Curentele literare

I. Romantismul
(1790/1800 – 1850, < fr. „romantisme”)

- un curent literar, o stare arhetipală, o stare de spirit, manifestat inițial în Germania și în

Franța (la sfârșitul secolului al XVIII-lea și în prima jumătate a secolului al XIX-lea),
ca expresie estetică a refuzului limitărilor de orice fel și a afirmării libertății de gândire
și de creație a omului
- curent anticlasicist (de la începutul secolului al XIX-lea)
- promovează:
 sensibilitatea
 fantezia creatoare
 natura umană complexă
 evadarea în trecut, în istorie, în vis
 contemplarea naturii
 folclorul local
- eroi de excepție: -> revoltatul, visătorul, singuraticul, geniul, damnatul, titanul,
monstrul/ tiranul etc.
- trăsăturile limbajului/ stilului romantic: -> libertatea creatoare, subiectivitatea
accentuată, retorismul, antiteza, metafora, hiperbola
- categorii estetice: fantasticul, feericul, grotescul, urâtul
- teme: geniul/ condiția omului de geniu, timpul, iubirea, natura, istoria, geneza și
extincția universului, moartea
- motive: visul, obsesia idealului, singurătatea, somnul, amintirea, dorul, luna, stelele

Reprezentanţi: N. Boileau, P. Corneille, J. Racine, Molière, La Bruyère, La Fontaine, Mihai

Eminescu, Dimitrie Bolintineanu, C. Negruzzi, Grigore Alexandrescu.

1
 II. Clasicismul
(secolul al XVII-lea)

- curent literar apărut în Franța în secolul al XVII-lea, raționalist, iubitor de echilibru, de

ordine, de armonie și de rigoare
- caracteristici:
 interesul acordat naturii umane (se respectă modelele Antichității)
 categorii estetice:
o frumosul
o adevărul se confundă cu parvenitul, demagogul,
o esteticul cetățeanul, încornoratul, vanitosul,
o eticul micul burghez
 se acordă interes deosebit naturii umane sau caracterelor (tipuri
general-umane)
 regula celor trei unități:
o timp
o spațiu
o acțiune (scurtă, într-un loc, conflict principal, număr mic
de eroi)
 genurile sunt pure
 stilul sobru
 viciile societății: corupția, snobismul, beția de cuvinte, arivismul,
minciuna, adulterul, traficul de influență

Reprezentanţi: Novalis, J. L. Tieck, E.T.A. Hoffmann, G.G. Byron, P.B. Shelly, A.

Lamartine, A. de Vigny, V. Hugo, G. Leopardi, A. Puşkin, M. Lermontov, E. A. Poe, C.
Negruzzi, Gr. Alexandrescu, M. Eminescu, V. Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Dimitrie
Bolintineanu.

2
 III. Realismul
(jumătatea secolului al XIX-lea)

- curent literar și artistic dezvoltat începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea,

în contextul socio-istoric al progresului științelor naturii, ca un îndemn pentru scriitori
de a aborda în creațiile lor literare o perspectivă veridică, obiectivă și interogativă
asupra realității contemporane
- caracteristici:
 abundența detaliilor concrete
 reprezentarea veridică a realității
 obiectivitate scriitoricească
 lipsa idealizării
 atitudinea critică față de societate
 prin observație social-psihologică, omul este prezentat ca produs al
mediului în care trăiește (conceptul de ”mimesis”, adică arta este o
imitație a realității)
 tipologii umane: parvenitul, ambițiosul, intelectualul, orfanul, avarul
etc. (personaje tipice, în situații tipice)
 teme literare: banul, înavuțirea, moștenirea, războiul, familia, boala,
paternitatea
 tehnici narative: observația, analiza psihologică, fișa clinică,
investigația, detaliul semnificativ, digresiunea (abaterea de la subiect),
introspecția, retrospecția, prim-planul, rezumatul, anticiparea,
basorelieful (tehnică folosită la caracterizarea personajelor prin
evidențierea unor trăsături insistent creionate)
 stilul sobru, impersonal, anticalofil (împotriva bogăției/ frumuseții
limbajului figurat), creând efectul de autenticitate

Reprezentanţi: Stendhal, H. Balzac, Ch.Dickens, N. Gogol, G. Flaubert, L.Tolstoi, H. Ibsen,

I.L. Caragiale, I. Slavici, L. Rebreanu, G. Călinescu, N. Filimon, Ion Creangă, Marin Preda,
G. Călinescu.

3
 IV. Prelungiri ale clasicismului și ale romantismului
(secolul al XX-lea: 1901 - 1910 / 1906)
1. Sămănătorismul
(1901 – 1910)

- o mișcare neoromantică formată în jurul revistei „Sămănătorul” (București), condusă

succesiv de Al. Vlahuță, de G. Coșbuc și de N. Iorga, care se dezvoltă ca o reacție la
modernism (la emanciparea societății)
- principala trăsătură este întoarcerea la trecut și se numeste PASEISM;
- preferința pentru înfățișarea pitorească a satului, numită IDILISM;
- alte trăsături:
 specificul național
 sentimentul dezrădăcinării (orașul este considerat un loc al pierzaniei)
 interesul pentru viața țărănimii/ folclor/ natura patrie/ valorile etice/ sat
 personaje instinctuale

Reprezentanţi: Al. Vlahuţă, George Coşbuc, Duiliu Zamfirescu, Şt. O. Iosif, O. Goga, Emil
Gârleanu.

2. Poporanismul
(1906)
- o orientare literară caracterizată prin aceeași admirație față de popor, exprimată
vehement, din punct de vedere literar
- se cristalizează în jurul revistei „Viața românească” (Iași) condusă de G. Ibrăileanu
- caracteristici:
 apropierea față de țărănime
 critica societății contemporane
 negarea falsei frumuseți a vieții
 lipsa idilismului
- teme literare inspirate din realitățile satului dintr-o perspectivă patetică/ mesianică
Reprezentanţi: Jean Bart, Spiridon Popescu, Calistrat Hogaş, M. Sadoveanu, Gala Galaction,
O. Goga, I. Agârbiceanu.

4
 V. Naturalismul
(1860/1870 – 1890)

- curent literar apărut în Franța (la mijlocul secolului al XIX-lea), ca o prelungire a

realismului (bazat pe operele francezului scriitor Émile Zola)
- se opune romantismului
- se promovează un realism extrem prin alegerea unor prototipuri umane din medii
sociale vicioase
- caracteristici:
 reproducerea exactă a realității
 mediul familial și socio-cultural influențează covârșitor personalitatea
umană
 se aleg aspecte crude, brutale, triviale (vulgare) ale vieții
 persoane cu vicii (alcoolici, criminali, bolnavi mintal), cuprinse de
porniri instinctuale, cu manifestări patologice
 tehnica descrierii detaliate

Reprezentanţi: Ėmile Zola, Guy de Maupassant, Alphonse Daudet, John Steinbeck, Truman
Capote, Eugene O’Neill, I. L. Caragiale, L. Rebreanu, Barbu Ştefănescu Delavrancea, G.
Călinescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Ioan Slavici.

5
 VI. Parnasianismul
(1850)
=> LIRISM IMPERSONAL

- constituit ca o detașare de lirismul romantic, în jurul anului 1850, în Franța, cultivă o

poezie rece, impersonală, savantă, picturală și afirmă autonomia esteticului (preluată
de la scriitorul francez T. Gautier ce teoretiza conceptul de artă pentru artă)
- caracteristici:
 izolarea poeților de lumea reală
 peisaje exotice, mituri la care se recurge
 se remarcă erudiția textelor (intelectualism)
 descrierile de natură, cu accent asupra culorilor transparente, pietrelor
prețioase, pitorescului
 contemplarea detașată, meditația filosofică, stilul rafinat, căutarea
perfecțiunii, muzicalitate prin alegerea cuvintelor sonore, prin versuri
echilibrate

Reprezentanţi:T. Gautier, Leconte de Lisle, Charles Baudelaire, Ştefan Petică, Al.

Macedonski (majoritatea rondelurilor sale sunt parnasiene; Ciclul Nopţilor îmbină elementele
romantice cu cele parnasiene), Ion Barbu, Ion Pillat.

6
 VII. Simbolismul
(a doua jumătate a secolului al XIX-lea)

- curent literar apărut în Franța celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, ca
reacție împotriva retorismului romantic, a parnasianismului formal și a naturalismului,
promovând ideea că valoarea unui obiect sau a unui fenomen înconjurător se poate
exprima și decodifica folosindu-se simbolurile
- caracteristici:
 poezia este definită drept arta de a simți (numită și poezia sensibilității
pure)
 respingerea prozaismului (a banalului)
 cultivarea simbolului, a corespondențelor (exterior – interior/ om –
natură)
 folosirea forței de sugestie a unor legături bazate pe senzații (de
culoare, muzicale, olfactive)
 obsesia culorilor
 utilizarea sinesteziei (care constă în îmbinarea mai multor senzații
auditive, vizuale, olfactive)
 inovații formale: versul liber și alb (fără rimă), muzicalitatea interioară
a versurilor, preferința pentru instrumente muzicale
 predispoziția pentru reverie, stări sufletești nedefinite
 preferința pentru mediul citadin (poezia orașelor)
 teme: iubirea, condiția poetului și a poeziei, natura, moartea
 motive: singurătatea, nevroza, spleenul, târgul (din provincie), izolarea,
misterul, ploaia, evadarea, melancolia
Reprezentanţi: Ch. Baudelaire, A. Rimbaud, Mallarmé, Rainer Maria Rilke, G. Bacovia, I.
Minulescu, Al. Macedonski unele rondeluri: Rondelul lucrurilor, Rondelul crinilor, Rondelul
rozelor). Unii poeţi tratează tangenţial acest curent: Mircea Demetriad, Tudor Arghezi, Traian
Demetrescu, Iulius Săvescu, Ştefan Petică, Dimitrie Anghel.

7
 VIII. Tradiționalismul
(perioada interbelică, 1919 - 1939)
- MIȘCARE SPIRITUALIST-ORTODOXISTĂ -

- curent literar din perioada interbelică, incluzând toate tendințele conservatoare din
jurul revistei „Gândirea”, conduse de Nichifor Crainic, precum și curente înrudite cu
sămănătorismul, cu poporanismul și cu gândirismul
- caracteristici:
 apărarea ortodoxismului/ românismului
 conservarea specificului național
 tradiția este o sumă de valori expuse pericolului alterării și al degradării
 trecutul este idealizat, convertit în mit
 absolutizarea autohtonismului spiritualizat, a ortodoxismului, a
primitivismului rural din perspectivă etnicistă
 redescoperirea rudimentelor de cultură dacică
 o etnicizare a credinței conform cu sufletul național (redată prin
doctrina articolului-program „Sensul tradiției” – 1929, N. Crainic)
 limbaj religios se îmbină cu zbaterile omului aflat în fața unor întrebări
esențiale despre rosturile omului în univers, despre timp
- gruparea I (în jurul revistei „Sămănătorul”, București, Nicolae Iorga)
- gruparea a II-a (în jurul revistei „Viața românească”, Iași, G. Ibrăileanu)
- gruparea a III-a (în jurul revistei „Gândirea”, Cluj, N. Crainic)

Reprezentanţi: Mateiu Caragiale, Adrian Maniu, Radu Gyr, Aron Cotruș, Ion Pillat, V.
Voiculescu, T. Arghezi, T. Vianu, Al. Philippide.

8
 IX. Modernismul

1. Etapa I -> AVANGARDISMUL: 1914 – 1918 (Primul Război Mondial)

- implică
o negare, distrugere
o stare de furie, exasperare
- căutarea valorilor, a sensului literaturii
- nihilismul, agresiunea
- libertatea absolută
- parodicul, absurdul, grotescul
- cuprinde curentele:
 dadaism
 constructivism
 suprarealism etc.

2. Etapa a II-a -> MODERNISMUL LOVINESCIAN: 1919 – 1939 (perioada

interbelică)

- lirica abstractă, ermetică pentru a evita cenzura

- autenticitatea, redarea realității prin filtrul sentimentelor scriitorului

3. Etapa a III-a -> NEOMODERNISMUL: >1945 (după al Doilea Război Mondial)

- legătura cu modernismul interbelic

- tendința de asimilare a epicului de liric
- ton ludic, parodic
- imitarea temelor rurale
- eliminarea retorismului
- conceptualizarea poeziei

9
 1. Avangardismul

- o orientare culturală și literară care a propulsat literatura câteva decenii înainte,

neunitară, îmbrățișând mai multe curente (dadaism, suprarealism, constructivism,
futurism) care au același mod de a înțelege realitatea
1. Pe plan european, inițiatorii dadaismului (cea mai importantă mișcare avangardistă)
sunt românii Tristan Tzara, Marcel Iancu, străinii Hugo Ball, Hans Arp, care au pus
bazele curentului în 1916, la Zürich;
- dadaismul se caracterizează printr-o poziție de frondă, negând tot ce era clasicizat,
tradițional (folosirea excesivă a prefixului „anti-”: literatură/ cultură/ muzică);
- literatura hazardului, a întâmplării, până la absurd;
- denumirea de „dadaism” este rezultatul arbitrarului, fiind luată de la cuvântul la care
s-a deschis din întâmplare dicționarul Larousse;
- dadaiștii consideră că literatura tradițională este falsă: într-o lume dominată de
hazard / pură întâmplare, literatura trebuie să facă și ea loc hazardului/ ilogicului; ei
discreditează complet ideea de artă, creațiile poetice dadaiste sunt înșiruiri de cuvinte
legate la întâmplare, ocolind acordul gramatical, uneori, lipsit chiar de sens.
2. Constructivismul (curent derivat al dadaismului), promovat la noi de revista
„Contimporanul” (1922 – 1932) și de „75 HP”, „Punct”, „Integral”. Se alătură: Ion
Vinea, Marcel Iancu, sculptorul Constantin Brâncuși, pictorița Milița Petrașcu, B.
Fundoianu, Ilarie Voronca, St. Roll. S-a impus atenției publicului sub forma
colectivității ca: atitudine de frondă a intelectualității, limbaj agresiv, batjocura față de
modelele clasice, arta viitorului ce împrumută ritmul trepidant al vieții, artistul care
trebuie să creeze o lume abstractă, bazată pe calcule matematice.
3. Suprarealismul (inițiat de poetul francez André Breton) fundamentează ideea literaturii
ca un dicteu al gândirii, cu absența oricărui control exercitat de rațiune, în afara
oricărei preocupări estetice sau morale.
- suprarealitatea/ realitatea inconștientului sau a subconștientului (își bazează estetica pe
teoriile subconștientului ale lui Bergson și Freud) proclamă: atotputernicia visului,
exteriorizările infantile. Arta se face sub dicteul suprarealist, scăpând-o de sub
controlul conștiinței spre subconștient (ca AUTOMATISM).

10
 Reprezentanți: DADAISMUL (1916, Zürich, Tristan Tzara), CONSTRUCTIVISMUL
(1924, Ion Vinea), SUPRAREALISMUL (1924, André Bréton). Adepţi ai
suprarealismului în literatura română sunt: Gherasim Luca, Gellu Naum, Virgil
Teodorescu, Geo Bogza, Ilarie Voronca, Urmuz, Miron Radu Paraschivescu, Aurel
Branga, Paul Păun, Sașa Pană, grupaţi în jurul revistei ,,Alge”.
4. Expresionismul apare în Germania, prin 1910, și se manifestă în literatură, în
cinematografie, în arte plastice. Artiștii expresioniști considerau că „este necesar să
extragă din viață inspirația creatoare și că opera de artă se naște din transpunerea totală
și puternică a ideii personale în lucrare”. Între inițiatori se numără pictorii Ernst
Ludwig Kirchner și Emil Nolde, cărora li se vor alătura Edward Munch, James Ensor,
Georges Rouault ș.a. Literatura expresionistă sondează subconștientul și se remarcă
prin patos și prin interes pentru latura tainică, obscură a lumii. Scriitori importanți:
poeții austrieci Gottfried Benn și Georg Trakl, dramaturgul suedez August Strindberg.
Influențe expresioniste se întâlnesc și în romanele lui Franz Kafka.
Trăsături: afirmarea deplină a eului (exacerbarea eului), cultivarea manifestărilor
sufletești plenare, sentimentul absolutului, relația eului cu lumea, interiorizarea peisajului,
tensiunea lirică.
Cel mai important scriitor expresionist român a fost Lucian Blaga.

5. Modernismul lovinescian

TEORIA SINCRONISMULUI (sinteza „Istoria civilizației române moderne”)

inspirată din lucrarea filosofului francez Gabriel Tarde, „Les lois de l’imitation”,
fundamentează conceptul de modernism prin faptul că literatura română, rămasă în urmă față
de literaturile apusene datorită unor condiții obiective, a trebuit să sară peste anumite epoci ale
unei evoluții firești ca să ajungă la nivelul acestora, să se sincronizeze cu ele (în baza
principiului imitației).
Această lucrare lovinesciană pregătește din punct de vedere teoretic „Istoria literaturii
române contemporane” care se încheie apotetic cu volumul 6 intitulat „Mutația valorilor
estetice” și teoria dinamismului estetic.
PRINCIPIUL MUTAȚIEI VALORILOR ESTETICE este esența criticilor
lovinesciene. Acesta susține că o operă literară nu are aceeași valoare estetică de-a lungul
veacurilor, că ea își mută valoarea estetică, ea poate deveni mai valoroasă sau mai puțin
valoroasă în timp.

11
 Orice operă literară este expresia sensibilității scriitorului care la rândul său este
expresia sensibilității vremii sale. Interpretată critic în epoca în care a apărut, în care și criticul
este expresia sensibilității vremii sale, opera poate avea o anumită valoare estetică.
Cu timpul, un alt critic literar, care este și el expresia sensibilității epocii sale, poate
intra în divergență cu sensibilitatea scriitorului, văzând în operă o altă valoare (mai mare sau
mai mică).
Deci, opera și-a mutat valoarea estetică. Așa se întâmplă că mulți scriitori de valoare
cândva în epoca lor au trecut în sipetul (firida) istoriei literare, adică valoarea estetică a operei
lor a scăzut.
De pildă, Alecsandri era marele poet național al epocii sale, iar astăzi nu mai ocupă
același loc în literatură. Scriitor clasic, D. Bolintineanu este azi considerat un alt scriitor
pașoptist.
În sens invers, romanul „Roșu și negru” al lui Stendhal a cunoscut un succes răsunător
după epoca în care a fost compus.
Reprezentanţi: Ion Barbu, T. Arghezi, L. Blaga, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Anton
Holban, Camil Petrescu.
6. Neomodernismul

Este un modernism târziu, manifestat începând cu anii ’60 ai secolului al XX-lea, care
se opune literaturii proletcultiste, propagandistice, impuse în primul deceniu comunist
(„obsedantul deceniu”). Poezia își recuperează valoarea estetică, lirismul, metaforismul,
reflexivitatea și ambiguitatea limbajului și reface legăturile cu modernismul interbelic, liber
de constrângerile dogmatice.
Anunțat de poeziile lui Nicolae Labiș, dar delimitat convențional de publicarea
volumului „Sensul iubirii” de Nichita Stănescu în 1960, neomodernismul cuprinde două
generații de poeți din perioada postbelică, având câteva dominante de ordin tematic și stilistic
(după Eugen Simion):
 metapoezia (poezia despre poezie): Nichita Stănescu;
 conceptualizarea simbolurilor: Cezar Baltag;
 poezia socială și expresionismul țărănesc: Ioan Alexandru;
 poezia politică și spiritul macedonskian: Adrian Păunescu;
 ironiști și fanteziști: Marin Sorescu, Emil Brumaru;
 lirica feminină și spiritualizarea emoției: Ana Blandiana, Constanța Buzea;

12
  onirismul estetic: Leonid Dimov, Constant Tonegaru.

Trăsături:
 poezia contrariază permanent așteptările cititorului;
 o poetică a existenței și a cunoașterii, cunoașterea prin poezie, ca gest de
participare la creație; reflecția filosofică;
 abordarea marilor teme ale liricii interbelice;
 intelectualismul, onirismul;
 reinterpretarea miturilor;
 ironia, spiritul ludic și parodic;
 reprezentarea abstracțiilor în formă concretă, corporalizarea sentimentelor;
 ambiguitatea firescului, ermetismul expresiei;
 subtilitatea metaforei;
 insolitul imaginilor artistice;
 interferența registrelor stilistice (neologic, colocvial, argotic, parodic) și a
categoriilor sociale (comic, tragic, grațios, fantastic etc.).
Reprezentanţi: Emil Botta, Ion Caraion, Ştefan Augustin Doinaş, Nichita Stănescu,
Marin Sorescu, Leonid Dimov, Ioan Alexandru, Cezar Baltag.

X. POSTMODERNISMUL
(1980 – 2000)
- curent literar manifestat în anii 80 în literatura românăa secolului al XX-lea, ca o
continuare a (neo)modernismului prin atitudinea critică și ludică față de tradiție,
folosind tehnica unui colaj din stiluri diferite anterioare
- caracteristici:
• metamorfoză a mentalității omului;
• mutație survenită în conștiința umanității ca un amestec al genurilor nonficționale
(jurnalul, corespondența, literatura de popularizare) și literaturile noncanonice
(literatura minorităților/ cea pentru femei);
• intertextualitatea (citatul, aluzia culturală, colajul), metatextualitatea (conștientizarea
convențiilor poetice), transtextualitatea;
• parafrazarea;
• parodierea modelelor;

13
• (auto)ironia;
• ludicul;
• desolemnizarea discursului;
• prozaismul;
• refuzul stilului înalt, ermetic, impersonal;
• poetică a concretului și a banalului, desolemnizarea discursului;
• limbaj universal, ludic.
Reprezentanţi: Mircea Cărtărescu, Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu, Mircea
Nedelciu, Cristian Teodorescu, Constantin Stan, Ion Stratan, Ion Bogdan Lefter, Ioan
Groșan, Ștefan Agopian, Alexandru Muşina, Adriana Babeţi, Mircea Mihăieş.

14