Andrei PLEŞU | nici aşa, nici altminteri

Cîteva specii de imbecili

Textul de mai jos a fost scris în timpul unei călătorii la Berkeley, California. Mi se pare plauzibil în
continuare, mai ales după discuţia despre prostie, găzduită, de curînd, de Televiziunea Română.
Evident, subiectul e inepuizabil… 

Ca şi moartea, imbecilitatea e democratică: nu distinge între săraci şi bogaţi, între prostime şi

aristocraţie, între est-europeni, vest-europeni şi americani. Cu alte cuvinte, întîlneşti imbecili peste
tot şi la toate nivelurile. Imbecilitatea are imaginaţie: ea valorifică în chip diferenţiat resursele de
întunecime ale fiecărui individ şi ale fiecărei naţii, aşa încît rezultatul să fie sau să pară multicolor. 

În latura ei cinică, nocturnă, orice călătorie este o explorare a imbecilităţii universale: descoperi
neîncetat noi variante şi le percepi mai limpede pe cele de-acasă. Din America, de pildă, imbecilul
român mediu se vede foarte bine decupat, ca o umbră chinezească perfectă, ca o efigie. El
străluceşte prin cîteva indemolabile certitudini: e sigur că e deştept, e sigur că, vreme de cinci sute
de ani, a apărat Occidentul de turci şi e sigur că e victima unei conspiraţii mondiale. Imbecilul român
mediu se identifică intim cu toate gloriile neamului. El a cîştigat la Călugăreni, el a murit la
Mărăşeşti, el i-a bătut pe americani la fotbal. Ca atare, pretinde un respect unanim, necondiţionat.
Are aerul că e credincios; în realitate, mai mult decît să creadă în Dumnezeu, el e ocupat să
demonstreze că Dumnezeu crede în el, în el mai mult decît în alţii. Cum altfel s-ar explica virtuţile
excepţionale cu care a fost dăruit? E un unicat preţios, într-o lume de moftangii. Asta nu înseamnă
că imbecilul român mediu nu are şi oarecare insatisfacţii: în perioada de tranziţie mai cu seamă, el
percepe dezgheţul ca pe o disoluţie. E trist că nu se conservă „realizările“ anterioare („rod al muncii
şi suferinţei noastre“) şi reuşeşte să intoneze un „ce“ ironic ori de cîte ori se referă la „privatizare“
(şi „privatizaţi“), „democraţie“, „economie de piaţă“ sau „FMI“. Imbecilul român mediu declară
frecvent că „orice s-ar zice, Ceauşescu a fost un patriot“ şi că Vadim Tudor „o fi cum o fi, dar în
chestia ungurească are dreptate“. În aceeaşi suită de convingeri se mai pot cita fraze de genul:
„Casa Poporului e o dovadă a creativităţii naţionale“, „Iliescu e prea moale“ sau „eram şef de serviciu
şi am ajuns taximetrist“. Evident, citind aceste rînduri, imbecilul român mediu nu înţelege de ce e
socotit imbecil. 
Există, se subînţelege, şi imbecilul superior: el se recoltează, în genere, dintre intelectuali şi
preferă, demagogiei patriotarde, delirul egolatru. Imbecilul superior se simte un erou al eticului, un
inspirat, un om al misiunii. El confundă subtilitatea mentală cu acţiunea politică şi îşi ia reveriile
drept soluţii constituţionale. Cînd constată că utopia sa nu e împărtăşită de mase, că Montaigne n-
are succes la Paşcani, e dezamăgit şi acuză de imbecilitate masele şi Paşcanii. Imbecilul superior
crede sincer că toţi cei care-l contestă sau au alte păreri decît el sînt imbecili. El mai crede că
intransigenţa opozantă postrevoluţionară e suficientă ca să ne facă să uităm dizgraţioasa lui
cuminţenie prerevoluţionară. Imbecilul superior e un campion al nesincronizării, al inadecvării, al
suficienţei lunatice. Adeseori, sub aparenţa sa fragilă şi romanţioasă se ascunde o dezmăţată poftă
de putere, pofta de putere a imbecilului de rînd... 

Dar să nu fim vanitoşi. Să vorbim şi de imbecilii altora. Există, de exemplu, imbecilul mediu american:
se declară liber-cugetător şi crede în fantome, consacră chifteaua fără mirodenii drept vîrf al artei
culinare, bea lapte la friptură, crede că tot ce se spune la televizor e „ştiinţific“ şi că nu America a
fost descoperită de europeni, ci viceversa. 

Mult mai interesanţi sînt însă imbecilii americani superiori. Am cunoscut cîţiva, întruchipaţi în
profesori universitari, de preferinţă politologi. Ei au o sumedenie de păreri uluitoare: califică
dezastrul comunist drept un „experiment istoric interesant“, descalifică drept răuvoitoare invocarea
Gulagului în contextul unei analize „obiective“ a stalinismului, refuză să admită că ţările est-
europene au trăit sub sisteme politice totalitare. La urma urmelor, comunismul nici n-a fost aşa rău
(dovadă că, în fostele ţări comuniste, comuniştii sînt realeşi de „popor“ drept cîrmuitori legitimi şi
credibili). Stalin, la rîndul lui, a fost un personaj extrem de „complex“: e ruşinos, intelectualmente,
să-l compari cu Hitler. Nici Ceauşescu nu trebuie demonizat abuziv: în unele privinţe, Ronald Reagan
s-a dovedit mai dăunător. Imbecilul american superior nu citeşte decît Derrida şi crede că îi
flatează pe muzicanţii polinezieni dacă îi compară cu Mozart. De altfel, modul în care un asemenea
imbecil înţelege să-şi manifeste „deschiderea“ intelectuală, lipsa nobilă de prejudecăţi, e mai curînd
jignitor pentru cei cu deprinderi „convenţionale“: manierele curtenitoare sînt suspectate de
„condescendenţă“, declaraţia de amor e un act terorist, de macho discriminator. Aparţinătorii
„pieilor roşii“ trebuie numiţi native Americans, dacă nu vrei să treci drept rasist, negrii trebuie
numiţi African-Americans (ceea ce dă senzaţia că a pomeni de culoarea pielii e a pomeni un detaliu
infamant). Vrei să invoci un gras, îl vei defini horizontally challenged (greu de tradus: „solicitat pe
orizontală“, „pus la încercare pe orizontală“?). Cineva prea înalt e – după acelaşi tipic – vertically
challenged. Teama (psihanalizabilă) de a nu leza susceptibilităţile minorităţilor a creat – pe lîngă
asemenea forme de păsărească – noi şi paradoxale minorităţi, net dezavantajate: minoritatea
fumătorilor, „minoritatea“ heterosexualilor, minoritatea albilor ş.a.m.d. Din fericire, America
depinde în mai mică măsură de imbecilii ei decît depindem noi, deocamdată, de imbecilii noştri. E însă
un fapt că există o internaţională a imbecilităţii, în care riscăm să intrăm mai repede decît în
Europa... 
Apărut în Dilema,  nr. 96, 11-17 noiembrie 1994