Mă scuzați, m-a luat așa un căscat. Sper că nu v-am înghițit! Sunt obosit lat.

Azi,
ziua‘țâșpe’ am măsurat camera asta de o grămadă de ori și-s frânt. Nu mai pooot! Cu
ce am măsurat-o? Cu palma. La pas am luat-o săptămâna trecută. Nu mă întrebați cât
are. Ce-s io, arhitect ca bunică-miu?!? Ce treabă am io, io mă plictisesc. V-am
zis. Am în jur numai patru pereți, un pat, dulapul scârțâitor, scaunul șmecher, un
birou și-o călimară. Cum adică de ce mă plictisesc? De plictisealăăăă – nu tu
jocuri, nici măcar un “Nu te supăra frate”, n-am nici bicicletă, rolele-s doar în
vise, toți prietenii și colegii mai mult ca sigur se plictisesc și ei singuri pe
undeva. Ce, voi chiar nu vă plictisiți niciodată?

Bine, fie! Hai că vă zic, poate așa mai uit de plictisealăăăă. În prag sunt vreo 8
de pălmi de băiat de-a V-a, clanța ușii are una juma’ și piciorul de la masă 5.
Sunt consemnat în camera mea, fraților! Plictiseala mă va doborî. Mă va lăsa fără
replică în mijlocul dușumelei, contemplând lustra. “Ionuț – căzut la datorie în
luptă cu pliciseala”. Așa va scrie pe toate etichetele caietelor mele când voi
reveni la școală. Nu, că nu mă ambalez aiurea-n tramvai. Hai, te plictisești o zi,
două, șapte, nouă, dar la un moment dat – ori tu, ori ea. Nu se mai poate! Ziua 1
și ziua 21 – toate-s la fel.

– Plictisealăă, băi, plictisealăă, lasă-mă în pace! Pleacă! Du-te de la mine din

cameră plictiseală! Dispari! am închis ochii, am urlat cât am putut, așteptând o
minune. Eu chiar vreau să fac ceva tare, să am cu ce mă lăuda amicilor când ne-om
revedea.

Și cad pe gânduri și aud:

– M-ai strigat? Prezent! Nu plec nicăieri. Sunt aici, la datorie. Cucu-bau! Caută-
mă în dulap? Sunt pe umerașul cu sacoul kaki. Cred că e uniforma ta… “Școala o
sută…, 122. București”, dacă văd eu bine ce scrie.

Sunteți surprinși, hă! Eu nu sunt deloc. Plictiseala asta locuiește cu mine din
prima zi în care m-au închis aici. Mă așteptam să fie pitită pe undeva și mult îmi
doream să-și arate chipul, nemernica. O vorbesc de rău de săptămâni bune. N-a
reacționat. N-a scos un sunet. M-a lăsat să mă chinui între patru pereți. Abia
aștept să-i văd fața aia de nimic și nimeni ce e ! Așa că m-am ridicat din patul
nefăcut, m-am năpustit spre dulap și am deschis ușile. Eram nervos la culme, gata
să o pun la punct pe ceamailipsitădesensființădinunivers. Plictiseala! Numai că una
am gândit, politicos – cum m-a învățat mama – am rămas.

– Ah, deci tu ești madam Plictiseala? Frumoasa și lunga Plictisealăăăă, cum zicea
un nene mai deștept ca mine. Și foarte amabil!

– Plictiseală frumoasă! Să știi că-mi place cum sună puștiule. Nu mi s-a mai
adresat nimeni astfel. Hai, calmează-te! Plictisește-te la loc! La cum te-am văzut
săptămânile astea, Ionuț, bag de seamă că nu prea-ți cunoști drepturile? mă
chestionează doamna responsabilă cu plictisitu’, ștergându-se de praf și așezându-
și turbanul roz.

– Habar n-am! N-auzi că mă plictisești, madam Plictiseală! Ia zboară, tu, de aici!

– Hahaha! Ionuț, amice, mă faci să râd. Tu nu te-ai prins nici acum că nu poți să
scapi de mine și că va trebui să te obișnuiești că exist, că sunt frumoasă și
lungă. N-ai zis tu, amicul tău deștept a zis și el. Eu nu plec. Eu sunt veșnică!
Acceptă-ți soarta!

Plictisește-te!

Veșnică ! Adică permanentă, ceva care nu trece niciodată. Dăinuie. Nu se mai

termină. Nu se duce. Auzi la ea, veșnică – cuvântul ăsta chiar că mi-a pus capac.
Dacă va trebui să trăiesc cu madam Plictiseală toată viața sunt distrus. Vă zic, eu
sunt distrus, fraților!

– Auzi, auzi, parcă-mi ziceai de niște drepturi? Care-i treaba cu ele? m-am grăbit
să întreb, poate găsesc o scăpare din ghearele statului degeaba.

– În primul și în primul rând, dragul meu Ionuț, află că tu, la fel ca toți copiii
(ba chiar și oamenii mari – uneori, cât să nu și-o ia în cap și să trândăvească),
ai dreptul deplin să te plictisești! Nu mai fi așa disperat, băiete. Că nu pierzi
nimic. Nu pleacă acceleratul fără tine! Acceptă-ți soarta, plictisește-te! Plic-ti-
seș-te-te! Plic-ti-seș-te-te! Nu te mai plânge de plictiseală. Ăsta-i secretul!
Lasă-ți mintea liberă de orice. Ia loc pe scaun și plic-ti-seș-te-te! Dă-i bătăi.
Hai, Ionuț! Hai, Ionuț! Hai că poți! Plic-ti-seș-te-te! Plic-ti-seș-te-te! Lasă-ți
minte liberă de orice. Începuse cucoana să cânte cu veselie și să țopăie în jurul
mesei. Zicea-i că-i vrăjitoare! Mătura-i mai lipsea.

– Hahahaha! Doamnă, sper că glumești. Dreptul la plictiseală nu e un drept, n-are

cum, e o dileală! Io NU vreau să mă plictisesc. Refuz! Dă-l încolo de drept. Nu-mi
trebuie așa ceva. O prostie mai mare ca asta nici că am mai auzit!

Doamne, ferește! Femeia asta, fermecătoreasa, madam Plictiseală, la un moment dat,

de la atâta entuziasm, se apucase să scandeze fix ca pe stadion. “Ole, ole! Ionuț,
plictisește-te!” “Ole, ole! Ionuț, plictisește-te!” Zici că eram la săritura cu
prăjina. Numai că eu, un fricos fără margini stăteam lemn pe teren. Hmmm, poate
totuși are dreptate madam. Oare să-mi dau voie să mă plictisesc un pic? O fi așa
rău? Mi-e că pierd toată distracția dacă mai stau mult degeaba, frate. Ce-o face
vecinul Andrei de la 4? S-o mai fi certând cu sor-sa? Norocosul! De când cu mucoasa
de Mălina în viața lui, n-a mai auzit de plictiseală. I-ar râde în nas lu’ madam
asta. Da’ poate-i mai bine să fii plictisit decât agitat. Voi ce ziceți?

– Și al doilea drept? am întrebat resemnat, dar și cu un pic de speranță că, iată,

sunt șanse – voi evada cândva, cumva, din camera plictiselii mărețe.

– Ionuț, ascultă-mă cu atenție! Odată ce-ți dai voie să te plictisești, îți vei
descoperi aproape din senin următoarele drepturi: dreptul să scrii, dreptul să
citești, dreptul să inventezi, dreptul să te lași pradă creativității. Secretul,
cum ți-am spus, este să lași plictiseala să-și facă de cap, apoi să vezi cum te
năpustești pe treabă. Pe încercatelea! Hai, să te văd!

M-am întins pe pat și-am început să mă plicisesc. Oh, plictiseală frumoasă, lungă
plictiseală, ești tu oare, într-adevăr, calea care face orice creație posibilă? Cum
bine spunea nenea ăla. Nu degeaba e un vestit prof’ francez! Am adormit plictisit,
iar a doua zi m-am pus pe scris. Am luat la cercetat fiecare obiect în parte din
cameră și-am început să-l descriu. “Patul e genial. Are o saltea mică, cu arcuri.
Unul e distrus. Săritul în pat l-a ramolit”. E chiar amuzant. În altă zi mi-am
făcut autoportretul din adjective.

Ce mai știu de Madam Plictiseală? Ei bine, mă mai vizitează din când în când, însă
s-a transformat într-o cameristă de treabă.