Moara cu noroc

Ioan Slavici

Ioan Slavici este o personalitate plurivalentă a culturii române, un scriitor de tip goethean plasat sub
auspiciile autodesăvârșirii și ale armoniei intelectuale.

Ioan Slavici face parte din epoca marilor clasici ai literaturii române alături de Mihai Eminescu, Ion
Creangă și Ion Luca Caragiale, acesta fiind considerat întemeitorul nuvelei realist-psihologice în
literarura română.

Adept al realismului, Ioan Slavici este creatorul unei „imago mundi” veridice, verosimile și autentice.
Realismul este o paradigmă culturală, un curent literar-artistic, apărut în secolul al XIX-lea în Franța ca
reacție la tendința de evadare din realitate a romantismului, reflectând realitatea în datele ei esențiale și
creând un univers fictiv analog realității. Particularitatile realismului sunt: temele realiste, personajele
realiste, cronotopul diegetic si tehnicile realiste.

„Moara cu noroc” ilustrează magistral trăsăturile realismului.

În primul rând, nuvela dezvoltă teme realiste precum: banul, parvenitismul, societatea, familia,
adulterul etc.
În al doilea rând, personajele realiste ale nuvelei se înscriu în diverse tipologii umane: Ghiță –
tipul parvenitului, Ana – tipul adulterinei etc.
În al treilea rând, cronotopul diegetic al nuvelei are valențe realiste, acțiunea fiind plasată în zona
Ineului, a Aradului.

De asemenea, Ioan Slavici folosește tehnici realiste precum: tehnica determinismului ambiental,
tehnica behavioristă, tehnica observației sociale, analiza psihologică etc.

Weltanschaungul scriitoricesc, concepția despre lume și viață a lui Ioan Slavici, are la bază un
„modus vivendi” patriarhal în care norma morală acționează cu caracter de lege. Ioan Slavici promovează
o literatură moralizatoare fiind fin psiholog și un creator de tipologii umane. Slavici este un adept
înflăcărat al lui Confucius. Conceptul fundamental al filosofiei lui Confucius este „omenia” („jen”),
însemnând „respectarea omului în om”, un îndemn la iubirea față de cei din jur. Ioan Slavici aplică în
opera sa principalele virtuți morale confucianiste: cumpătare, cinste, onestitate, sinceritate, demnitate,
iubire față de semeni și față de adevăr.

Imaginarul artistic al lui Ioan Slavici pendulează între „regimul diurn al conștiinței” și „regimul
nocturn al conștiinței” (Gilbert Durand, „Structurile antropologice ale imaginarului”), autorul român
fiind similar unor scriitori celebri precum Tolstoi, Shakespeare sau Dostoievski.
 „Moara cu noroc” este o capodoperă a genului epic românesc. Genul epic cuprinde totalitatea
operelor literare, scrise de regulă în proză, în care autorul își transmite gândurile, ideile și sentimentele în
mod indirect, prin intermediul naratorului, al acțiunii și al personajelor.
„Moara cu noroc” este prima nuvelă realist-psihologică din literatura română. Nuvela este o
specie a genului epic, în proză, de dimensiuni medii, situate între cele ale schiței și cele ale romanului,
având un singur fir narativ, un singur plan diegetic, un conflict unic, concentrat și un număr redus de
personaje, dar puternic individualizate, care gravitează în jurul protagonistului.
Caracterul de nuvelă psihologică este redat prin: tema psihologică a dezumanizării eroului sub
influența nefastă a banului, configurarea unui conflict interior exacerbat reflectat în comportamentul
protagonistului, precum și prin utilizarea unor tehnici psihologice precum: monologul interior,
introspecția, analiza psihologică, observația psihologică, comportamentismul, behaviorismul etc., acestea
conturând personaje complicate sufletește, al căror subconștient le determină destinul.

„Moara cu noroc” a fost publicată în anul 1881 în volumul „Novele din popor” alături de „Popa
Tanda”, „Budulea taichii”, Scormon”, „Pădureanca” etc. Aceste nuvele alcătuiesc o monografie a satului
ardelean din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

TITLUL este un „element de paratextualitate” (Gerard Genette), un prag textual prin care se creează
un orizont de așteptare lectorului. Totodată, titlul are valențe de „motiv anticipativ” (Boris Tomașevski)
întrucât anticipează tematica și conținutul operei, fiind dezvoltat prin tehnica „mise-en-abime” sau „a
punerii în adâncime”. Jean Ricardou definește titlul drept un „onomatext”. Din punct de vedere
structural și morfologic, titlul „Moara cu noroc” este unul analitic, fiind alcătuit din două substantive
comune reunite printr-o prepoziție. Conform clasificării lui Gerard Genette, titlul nuvelei este unul
„obiectal”. În simbolistica arhetipală, moara este considerată un topos malefic, diabolizant, bântuit de
duhuri rele, un spațiu thanatic. Astfel, la nivel stilistic, titlul conține un oximoron, întrucât moara
simbolizează ghinionul, nenorocul, răul și fatidicul, în opoziție cu lexemul „noroc” ce ilustrează binele.
Titlul nuvelei este configurat pe baza filosofiei chinezești a yin-yang-ului, precum și a principiului
„coincidentia oppositorum”.

Tema nuvelei are valențe ontologice și gnoseologice. La nivel macrotextual, tema nuvelei este de
sorginte psihologică, fiind reprezentată de procesul de dezumanizare a lui Ghiță sub influența nefastă a
monomaniei banului. La nivel microtextual, nuvela dezvoltă realiste precum: tema banului, tema
parvenitismului, tema familiei, tema adulterului, tema destinului.

Structura nuvelei este echilibrată, armonioasă, cu o entropie ce tinde spre zero. Nuvela are 17
capitole, cu o acțiune cronologică, diegeza fiind plasată pe parcursul unui an între două repere temporale
cu valențe religioase: de la Sf. Gheorghe până la Paști.
 Inca de la Platon si Aristotel, persoajul literar a constituit produsul unui proces de obiectivare a
realitatii, acestea fiind principala instanta a comunicarii in textul epic. Definit de Roland Barthes o “fiinta
de hartie” personajul literar este o plasmuire a imaginatiei scriitorului. Veritabil “homo fictus” (Marian
Popa) personajul este produsul fictiunii platoniciana “creeaza efectul de real” (Roland Barthes) si “face
concurenta starii civile” (Balzac).

Protagonistul Ghita este construit pe baza a doi parametrii intrinseci: ca instanta narativa si ca
referent uman.

Ca instanță narativă, Ghiță este personaj principal, personaj „rotund” (E. M. Forster) și
„tridimensional” (W. Booth) , acesta parcurgând un traseu al dezumanizării graduale. De asemenea,
Ghiță este un personaj realist, ce încarnează tipologia parvenitului, a arivistului, reprezentand un
personaj tipic: omul nemulțimit de condiția sa socială, pe care încearcă să depășească cu orice preț.
Personaj tragic, Ghiță ilustrează consecințele nefaste pe care le are monomania banului asupra omului.

Ca referent uman, Ghiță beneficiază atât de caracterizare directă auctorială, făcută de narator,
caracterizare directă realizată de alte personaje și redată prin tehnica pluriperspectivismului, a oglinzilor
paralele sau a reflectării poliedrice, autocaracterizare, cât și de caracterizare indirectă ce reiese din indici
gestuali, lingvistici, atitudinali, behavioriști, comportamentali, vestimentari (indumentali) etc. De
asemenea, personajul Ghiță este construit pe baza dihotomiei portret fizic – portret moral.

Portretul fizic sau prosopografic al lui Ghiță, redat prin caracterizare directă auctorială, este
configurat succint, fiind aproape absent, rezumându-se la câteva detalii precizate în incipitul operei:
„înalt și spătos”.

Portretul moral sau ethopeic al lui Ghiță este construit într-o gradare subtil orchestrată prin
tehnica narativă a bulgărelui de zăpadă, fiind redat prin mijloacele caracterizării indirecte, ce reiese din
faptele, vorbele, gesturile, gândurile, comportamentele, atitudinile și trăirile intrinseci ale Vitoriei,
precum și prin cele ale carcterizării directe.

Statutul social al lui Ghiță, derivat din ipostaza ontologică de „homo socialis” este prezentat într-
un proces de metamorfozare. În incipitul nuvelei Ghiță se află în ipostaza cizmarului sărac, nemulțumit
de condiția sa socială. Pentru a asigura un trai mai bun familiei sale, Ghiță ia în arendă cârciuma de la
„Moara cu noroc”. Odată ajuns la moară, Ghiță este prezentat în ipostaza de cârciumar, schimbarea de
statut social implicând metamorfoze și la nivelul statutului moral și psihologic.

Statutul moral al lui Ghiță, derivat din ipostaza ontologică de „homo ethicus”, Ghiță fiind un
„homo duplex” care pendulează între Arhetipul Binelui și Arhetipul Răului. Viața lui Ghiță este
împărțită de autor în două etape: cea de dinainte și cea de după întâlnirea cu Lică Sămădăul. Inițial,
protagonistul este prezentat ca fiind un om harnic, cinstit, respectuos, un soț si tata iubitor si un ginere
bun. Apariția lui Lică la han este decisivă pentru evoluția protagonistului. Ghiță devine treptat un om
lacom, obsedat de câștig și lipsit de moralitate. Personajul parcurge astfel o coborâre dantescă ad-inferos
dinspre Arhetipul Binelui spre Arhetipul Răului.

Statutul psihologic al lui Ghiță, derivat din ipostaza ontologică de „homo cogitans”, conturează
un personaj cu o psihologie complexă scindata intre dorința de a rămâne un om cinstit și dorința de
îmbogățire, acesta fiind marcat de o adevarata degringolada sufleteasca. Din punct de vedere psihologic,
Ghiță este la început un caracter puternic, dar, sub influența malefică a lui Lică, el devine închis,
necomunicativ, ursuv, chiar agresiv, pierzându-și încrederea în sine și în ceilalți. Pe parcursul diegezei
Ghiță traverseaza un proces de metanoia, protagonistul fiind puernic amprentat de „voința de putere”
(Friedrich Nietzsche).

Satutul social al lui Lica derivat din ipostaza ontological de “homo socialis”Lica are o existenta
“monadica” (Lebnitz). Acesta este seful porcarilor, samadaul pustei aradene. Procul reprezinta simbolul
arhetipal al raului, maleficulu. Lica incearca sa i se substitulie lui Ghita in ipostaza de “pater familias”.

Statutul moral al lui Lica derivat din ipostaza ontologica de „homo ethicus“ il plaseaza pe aceasta
in Arhetipul Raului. Trasaturile ethopeice ale lui Ghita sunt: viclenia, egoismul, duplicitatea, maleficitatea
spirit persuasiv etc. Plasat din incipit pana in final sub auspiciile raului, Lica este construit pe baza unei
dimensiuni pregnante: raul. Lica este personaj “plat” (E.M. Forster) si “unidimensional” (W. Booth).

Statutul psihologic al lui Lica derivat din ipostaza ontological de “homo cognitas” intruchipeaza
un personaj cu o psihologie complexa centrata pe monomania mefistofelicului. Trasatura psihologica a
personajului este de “spiritus rector’ malefic care il initiaza pe Ghita in arta raului, a minciunii, a
degradarii morale.

Relatia Ghita – Lica, relatie initiat – initiator, poate fi asociata cu: relatia Faust – Mefistofel
(Goethe) sau Heracles - Euristeu, filosofia ying-yang-ului si cu Don Quijote (Cervantes) – in scena luptei
cu morile de vant.

O trăsătură ethopeică dominantă a lui Ghiță este instinctul exacerbat de parvenire, monomania
banului, care generează dezumanizarea protagonistului.

O scena semnificativa pentru parvenitismul lui Ghita este scena monologului interior in care
Ghita constientizand pericolul la care isi poate supune familia datorita parteneriatului cu Lica incepe sa
regrete ca are nevasta si copii. Datorita imbogatirii Ghita este mai mult preocupat de castig si nu de
familie.

O alta scena semnificativa pentru parvenitismul lui Ghita este scena adulterului in care
protagonistul da dovada de lasitate si de degradare totala a moralitatii si is lasa sotia, drept momeala, in
bratele lui Lica.

Diegeza nuvelei „Moara cu noroc” redă într-o gradare subtil orchestrată dezumanizarea lui
Ghțită sub influența malefică a monomaniei banului, perceput și la Slavici, la fel ca la Balzac, drept „zeul
suprem la care se închină toți”.

Incipitul este un termen provenit din latinescul „incipitum” și desemnează formula introductivă
a unui text literar. Rolul incipitului este de a introduce lectorul în universul ficțiunii, de a fixa cronotopul
diegetic, de a introduce în scenă personajele, de a anticipa conflictele latente ale diegezei etc. Exista doua
tipuri de incipit: incipit de tip „ex-abrupto” sau incipit de tip „captatio benevolentiae”.

Incipitul nuvelei este de tip „ex-abrupto” astfel, incipitul nuvelei se află în relație de simetrie cu
finalul prin cuvintele Bătrânei: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci
liniștea colibei tale te face fericit” ce reprezinta trihotomia sărăcie-bogăție-fericire. Batrana este un
personaj alter-ego al autorului prin care acesta isi transmite welatnschauungul confucianist. Cuvintele
Bătrânei din incipit au rol de „motiv anticipativ” (Boris Tomașevski) pentru întreaga diegeză generând
conflictul nuvelei și fixând destinul personajelor în funcție de respectarea sau nerespectarea lor.

Nuvela este construită în manieră clasică, fiind organizată pe momentele subiectului. Diegeza poate fi
analizată și pe baza celor patru etape ale textlui epic, formulate de către Tzvetan Todorov, în lucrarea
„Poetica. O gramatică a Decameronului”: echilibru inițial, dezechilibru, încercarea de recuperare a
echilibrului și echilibru final, cu precizarea că „echilibrul final nu este niciodată identic cu cel inițial”.

O secena semnificativa este scena sosirii lui Lica Samadaul la han, personaj demonic ce-i impune lui
Ghiță să-i devină complice. Ana bănuiește de la început că Lică este „om rău și primejdios” și își
avertizează soțul, dar Ghiță știe că nimeni nu poate rămâne la han fără voia lui Lică, sâvârșind pactul
faustic goethean, căci, asemenea lui Faust, eroul lui Goethe, acesta intră în cârdășie cu Lică, echivalentul
lui Mefistofel.

O alta scena semnificativa pentru relatia Ghita – Lica este scena de la tribunal. Lica este supus unui
proces in care Ghita trebuie sa depuna marturie. Ghita pentru a-l proteja pe Lica nu spune adevarul si il
salveaza pe Lica acest act evidentiind si mai mult influenta lui Lica asupra lui Ghita.

O scena semnificativa este scena monologului interior in care Ghita regreta ca are familie.
Frământările interioare ale lui Ghiță sunt redate magistral prin introspecție și monolog interior: „Ei, ce să-
mi fac? Așa m-a lăsat Dumnezeu ...Ce s-mi fac dacă e ceva în mine mai tare decât voința mea? Nici
cocoșatul nu e însuși vinovat că are cocoașă în spinare.”. Lipsa de voință a personajului face trimitere la o
teorie a filosofului Arthur Schopenhauer, din lucrarea „Lumea ca voință și reprezentare”, conform căreia
nu există voință liberă întrucât toate acțiunile omului sunt legate de o cauză internă sau externă, dar
independentă de el.

Scena adulterului prezinta degradarea lui Ghita care isi lasa sotia, pe Ana, drept momeala in bratele
lui Lica. Ana este dezgustata de lasitatea sotului ei savarseste adulterul cu Lica.

Scena finala este marcata de hanul care arde si batrana care ia copii si pleaca pentru a-i salva din acel
loc malefic. Focul este considerat a avea rol purificator, fiind ilustrat de multe personaje mitologice.

Nuvela „Moara cu noroc" de Ioan Slavici este redat dintr-o perspectivă narativă obiectivă, diegeza
fiind narată prin intermediul marcilor lexico-gramaticale ale obiectivității reprezentate de verbe și
pronume la persoana a III-a. Perspectiva narativă obiectivă se află în relație de interdependență cu
naratorul obiectiv, heterodiegetic, extradiegetic, creditabil, omniscient, omniprezent, ubicuu și demiurg.
Viziunea narativă „dindărăt" se imbină armonios cu tipul narativ “auctorial" (Jaap Lintvelt) și cu
focalizarea externă sau zero.
 In concluzie, Ioan Slavici este un spiritus rector al literaturii romane din epoca marilor clasici
amprentand evolutia literaturii romanesti. Astfel, Ioan Slavici este un maestru al logosului primordial, un
veritabil creator de cosmogonii artistice.