehnica perspectivei poliedrice. Personajul-reflector Felix Sima este cel
alături de care viziunea naratorului omniscient “coboară” în planul acțiunii, portrete și interioare
fiind prezentate din unghiul personajului, dintr-o poziție intradiegetică (de exemplu, observația
caselor de pe Strada Antim sau a camerei Otiliei). Perspectiva poliedrică (“tehnica oglinzilor
paralele”) se manifestă prin amplasarea Otiliei Mărculescu în centru judecăților celorlalte
personaje, judecăți adesea contradictorii. Fiecare personaj pare să comunice o părere despre
Otilia, multitudinea unghiurilor și divergența opiniilor confirmând definitiv caracterul enigmatic
al personajului.
Titlul inițial, „Părinții Otiliei”, reflecta ideea balzaciană a paternității, fiecare personaj
determinând într-un fel soarta orfanei Otilia, asemenea unor părinți. Autorul schimbă titlul din
motive editoriale și deplasează accentul de la un aspect realist, tradițional, la tehnica modernă a
reflectării poliedrice, prin care este realizat personajul titular. În esență, personajul feminin
eponim se sustrage oricărei tipologii, Otilia fiind spontană, naturală, imprevizibilă, exuberantă,
„o identitate mercurică – un adevărat argint-viu” (Paul Cernat).
„Enigma Otiliei” este o operă amplă, alcătuită din douăzeci de capitole și organizată în
două planuri narative principale: istoria complicată a unei moșteniri și destinul tânărului Felix
Sima, orfanul care observă minuțios degradarea umană cauzată de dorința de acumulare
materială și care se supune dezvoltării intelectuale, spirituale și emoționale. Prin fuziunea celor
două fire narative, romanul imprimă varietate tematică, problematica iubirii și a maturizării
constituind unul dintre importantele repere ale creației.
 O primă secvență semnificativă pentru tema abordată poate fi identificată chiar în
incipitul romanului, când Felix Sima pătrunde într-un nou mediu social, prezentat sugestiv de
coordonatele temporale și spațiale cu caracter realist: „Într-o seară de la începutul lui iulie 1909,
cu puțin înainte de orele zece, un tânăr de vreo 18 ani, îmbrăcat în uniformă de licean intra în
strada Antim”. Solemnitatea ținutei sale, vestimentație ce sugerează și statutul de orfan, este
marcată de „un aer bărbătesc și elegant”, naratorul obiectiv conturând, în mod direct și expresiv,
portretul fizic, dominat de trăsături ce denotă perseverența caracterului, delicatețea și
superioritatea spirituală: „fața (..) juvenilă și prelungă, aproape feminină”, „culoarea măslinie a
obrazului și tăietura elinică a nasului”. „Chipul dezorientat” dovedește nesiguranța redată de
noua fațetă a vieții sale, amplificată de reacția năucitoare a tutorelui. Întâmpinat în acest mod
bizar de moș Costache și de Otilia, Felix asistă din umbră la o scenă de familie cu rol de
configurare a intrigii: lupta pentru moștenire, peste care se suprapune intriga erotică, odată cu
apariția tânărului Felix.
O alta scenă cu rol în nuanțarea temei este surprinsă în ultimul capitol al operei. „Într-o
seară de la începutul lui martie”, Otilia își face apariția în camera lui Felix, „în cămașa ei lungă
de noapte” (semn al intimității) și îi comunică decizia de a nu se căsători cu el, anticipată de
discuțiile purtate până atunci, în care ea pleda pentru succesul tânărului și pentru savurarea
tinereții: „ți-ai lăsa, iubind-o, rosturile tale, ai renunța la cariera ta, la studiile tale?”. În temeiul
acestor judecăți și al șansei de a împlini sentimentul iubirii (pe care, gentil, o refuză), Felix
descoperă dimensiunea sinceră și altruistă a dragostei, devenind încredințat de afecțiunea Otiliei.
Considerând acest moment zenitul relației lor, tânărul conștientizează adevăratele valențe ale
sentimentului de iubire și declară, în mod simbolic: „Noaptea asta e solemnă în existența mea”.
Avântul profesional dobândit în urma deciziei Otiliei de a renunța la „o dragoste nepotrivită” în
favoarea „marelui lui viitor” dovedește că, într-un mediu social viciat, în care puterea banului
coordonează destine, căsătoria nu se poate baza pe sentimente pure, ci devine doar o afacere
profitabilă.
Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul temporal („într-o seară de la începutul
lui iulie 1909”) și spațial (descrierea străzii Antim, a arhitecturii casei lui moș Costache, a
interioarelor), prezintă principalele personaje, sugerează conflictul și trasează principalele
planuri epice. Finalul este închis prin rezolvarea conflictului și este urmat de un epilog. Simetria
incipitului cu finalul se realizează prin descrierea străzii și a casei lui moș Costache, din
perspectiva lui Felix, străinul din familia Giurgiuveanu, în momente ale existenței sale
(adolescență și aproximativ zece ani mai târziu, „după război”).
Astfel, G. Călinescu construiește “un roman de critic, în care realismul, balzacianismul și
obiectivitatea au devenit program estetic” (N. Manolescu) și conturează, printr-o „reinterpretare
foarte personală a unei partituri balzaciene” (P. Cernat), o viziune originală asupra unor aspecte
citadine de la începutul secolului al XX-lea, manifestând credința că inteligența estetică și
amorală îmblânzește răul social.