1

Conservatorism vs. Naționalism – o completare

Sunt întrebat mereu de ce nu, naționalism...!?

Pentru că, raționalismul conservator, combinat cu prudența acțiunii politice, cu
inserțiile moral-creștine și cu înțelegerea realității obiective, fac din demersul
conservator unul care nu promite utopii perfecte, cuceriri definitive sau vreun
„bine” cu vocație absolută.
Acesta are în vedere soluții care să responsabilizeze individul, să îi confere
libertate de acțiune, să retragă statul din postura să atotasistențială și
debilizantă individual, să creeze cadrul necesar pentru ca inițiativa individuală
să ocupe locul principal în mecanica socio-economică a pieței libere, principal
factor de acumulare a bunăstării. În acest cadru, moralitatea actului economic
devine, însă, primordială.
Divorțul dintre spațiul politic și morală, pe de o parte și dintre spațiul economic
și aceeași morală, pe de alta, cred ca reprezintă inamicul public nr. 1 Romaniei.
Reamintesc faptul că, in Testamentul său politic, Corneliu Coposu sublinia cu o
acuratețe etică, pe care nici un alt politician de la el încoace nu și-a mai asumat-
o, că ”politica este o activitate morală şi ea nu poate fi delimitată de etică şi de
onestitate”. Si, marele senior a explicat mai departe că a preţuit întotdeauna
oamenii cinstiţi şi leali şi că a a avut o strângere de inimă atunci când prin forţa
împrejurărilor a fost obligat să lucreze sau numai să fie în preajma lichelelor şi a
oamenilor fără caracter. „I-am detestat pe cei care negociază principiile,
deoarece cred că nu este îngăduit să faci compromisuri care schimbă esenţa
obiectivelor pentru care militezi”, concluziona magistral sacerdotul
conservatorismului romanesc. În esență, tot Seniorul a rezumat aceste superbe
gânduri, care i-au călăuzit întreaga cariera politică, prin formularea care a
devenit deja celebră : ”Negociem orice, dar nu negociem principii!”.
Iar principiul fundamental este patriotismul!!!
Patriotismul, care duce cu gândul la iubire devotată de patrie, la apărarea țării,
la mândrie și la loialitate fată de patrie. Sentimentul de patriotism este similar
cu cel de iubire de familie. Ocrotirea, afectiunea, bucuria și pacea sufletească
sunt devotate acestui sentiment profund și înălțător.
 2

Patriotismul poate lua multe forme explicite în viața de zi cu zi, avand temelii
programatice. Este promovat în Armată, în diplomație, în învățământ, în viața
comunităților, în economie și finante, în domeniul ocrotirii familiei naturale și al
inocenței copiilor, în afaceri, în cultură, în sport.
Patriotismul admiră și înțelege binele dar scoate la iveala, critica si corecteaza
mai puțin binele din corpul patriei. De aceea, el conștientizează ce anume
trebuie să imbunătătească în corpul patriei și în ființa poporului român, ce
anume merită să cultive, ce anume să aplaude dar si ce anume să elimine și ce
să îndepărteze cu brutalitate. Recunoaște atât calitățile, cât și defectele.
Patriotismul este, așadar, lucid și smerit, competent, moral, atent la realitate,
natural, firesc. Nicidecum idolatru, îngâmfat, atoritarist, suficient, isteric.
Este moderat și argumentat.
Naționalismul, per a contrario, este o stare artificială de exaltare ideologică. O
stare de afirmare fornăitoare a intereselor (?) propriei națiuni, privite
din nefericire ca fiind separate de și mereu în conflict cu interesele altor
națiuni. Naționalismul este, de fapt, o formă de exces patriotard, de
agresivitate demagogică, dar mai ales o declarație continuă de inconsistență
politică, de lipsă de soluții la problemele reale ale societății, ale cetățeanului,
ale plătitorului de taxe și impozite, ale creatorului de valoare și profit.
La bază, desigur, naționalismul modern este înrădăcinat, în parte, în
revoluțiile franceză și americană. Este interesant de remarcat că acel tip de
naționalism, pe care unii autori îl consideră „istoric”, este în general considerat
favorabil, pe bună dreptate, și privit ca piatră de temelie a liberalismului în sens
clasic și al democrației occidentale, locul comun al formării statelor naționale la
începutul secolului XX în Europa. Așa a și fost!
Național socialismul german și național comunismul – amici ideologici
genocidari forjati de ideologia marxista a Stangii – au îmbinat, însă, fervoarea
inițial fastă a naționalismului cu noțiunile nefaste de superioritate, de izolare și
de respingere brutală a oricărui tip de alteritate. În acest context, patrioții au
putut fi oricând repudiați și sacrificați pe altarul naționalismului atotcuprinzător
și atotinlocuitor. Orice neconform, orice derapat de la logica naționalistă, se va
fi cuvenit să fie etichetat ca „trădător” indiferent de robustețea patriotismului
acestuia. De aceea, la noi, să îi amintim pe Maniu, Brătianu, Mihalache,
Coposu, făuritorii României Mari, cărturari, țărani, studenți, alături de peste
300.000 de alți patrioți au fost încarcerați în infernul închisorilor comuniste. Cei
 3

mai mulți au murit. Puțini au supraviețuit, schilodiți pe viață pe altarul

comunismului deconstructivist identitar, argumentat, culmea (!)
prin istericul naționalist!
Naționalismul ține loc discursiv, acum, la în ceput de secol XXI, de absolut orice
și poate fi folosit la nevoie în orice situație. Din nefericire! Demagogia
trompetelor naționaliste, îl poate pune în locul profesionalismului, competentei
și al valorii umane, al moralei, în locul programelor de guvernare, în locul
meritocrației, în locul performanței, în locul artei, în locul sportului, în locul
muzicii, în locul interesului public, în locul statului de drept, în locul
pluralismului democratic, în locul capitalismului si al pietei libere, în locul
libertatii individuale, în locul bunului simt, în locul caritatii, în locul...
El poate fi invocat și fluturat obscen în fața ochilor celor creduli în absolut orice
situație, dar mai ales în cele mai insalubre moral și etic, ca argument suprem,
irefutabil și imuabil al „adevărului” și al „dreptății”. Așa au făcut naziștii, așa au
făcut comuniștii.
Naționalismul se simte mereu vulnerabil, mereu amenințat, mereu invalidat,
mereu sub asediu, căci nefiind o formă reală de afecțiune față de patrie și
popor, ci doar o formă de arestare a patriei și de aliniere ideologică a
poporului, își trage seva din ipocrizie, inconsistență, rivalitate și conflict.
De aceea este în permanentă stare de luptă. În afara stării de luptă cu
dușmanul imaginar, naționalismul – fie el socialist sau comunist – sucombă.
Din această perspectivă, naționalismul actual este alter ego-ul perfect al
progresismului! De aceea, în treacăt fie spus, unul ca Dacian Cioloș a putut
trece de la naționalismul comunistoid al Vetrei Românești, la neomarxismul
USR, fără nicio problemă! Progresismul neomarxist este la fel de intransigent,
de vigilent, de rigid, de sobru, de militant, de belicos, de isteric, de agresiv și de
încarcerant.
Naționalismul este pătruns până în măduva oaselor străbunilor - neapărat (!)
magistrali -, de propriul adevăr și de perfecțiunea adevărului său artefactual.
Unicul adevăr, de altfel. În virtutea acestui adevăr, în virtutea acestui construct
cu pretenția aberantă a perfecțiunii, patria însăși poate fi devastată, poporul
însuși poate fi redus la tăcere, istoria cosmetizată, cultura subjugată, adevarul
schimonosit, vocabularul alterat. Totul poate și trebuie subsumat
comandamentului ideologic naționalist.
Pentru toate acestea, naționalismul este nefast și imposibil de acceptat.
 4

Alain Besançon afirma cu o superbă claritate a analizei, în „Le Malheur du

Siecle” / „Nenorocirea secolului”1, că nu poți rămâne inteligent sub imperiul
ideologiei. De aceea, este de-a dreptul ridicol să pretinzi că ai putea avea un
dialog și, cu atât mai puțin unul inteligent, cu un militant ideologic. Când
gândirea este suspendată și înlocuită cu fanatismul tipic ideologiei, limbajul nu
mai poate folosi la comunicare, la dialog, la cordială polemică și reconfortantă
dezbatere, ci doar la propagandă și confruntare. Cum conchidea amar și acid
același Besançon, din atari motive, „omul national-socialist și omul national-
comunist - cărora li se alătură omul progresist, aș adăuga eu cu deplină
acuratețe - se oferă examenului clinic al psihiatrului”.
Fie și numai pentru toate aceste argumente expuse aici neexhaustiv,
mărturisesc smerit că o alternativa de Dreapta nu cred că poate fi vreodată nici
naționalistă, nici ideologică și nici ideologizantă, ci se va strădui să rămană
mereu patriotică si mereu doctrinară.
Altfel spus, mereu clasic liberală, mereu creștin-democrată și mereu
conservatoare, mereu cumpătată, mereu predictibilă și frecventabilă moral și
etic, mereu dedicată siguranței cetățeanului și nu asistenței lui necondiționate,
mereu împotriva statului/guvernului maximal și a defunctei și falimentarei
politici de naționalizare, mereu în favoarea pieței liberere și a liberei inițiative a
cetățeanului, mereu în favoarea asumării responsabilității personale a
individului și niciodată în favoarea delegării responsabilității acestuia către
„statul bunăstării colective” – de fapt, o formă de colectivism involuntar de
extracție comunistoidă.
O alternativa mereu împotriva inregimentarii cetățeanului în indiferent ce
contingent ideologic, mereu împotriva economiei de tip inflaționist, a pseudo-
științei economice și a imposturii de varii spețe. Mereu în favoarea unei armate
performante, motivate, tehnologizate, mereu în favoarea unor politici publice
pro-viață și pro familie naturală, mereu în favoarea acelor măsuri care să
impulsioneze și să consolideze economia de piață prin descongestionare
impozitarii, mereu în favaoarea asumării răspunderii ministeriale și, generic
vorbind, a răspunderii – până la sancțiune penală a autorităților publice, pentru
actele acestora de guvernare, fie ele centrale sau locale.
Mereu în favoarea ideii justificate magistral de von Mises, aceea că acțiunile
indivizilor nu depind de ordonanțele guvernamentale, ci sunt declanșate în
1
Besancon, Alain – „Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism si unicitatarea Shoah-ului”, Humanitas,
2017
 5

mod spontan și liber, ceea ce presupune că banii trebuie să fie feriți de

influență politică.
Dreapta este și va fi mereu și funciarmente dedicată mecanicii democrației,
constituționalismului, adevărului istoric și ieșirii imediate a României din starea
de frustrare și conflict interior relativa la asasinatele în masă puse la cale de cei
peste 1400 de teroriști identificați (!), sub acoperirea găștii cripto-comuniste și
KGB-iste care a preluat astfel puterea politică în decembrie 1989, peste
mormanul de cadavre ale inocentilor care au s-au înălțat sprea cer strigand
„Vom muri și vom fi liberi”.
Și, nu în ultimul rând, Dreapta știe să dea dovadă de claritate morală și de
voință politică indubitabile în exercițiul ei public, prin care susține inechivoc
apartenența României la NATO, dar afirmă și că România trebuie să militeze
pentru un alt fel de Europă! O Europă a națiunilor, montată într-o Uniune
neinregimentata în neomarxism și corectitudine politică si autoritarism
birocratic, o Europă în care să putem crede, măcar în virtutea Declarațiilor de la
Paris și de la Reykjavik.

Daniel Uncu