ELISE WILK

S-a întâmplat într-o joi

Personaje:
Studenta
Menajera
Adolescentul
Bătrânul
Şomerul
Secretara
Vânzătoarea
Elevul
Pensionara
Taximetristul

Notă: Regizorul este liber să aleagă oricare dintre aceste monoloage, în orice combinaţie doreşte, pentru a
construi spectacolul.

Text câştigător al concursului dramAcum 5, 2008

Spectacol lectură la Teatrul Foarte Mic Bucureşti, regia Alexandru Berceanu, aprilie 2008
Teatrul Ariel Târgu Mureş, regia Rareş Budileanu, premiera iunie 2010
Teatrul Fix Iasi, regia Adi Iclenzan, premiera noiembrie 2012
Studenta:

Joia trecută i-am omorât peştii. Am turnat două sticle de Tuborg în acvariul ăla împuţit.
După vreo oră, pluteau toţi la suprafaţă cu burţile în sus. Nu s-a prins până în ziua de azi ce-au păţit peştii
ăia de căcat. Da’ ţin minte că a bocit vreo patru ore fără oprire. Eu stăteam şi mă uitam la ea şi-mi plăcea, să
mor eu, îmi plăcea la nebunie cum stătea acolo pe pat şi-şi sufla mucii în hârtia igienică. Din când în când se
oprea şi se uita la mine, aşa, lung şi întrebător, cu rimelul întins pe toată faţa, şi nu zicea nimic. Era atât de
enervantă, mă scotea din sărite într-un asemenea hal că... îmi plăcea. Nu şi-a mai cumpărat alţi peşti. În
schimb, i-a înmormântat p-ăştia omorâţi de mine. Pe toţi cinci. Le-a făcut şi sicrie. Să mor io! A colorat nişte
cutii de chibrituri cu marker negru şi a băgat fiecare peşte în câte o cutie. Pe bune, nu glumesc. M-am căcat
pe mine de râs. Nu cred că a existat vreodată în căminul ăsta o fiinţă mai imbecilă ca ea. În fine. Ideea e că
mi-a plăcut mereu să-i fac răutăţi de-ăstea. Îi scrumam în adidaşi, îi puneam laxative în ceai, îi mânjeam
hainele cu pastă de dinţi, îi puneam gumă de mestecat pe scaun şi bineînţeles că de fiecare dată se aşeza fix
pe ea. Mutra pe care o făcea când vedea guma de mestecat lipită de blugi nu se poate descrie. E cea mai
enervantă mutră pe care o văzusem ever.
Faza e că m-a enervat din prima clipă în care am văzut-o. Nu ştiu de ce. Ţin minte şi acum - purta o pijama
roz cu un iepure pe ea şi papuci de casă de-ăia scârboşi cu puf potocaliu cu doi ochi de plastic cusuţi de-o
parte şi de alta. Stătea pe pat şi citea nu ştiu ce revistă. S-a uitat fix la mine şi mi-a spus „Bună, sunt Amalia,
colega ta de cameră“. Suna de parcă ar fi repetat zile în şir în faţa oglinzii textul: „Bună, sunt Amalia, colega
ta de cameră, bună, sunt Amalia, colega ta de cameră,bună, sunt Amalia, colega ta de cameră“. Când mi-a
întins mâna am văzut că avea unghiile date cu ojă portocalie. Bleah! I-am dat mâna şi m-am prezentat, ce
naiba era să fac. Vă daţi seama că în mintea mea i-am băgat undeva pe toţi ăia care au făcut ce-au făcut de-
am nimerit în cameră cu toanta asta.
Şi nu văzusem încă nimic! Mesteca gumă absolut tot timpul şi molfăia de-ţi venea s-o omori. Din când în
când, scotea guma din gură şi o întindea, aşa, ca pe un ghem, în jurul arătătorului. După aia o băga la loc în
gură. Să mori, nu alta!
De fapt, era o tipă super neinteresantă. Inodoră, incoloră, insipidă şi groaznic de seacă. Cel mai mult timp şi-
l petrecea în camera de cămin. Ba îşi făcea unghiile, ba se spăla pe cap în chiuvetă şi lăsa o grămadă de fire
de păr, bleah, ba făcea teste din reviste de-ălea pentru femei sau scria ceva într-un caiet maro cu coperte de
piele. Prietene nu prea avea. Cel puţin eu n-am prea văzut-o ieşind cu nimeni. Prin sesiune mai venea una pe
la ea, o tipă super grasă, dinaia de zici că are abonament la Mac Donald’s, şi făceau schimb de cursuri. Eu
nu prea stăteam prin cameră. Nu pentru că voiam s-o evit din cauză că mă enerva sau chestii d-ăstea. Dar
aveam şi eu viaţa mea, înţelegeţi? Câteodată, după ce n-o mai văzusem de câteva zile, mi se făcea cumva

2
dor de ea. În sensul că, nu ştiu de ce, aveam chef să-i văd moaca aia de toantă. Când mă vedea că intru pe
uşă, se uita la mine cu privirea aia tâmpă de vacă rătăcită şi zicea „Bună”. Atât. Alt sunet nu mai scotea.
Acuma nici eu nu eram sociabilitatea în persoană. Faza e că pur şi simplu n-aveam chef să port nici un fel de
conversaţie cu idioata. Ce dracu să fi vorbit cu ea? Despre cotele apelor Dunării? Aşa că îmi vedeam de
treburile mele. Din când în când, trăgeam cu coada ochiului să văd ce mai face. De obicei, nu făcea nimic.
Vegeta prin cameră ca o plantă de-aia naşpa. În fiecare seară pe la opt jumate îi suna mobilul. Erau ai ei.
Asta le dădea raportu’ până la cel mai mic amănunt. Inclusiv ce desert a fost la cantină. La ora zece fix, nici
un minut mai târziu, îngenunchea în faţa patului, îşi făcea câteva cruci şi se băga sub plapumă. Doamne, era
atât de plictisitoare şi de enervantă că-mi venea să-i scot ochii şi să i-i înşir pe sfoara aia tâmpită pe care a
agăţat-o în cameră să-şi usuce chiloţii!
Dimneaţa era cel mai horror. Ţăranca dădea drumul la radio, tare de tot, deshidea geamul larg şi se apuca să
facă exerciţii de gimnastică! Simţeam că tâmpesc. O bârfeam pe la colţuri, o poreclisem Mademoiselle
Analia, făceam mişto de ea cu orice ocazie şi abia aşteptam să mai fac o tâmpenie care s-o supere. Într-o zi
mă plictiseam prin cameră. Asta era plecată. Atunci m-am gândit, că tot n-aveam ce face: ce-ar fi să mă uit
prin jurnalul proastei? Mă mai distram şi eu un pic. Aşa că am luat de sub pernă caietul ăla maro în care
scria ea în fiecare zi. Am crezut că cine ştie ce o să descopăr. Când colo, deşteapta lu’ peşte prăjit îşi nota ce
mânca în fiecare zi şi câte calorii avea mâncarea. După aia aduna caloriile. Am crezut că mi se face rău.
Cum naiba poţi fi atât de tâmpit?
În sesiune, vă daţi seama, stătea în pat şi tocea. Când pleca la budă sau ieşea să-şi cumpere de mâncare, eu îi
mai scoteam câte o pagină din cursuri şi o aruncam. Probabil era dinaia care învaţă totul mecanic, ca pe o
poezie. Aşa că mai mult ca sigur nu se prindea. Într-o zi i-am şters din calculator un proiect pe care trebuia
să-l predea. A bocit ca proasta şi a crezut că şi l-a şters singură. Ideea cu trandafirii nu ştiu cum mi-a venit.
Cumpăram câte unul în fiecare zi. Prindeam de el o hârtie pe care scriam „Pentru Amalia, cea mai frumoasă
fată” şi-l lăsam în faţa uşii de la camera noastră. Câteodată mai scriam pe hârtia aia şi o poezie de dragoste.
Sau scriam „de la admiratorul secret”. Am făcut asta timp de o lună. Am cheltuit pe trandafirii ăia de căcat
aproape toţi banii pe care mi-i trimiteau ai mei. Dar a meritat. Proasta era în al nouălea cer. Toată camera
noastră era plină cu trandafiri ofiliţi. Nu voia să arunce nici unul. Într-o vineri am cumpărat ultimul
trandafir. Pe foaie am scris că mă numesc Daniel, sunt student la drept şi sâmbătă o să fie ziua mea şi vreau
s-o invit la petrecere şi că m-aş bucura tare mult dacă ar veni şi că prezenţa ei ar fi pentru mine cel mai
frumos cadou şi alte bălării. După aia am scris că o aştept după ora zece în clubul „Fashion”. Trebuie doar să
întrebe la intrare de Daniel şi o să vin s-o iau. Faza e că într-adevăr exista un Daniel student la drept care-şi
ţinea ziua sâmbăta aia la Fashion. Un tip de-ăla plin de bani, cu maşină şi tot tacâmu’, genul ăla de nu-i
ajungi cu prăjina la nas. În fine. Mă gândeam că poate o să i se pară prea aşa şi n-o să se ducă. Dar sâmbătă

3
după masa, ţăranca a început să se împopoţoneze pentru marele eveniment. Mai întâi a scos dintr-o cutie de
sub pat o rochie de catifea care mirosea a praf de-ăla de molii. S-a îmbrăcat cu ea. După aia s-a machiat vreo
juma’ de oră pe la ochi, şi-a tapat părul şi s-a dat cu un spray super naşpa şi dulce de a trebuit să aerisesc trei
ore dup-aia. Înainte să iasă pe uşă s-a uitat de nu ştiu câte ori în oglindă. Cred că în momentul ăla a fost
singura dată când mi s-a făcut milă de ea. N-am aflat nicodată ce s-a întâmplat la cheful ăla. Ştiu doar că pe
la 11 noaptea s-a întors în cameră şi s-a băgat în pat îmbrăcată. Eu mă prefăceam că dorm, dar am văzut
totul. Şi-a tras plapuma peste cap şi a început să plângă, foarte încet. A doua zi dimineaţa, duminică, avea
ochii umflaţi de la plâns şi freza ei arăta ca un cur de găină. După vreo trei săptămâni de la faza asta, mi-a
spus într-o după amiază că părinţii ei au venit în oraş şi vor să mă invite la restaurant. Am rămas mască. Ce
treabă aveau părinţii ei cu mine? Mă gândeam că poate s-o fi prins unul din ei cine îi face viaţa amară lu’ fi-
sa şi acum vin să mă tragă la răspundere sau faze de-astea. Da’ era puţin probabil. Aşa că am zis OK.
Părinţii ei păreau destul de normali. Maică-sa era mică, avea părul strâns într-un coc şi se vedea că îşi
dăduse silinţa să fie elegantă. Doar că nu-i prea ieşise. Taică-su avea chelie şi purta un pulovăr roşu pe gât.
La masă m-au întrebat la ce facultate sunt, în ce an, ce vreau să fac după, chestii clasice. În tot timpul ăsta,
ea tăcea şi se uita la mine cu ochii ăia bulbucaţi şi cu moaca aia de curcă retardată. După aia ne-au condus la
cămin. Taică-su m-a luat de-o parte şi mi-a zis ceva de genul că ei se bucură că au cunoscut-o pe colega de
cameră a fiicei lor şi că dacă vreau, sunt invitată la ei în vacanţă şi faze de-ăstea. După aia m-a rugat să am
puţin grijă de fiica lor. Că lor li s-a părut în ultima vreme că e cam abătută. Că lor nu vrea să le spună ce are
pe suflet. Că ei îşi fac griji, că e singurul lor copil. Că a mai avut un frate care a murit într-un accident de
maşină. Şi de atunci, ei au păzit-o mai bine decât pe ochii din cap. După aia a zis că să avem grijă, să nu ne
întoarcem seara târziu în cămin, că trăim într-un oraş periculos şi nu se ştie niciodată. Că el se uită zilnic la
ştirile de la televizor şi că se îngrozeşte de ce se poate întâmpla. Că tinerii din ziua de azi pot intra uşor în
anturaje negative şi că pot s-o apuce pe căi greşite. Că mai bine o retrage de la facultate decât să ştie că e în
pericol. Şi că dacă avem vreo problemă, pot să îi sun pe ei, că ei au încredere în mine. După aia mi-a dat o
carte de vizită pe care era trecut şi numărul lor de mobil. După trei zile i-am sunat.
A răspuns maică-sa. I-am spus că am o mare problemă. Că m-am gândit foarte mult înainte să fac pasul ăsta.
Dacă e bine sau nu ce fac. Dar că eu consider că e mai bine ca părinţii să ştie ce face copilul lor. Le-am spus
că Amalia lipseşte din cameră aproape în fiecare noapte. Lor le spune la telefon că se culcă şi pe la 11 seara
pleacă din cămin. Nu ştiu unde merge, dar se întoarce spre dimineaţă şi de multe ori face gălăgie şi mă
trezeşte din somn. Într-o seară s-a îmbătat şi le-a turnat peştilor alcool în acvariu. De-aia au murit. Proiectul
acela pe care trebuia să-l facă pentru facultate de fapt nu l-a făcut niciodată. Lor le-a spus că i s-a şters din
calculator, dar e o minciună. Nimic nu dispare aşa simplu din calculator. De fapt, ea nici n-ar fi avut timp să-
l facă. Nopţile umbla brambura şi ziua dormea. Eu am tot vorbit cu ea, am încercat s-o conving că nu e bine

4
ce face. Dar ea nu vrea să mă asculte. Mi-e frică să nu cumva să ia droguri, că aşa ciudat se comportă în
ultima vreme, de parcă ar lua. Am mai spus că mă simt vinovată că am ascuns de ei toate lucrurile astea. Am
încercat să-i menajez, am crezut că se rezolvă. Dar nu se mai poate aşa. Maică-sa tăcea. A tăcut câteva
secunde bune după ce am termintat eu ce-am avut de zis. Dar nu era nevoie să zică nimic. Simţeam prin
telefon că e distrusă. Şi-mi plăcea.

Menajera:

Nu ştiu. Poate că trebuia să le spun şi chestia cu toaletele. Dar mi-a fost un pic jenă. Poate pare aiurea sau
aşa. Dar cred că de-acolo mi se trage toată chestia. Pur şi simplu nu mă pot abţine. De fiecare dată când
merg în vizită la cineva, fac inspecţia toaletei. Mai întâi întreb: „Nu te supăra, unde e baia?” După aia e
simplu. De obicei, băile sunt de două feluri: au uşi care se închid cu cheia sau uşi care nu se închid.
Bineînţeles, le prefer pe cele care se închid. Mă simt mai în siguranţă. Pe urmă mă uit în jur. Îmi plac băile
cu faianţă. Mai ales faianţa aia cu tot felul de modele-romburi, pătrate, carouri, fluturi, floricele, capete de
mort... în fine, chestii de-ăstea. Şi-mi plac dulapurile pentru cosmetice. Câteodată, sub chiuvetă sunt tot felul
se sertăraşe în care îmi place să-mi bag nasul. Dacă găsesc cremă de faţă sau de corp, mă dau. Unele femei
au, tot în baie, un coş plin cu rujuri, farduri de ochi, creioane dermatograf, ojă, rimeluri şi toate minunăţiile.
Câteodată mă dau cu rujul lor numai ca să văd cum îmi stă. Îmi place să mă spăl pe mâini cu gelul de duş,
de obicei torn cu nemiluita. Mă şterg pe prosop, dacă găsesc cremă de mâini mă dau şi cu cremă.
Cu parfum mi-e cam frică să mă dau. Dacă e puternic, e posibil ca gazda să se prindă. Dar deodorantul e ok,
mai ales când e vară şi eşti transpirat.
Mă rog, fac chestia asta mereu. Cred că e din curiozitate, nimic altceva. De furat, n-am furat în viaţa mea
nimic. Să mor io. Deşi aş fi putut să fur o grămadă de chestii.
Aşa şi cu ăştia. E fix acelaşi lucru, doar că la nivel mai mare.
M-am angajat la ei vara trecută. Trebuia să fac curăţenie o dată pe săptămână. Mă rog, dat cu aspiratorul, cu
mopul, şters praful, curăţat chiuveta, chestii d-astea plictisitoare. Ceea ce a fost fain - făceam curat când
erau plecaţi. Adică puteam să le inspectez în linişte apartamentul, să mă uit prin toate sertarele, să arunc o
privire prin dulap, să văd ce au în frigider, să le răsfoiesc cărţile din bibliotecă. De furat, n-am furat nimic.
Nici prin cap nu mi-a trecut. Mi se rupea de asta, mă înţelegeţi? Poate că mai ciupeam din rulada lor cu
ciuperci, aşa, de poftă, sau mai trăgeam câte o duşcă din sticla de whiskey. Dar la asta nu poţi să-i spui
„furt”.

5
După aia a venit faza cu plecatul lor în concediu. Nici nu trebuia să lipsească prea mult, zece zile sau aşa
ceva. Trebuia să vin de două ori pe săptămână, să aerisesc şi să ud hidoşenia de plantă din living. Şi normal
că am fost tenatată să... arunc o privire, aşa, mai pe-ndelete, fără să-mi fie frică să se întoarcă vreunul casă şi
să mă prindă. Mai întâi am dat drumul la apă în cadă şi am turnat gel de-ăla care face clăbuci şi miroase
mişto de-ţi vine să nu mai ieşi din baie cu zilele. Cred că am stat vreo trei ore în cadă, până mi s-a făcut
pielea aşa, cu dungi. Am ieşit din cadă şi am umblat un pic goală prin casă. Nu mai făcusem asta. Am fost în
bucătărie şi mi-am făcut o cafea la ibric. După aia mi-am pus halatul ei şi m-am aşezat pe balcon, în
şezlong, cu ceaşca de cafea în faţă şi un pachet de Marlboro lungi. Până când s-a făcut beznă afară. A fost
tare de tot. Cred că în unele momente chiar am avut impresia că sunt altcineva. Şi că-mi place.
De fapt, asta e problema. Mereu am vrut sa fiu altcineva. De când eram mică. Aş fi vrut să fiu în fiecare zi
altă persoană. Într-o zi vânzătoarea de la plăcintărie, în altă zi controlorul de pe tren şi tot aşa. Acuma să nu
credeţi că aş fi vrut să fiu o vedetă sau aşa. Nici vorbă. Nici nu cred că mi-ar plăcea să mă duc la chioşc să
cumpăr ziare şi să mă văd pe mine pe copertă. De-aia nici nu mai ies din casă acum. Pentru că în toate
ziarele, pe prima pagină, e poza mea. Şi asta e cât se poate de naşpa. Şi mai naşpa e când mă opresc oameni
necunoscuţi pe stradă şi vor să facă poze cu mine.
Da, aţi auzit bine. Da’ să vă spun până la capăt. Unde rămăsesem... aşa, la faza cu şezlongul, cum stăteam pe
balcon şi fumam. Ideea e că-mi plăcea. Aşa că, în loc să merg de două ori pe săptămână să le ud planta,
mergeam în fiecare zi. După trei zile de stat acolo am zis că nu mai are rost să mă întorc acasă. Dormeam în
patul lor, le ascultam Cd-urile şi le purtam papucii de casă.
Ideea e că s-au întors din concediu cu o zi mai devreme. Era într-o joi. Eram îmbrăcată într-o rochie de seară
de-a ei şi vorbeam cu soră-mea din Spania la telefon. Da, eu am sunat. De pe telefonul lor, evident. Ce mai
contau acolo 10 minute de vorbit în străinătate, la facturile lor... Când am auzit cum se învârte cheia în
broască am crezut că fac infarct. Am pus receptorul în furcă şi m-am ascuns în baia de serviciu. Tremuram
toată. Mă gândeam că tremur aşa tare că o să mă audă. În viaţa mea nu mi-a fost mai frică. După aia am
auzit vocea ei. „Asta numeşti tu concediu? Mi se face greaţă“, urla la el. „Ce te uiţi aşa la mine? Întoarce-te
tu, dacă vrei, la curvele tale care abia aşteaptă!“ Şi chestii de-ăstea. Vocea lui nu se auzea prea clar. După aia
am auzit un ţipăt ascuţit şi o lovitură, ca atunci când cade cineva pe jos. După aia n-am mai auzit nimic,
câteva secunde. După aia am auzit iarăşi ţipetele ei. De data asta spunea ceva de genul „Nu muri, te implor,
nu-mi fă una ca asta“.
Pe urmă nu ştiu ce s-a întâmplat. Ştiu doar că m-am trezit la poliţie, dând declaraţii. M-au întrebat dacă e
adevărat că ea l-a lovit în cap cu scrumiera. Am spus că da. Adevărul e că, dacă e să mă întrebi acum, habar
n-am ce s-a întâmplat în ziua aia. Din momentul în care am auzit că se învârte cheia în broască până în
momentul când a început ea să bocească, parcă mi s-a rupt firul. Am fost nevoită să repet de atâtea ori în

6
faţa ziariştilor toată povestea asta, să răspund de atâtea ori la întrebări când eram sunată, în direct, din câte o
emisiune, că am uitat complet. După faza asta, timp de o săptămână, au apărut titlurile prin ziare: „Menajera
rupe tăcerea”, „Menajera vine cu dezvăluiri-bombă”, „Şoc şi groază în cartierul Verii“ , „Clipe de coşmar
pentru o menajeră”, „Menajera, martoră la crima pasională”, „L-a ucis cu sânge rece sub privirile îngrozite
ale menajerei“. Bineînţeles, cu poza mea şi-aşa. Astea ca astea. Dar ce-a urmat după aia... Fiţi atenţi ce
căcaturi scriu ăştia de câteva zile: „Omul de afaceri mort, suspectat că ar fi avut o relaţie cu menajera”,
„Menajera, amanta omului de afaceri“, „Tânăra menajeră ascunde ceva“, „Menajera, complice la crimă“.
Aici chiar că nu mai înţeleg. Pe el abia dacă îl văzusem de patru, cinci ori. Şi atunci era numai pe fugă. I-am
călcat şi o cămaşă într-o dupămasă când se grăbea la o întâlnire sau aşa ceva. Eu chiar nu ştiu de unde le
scornesc ăştia. Şi eu care credeam toate tâmpeniile pe care le citeam în ziare...
Dar mai naşpa decât orice e faptul că-mi sună telefonul non stop. Mă caută tot felul de reporteri, crainici de
televiziune, moderatori de talk-show-uri, oameni de afaceri care vor să mă ajute cu bani, am primit o
grămadă de cereri de căsătorie de la tot felul de obsedaţi, m-a căutat şi una care vrea să mă mărite cu fi-su,
am aflat că unii mi-au făcut şi fanclub pe internet. Aseară am primit iar un telefon, era o voce de babă.
Spunea că presimte că mă pândesc tot felul de pericole şi ştie cum să mă ajute să mă ferească de ele. Că cică
să-mi pun sub pernă nu ştiu câte pene de la o găină vie şi faze de genu’. Toţi nebunii mă sună.
Eu de fapt n-am vrut să fie aşa. Până să se-ntâmple nenorocirea, am fost o singură dată la televizor. Când a
venit Michael Jackson în România. Mai ţineţi minte fata aia înaltă, tunsă scurt, care ţipa ca isterica „A plecat
Michael şi nu se mai întoarce?“. Eu sunt aia care o ţinea de mână. Mi-a apărut şi numele în ziar, o dată. Am
câştigat o menţiune la concursul ăla unde trebuia să trimiţi codul de bare de pe cinci capace de margarină.
Nici atunci nu mi-a plăcut chestia asta. Mi se pare groaznic. Mi se face pielea de găină când îmi închipui
cum discută oameni pe care nu i-am văzut în viaţa mea despre mine. Pun pariu că la ora asta o coafeză grasă
de la frizeria din colţul străzii mă bârfeşte în timp ce-o stropeşte pe una cu fixativ în cap. Şi exact în acelaşi
timp, la celălalt capăt al oraşului, o soţie plicticoasă, în halat şi cu bigudiuri, e fericită că are subiect de
conversaţie cu bărbatu-su. Evident, eu sunt subiectul.
Acum chiar că aş vrea să fiu altcineva. Pe bune. În orice caz, de la curiozitatea mea se trage totul. Dacă aş fi
fost fată cuminte şi nu mi-aş fi băgat nasul în lucrurile lor, dacă aş fi plecat acasă în seara aia acasă, în
garsoniera mea fără televizor şi fără apă caldă, dacă m-aş fi pus la masa din bucătărie cu o pungă de seminţe
în faţă şi aş fi rezolvat un caiet întreg de integrame până când mi s-ar fi făcut somn şi aş fi adormit cu capul
pe masă, atunci, atunci...
Da’ uite că n-a fost să fie. Asta pentru că, dacă aş fi făcut asta în fiecare zi, fără nici o abatere de la program,
eram moartă acum. Înnebuneam, pe bune.

7
Aşa ar fi arătat fiecare zi - trezit, băut ness în bucătărie, plecat la muncă, întors acasă cu tramvaiul, cumpărat
seminţe de la chioşc, ajuns acasă, mâncat, rezolvat integrame, dormit. Mă rog, cu mici modificări pe ici, pe
colo. Nu. Eu cred că nimeni n-ar suporta asta.
Uite, eu sunt o persoană absolut normală. Mai am şi eu micile mele obsesii. Ca fiecare dintre noi, nu? De
exemplu, am o colecţie de tuburi de spray goale. Încap toate pe două rafturi de bibliotecă. Şi în sertarul jos
al bibliotecii am 75 de perechi de şosete de mătase. Şi cel puţin 30 de perechi de chiloţi. Cum se rupe o
şosetă, cum o arunc. Cu chiloţii fac la fel. Cum se decolorează, la gunoi cu ei. Sunt foarte atentă cu lenjeria
şi cu şosetele. Asta pentru că mă obsedează o chestie: dacă am, doamne fereşte, vreun accident şi mă găsesc
ăia de la Salvare şi mă dezbracă şi eu am şosetele rupte sau chiloţii decoloraţi! Nu, trebuie să arăt impecabil.
Am citit odată într-un ziar că au găsit o femeie moartă în parc, complet goală şi fără nici un act de identitate
asupra ei. Poliţiştii au spus imediat că e vorba de o femeie din înalta societate. Şi-au dat seama după
pedichiură, cică. De când am citit chestia aia, merg de două ori pe lună la salonul de cosmetică din cartier şi
o babă cu păr mov îmi face unghiile de la picioare. În rest, sunt absolut normală.
Una din chestiile mişto pe care le au oamenii normali e că pot face întotdeauna fix ce vor. Adică se pot scobi
în nas, pot trage băşini în autobuz, pot să-şi agaţe ştrampii, pot să iasă nemachiaţi din casă. Când eşti vedetă,
nu prea mai poţi face ce te taie capul.
Să luăm exemplul meu. Acum aş avea chef să ies la chioşc să-mi iau ţigări. Dar n-am cum. O să mă
fotografieze ăştia în halat şi cu şlapi şi cu părul nearanjat. I-am văzut cum au intrat în blocul de vis-a-vis. S-
au instalat în apartamentul ăla unde geamurile dau fix faţă în faţă cu ale mele. Şi acum mă urmăresc cu un
teleobiectiv sau aşa ceva. 24 de ore din 24, cum se zice. Cum ies din casă, cum ţac, pac, au şi tras o poză.
Cine ştie câţi bani i-or fi dat proastei ăleia care stă acolo! Cred că destul de mulţi. În orice caz, destui ca să
mănânce zilnic la restaurant, vreo trei luni. Mi-ar face şi mie un bine, că nici nu pot să ţin geamul deschis
când găteşte, miroase a untură de-aia jegoasă de mi se întoarce stomacul pe dos şi ajunge mirosul să se
îmbibe pereţii mei...
Azi n-am mai văzut nici o mişcare în apartamentul de vis-a-vis. Poate că paparazii dorm. Sau poate s-au
ascuns în altă parte, ca să nu-i văd eu. Habar n-am. Cred că mă duc să mă spăl pe dinţi.
Periuţa de dinţi se foloseşte timp de trei luni. După aia se aruncă. Eu n-o arunc. I-o dau babei de la trei. Îşi
piaptănă câinele cu ea. E un soi mai ciudat de cîine, o chestie mică şi gri cu urechi ascuţite şi cu părul lung,
până în pământ,care cică trebuie pieptănat zilnic ca să nu se încurce. Şi cică cel mai bine se piaptănă cu
periuţa de dinţi.
Oricum, baba e obsedată de câinele ăla. Îi tricotează haine şi în fiecare zi îi cumpără ciocolată. Seara îi dă să
bea coniac, cică aşa îi plăcea şi şi lu’ bărbatu-su. E convinsă că javra e reîncarnarea lu’ bărbatu-su. Cică s-ar
fi născut exact în ziua când a murit moşul. Eu o cred. Mi se par faine chestiile ăstea. Romantice, cum spune

8
lumea. Aşa că îi dau periuţele mele folosite. În schimb, ea îmi cumpără ziarele în fiecare dimineaţă. Mi le-a
adus şi azi.
Mi se pare ciudat. N-am apărut în nici unul. Nici măcar într-o ştiruţă de-aia mică de pe ultima pagină. În
schimb, în toate ziarele apărea despre un tip care s-a sinucis pentru că l-a părăsit iubita. O să le arunc.
Ziarele se aruncă la gunoi seara. Sau se folosesc ca să cureţi cartofii pe ele. Sau să împachetezi chestii. Eu
nu le arunc p-ălea în care am apărut eu. Decupez articolele în care e vorba de mine şi le lipesc pe dulapul de
la bucătărie. Arată mişto.
Mă rog, nu v-am spus chiar tot adevărul. De fapt, eu am ieşit azi din casă. Mi se părea ciudat că nu
apărusem nicăieri. Şi m-am gândit să ies până la chioşc. Mă gândeam că poate e vreun articol, în revista aia
săptămânală care apare azi. Că pe aia nu mi-o adusese baba.
Mă rog, după cum bănuisem, nu era nici o ştire cu mine. Şi culmea - când am ieşit după revistă nu m-a mai
salutat nici un necunoscut. La chioşcul de ziare, două babe povesteau de ăla care s-a sinucis. Cică de fapt nu
s-a omorât el, că l-a împins cineva şi faze d-ăstea. Nici nu s-au uitat la mine. Şi paparazzi au dispărut. Nu
înţeleg ce se întâmplă.
Poate ar trebui să ies din nou. Şi să merg până în oraş. Sigur mă vede vreun paparazzo de-ăla pe-acolo şi-mi
face poză. Sau poate mă opreşte vreun reporter. Sau mă recunoaşte lumea de prin troleu. Poate ar trebui să
mă îmbrac mai... ce ştiu eu, să sară cumva în ochi. Îmi pun fusta mini şi paltonul roşu. Trebuie cumva să
atrag atenţia. Trebuie să fac ceva. Trebuie să fac ceva.

Adolescentul:

O dată pe săptămână, joia, pleca de acasă. Lu’ mama îi spunea că merge la Bridge.
Bridge e un local din centru unde poţi să joci cărţi şi tot felul de alte căcaturi. Într-o joi seară am fost şi eu la
Bridge. Absolut întâmplător, că nu merg de obicei în bodega aia. E sub nivelul meu. Când ies, merg în
chestii mai ca lumea. Da’uite că în seara aia de joi s-a nimerit să ajung acolo, la Bridge. Am văzut o
grămadă de bărbaţi care jucau cărţi la o masă lungă. Da’ pe tata nu l-am văzut.
Am şi uitat de faza asta. Doar că vineri l-am auzit cum spunea în bucătărie că a fost la Bridge şi nu-mi venea
să cred. Ba mai şi spunea că a jucat Poker pe echipe şi că a pierdut vreo 200 de mii. Şi dădea detalii, tot felul
de chichiţe, fără nici o jenă, de mă minunam ce poate să-i iasă din gură. E super ciudat când îţi auzi părinţii
spunând o minciună. De obicei, copiii spun minciuni şi părinţii se prind. De data asta a fost fix invers. Îmi
venea să intru peste el în bucătărie şi să-i spun „N-ai fost în niciun Bridge, mincinosule”. Cred că i-ar fi

9
picat faţa direct în farfuria cu ciorbă. Dar n-am făcut-o. Ştiţi de ce? Că am vrut să investighez pe cont
propriu unde se duce şi ce face el în fiecare joi seara.
Cu investigatul am experienţă. Acum vreo trei ani ne jucam la bloc de-a detectivii. Am urmărit-o vreo cinci
luni pe mă-sa lu’ Gelu. Se întâlnea prin baruri cu un tip mai tânăr, unu’ care semăna la prima vedere cu ăla
care prezintă meteo pe Proteve, da’dup-aia când te apropiai mai tare, observai că are tot felu’ de bube pe
faţă. Numa’ că în cazu’ nostru, nu prea aveai voie să te apropii, că era riscu’ să se prindă că-i urmăreşti, şi-
atunci o cam făceai de oaie. Am făcut şi poze şi faze de-ăstea, i-am dat telefoane şi i-am spus că dacă nu lasă
un milion sub preşul de la intrarea din bloc, îi spunem lu’ bărbatu-su ce face. De fapt, asta nu făcea nimic.
Se întâlnea cu unu’ care îi ghicea în cafea. În fine, dă-o dracu pe mă-sa lui Gelu. Oricum e o ţărancă proastă.
Acuma să mă-ntorc la povestea cu taică-miu. În următoarea joi, l-am urmărit. La şapte seara fix a ieşit din
bloc. Eu m-am luat după el. Bineînţeles că am avut grijă să nu cumva să se întoarcă şi să mă recunoască, aşa
că m-am îmbrăcat cu geaca de piele a lu’ Ştirbu’ din unşpe B. Tipu’ o închiriază cu 100 de mii pe seară. De
obicei o împrumută ăia care vor să iasă în oraş cu vreo gagică şi vor să o impresioneze sau aşa. E chiar
mişto geaca, te face să arăţi plin de mister şi în acelaşi timp sigur pe tine, ca un fel de macho sau aşa.
În fine, eram cu geaca aia, la vreo 5 metri în spatele lu’ taică-miu. A fost destul de greu să-l urmăresc, că
mergea repede. Faza naşpa a fost că m-am blocat la un semafor. Până s-a făcut verde şi am trecut strada, l-
am pierdut din vedere. Şi a trebuit să mă întorc.
Am aşteptat să treacă o săptămână, să se facă iarăşi joi. A fost super naşpa. Zilele treceau ale dracu’ de încet,
parcă intenţionat, ca să mă enervez eu. La un moment dat mi-a trecut prin cap să caut prin casă după indicii.
Am scotocit prin toate sertarele, m-am uitat după pat, am umblat în cutia aia de rahat în care îşi ţine el actele
şi facturile de la gaz, m-am uitat şi în buzunarele de la sacourile lui din dulap. Am pierdut o grămadă de
vreme, n-am găsit nimic, în plus era să mă prindă când s-a întors într-o zi mai repede de la serviciu.
Într-o seară când făcea baie i-am luat mobilu’ şi am verificat toate sms-urile, toată agenda telefonică, toate
numerele apelate. Nimic dubios.
În săptămâna aia, am chiulit de la meditaţiile la mate. Banii i-am păstrat.
Am mai făcut şi cumpărături pentru baba de la trei, i-am spus că s-a scumpit uleiu’ şi zahăru’ şi celelalte
căcaturi pe care m-a pus să i le iau, şi aşa m-am mai ales cu vreo 50 de mii. După aia am fost la Internet
Cafe cu Nicu de la parter. Ăsta şi-a găsit pe una din America pe un site dinăla de matrimoniale. Doar că nu
ştie o boabă de engleză, bou’. Aşa că el îmi zicea ce să-i scriu lu’ aia pe messenger, şi eu îi traduceam ce
răspundea gagica. Fac chestia asta cam o dată pe săptămână, şi iau 100 de mii. De data asta am luat 150, că
i-am trimis lu’ aia două poze cu Nicu pe mail, că nici măcar de asta nu e în stare, handicapatu’. Aşa că joi
dimineaţa deja strânsesem o sumă frumuşică.

10
Mi-am permis să închiriez şi geaca de piele a lu’ Ştirbu, vreau să zic că între timp scumpise tarifu’,
nenorocitu’, că cică era sezon de vârf.
Faza e că totdeauna e bine să ai bani la tine când urmăreşti pe cineva, că nu se ştie niciodată ce poate
interveni. În casă, vă daţi seama, era super nasol. Când mă întâlneam cu tata pe hol, îmi venea să-l strâng de
gât şi să-i spun „mincinosule”. Da’ m-am abţinut eroic. În fine, s-a făcut iarăşi joi. Îmi tremurau picioarele
numai când mă gândeam că o să aflu unde merge taică-miu. La şase jumate am ieşit din casă şi m-am ascuns
în scara blocului de vis-a-vis. La şapte fix a ieşit din bloc. L-am urmărit până în staţia de troleu. Mă
gândeam „în puii mei, numa’ să nu se urce în vreun taxi”. Şi exact asta a făcut. S-a urcat într-un taxi. Noroc
că aveam bani destui la mine. M-am urcat şi eu într-un taxiu şi i-am zis taximetristului să urmărească maşina
în care era taică-miu. Taximetristu’ se cam căca pe el, la început n-a vrut, cică e ilegal sau aşa. Da’ io i-am
zis că în puii mei, eu îl plătesc să mă ducă, îi dau dublu cât e cursa, şi dacă nu-i convine, o să iau alt taxiu.
Atunci a zis că bine, şi s-a luat după taxiul în care era taică-miu, a intrat în nu ştiu câte depăşiri, a fost ca-n
filme, să mor io. La un moment dat, taxiu’ s-a oprit în faţa unui bloc şi taică-miu s-a dat jos.
L-am văzut cum intră în bloc, am coborât şi eu şi m-am luat după el. Am avut noroc că blocu’ n-avea
interfon şi am reuşit să intru. Am auzit cum deschide cu cheia un apartament de la parter. Am aşteptat până a
intrat şi m-am dus la uşă. Am lipit urechea de uşă şi am ascultat. Nu se auzea nimic. La un moment dat am
vrut să apăs pe sonerie, dar m-am gândit că mai bine nu. Aşa că am ieşit afară ca să văd dacă se poate vedea
în casă.
Cum era la parter, se vedea destul de bine dacă te uitai cu atenţie. Îmi bătea inima îngrozitor când m-am
apropiat de fereastră. Mi-am aprins o ţigară. Eu de obicei nu fumez, da’ aveam la mine ţigările lu’ Blondu’
de la mine din clasă, i le-am confiscat până îmi dă înapoi CD-ul ăla cu hiphop, nesimţitu’, că-l ţine de vreo
două luni.
Blondu’ spune că ţigara e bună la stres, că face minuni. Aşa că io am fumat vreo trei, una după alta, până am
ameţit şi am prins curaj să mă uit la geam. Prin perdea am văzut o sufragerie cu televizor, canapea şi masă,
ca o sufragerie normală, cum avem şi noi acasă.
Am văzut un sutien negru, cu dantelă, şi ciorapi de-ăia mişto care sunt prinşi de picior cu un fel de elastice,
cu puncte argintii pe margine, şi pantofi roşii din care ieşea o talpă.
Pe urmă am văzut-o pe EA. Era, pur şi simplu, EA. Nu părea că ar fi bărbat. Şi dacă n-o cunoşteai, nu-ţi
dădeai seama că e tata. Era de-a dreptul femeie.
Arăta mişto de tot. Frumoasă. Sexy de-a dreptul. Stătea pe canapea. Avea o tavă cu sandvişuri pe genunchi.
Mânca şi nu-şi dezlipea privirea de televizor. Mişca dintr-un picior. Se vedea că pantofii îi sunt cam mici, în
rest era perfectă. Zâmbea din când în când. Părea fericită. Şi era frumoasă. Mai frumoasă ca mama.

11
Bătrânul

Poate ar trebui să vă spun cum a început totul. Era într-o joi dimineaţa, ţin minte asta pentru că mă dusesem să
cumpăr ziarul ăla cu răzuieşti şi câştigi, şi ăla apare joia.
Am găsit un portofel pe jos. Din piele vişinie, nu foarte mare. Mai întâi am vrut să-l duc la poliţie. Până la urmă,
din curiozitate, m-am uitat să văd ce e înauntru. Nu că aş fi vrut bani, jur că nici măcar nu m-am gândit la bani
atunci când l-am văzut. Am vrut pur şi simplu să văd ce ţine un om într-un portofel. Noi aici n-avem portofele.
Banii de pensie îi ţinem în cutii de carton sau printre haine sau sub pat. Nici măcar nu erau mulţi bani înăuntru,
erau câteva bancnote, cred că nici măcar nu ajungeau să mănânci la restaurant cu ei. Am mai găsit două carduri,
un abonament la cinematecă, nişte timbre, bilete de tramvai sau de autobuz care erau tipărite în mai multe
limbi... mă rog, presupun că ăla al cui era portofelu’ făcea colecţie... Ce mi-a plăcut cel mai mult au fost nişte
poze. Nu erau toate color. Cele mai multe erau alb-negru. Pe una era o fată tânără cu pistrui, cu părul strâns în
coadă şi cu o pălărie de pai pe cap. Pe altă poză, cu zimţi, erau doi copii mici, de vreo 3-4 ani, în salopete, cred că
era făcută undeva într-un studio. Alta era o poză de buletin, cu un băiat la vreo 25 de ani, cu pulover alb cu guler
pe gât.
În altă poză era tot fata cu pistrui, numai că îmbătrânise între timp, era dată cu negru pe la ochi şi era tunsă scurt.
Poza asta era color. M-am tot uitat la pozele ălea, cred că vreo oră.
Nu pot să explic ce simţeam, era ceva frumos, ceva ce nu mai simţisem. Eu n-am avut niciodată o poză în
portofel. De fapt, n-am avut prea multe poze. Şi alea pe care le-am avut, s-au rătăcit. N-am dus portofelul la
poliţie. L-am luat cu mine. M-am întors la azil, am intrat în cameră, am scos pozele din portofel şi le-am
aşezat pe noptieră.
Câteodată când mai intră femeia de serviciu prin cameră să facă curat se uită la poze şi îmi spune că am nepoţi
frumoşi. Atunci simt din nou ceva frumos. E ca şi cum... ca şi cum te-ar da la televizor când dai mâna cu un
ministru sau cu preşedintele şi toată lumea s-ar uita la tine.
La vreo două săptămâni după întâmplarea cu portofelul, ne-au dus în excursie la munte. Am mers vreo trei ore cu
autocarul şi când am ajuns ne-am dus la restaurant. Am stat, am mâncat, şi la un moment dat doamna directoare a
zis că trebuie să plecăm, că s-a făcut târziu. Atunci am mers la cuier să-mi iau haina. Chiar lângă haina mea era
un palton verde închis. Din buzunarul interior ieşea un portofel maro, destul de mare. În următoarea secundă, l-
am băgat la mine-n buzunar. După ce am ajuns la azil, în camera mea, l-am desfăcut şi am căutat poze. Am găsit
o grămadă. Toate erau cu femei tinere, frumuşele. Am zis să nu le înşir pe toate pe noptieră, că e prea încărcat.
Aşa că le-am luat şi le-am lipit într-un caiet studenţesc. De atunci, aproape în fiecare săptămână m-am întors la
azil cu un portofel. Şi în toate am găsit poze. Alb-negru sau color, cu zimţi sau fără, de-ălea tip buletin sau puţin
mai mari, cu oameni mai tineri sau mai în vârstă. Pe toate le-am lipit în caietul studenţesc. Câte şase pe fiecare

12
pagină. E ca un album. Seara, înainte de culcare, mă uit prin el. Până acum am strâns în total 74 de poze, din care
patru sunt puse pe noptieră şi 70 în caiet. Le-am pus şi nume la oamenii de pe poze. Aşa îi ţin minte mai uşor. La
început a fost greu să le ţin minte pe toate, mai ales că unii au acelaşi nume. Nu putea să-i cheme pe toţi altfel,
pentru că eu nu cunosc 74 de nume diferite. Şi-apoi, într-o familie, pe unii copii îi cheamă ca pe părinţi sau ca pe
bunici. În orice familie se repetă numele. Aşa că în caietul meu sunt patru de Paul, trei de Daniel, cinci de Maria
şi tot cinci de Robert. Celelalte nume nu se repetă. Ca să îi ţin minte mai bine, a trebuit să mă gândesc la încă
ceva. Adică de exemplu Robert ăla blond cu şapcă sperie găinile cu motocicleta, Robert ăla mai grăsuţ ia note
proaste la matematică şi Robert ăla slab din poza alb-negru vrea să ajungă aviator, da’ părinţii nu-l lasă. Acum o
să mă întrebaţi ce am făcut cu portofelele. Sunt aici, la mine în dulap. Să ştiţi că n-am luat nici un ban din ele.
Doar o dată am luat dintr-unul, că am vrut să-mi cumpăr almanahul de la sfârşitul anului şi n-aveam bani destui.
Dar am pus banii înapoi când a venit pensia. Într-o zi o să le iau pe toate şi o să le duc la poliţie, să ştiţi. Doar că
s-au strâns cam multe şi poate poliţiştii o să mă întrebe unde am găsit eu atâtea portofele. Sigur o să fie
suspicioşi, că aşa sunt toţi poliţiştii. Ştiu asta de la televizor. Am văzut multe ştiri în care apăreau polişişti. Tot la
televizor am văzut acum două săptămâni un film în care un om dispare în război şi toată lumea îl crede mort.
Când colo, el ajunge cu un vapor în America şi se face bogat. După mai mult de douăzeci de ani, se întoarce în
satul lui şi îşi regăseşte familia. Da’ nimeni nu mai arată ca acum 20 de ani, aşa că abia îi recunoaşte. Mi-a plăcut
filmul, dar să ştiţi că am fost puţin trist. Mă gândeam că persoanele din poze, mai ales din ălea alb-negru cu
zimţi, sigur nu mai arată aşa. Au îmbătrânit. Poate unii nici nu mai trăiesc. Da eu zic că sigur mai trăiesc, că altfel
n-aş mai putea să vorbesc cu ele. Să ştiţi că eu vorbesc în fiecare seară cu oamenii din poze. Încet-încet m-am şi
împrietenit cu ei. Cu unii mai mult, cu alţii mai puţin. Păi bineînţeles, că doar nu poţi fi prieten la cataramă cu
toată lumea. Ce, voi sunteţi prieteni cu toată lumea? Vedeţi? Pot să vă şi spun un secret: E o femeie cu breton şi
cu nasul lung, Emilia, pe care n-o prea înghit. Dar ea nu ştie, că mă port frumos cu ea. Şi mai e un bărbat cu
barbă, Octavian. Pe ăla îl suspectez că învârte nişte afaceri dubioase, aşa că dau pagina mai repede când ajung la
poza lui. În schmib, cel mai mult îi iubesc pe gemenii în salopete pe care i-am găsit în primul portofel. Unul e
Paul şi celălalt Daniel. Sunt tare cuminţi. Le-am luat şi ramă, că ei stăteau pe noptieră, să fie mai aproape de mine
şi să-i văd mai des, şi am zis că aşa poză drăguţă nu poate să stea să se umple de praf sau doamne fereşte să vărs
cafea pe ea, aşa că merită o ramă. Şi mai e Bianca, o fată creaţă, care e studentă sau cel puţin aşa cred eu. Ea e pe
prima pagină din album. Şi pe ea o iubesc, aproape la fel de mult ca pe gemeni. Sunt copii tare buni şi vreau şi eu
să le dau nişte bani să-şi cumpere ceva ce le place. Aşa fac mulţi de-aici de la azil. Când vin nepoţii în vizită, le
dau bani. Eu n-am la cine să dau. Eu cumpăr revista cu răzuieşti şi câştigi, unde poţi să câştigi o excursie în
Grecia cu autocarul pentru două persoane, la hotel de trei stele. De şapte ani o cumpăr şi tot n-am reuşit să câştig
excursia. Deocamdată nici nu vreau s-o câştig, că n-am cu cine să merg. Dacă mai trăia domnul Popescu, îl luam
pe el. Domnul Popescu e câinele meu. M-au lăsat să-l ţin aici cu mine, până când a murit de bătrâneţe acum doi

13
ani. De la azil nu vreau să merg cu nimeni, că toţi se plâng că îi dor oasele sau că le ţiuie urechile sau că au
tensiunea mare, şi eu n-aş putea să stau o săptămână în Grecia cu cineva care se vaită mereu. Aşa că m-am gândit
să-i caut pe copiii ăştia din poze. Dacă o să câştig, o să iau pe unul din ei cu mine. Sau îi trimit pe doi în locul
meu, da nu prea aş vrea asta pentru că şi eu vreau să văd Grecia şi mă chinui de şapte ani să câştig. E tare frumos
în Grecia. Am decupat nişte poze cu insula Creta din ziar şi le-am lipit în caietul studenţesc în care sunt şi pozele.
Ieri sau alaltăieri, la alimentara asta de-aici am văzut că aveau nişte plase pe care era o femeie care făcea plajă şi
sus scria G-R-E-E-C-E, adică Grecia. M-am gândit că poate-o fi un semn şi o să câştig la răzuieşti şi câştigi. În
orice caz, până câştig, o să încerc să dau de copiii ăştia. Sigur s-au făcut mari. La început m-am gândit că aş putea
să lipesc pe stâlpi nişte afişe cu pozele lor, să întreb dacă i-a văzut cineva. Dar după aia m-am gândit că poate nu
e o idee aşa de bună, că dacă o să vadă poza pe stâlp o să creadă că îi caută poliţia şi o să se sperie. Aşa că l-am
întrebat pe băiatul ăla care mai vine să ne aducă ziare de locuri unde pot să găsesc mulţi oameni tineri. A spus că
locurile unde sunt cei mai mulţi oameni tineri sunt barurile. Aşa că o să mă duc în fiecare bar şi o să întreb tinerii
de acolo dacă nu cumva îi cunosc pe copiii ăştia. Uite, o să vă dau şi vouă nişte poze, poate îi cunoaşteţi sau
poate i-aţi văzut undeva. Tare frumoşi sunt, nu-i aşa? Cred că dacă l-aş găsi măcar pe unul dintre ei, aş simţi ceva
ce nici nu se poate descrie. Aş simţi cam cum simt oamenii care primesc medalii de la preşedintele Americii şi îi
aplaudă toată lumea.

Şomerul

Sunt amantul Reginei Angliei. De vreo 10 ani. Mă plăteşte cu 10 de mii de lire ca să vin o dată pe lună să i-o
trag la palatul Buckingham. Na că v-am păcălit. Să nu spuneţi că m-aţi crezut, că mă piş pe mine de râs. A
fost vrăjeală. Şi voi aţi înghiţit-o ca dobitocii. Dacă vă spuneam că crocodilii latră la lună o credeaţi şi p-
asta. Proşti mai sunteţi, proşti făcuţi grămadă.
Asta am zis-o numai aşa, ca să vă captez atenţia. Dacă nu ziceam chestia asta, nici nu vă uitaţi la mine. Cine
dracu se uită la un amărât de şomer, disponibilizat de la fabrica de gumă de mestecat? Oricum, ştiu că nu vă
interesează viaţa mea. Vă doare-n şpiţ de mine. Acuma staţi să mă ascultaţi şi dup-aia mergeţi acasă în
apartamentele voastre cumpărate în rate, aprindeţi televizorul şi butonaţi până adormiţi, ca să uitaţi că aveţi
o viaţă de tot rahatul. Plictisitoare până-n mă-sa. Ca şi-a mea, de fapt. Aşa că de ce să vă pierdeţi timpul să
ascultaţi ce spune un tip plictisitor, gras şi cu chelie? Ştiu, ca mine îs cu milioanele pe pământu’ ăsta. De
fapt mă doare-n bascheţi dacă mă ascultaţi sau nu. Eu spun chestiile astea ca să mă descarc, că dacă ţin
totu’n mine o iau razna, chiar simt c-o iau razna şi asta nu e bine.

14
S-a întâmplat într-o joi. Şefu’ de raion a venit la mine şi a spus că să merg în birou la directoru’ adjunct. N-
am fost în viaţa mea la directoru’ adjunct. Avea o raţă de porţelan pe birou. Cu ciocu’ galben, ca maşina de
tuns iarbă a lu’ vecinu’ de la 4. Eu mă uitam tot la ciocu’ de la raţa aia în timp ce directoru’ adjunct vorbea.
Zicea chestiile alea clasice: cât de rău le pare, cât de bine au colaborat cu mine, ce om de încredere, bla, bla,
reducere de personal, restrângere de activitate, desfiinţarea unor departamente, tâmpenii de-ăstea de le auzi
când te dă afară. În loc să spună, bă fraiere, cară-te că nu mai avem nevoie de tine, ei te îmbrobodesc cu
minciuni din astea care te enervează şi mai tare. A spus că o să mai lucrez două săptămâni şi după aia gata.
Şi că o să primesc nişte bani, adică şase salarii, banii pe juma’ de an, cum ar veni, şi o să mă bage direct la
şomaj. Îmi venea să sparg raţa aia de căcat. Se uita la mine cu ochii ăia pictaţi pe porţelan de parcă ar fi vrut
să spună fraiereee, ai încurcat-o. Şi papagalu’ ăla de director adjunct spunea cât de rău îi pare. De fapt îl
durea în cur. E în „top 300 cei mai bogaţi oameni de afaceri”. Are vilă cu 24 de camere în centru şi BMW
decapotabil. Şi pe mine m-ar durea în cur dacă aş fi în locul lui. Asta a fost. Am mai mers la muncă ălea
două săptămâni. Dimineaţa la 7 jumate mă urcam în maşină, îl luam pe fi-miu, îl lăsam la şcoală şi mă
duceam la fabrică. Şi în prima zi de după am făcut la fel. La 7 jumate fix am pornit motoru’, l-am lăsat pe fi-
miu la şcoală, după aia am parcat maşina în centru şi am ars-o aiurea prin oraş timp de 8 ore. Aşa fac
aproape în fiecare dimineaţă. Lu’ nevastă-mea îi spun că merg la interviuri pentru altă slujbă. La 4 jumate
sunt înapoi acasă şi-i spun cum a fost la interviu şi la ce firme m-am mai dus. Acuma o să ziceţi ce dracu fac
timp de 8 ore zi de zi într-un oraş mic şi plictisitor ca ăsta. Uite că am ce face. La început m-am simţit de
parcă aş chiuli de la şcoală. Am mers să beau o cafea, după aia am fost la cinema, n-am mai fost la cinema
de când m-am însurat şi mi s-a părut fain, ce să zic. Aşa ca într-un concediu. N-am mai fost în concediu de
şase ani, de când avea fi-miu doi ani şi am mers la mare. Ţin minte că am făcut poze cu un hipopotam de
plastic pe plajă. În altă zi am mers în parc şi am dat de mâncare la porumbei şi m-am gândit la viaţa mea
futută. De când s-a făcut frig afară şi nu mai am chef să dau banii pe filme şi pe cafele, merg în fiecare zi la
supermarketul ăla mare din capătul oraşului. Mă plimb printre rafturi şi compar preţurile de la alimente.
Acuma ştiu care e cel mai ieftin ulei şi cât costă toate produsele, de la pamperşi până la muştar cu hrean. Şi
noaptea dacă mă trezeşti îţi zic preţu’ de la ce produs vrei tu.
Cam asta fac eu de trei luni. Imediat o să se termine banii şi nu ştiu ce puii mei o să fac atunci. Nevastă-mea
mă tot întreabă de ce nu găsesc nimic de muncă şi îi spun că ăia îmi oferă salariu prea mic şi că nu merită să
ies din casă pentru un salariu de căcat. Nu că la fabrică aş fi luat cine ştie ce bani.
La fabrică eram la departamentul de împachetat. Adică aveam grijă de maşina de împachetat gume. Gumele
veneau pe o bandă şi trebuiau să iasă gata ambalate în hârtie colorată. Câteodată în ambalaj erau
împachetate şi surprize. Abţibilduri cu fotbalişti sau cu Pamela Anderson, sau cu Tom şi Jerry. Da’ cele mai
mişto abţibilduri erau ălea cu maşini. Dacă aţi cumpărat vreodată o gumă de mestecat şi pe ea scria că

15
înăuntru e un abţibild cu maşină şi voi n-aţi găsit nimic, înseamnă că eu îl furasem. Da, mai şparleam şi io
din când în când câte un abţibild, că-mi plac maşinile, şi dacă nu le pot avea în realitate, măcar să le am pe
abţibilde. Doar e clar că un pârlit ca mine n-o să-şi plimbe curu’ niciodată într-un BMW decapotabil cum are
directoru’ adjunct. Acuma am ajuns aşa rău că nici măcar abţibilduri cu BMW-uri decapotabile nu-mi mai
permit. O să ziceţi că de ce o frec prin supermarketuri în loc să caut anunţuri cu locuri de muncă. De-aia. Că
n-am chef. Şi în plus, ce vă fute pe voi grija? Iară să stau opt ore pe zi în vreo fabrică şi să mă spetesc
muncind ca să iau un căcat de salariu care nu-mi ajunge nici de-o husă de volan de BMW? Staţi bă, că
calculasem. Fiţi atenţi: Un BMW decapotabil, nu cel mai scump dar unul cât de cât acceptabil, face cam cât
salariul meu pe 10 ani. Pe 10 ani! Adică 10 ani să nu mănânc nimic şi să locuiesc în boscheţi, ca să pot să-
mi iau decapotabilu’ ăla şmecher. Asta înseamnă că eu niciodată, nici măcar în vis, n-o să am un BMW al
meu. Aşa că pentru ce să muncesc? Frec menta. Ce vă uitaţi aşa, că doar n-o frec pe banii voştri.
O laie, frec menta. Stau şi îmi bat capul cu aceeaşi chestie, de trei luni. Cum naiba îi explic lu’ nevastă-mea
că eu nu mai am chef să muncesc? Ce dracu o să zică când vede că n-am fost în stare să-mi găsesc o slujbă
în trei luni de zile? Ce puii mei o să spună că am futut aproape toţi banii în timpul ăsta? O să facă scandal. O
să facă urât de tot. Trebuie, în puii mei, să inventez ceva. Dacă nu fac nimic, am îmbulinat-o. Nevastă-mea o
să mă facă iresponsabil. Şi o să se întoarcă iarăşi la ăla. Da, aţi auzit bine, o să se întoarcă iar la ăla. Acum
doi ani s-a mutat la ăla acasă, şi-a luat toate lucrurile cu ea, inclusiv ondulatorul de păr. S-a întors doar după
ce m-am milogit de ea luni întregi. Am zis să vină acasă măcar pentru copil, dacă nu pentru mine. Şi staţi că
nu v-am spus tot. Aseară eram cu nevastă-mea în sufragerie şi butonam telecomanda, ca de obicei. La un
moment dat îl văd pe ăla la televizor. Am crezut că nu văd bine. Era la emisiunea unui tip cu barbă, stătea la
o masă şi vorbea. În partea de jos a ecranului era o bandă roşie pe care scria cu alb „oameni de succes”.
Zicea ceva cu partide politice, coaliţie, campanie electorală, integrare europeană, extindere nu ştiu de care
şi alte rahaturi, n-am înţeles aproape nimic. În timp ce vorbea, îşi împingea ochelarii în sus pe nas şi ei tot
alunecau în jos şi el iar îi potrivea, şi atunci am simţit că nu mai rezist. Am vrut să schimb programul şi
nevastă-mea a ţipat la mine că să las pe programul ăla, eu am zis că nu vreau să-l văd pe papagalu’ ăla
ochelarist la mine în casă, pe televizorul meu, în sufrageria mea, şi ea a zis să las că e interesant ce zice, că
măcar ăla e un om care are un scop în viaţă, şi atunci mi-a venit să arunc cu papucii de casă în televizor,
direct în mecla lu’ ăla, da’ n-am făcut nimic, am tăcut. M-am ridicat, am stins televizorul şi i-am spus lu’
nevastă-mea că mai bine să mă asculte pe mine, că ce zic eu e mult mai interesant. Am zis că tocmai am
obţinut un post de şef de raion la o firmă străină şi că o să am salariu de două ori mai mare decât la fabrică.
Am zis că am vrut să mai aştept o zi ca să semnez contractul şi să i-l aduc, să fie surpriză. După aia am spus
că vreau să sărbătorim în oraş. Am mers la cel mai mişto restaurant din centru. Am lăsat-o să comande ce
vrea, i-am zis să nu se uite la preţ. Se uita la mine aşa, cu privirea cu care se uita la mine în vremurile bune,

16
înainte să apară ăla. Eu am zis să comand ceva ce n-am mâncat niciodată. Pe prima pagină din meniu scria
cu litere aurii „Specialitatea bucătarului-şef- calcan cu sos de vişine” Am luat chestia aia. Habar n-aveam
că-i peşte, eu nu suport să mănânc peşte, mi se face rău. Da’ am băut multă bere ca să nu-i simt gustu’ şi
până la urmă mi s-a părut chiar bun. A fost o seară mişto. Şi acuma îs falit. Nu ştiu ce dracu’ o să fac mâine.
Da’ nu contează, să mor io dacă mai contează. Tot ce contează e că a fost fain la restaurant ieri seară. Nu
cred că m-am simţit vreodată mai bine. Ştiu, sunt un cretin, o să plece din nou la ăla şi o să ia şi copilu’ cu
ea. Ştiu, vouă vi se rupe de asta. Nu vă interesează decât propria persoană, vă doare-n cur de alţii, mai ales
de un loser ca mine. Şi foarte bine faceţi. Şi eu aş face la fel în locu’ vostru. M-ar durea fix undeva, mă-
nţelgeţi? Fix în cur.

Secretara

Nu cred în zodii. Nu citesc niciodată horoscopul. Nu mi-e frică nici de pisici negre sau de numărul 13. Da’
cred că joia îmi aduce ghinion. Într-o joi m-au prins controlorii fără bilet în autobuz. Tot într-o joi am
alunecat şi mi-am rupt dresul. Era chiar înainte de prima întâlnire cu un tip. Nu m-am mai dus. Mi-era ruşine
să apar în halu’ ăla. Telenovela cu Prinţesa sălbatică s-a terminat tot într-o joi. Şi asta nu e tot. În fiecare joi
după-amiaza vine maică-mea la mine în vizită. De fiecare dată, încearcă să-mi bage pe gât nu ştiu ce creme
antirid pe bază de alge de la firma aia unde e reprezentant. Da’ cea mai groaznică joi din viaţa mea a fost
ziua când l-am cunoscut pe EL.
Era în decembrie, pe la cinci după amiaza, sau cred că era chiar şase că se întunecase afară. Eu de fapt nici
nu trebuia să fiu acasă. Chiar îi spusesem maică-mi să nu mai vină. Trebuia să fiu la verişoara lu’ Marci, să
o tund, doamne, cum mai ţin minte toate amănuntele ăstea de parcă ar fi fost ieri. Da’ verişoara lu’ Marci
mi-a trimis mesaj că să o lăsăm pe a doua zi. Aşa că eram acasă şi mă uitam la televizor. Şi la un moment
dat am auzit soneria. Vreau să spun că aş fi putut să nici n-o aud. Nu prea face zgomot şi când am
televizorul dat tare n-o aud. Da’ chiar în momentul ăla dădusem sonorul mai încet că mă enerva muzica de
la o reclamă cu detergenţi. Am deschis uşa şi a apărut EL în faţa mea. A spus că reprezintă o firmă de
electronice şi vrea să-mi prezinte noua lor periuţă de dinţi electrică cu model revoluţionar. Dacă cumpăram
o periuţă, mai primeam gratis încă două periuţe, trei paste care albesc dinţii, o apă de gură şi o săpunieră cu
însemnele firmei. Şi în plus, eram înscrisă automat la o tombolă unde puteam să câştig o excursie în Italia
pentru două persoane sau să merg toată viaţa gratis la dentist. În timp ce vorbea, zâmbea. Zici că avea clape
de pian în gură, aşa albi erau dinţii lui. I-am spus că n-am bani şi că n-am ce face cu atâtea periuţe de dinţi,
dar a făcut ce-a făcut şi m-a convins să le cumpăr. A doua zi era din nou la uşă, să-mi ofere un calendar

17
cadou din partea firmei, a treia zi m-am trezit din nou cu el, mi-a spus că am câştigat la tombolă o pizza cu
el în oraş şi a patra zi... şi-a adus periuţa de dinţi la mine. Şi acum, după un an şi ceva, nenorocita aia de
periuţă e la mine în baie. Nu îndrăznesc s-o arunc. E singurul lucru care mi-a rămas de la el. În primele
săptămâni, a fost ceva de vis. Nici nu vă-nchipuiţi! După două luni chiar am zis că ceva nu e-n regulă, că e
prea bine. Eu nu rezistasem până atunci mai mult de trei săptămâni cu un tip. La toţi găseam câte ceva ce
nu-mi convenea. Şi ne despărţeam. Ăstuia, în schimb, nu-i găsisem nici un defect. Era aproape dubios.
Singura chestie care mi se părea mai ciudată era că se spăla cam des pe dinţi. Da’ m-am gândit că o fi defect
profesional. După trei luni, a început să-şi aducă lucrurile la mine. Atunci a adus şi prima statuetă. Era
oribilă. Era...o statuetă cu un extraterestru. A aşezat-o în living, lângă televizor. M-am gândit că o fi având
valoare sentimentală. Poate vreun cadou de la un prieten din liceu, sau poate a câştigat-o la vreun concurs,
sau poate chiar a găsit-o undeva şi-i aduce noroc. Pot să înţeleg lucurile ăstea. Aşa că n-am zis nimic. A
doua zi, a mai adus două. Nici atunci n-am zis nimic. După alte câteva zile, a venit cu o cutie mare cât un
dulap. A dus-o în living şi a început să despacheteze. Eu am plecat la cumpărături, am zis să nu-mi bag nasul
în treburile lui. Când m-am întors, toată casa era plină cu statuetele ălea ordinare. Nu le-am numărat
niciodată, da’ cred că erau peste 20. Din plastic verde închis. Aveau capetele mari, ca o sferă. Şi ochii negri,
bulbucaţi. M-am speriat îngrozitor. Pe hol, lângă cuier, era un extraterestru. Pe frigiderul din bucătărie era
altul. Pe balcon, lângă ghivecele mele cu flori, mai erau doi. Până şi în dormitor pe noptieră erau doi, şi în
living erau vreo 10, cred, urâţi ca noaptea, înşiraţi ca nişte mărgele pe ultimul raft din bibliotecă. În baie nu
era nici unul. În schimb, pe peretele din faţa WC-ului era lipit un poster cu o farfurie zburătoare. Pe poster
scria : SUNTEM MAI APROAPE DECÂT CREZI. Mi s-a făcut rău. Îmi venea să-mi fac bagajele şi să plec.
Din propria casă!
Da’ eram aşa de şocată că n-am scos un sunet. Am cunoscut o grămadă de ciudaţi, da’ ăsta îi întrecea pe toţi.
La toţi tipii dinaintea lui am descoperit câte o chestie care mă scotea din sărite. Unul îşi păta toate cămăşile
cu gălbenuş de ou la micul dejun. Altul se scobea printre dinţi cu forfecuţa. Altul era foarte ok, până l-am
auzit prima dată râzând. Parcă era o hienă în călduri. I-am dat papucii urgent. Cel mai nasol a fost când m-
am îndrăgostit pe net de unu’. Mamă, eram înnebunită, puteam să jur că e sufletul meu pereche. Era plecat
cu o bursă în America. Am vorbit timp de şase luni aproape în fiecare noapte, mă trezeam la ore imposibile
ca să-i aud vocea. În zilele când nu vorbeam cu el, nu eram bună de nimic. Când s-a întors, l-am luat de la
aeroport. Arăta mult mai bine decât în poze. Ne-am aşezat să bem o cafea şi am văzut că la mâna stângă
avea unghia de la degetul mic foarte lungă şi ascuţită. Era dată cu ojă neagră şi avea aplicată în vârf o
pietricică de-aia care sclipeşte. Într-o secundă, au dispărut absolut toate sentimentele pe care le aveam
pentru el. Parcă aş fi apăsat un buton pe care scrie GATA.

18
Cu tipul cu extratereştri a fost altfel. Nu voiam să mă despart de el. Şi nu puteam să-i zic să renunţe la
statuile alea îngrozitoare. Mi-era frică să nu se despartă el de mine. Aşa că am încercat să le suport. Viaţa cu
chestiile ălea îngrozitoare în casă era un chin. Dimineaţa când mă trezeam, o creatură de-aia oribilă se holba
la mine de pe noptieră. Cele mai nasoale erau ălea din living. Mi se părea că mă urmăresc. Eram aşa de
stresată, că începusem să le visez noaptea. El avea grijă de ele ca de ochii din cap. Le ştergea de praf în
fiecare săptămână, le aranja în altă ordine, câteodată chiar mi se părea că vorbea cu ele, da’ nu pot să bag
mâna-n foc. Mie mi-era ruşine să mai invit prieteni la noi acasă. Când venea maică-mea, le ascundeam după
dulap. Lui nu i-am zis niciodată un cuvânt. Da’ mereu am presimţit că o să se întâmple ceva. Într-o zi am
venit nervoasă de la birou. Mi s-a respins cererea de promovare. Cică în ultimul timp activitatea mea lasă de
dorit. Normal că lasă de dorit, m-am gândit, dacă nu dorm bine noaptea. Am în cap numai oribilităţile ălea
de statuete. Am mers în bucătărie să fumez. De pe frigider, se holba la mine una din chestiile ălea verzi şi
nasoale. Atunci m-am enervat. Am luat-o şi am dat cu ea de pământ şi de pereţi până am simţit că nu mai am
putere. S-a făcut bucăţi. Am măturat resturile şi le-am aruncat la gunoi. M-am simţit mai bine decât după
şase împachetări cu nămol. După aia am luat o statuetă din living şi am pus-o în locul ei. Pe ălea din living
le-am aranjat aşa ca să nu se vadă că lipseşte una.
Şi-a dat seama de cum a intrat în bucătărie. A mers în living, în dormitor, s-a uitat pe hol şi m-a întrebat
unde e statueta. Am spus că a căzut de pe frigider şi că n-am vrut să-l supăr, aşa că am încercat să ascund
totul până cumpăr alta. N-a zis nimic. A doua zi, la micul dejun, mi-a spus că dacă urâşte ceva pe lumea
asta, asta e să fie minţit. Când m-am întors de la birou în ziua aia, în casă nu mai era nici o statuetă. Nici
lucrurile lui nu mai erau. Şi-a uitat doar periuţa de dinţi. Am încercat să-l sun, avea mobilul închis. Am
întrebat de el la firma aia de electronice unde lucra şi mi-au spus că şi-a dat demisia. L-am căutat în barurile
lui preferate. Degeaba. Nu l-am mai văzut niciodată. Au trecut şase luni de atunci. Acum tre’ să mă întâlnesc
cu un tip. E verişoru’ contabilei de la noi de la firmă. Atâta m-a bătut la cap să mă întâlnesc cu el până am
zis da.

Vânzătoarea

De prima dată cum am văzut-o, am ştiut. Trebuia să arăt ca ea! A intrat la noi în magazin într-o joi
dimineaţă. Ţin minte perfect. Nu mai erau alţi clienţi. Eu şi cu colega mea am zis „Bună ziua, bine aţi venit
la noi!“. După aia, colega mea a mers la ea şi a spus: „Puteţi lua un coş pentru cumpărături dacă doriţi“. Eu
trebuia să merg şi să spun :“Vă interesează ceva anume? Vă putem ajuta?“. Dar n-am zis nimic. N-am vrut
s-o enervez. Voiam să mai vină.

19
Stiu ce credeţi despre noi. Că suntem genul ăla de vânzătoare enervante care se ţin după tine ca poliţiştii şi
te întreabă din două în două secunde dacă te pot ajuta cu ceva. Acum o să vă spun un secret. Facem asta
doar cu tipele pe care se vede că n-au bani. Le enervăm ca să plece repede. Normal că majoritatea se întorc a
doua zi, dar ideea e să stea cât mai puţin timp în magazin. Sunt unele pe care le ştiu bine, pentru că vin în
fiecare zi să se uite, ca la muzeu, că doar intrarea e gratis. Unele stau şi juma’ de oră şi probează mărgele, da
nu cumpără niciodată. Normal că tre să ne ţinem de capul lor. Cumva mi-am dat seama că tipa face parte din
categoria asta. Da’ pe de altă parte era diferită de toate tipele pe care le-am văzut vreodată. Avea părul vopsit
cu şuviţe şi tuns periuţă. În urechi avea nişte cercei în formă de iepure Playboy. Purta un tricou negru şi o
pereche de blugi rupţi in genunchi şi foarte evazaţi. În picioare avea pantofi roşii de lac. Arăta atât de mişto
că îmi venea să mă uit non stop numai la ea. S-a dus la standul de pălării şi a probat câteva. Colega mea i-a
spus că pălăriile sunt la preţ redus şi că se potrivesc foarte bine cu eşarfele care joia costă minus treizeci la
sută. Îmi venea să merg la ea şi să-i spun s-o lase în pace. Tipa s-a mai învârtit un pic prin magazin şi a
plecat fără să cumpere nimic. Noi i-am spus, aşa cum le spunem la toate, La revedere, o zi bună, vă mai
aşteptăm! După ce a plecat, m-am gândit toată ziua cum mi-ar sta cu părul scurt şi şuviţat.
În clasa a şaptea, voiam să arăt ca Pamela din Dallas. Mi-am lăsat părul mai lung şi m-am tuns cu breton. În
fiecare seară, exersam în faţa oglinzii privirea ei. Făceam ochii aşa mari şi mă uitam ca şi cum m-aş mira. În
toate oracolele, la pagina unde trebuia să scriem care e modelul nostru în viaţă, eu scriam Pamela Ewing şi
desenam nişte inimioare cu cariocă fosforescentă. După aia am vrut să fiu ca Brenda din Beverly Hills. Mi-
am tăiat toate tricourile ca să fie aşa scurte ca ale ei. Am lipit vreo 15 abţibilde cu ea pe biblioteca din
camera mea, şi am plâns când maică-mea le-a dat jos şi a ţipat la mine când a descoperit că nu se duceau
urmele nici cu spirt. Aveam un caiet în care copiam toate articolele apărute despre ea prin reviste. Şi m-am
bătut într-o zi cu o tipă care zicea că Kelly e mai mişto. Da’ tipa din magazin e mai mişto decât toate
Pamelele şi Brendele la un loc. M-am gândit că sunt o tâmpită dacă nu reuşesc să arăt ca ea.
A doua zi, după servici, m-am dus la coafor. Am spus că vreau să mă tundă scurt şi să-mi facă şuviţe roşcate.
Coafeza se tot uita la buclele mele şi zicea că ce frumuseţe de păr şi mă întreba de o mie de ori dacă sunt
sigură, că dacă ar avea ea aşa păr, nu l-ar tunde niciodată. Când am ajuns acasă, prietenul meu nu m-a
recunoscut din prima. Mi-a spus că trebuia să-i cer şi lui părerea înainte să fac tâmpenia asta. Era cam
ofticat, că lui îi place părul lung. Da’ până la urmă, contează ce-mi place mie, nu ce-i place lui. Aşa scrie şi
în Cosmopolitan.
Dimineaţa, în drum spre servici, m-am uitat în câteva oglinzi de maşină. Îmi stătea bine freza.
A durat aproape o săptămână până a venit iar la magazin. Avea alţi blugi, tot rupţi, un tricou roşu cu Mickey
Mouse şi unghiile date cu negru. Nu ştiam ce să fac să intru în vorbă cu ea. Am întrebat dacă pot să o ajut. A
răspuns ceva de genul „mersi, doar mă uit”, s-a mai uitat un pic la raftul cu pălării şi a ieşit. Îmi plăcea la

20
nebunie vocea ei. Era mai groasă, aproape răguşită. M-am gândit să fumez mai mult ca să mi se facă şi mie
vocea aşa. Am zis că două pachete pe zi sunt suficiente. Am fumat şi dimineaţa pe stomacul gol câte trei-
patru ţigări. Mulţi mă întreabă dacă sunt răcită când vorbesc cu mine la telefon. Am mers acasă şi mi-am
tăiat toate perechile de blugi cu briceagul. În primele zile mi-a fost cam frică să-i îmbrac. Mă gândeam că
toată lumea de pe stradă o să se uite la mine. Până la urmă m-am gândit: Ea cum are curaj să poarte blugi
rupţi? Dacă voiam să ajung ca ea, trebuia să am şi eu curaj. Aşa că după o săptămână am făcut-o. Am ieşit
din casă cu blugii rupţi. Mai întâi am mers doar până la piaţă, după aia am mers într-un weekend cu ei la
mall şi după vreo săptămână aveam deja curaj să-i îmbrac peste tot. Nu-mi păsa că se uită urât babele din
troleu. Mi-am cumpărat şi ojă neagră pentru unghii. Tricou cu Mickey Mouse am găsit numai la un magazin
pentru copii, dar cum sunt destul de slabă am reuşit să încap în unul.
Mi-am propus sa mai slăbesc vreo 5 kile ca să nu stea chiar aşa strâns pe mine, gata să plesnească. În plus,
ea era un pic mai slabă ca mine. Aşa că am început să mănânc mai puţin. Când mi se făcea un pic foame,
fumam o ţigară. După două săptămâni, tricoul venea bine. Şi blugii tăiaţi mi se făcuseră largi, curgeau de pe
mine exact cum îi curgeau ei.
Într-o seară mi-a spus maică-mea că vrea să discute serios cu mine. M-a întrebat dacă nu cumva sunt
satanistă sau iau droguri, că în ultima vreme arăt tare ciudat. Când i-am zis să nu-şi facă probleme, a început
să plângă. M-a rugat să nu mai îmbrac blugii ăia, că arată ca nişte cârpe şi m-a întrebat de ce nu mai port
rochiile ălea cu flori de anul trecut, care îmi stăteau aşa de bine. I-am spus să mă lase în pace, că nu mai am
cinci ani să mă îmbrac cum zice ea.
Următoarea dată când tipa a venit la noi a fost la reduceri. Purta un tricou verde foarte scurt. Când s-a întors
spre mine, am văzut că avea un ac de siguranţă înfipt în buric, ca un pierce. Am observat şi că avea sânii
mult mai mari ca ai mei. Şi-a cumpărat un inel cu o floare mare din plastic roşu.
Am pus şi eu unul la fel de-o parte pentru mine, că arăta super. Când a venit la casă să plătească, i-am văzut
faţa de aproape. În loc de sprâncene, avea două linii subţiri desenate cu dermatograf. Arăta trăsnet.
M-am dus acasă, m-am dat cu spumă de bărbierit pe sprâncene şi le-am ras cu lama. În locul lor, am desenat
două linii subţiri. După aia am luat sticla de spirt şi m-am dat în jurul buricului. Am luat un ac de siguranţă,
l-am înroşit la focul brichetei şi l-am înfipt în piele. După aia l-am scos pe partea cealaltă. Nici măcar nu m-
a durut atât de tare cum am crezut. A doua zi m-am îmbrăcat într-o pereche de blugi rupţi, mi-am pus tricoul
cu Mickey Mouse şi l-am tras un pic în sus ca să se vadă acul de siguranţă din buric. După aia mi-am băgat
câte o pereche de şosete în cupele de la sutien. Aşa m-am dus la magazin. M-am gândit să îi fac o surpriză
tipei. Credeam că dacă intră şi mă vede cât de tare semăn cu ea, se bucură. Cine ştie, poate devenim şi
prietene. Timp de vreo lună, tipa n-a mai trecut pe la magazin. Eu am aşteptat-o în fiecare zi. În pauza de
masă nu mai mergeam cu colegele la Mc Donalds. Mă duceam în parc, fumam, închideam ochii şi îmi

21
închipuiam cum o să reacţioneze când mă vede. Eram sigură că o să se simtă ca un fel de star care apare în
reviste. În ziua în care a venit în sfârşit, am întâmpinat-o cu un zâmbet. Cred că mă înroşisem toată de
emoţii. Am spus bună ziua, bine aţi venit la noi. Tipa s-a uitat la mine. Privirea i-a coborât spre acul de
siguranţă din buricul meu şi spre blugi. Arăta de parcă s-ar fi speriat. N-a spus nimic. S-a întors şi a ieşit pe
uşă. De atunci, n-a mai venit. Nu înţeleg ce s-a întâmplat. N-am vrut s-o sperii. Am vrut doar să-i fac o
surpriză.

Elevul

Joia e cea mai nasoală zi. La şcoală avem şapte ore, din care trei de mate. Eu urăsc mate. Mai tare decât
mate îl urăsc numa’ pe câinele ăla mic a lu’ frate-miu care mi-a ros adidaşii Nike. Să moară cinci găini. Aşa
că joia trag chiulu’. Absenţele mi le motivez în ora de geogra’, când nu e atentă profa. De obicei, când
chiulesc, merg în baruri. Acuma să nu credeţi că mă duc în baruri dinălea de fiţe unde e plin de papagali cu
gel în cap şi de pipiţe de-ălea cu tone de fond de ten pe faţă şi cu unghii false. Nu, eu ies de obicei în baruri
mişto, adică în ălea în care ies toţi tipii care se respectă. Cum ar fi Internet Cafe-urile. Acolo e mişto că au
calculatoare şi poţi să joci tot felu’ de jocuri cum ar fi Starwars sau Counter Strike şi să abureşti tipe pe
mess în timp ce bei bere. Şi poţi să şi fumezi, dacă vrei. Aşa că, dacă mă căutaţi în vreo zi de joi, ştiţi unde
mă găsiţi.
Acuma să vă zic ce-am păţit. La un moment dat m-am săturat să joc Counter Strike şi am zis ce puii mei, hai
să mă mai şi distrez un pic. Când vreau să mă distrez, intru pe site-uri dinălea de matrimoniale. Acolo sunt
tot felu’ de tipi din toate oraşele care pun poze cu ei şi scriu că vor să cunoască o fată pentru prietenie sau
căsătorie. Şi invers, e plin de tipe care spun că se află în căutarea iubirii. Şi din oraşul nostru sunt destul de
mulţi. Pe câţiva îi cunosc. E unu’, vecin cu mine, care şi-a pus poză cu el la bustul gol într-un service auto şi
îşi spune « Supervasile ». Acolo scrie că e necăsătorit, da’ el de fapt e căsătorit bine-mersi, are şi doi copii.
Mare nesimţit ! Tot pe site-ul ăla e un tip care îşi spune « Trandafirul Sălbatic ». M-am uitat la poze şi am
văzut că e profu’ de istorie. Să moară cinci găini ! Şi « Dulcicul 69 » e cel mai mare tocilar din liceu, care
merge la toate olimpiadele. Am crezut că nu văd bine când am dat peste poza lui acolo. La categoria femei
sunt şi vreo trei tipe de la mine din clasă. E una, « Pisicuţa ta dulce », care-i prietenă cu soră-mea şi ştiu că
se întâlneşte numai cu tipi dinăia de peste 30 de ani. Şi mai sunt tot felul de ţărănci în costume de baie cu
model leopard, urâte cu spume, care sunt pozate lângă nişte rafturi cu bibelouri pe ele. Mai sunt o groază de
tipe care pun poze cu manechine din America şi zic că sunt ele. Da’ cel mai tare mă distrez când intru la
categoria « Peste 50 de ani ». Acolo sunt tot felul de babe în furou care scriu că au fost dezamăgite de

22
bărbaţi şi că se întreabă dacă mai există oare iubire, sau babalâci divorţaţi cu părul alb, care pun o groază de
citate din Heidegger, ca să se dea mari. Mă crăcănez de râs când citesc ce pot să debiteze, să moară cinci
găini.
Pe el l-am găsit la categoria « între 35 şi 40 de ani». Mi-a atras atenţia profilul lui, că era altfel. Îl chema
George. Şi-a pus două poze cu el. Era super gras, avea bărbie dublă, pungi mari şi negre sub ochi şi mustaţă.
În prima poză era îmbrăcat în salopetă şi purta o şapcă de stofă albastru-închis. Stătea pe o canapea şi avea o
pisică în braţe. Pe cealaltă poză era lângă un brad împodobit. Avea un tricou pe care scria « NU SUNT
GRAS. ĂSTA E UN TRICOU CU BURTĂ ». Sub poze scria : iubitor, romantic, cu simţul umorului, caut
fată sinceră pentru prietenie. M-am gândit că sigur nu i-a scris nimeni până acum. Să fim serioşi, cine îi
scrie unui grăsan de peste 35 de ani cu cearcăne? Despre el mai scria- vârstă :37, zodie : berbec, ocupaţie :
electrician, studii : liceu, pasiuni :uitatul la televizor, film preferat : cele cu Bruce-Lee, carte preferată : cele
de aventuri, femeia ideală : sinceră, tandră, modestă. Atunci m-am gândit că ce ar fi dacă i-aş scrie. N-am
vrut să-mi bat joc de el, să moară cinci găini. Jur că am vrut numai să aibă şi omul ăsta cu cine să discute.
Mi-era milă de el. Mai ales că părea destul de de treabă. Aşa că mi-am făcut cont pe site. Am scris că mă
cheamă Oana şi am 26 de ani. M-am gândit să nu pun o poză cu o tipă care arată bine, că atunci intră la
bănuieli. De obicei tipele care arată bine nu se uită la graşi. Aşa că am luat o poză cu verişoara lu’ Costel,
care e plecată în Italia şi arată normal. Adică nu-i ruptă din soare, da’ nici urâtă să te sperii de ea. În poză
era pe o stâncă la malul mării şi se uita în gol, aşa cum fac tipele care spun că sunt romantice. I-am scris
ceva de genul bună, sunt Oana şi sunt interesată să te cunosc mai bine. Mi-a scris înapoi după câteva minute,
să moară cinci găini ! A spus că se bucură de cunoştinţă. După aia a scris că ce îmi place să fac în timpul
liber, că lui îi place să se uite la videoclipuri pe diferite canale de muzică. I-am răspuns că şi mie îmi place
să mă uit la televizor şi că îmi plac emisiunile muzicale cu dedicaţii. După aia m-a întrebat ce zodie sunt şi
care e actorul meu preferat. Altă dată mi-a scris că maică-sa e foarte bucuroasă că vorbeşte şi el cu o fată din
oraş. M-a întrebat dacă ştiu să gătesc, că l-a pus maică-sa să întrebe şi i-a zis că fetele care nu ştiu să
gătească nu sunt bune. Eu i-am răspuns că ştiu, dar nu atât de bine, mai am de învăţat. L-am întrebat ce
mâncare îi place şi a spus pizza, numai să nu aibă măsline. Am tot vorbit pe net aşa, timp de vreo trei
săptămâni. Am aflat că nu a avut nici o prietenă până acum. Au mai fost fete cu care s-a întâlnit, da’ ştia că
de fapt ălea sunt puse de maică-sa să vină cu el la un suc. Un vecin l-a ajutat să-şi facă cont pe site-ul ăsta,
ca să cunoască fete. Cică acum vreun an s-a îndrăgostit de una din Rusia care avea cont pe site. Tipa i-a
povestit că e foarte săracă şi a crescut la orfelinat, iar acum stă la o mătuşă care îi ia tot salariul. L-a rugat
să-i trimită nişte bani. Şi ăsta a trimis, fraieru’, să moară cinci găini. În fiecare lună schimba 100 de dolari şi
îi trimitea rusoaicei. Aia a zis că vine să-l viziteze, doar că n-are bani de bilet de avion. Ăsta săracu’ şi-a
vândut colecţia de timbre. Cică avea nişte timbre super-valoroase p-acolo, care au fost ale lu’ bunicu-său. I-a

23
trimis banii lu’ aia, şi aia s-a făcut nevăzută. A dispărut şi de pe site. Atunci m-am gândit că mamă ce ţeapă
i-a tras panarama aia şi că ar trebui să încetez şi eu să-l mai caut, că poate a început să ţină la mine şi o să
sufere. Da’ nu ştiam cum să fac. Până la urmă m-am gândit că ce ar fi dacă îl invit la o întâlnire şi el când
vede că nu apar să se supere şi să nu-mi mai scrie. Aşa că l-am întrebat dacă vrea să ne întâlnim să mergem
la o pizza fără măsline. Mi-a răspuns că ar fi încântat. I-am scris să ne întâlnim în centru, în faţa fântânii
arteziene, sâmbătă la ora 4. A rămas că o să ne recunoaştem după poze. Bineînţeles că m-am dus. Eram
super-curios să văd cum apare, dacă are flori la el, cât aşteaptă, dacă o să fie trist sau dacă o să fie agitat,
cum o să se îmbrace şi toate chestiile ăstea.
M-am dus cu 15 minute înainte şi m-am aşezat lângă fântâna arteziană. Am stat şi m-am uitat după el. S-a
făcut fix şi nu a apărut. Când s-a făcut şi un sfert, m-am gândit că poate n-a înţeles bine locul. Da’ nu prea
era posibil, că la noi în oraş e un singur centru şi o singură fântână arteziană. Am mai stat vreo oră şi ceva
lângă fântână. N-a apărut. Am început să-mi fac griji că poate i s-o fi întâmplat ceva. Deja îmi închipuiam că
taxiul cu care voia să ajungă a avut accident, sau că tramvaiul a deraiat. Sau poate a intervenit ceva şi a lăsat
un mesaj că nu poate veni. M-am dus la internet cafe şi am verificat dacă nu cumva mi-a scris. Nimic. După
aia m-am gândit că dacă s-a întâmplat vreo nenorocire sigur au dat la ştiri. Aşa că m-am dus acasă şi m-am
uitat la toate ştirile, până noaptea. Nu era nimic. A doua zi am mers din nou la internet cafe. M-am gândit că
sigur mi-a scris. N-aveam nici un mesaj. Atunci i-am scris eu. L-am întrebat ce s-a întâmplat. Când am vrut
să-i trimit mesajul, mi-a apărut o căsuţă roşie pe care scria : DESTINATARUL NU MAI EXISTĂ ÎN BAZA
NOASTRĂ DE DATE. Atunci am simţit că sunt super-trist. Mai trist decât atunci când m-a prins cu fiţuici
la bio. Să moară cinci găini dacă vă mint.

Pensionara

Joia e pentru mine ca o sărbătoare. În calendarul meu din bucătărie sunt încercuite cu pix roşu toate zilele de
joi. În total, sunt 53 anul ăsta. Asta înseamnă 53 de episoade de „Crime şi investigaţii”. E destul de puţin.
Da’ aşa e în viaţă. Din lucrurile bune primeşti puţin. De cinci ani, de când a început serialul, n-am pierdut
nici un episod. Pe cele mai multe le-am văzut şi de două ori, că duminică dimineaţa dau reluare. Deja de
miercuri seara mă bucur. Ştiu că mă culc şi când o să mă trezesc o să fie joi. Joi aştept să se facă ora 3. Îmi
iau coşul de cumpărături şi merg la supermarket, unde cumpăr două pungi de covrigei cu susan şi o sticlă de
bere fără alcool. Mă duc acasă, pun berea la rece, scot două farfurii şi pun covrigeii pe ele. La şapte jumate
mă duc în sufragerie, mut fotoliul în faţa televizorului şi pun lângă el o măsuţă pe care aşez farfuriile cu
covrigei. La opt fără un sfert, când încep ştirile sportive, scot berea din frigider şi o aşez pe măsuţă. La fără
cinci mă aşez în fotoliu, mă învelesc cu o pătură şi mă uit la reclame. Şi la opt fix începe „Crime şi

24
investigaţii”. Un episod durează o oră, cu o singură pauză de cinci minute în care mă duc la toaletă. Dar mie
mi se pare că durează numai vreun sfert de oră. Asta pentru că-mi place şi pentru că lucurile bune în viaţa
asta nu durează mult. Dacă nu vă uitaţi la „Crime şi investigaţii”, nu ştiţi ce pierdeţi. E vorba de un detectiv,
domnul Johnson, care rezolvă cazuri de crime împreună cu un băiat tânăr, poliţistul Antonio. Dar nu îţi arată
numai crimele pe care le rezolvă. Îţi arată şi viaţa lor, cum ar fi că Antonio se îndrăgosteşte de o poliţistă sau
că pe domnul Johnson îl ceartă nevasta pentru că a uitat ziua ei de naştere. Şi de fiecare dată, te lasă în
suspans şi te face să aştepţi joia următoare. V-am zis, de cinci ani n-am pierdut un episod. O singură dată am
fost plecată la mare şi am rugat o vecină să-mi înregistreze episodul pe care l-am pierdut. Când a fost primul
episod, era vară şi mai trăia săraca Lili, Dumnezeu s-o ierte. Am văzut împreună nouă episoade. La al
zecelea era deja internată în spital. Era pe vremea când poliţistul Antonio a descoperit că mai are un frate.
Eu mergeam la spital şi îi povesteam ce s-a mai întâmplat.
A murit cu două zile înainte de episodul în care Antonio a descoperit că omul ăla de fapt nu era fratele lui,
era un impostor. N-a mai apucat săraca să afle asta. Exact în ziua în care a fost episodul când Antonio o
sărută în sfârşit pe poliţistă, s-a născut nepoată-mea. Am zis că e semn bun. Episodul în care s-a căsătorit
Antonio cu poliţista a picat chiar de ziua mea. A fost ca un cadou. Şi la o zi după ce domnul Johnson a fost
împuşcat în mână de unu’ care a evadat din închisoare, m-a anunţat fiică-mea că divorţează. La vreo
jumătate de an după fiică-mea, a divorţat şi Antonio. Poliţista era de fapt o scorpie. În joia când Antonio a
fost omorât, am avut o premoniţie. Am mers la supermarket şi am văzut că nu mai aveau covrigei cu susan.
Am luat din ăia cu sare. Era pentru prima dată când mâncam altceva la „Crime şi investigaţii”. M-am gândit
că e semn rău. Aşa a fost. La sfârşitul episodului, Antonio conduce maşina şi când vrea să frâneze observă
că nu mai merg frânele. Aşa că nu mai poate să oprească maşina, care cade într-un lac. Toată săptămâna m-
am rugat să fi scăpat cu viaţă. Nici n-am putut dormi noaptea, că îmi făceam griji. Aproape că nici n-am
îndrăznit să mă uit la următorul episod, că mi-a fost frică. Din păcate, nenorocirea s-a întâmplat. Antonio s-a
prăpădit. Cineva i-a tăiat frânele de la maşină şi domnul Johnson s-a apucat imediat să caute criminalul. L-a
găsit abia după cinci episoade. Era amantul poliţistei. Eu am tot crezut că Antonio o să reapară. Că aşa au
făcut şi în alte seriale – cineva moare şi după aia afli că de fapt nu a murit. Aici de ce nu pot să facă aşa? L-
au înlocuit pe Antonio cu alt băiat, Marco, pe care nu pot să-l sufăr. M-am tot gândit la săracu’ Antonio. Aşa
băiat tânăr şi frumos, păcat de el să-l scoată din serial.

Aşa că am scris o scrisoare către directoul televiziunii, în care l-am rugat să-mi dea şi mie adresa
americanilor ălora care fac filmul, că vreau să îi rog să-l bage pe Antonio înapoi în serial. Nu mi-a răspuns.
După două episoade am zis că nu mai suport şi am căutat numărul de telefon de la televiziune în Pagini
Aurii. Am vorbit cu vreo şapte secretare, şi până la urmă am găsit o femeie drăguţă care mi-a dat adresa
televiziunii din America unde se face serialul. Am scris o scrisoare în care i-am rugat pe americani să-l bage

25
înapoi pe Antonio în serial. M-am dus la un birou de traduceri ca să mi-o traducă cineva în americană.
Puteam să mă duc şi la fata vecinei de palier, că a fost plecată în America trei ani şi mi-o traducea pe gratis,
da’ n-am încredere că sigur făcea greşeli de ortografie şi îşi făceau americanii o părere proastă despre mine.
Am trimis scrisoarea şi am aşteptat. Între timp, Marco ăla pe care l-au pus în locul lui Antonio s-a făcut din
ce în ce mai obraznic şi nesuferit. Făcea pe deştptul şi mereu descoperea criminalul înaintea domnului
Johnson. Mă rugam să-l nimerească vreun criminal cu un glonţ în cap şi să dispară din serial. Eu când am
văzut că au trecut 12 episoade şi n-am primit scrisoarea, le-am mai trimis una. Am zis că nu mă las şi le
scriu până îmi răspund. Că aşa tre’ să faci în viaţă, să te lupţi dacă vrei să obţii ceva. După încă şapte
episoade am primit o scrisoare cu timbru străin şi ştampilă de America. Am mers imediat la biroul de
traduceri. În scrisoare scria: „Stimată doamnă, din păcate actorul care juca personajul Antonio a reziliat
contractul cu noi pentru că a primit o altă ofertă. Astfel, scenariştii noştri au trebuit să scoată personajul din
serial într-un mod cât mai elegant posibil. Ne pare nespus de rău că moartea personajului v-a creat
disconfort. Din păcate ne este imposibil să semnăm un nou contract cu actorul, având în vedere situaţia dată.
Ne bucurăm că ne urmăriţi şi vă dorim o zi bună.” Asta însemna că n-o să-l mai văd pe Antonio în serial. Nu
ştiu cum să vă explic dacă n-aţi văzut niciodată „Crime şi investigaţii”. Fără Antonio parcă n-are sare şi
piper. Da’ eu tot mă uit, că poate, cine ştie, o să reapară. Aşa e în viaţă. Trebuie să ai speranţă. Şi eu am
primit un semn de la Dumnezeu. Într-o zi când mergeam la supermarket am văzut un afiş mare pe un stâlp.
Pe afiş era Antonio împreună cu o femeie blondă, mult mai frumoasă decât poliţista din serial. Pe afiş scria:
„Capcanele destinului” – din 3 aprilie în cinematografe. M-am bucurat că Dumnezeu mi l-a trimis înapoi pe
Antonio. Mi-am cumpărat bilet la cinema şi a doua zi m-am dus. Pe Antonio nu-l mai chema Antonio, ci
Jimmi Lombardo, avea muşchii umflaţi şi nu prea purta cămaşă, nici măcar maiou, umbla, aşa, fără pic de
ruşine, la bustul gol. În film erau o grămadă de femei, şi ele mai mult dezbrăcate decât îmbrăcate, care se
plimbau cu maşina lui şi făceau lucruri ruşinoase în piscină. La un moment dat, n-am mai putut să suport ce
vedeam, mi-e şi ruşine să spun ce era acolo. Am ieşit din sală şi am plecat acasă. Cum au putut ăştia să-şi
bată joc în asemenea hal de Antonio? Nişte derbedei. Să-l pună pe el acolo, cu femeile ălea peste el... Păi
nu-i stătea lui mai bine ca poliţist? Le-am scris iarăşi americanilor. I-am rugat, dacă tot nu se poate să-l
bage înapoi în serial pe Antonio, măcar să nu-l mai lase să joace roluri de-ăstea ruşinoase, că nu-i stă bine
deloc. Ieri l-am văzut pe Antonio într-o reclamă. Era îmbrăcat într-un costum care îi venea tare bine şi avea
o geantă diplomat. Era filmat cum ajunge acasă şi în bucătărie îl aşteaptă soţia şi copiii. El scoate din geanta
diplomat nişte iaurturi şi toată lumea se bucură. Chiar mi-a plăcut. Dar cel mai mult mi-a plăcut că Antonio
a ascultat de sfatul meu. Sigur i-au zis americanii să se potolească cu rolurile ălea cu muşchi. Acuma aştept
să-l bage înapoi în „Crime şi investigaţii.” Sigur o să facă asta, eu simt. O să mai dureze, dar nu contează.
Aşa e în viaţă, pentru lucrurile bune trebuie să aştepţi.

26
Taximetristul

Aproape tot ce am pe mine e de la oameni morţi. Vedeţi pălăria asta? Am primit-o de la unu’ care a fost
căpitan de vas şi a dispărut pe mare. Cizmele din picioare au fost ale lu’ frate-miu. Era încălţat cu ele când a
murit. Accident de motocicletă. Ce era să fac, să le arunc? Sunt făcute din piele de antilopă şi mă ţin de
şaptîşpe ani. Păi da, că înainte se făceau cizme calumea, să te ţină o viaţă. Ăstea au ţinut chiar două vieţi. A
lu’frate-miu şi-a mea. Nu ca bălăriile astea de muşama cum se fabrică acum, care se rup după trei zile.
Ceasul de la mână a fost a’ lu’ Jim Morrison, care şi el e mort. Sincer vă spun! E original, nu glumesc. E
cumpărat la o licitaţie, am şi certificat de autenticitate pe el, semnat de americani. Mi l-a lăsat garanţie un tip
care îmi datora bani şi n-a mai putut să mi-i dea înapoi, şi la mine a rămas. E un jaf de ceas, nu-i mare lucru
de capu’ lui, adică nu e de firmă sau d-astea. Nici măcar nu mai merge. Valoarea lui e că a fost a’ lu’ Jim
Morrison. Cre’ că face cât zece ceasuri d’ălea elveţiene de marcă, cu tot cu proprietari. Până şi-n maşină am
lucuri de la morţi. Am nişte CD-uri cu muzică din aia făcută de negri de după blocuri. Nu rap, nu hip-hop, e
un gen mai puţin cunoscut, acuma nu-mi vine-n minte cum îi zice. Le-am moştenit de la un fost coleg, tot
taximetrist ca şi mine, care a murit anu’ trecut. Ştiţi oglinda din faţă, de care îşi atârnă şoferii icoane, cruci
sau brăduleţi d-ăia care miros? Ei, la mine atârnă un dinte de lapte. Şi ăla e tot de la cineva mort. Mă rog, nu
chiar mort, da p’aproape. Nu-mi prea place să povestesc despre asta. Da’ vouă vă zic, că sunteţi copii buni.
Vă spun sincer. În douăj’ de ani de taximetrie am învăţat şi eu să ghicesc oamenii. Voi sunteţi în regulă. Să
ştiţi că nu spun la oricine chestia asta, aşa că puteţi fi mândri. Dintele e a lu’ fi-miu. S-a întâmplat într-o joi.
Luna viitoare se fac doişpe ani, da’ ţin minte de parcă ar fi fost ieri. Pe vremea aia, fi-miu avea nouă ani şi
prietenul lui de la bloc vreo zece sau unşpe. Îl chema Bobi şi avea sprâncenele crescute împreună. Toată ziua
era pe la noi prin casă. Nevastă-mea îl punea la masă cu fi-miu şi le dădea la amândoi să mănânce. În ziua
aia eu eram acasă şi mă odihneam, că lucrasem în tura de noapte. Copiii erau pe balcon. Bobi ăsta a avut
ideea să facă un concurs. Cine se apleca cel mai tare înafară, câştiga. Asta am aflat la câteva zile după
accident, de la copilul unui vecin care se uita la ei din blocu’ de vis-a-vis. Noi stăm la etajul patru, aşa că vă
daţi seama. Fi-miu s-a aplecat un pic prea tare şi a căzut. Acuma, sincer vă spun: Cred că mai bine era dacă
murea. Ar fi fost mai bine pentru el şi pentru toţi. Doctorii au spus atunci că e o minune că a rămas în viaţă
şi că ar trebui să-i mulţumim lu’ Dumnezeu. Da’ ce viaţă mai e aia când stai în cărucior şi nu-ţi mai poţi
mişca nici mâinile, nici picioarele? Fi’ miu are 21 de ani şi e o legumă. De fiecare dată când îi dau de
mâncare cu linguriţa mă gândesc ce bine ar fi fost dacă s-ar fi terminat totu’ în joia aia. Sincer vă spun.
Poate că nu-i bine că gândesc aşa, da’ credeţi-mă că asta simt. De-aia nici nu mai stau pe acasă. Plec

27
dimineaţa, vin seara. Nu suport să-l văd în halu’ ăsta. Nevastă-mea a renunţat la serviciu şi stă acasă să aibă
grijă de el. Asta nu mai e viaţă. Vreau să vă zic că după accident, Bobi ăsta s-a făcut nevăzut. Halal prieten.
Nu numai că n-a venit la spital la fi-miu. Nici măcar nu m-a întrebat de el când se întâlnea cu mine pe scări.
După ce l-am adus acasă, fi-miu a zis că vrea să vină Bobi în vizită să se uite împreună la televizor. Aşa un
copil bun, nici pic de ură nu-i purta derbedeului ăluia, că din cauza lui a căzut de pe geam. Noi nu i-am
reproşat niciodată nimica, n-avea de ce să-i fie frică de noi, sincer vă spun. Am zis că e doar un copil.
Nevastă-mea s-a dus la el acasă şi s-a rugat de el să vină să-l vadă pe fi-miu, da’ el tot timpu’ zicea că are
teme de făcut. După câteva luni, s-a mutat din bloc de la noi şi nu l-am mai văzut. Până săptămâna trecută,
când s-a urcat la mine’n taxi. S-a aşezat pe bancheta din spate. Poate că de-aia nu m-a recunoscut. Sau poate
de-aia s-a aşezat în spate, că m-a văzut şi n-a avut chef să stea de vorbă cu mine. Eu m-am uitat în oglindă şi
l-am văzut. Chiar dacă au trecut atâţia ani şi s-a schimbat, acuma nu mai era copil, eu tot l-am recunoscut.
Avea sprâncenele aproape lipite una de alta, exact ca atunci. Era îmbrăcat bine, eu după douăj’ de ani de
taximetrie îmi dau seama cine are bani şi cine nu, iar ăsta avea peste medie. Mai mult ca sigur era băiat de
bani gata, întreţinut de mă-sa şi de tac-su. M-am gândit de unde naiba or fi făcut bani, că în vremea când
eram vecini n-aveau nici ce să pună pe masă şi se tot împrumutau în stânga şi-n dreapta. Mai mult ca sigur
s-au ocupat cu furtişaguri şi cu şmecherii, că altfel nu-mi explic. Îmi ardeau mâinile pe volan de nervi, vă
spun sincer. Mi-a zis adresa unde vrea să-l duc. N-aveam de mers mult, doar vreo zece kilometri, da’ eu
simţeam că în ăştia zece kilometri tre’ să fac ceva. Pentru o secundă m-am gândit să intru cu maşina într-un
stâlp, da’ nu eram sigur că o să păţească ceva. Aşa că n-am făcut-o. Ştiam că nu am voie să tac, trebuia să
spun ceva. Da’ ce naiba să spun? Parcă m-am blocat, vă spun sincer, n-am mai păţit aşa ceva în viaţa mea.
Vreau să vă zic că mie îmi place să intru-n vorbă cu clienţii. Cu femeile vorbesc mai întâi despre cum e
vremea afară. Dacă-i bărbat, încep să vorbesc de politicieni, sau de ce accidente au mai fost, sau de scoru’ de
la meciuri. Dacă nu-i vreun mutalău care doar dă din cap sau zice da şi nu, se-ntinde discuţia şi se ajunge la
te miri ce. Am avut odată un domn pe o cursă mai lungă, în afara oraşului. Am pornit discuţia cu ce proaste
sunt drumurile, la mijlocu’ traseului vorbeam dacă poţi să faci cancer de la telefonul mobil şi când am ajuns
la locu’ unde trebuia să-l duc, discuţia a ajuns la ce se întâmplă după ce mori. Da cum să vă zic, cu băiatu’
ăsta nu-mi venea să vorbesc. Îmi venea să opresc maşina şi să spun criminalule, ieşi afară din taxiu’ meu.
Da’ am tăcut ca melcu’. Mă tot uitam în oglindă să văd ce face în spate. Se uita pe geam. Fi-miu când era
mic spunea că vrea să se facă taximetrist ca şi mine. Nevastă-mea se tot uită la emisiuni tâmpite cu paralizaţi
pe care i-a operat în China şi s-au făcut bine. Mă tot freacă la cap că să mergem la televiziune şi să spunem
de cazu’ nostru, că poate ne ajută cineva. Eu nu cred că se mai poate face nimic. Băiatu’ ăla, Bobi, s-a uitat
pe geam toată cursa. Sincer vă spun. La un moment dat, i-a sunat mobilu’. Eu m-am uitat în spate să văd
dacă era din ăla scump. Aşa era, băiatu’ ăsta care aproape că l-a omorât pe fi-miu avea un telefon din ăla

28
ultimu’ răcnet. De vorbit, n-a vorbit nimic interesant. Poate că şi fi-miu ar fi avut un mobil la fel dacă ar fi
fost sănătos. Sau poate ar fi avut unu’ ieftin, nu contează. Da’ sigur ar fi avut prieteni cu care să vorbească
pe mobil. Şi s-ar fi plimbat cu taxiu’, exact ca tipu’ ăsta. Mă tot gândeam eu aşa, la una, la alta, şi am ajuns
la adresa unde trebuia să-l las pe băiatu’ ăsta, pe Bobi. Am oprit maşina. Mi-a plătit cursa, s-a dat jos şi a
plecat. Eu n-am spus nimic. M-am uitat după el. Era stropit pe blugi, cred că de la băltoacele de afară. Cea
mai frumoasă amintire cu fi-miu e când avea şase ani şi i se clătina un dinte. I l-am legat cu sfoară şi am
prins sfoara de uşa de la maşină. După aia am închis uşa. Dintele a căzut şi fi-miu mi-a spus să-l păstrez şi
să-l agăţ de oglindă ca să-mi aducă noroc. De-atunci am schimbat maşina de vreo şapte ori. Da’ dintele l-am
păstrat. Şi mi-a adus noroc de fiecare dată. Nici măcar un singur accident n-am avut. Sincer vă spun.

29