SIMONA LIUTIEV

Schiţe
Editor: Călin Vlasie

ISBN: 978-973-47-1901-3

Copyright © Editura Paralela 45, 2016, pentru prezenta ediţie.

 Schiţe

SIMONA LIUTIEV

Schiţe
Motto:

„Ce frumoşi sunt oamenii pe care nu-i cunoaştem!”

Hortensia Papadat Bengescu
 Din cugetările pixului meu

Cugetă, deci există! Să nu vă îndoiţi de existenţa

pixului meu! Ce are el atât de special? Că în ciuda durerii
resimţite până în adâncurile pastei sale, a permis acestor
proze să dea navală în vena tuşată, că şi-a înăbuşit durerea,
arsura ce-l seca odată cu scrijelirea fiecărei litere a acestui
alfabet în care s-a născut.
S-a născut sub titulatura pixo-sapiens şi a trebuit să
îndure dictatura atâtor altor sapienşi, urletele cugetărilor
acestora care încercau, nerecunoscând, să-i imprime timbrul
glasului lor. Însă el, ca un pix cu identitate stabilită de destin,
nu s-a lăsat înduplecat şi, atâta timp cât l-a susţinut mâna, s-a
jurat să scrie doar ce-i dicta lui conştiinţa.
Cine va avea plăcerea să citească elucubraţiile sale
aberant-lascive, se va declara mulţumit că, în această
dimensiune, a existat un pix ce nu poate fi acuzat de plagiat.
Lectură plăcută!
P.S: Şi, da, am rămas fidelă pixului meu, în era asta
tehnologică. A pierdut mină, a pierdut marasm, a pierdut
amintiri. A piedut râzând. A câştigat eliberarea! În mod sigur
nu va pieri! El e PIER D! Piere, pierde, râde! E un pierd la
puterea lui D de la Dumnezeu!
 Simona Liutiev

Ruptă-n două

Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie

sonorizările orientale dintr-un trecut recent ca să acopere
trosniturile bulelor din pahar. Doctorii îi recomandaseră să
stea pe-o parte, ca gravidele, iar acea parte era colţ în colţ cu
noptiera de fier şi cu paharul de apă cu bubbles, cum îi
plăcea lui să zică. Îi apăru şi chipul lui prelung, creol, ca al
unui duh al lămpii, rânjind prin strungăreaţă şi cu un tic
sesizabil la unul din ochi. Care oare? Nu avusese timp să
treacă informaţia în memoria de lungă durată, abia îl
cunoscuse şi o rupsese. Visuri de psiholog în devenire îi
invadau mintea la fel de sângerândă precum giuvaierul fost
feciorelnic. Nu aveau cap, nu aveau coadă, nu aveau corp.
Oare fusese totul adevărat? Gύri, flocosul mioritic, cu care se
îngrămădea în mica garsonieră confort 2, chiar fusese zdrobit
de masină? El, deşteptul, chiar încercase să treacă pe zebră?
Maşina chiar era albastră şi lăsase ţăndări de bară în urmă?
Cine ar fi crezut că puiul de câine avea ţeasta aşa de tare?
Chiar era cu el în parcul încropit între două benzi de
circulaţie, când ţâşnise după jucărie? Chiar îi adunase schijele
de craniu? Chiar era postul Pastelui? Ea chiar era la un
ordinar spital de provincie rău famat? Chiar fusese ruptă-n
două, cum împuţit de necivilizat se exprimaseră asistentele?
Chiar trebuia să apară ai ei pentru că era încă minoră? Mai
bine să doarmă, aşa cum făcea când era mică, de frică, pentru
note, adormea instantaneu înainte de venirea zmeului acasă.
Da, o să doarmă... Cum să-i spună? Ce să le spună?

6
 Schiţe

La Meteora îmbrăcase rasă de preot, doar ca să facă un

selfie, a fost admonestată că aşa ceva nu se poate, apoi când
a ajuns acasă nu mai avea niciun moment fotografiat din
toată excursia. Pesemne preotul o blestemase. In locuri
sfinte, ea, fecioara, aducea jena imanentă şi reuşea cumva să
o imprime tuturor. O sfială, o sfârşeală, ascunse cumva sub
gheare lungi, înconvoiate, care ieseau la iveală când trimitea
vreun student la teologie să-i cumpere tampoane interne, pe
motiv că ea nu ştie temeinic vreo limbă străină, apoi îl
astepta rânjind lângă tejgea. De ce ar folosi o virgină
tampoane interne, începea să lucreze mintea ingenuă a
studentului. Nu se sfia de glumele tuturor despre ultima
virgină din lume, ştia bine cine şi ce e. Cineva îi făcuse odată
o hartă astrală şi se plesnise involuntar peste gură când vedea
desfăşurându-se o predestinare eminamente masculină, fără
nicio altă reprezentare. E nostim, ştii? Poate de asta nu simt
nicio plăcere, poate de asta mă înţeleg foarte bine cu băieţii,
că nu rivalizăm. Desen astral de bărbat, energii masculine,
nicio urmă de celebra Venus; desen darwinian de fată,
neposedată. Hîm, înşelător tertip! Pentru cine? Sigur nu
pentru el – i se amestecau acum nume si prenume orientale,
alandala, – un lapsus memoriae sau lapsus lingvae? Ce bine
ar fi fost să-şi vadă de treaba ei şi să înveţe pentru Medicină
decât să înceapă cu un medicinist. Cunoştea clişeele despre
studenţii arabi care fac Medicina în Romania, motivele,
realităţile lor. Îl găsea simpatic cu amestecul lui de p/b, atât
de simpatic că şi uitase că nu ştia temeinic vreo limbă străină
şi se trezi studiind cot la cot, voluntariat chemându-se,
chimia organică şi anorganică, patologia, fizio-nu-mai-stiu-ce.
Ceaiul de dimineaţă, croissantul cu unt, reminiscenţe ale
traiului pe alte meleaguri decât cele de baştină, orezul acela
de-i provoca crampe. Apropos de crampe... ah... domnule
doctoooorrrr!!!!
— Stai liniştită, scumpetea, viaţa mea, ce se-ntâmblă?
Ce băţit tu?
7
 Simona Liutiev

— Băţit pe mă-ta! M-ai rupt în două! Cum să le spun

eu alor mei că am avut apendicită şi chisturi? Le dai tu ceva
la astea să tacă? Unde dracu s-a mai pomenit să dezvirginezi
pe una până o bagi în spital? Mi se duce dracu buhu! Am
aşteptat până am căpătat! Virginica lumii a dat peste pulărăul
planetei! Puteai măcar să mă avertizezi, să mă semnalizezi, să
faci giratoriu, să o iei pe contrasens, chiar trebuia să mă rupi?
Ăştia trebuie să apară, chiar acum venişi şi tu, ce le zicem, că
fata lor şi-a luat coleg de garsonieră pe banii lor, care, bonus,
le-a omorât câinele şi le-a deflorat fata? Şi nu îmi veni cu ai
tăi, că nu mă iei, că stai să vedem..., am ştiut amândoi, dar ai
o răspundere morală. Altfel, îţi garantez că te trimite tata la
cele 17-19 sau sute de virgine de vă aşteaptă pe voi dincolo.
Să te văd din alea câte rupi!
— Aaallaaaaah, cum vorbeşti, dar te iert, că eşti
bolnavă şi subărată! Trebuia să fiu mai finuţ, n-am mai fost
cu o albă scandinav-caucaziană. Ce ziceai că eşti?
— Olteancă, imbecilule, bună de gură şi de...
Tatăăăăă!!
— Stai acolo, nu te ridica, nu vezi în ce hal eşti? Cu
cine l-ai lăsat pe Guri? Ai zis să-ţi dau un câine, să nu fi
singură, nici de asta nu eşti în stare? Ştii cât puteam lua pe el
dacă-l scoteam la şosea? Ăsta cine e?
— Ăăăă... săăă...
— Samir, să trăiţi, prietenul Helenei!
— Elena, vrei să zici, ce naţie eşti, otoman?
— Kurd, să trăiţi!
— Păi ăştia nu sunt tot turci?
— Păi, nu chiar! Suntem o etnie..
— Ei lasă, nu e momentul acum de copaci genealogici!
Şi ce fel de prieten eşti? Cred că unul bun dacă ai ajuns
înaintea mea la spital. Ce are fata mea? Nici nu am apucat să
văd doctorul.

8
 Schiţe

— Tată, era să moooor! Noroc cu măicuţele de la mă-

năstire. Tălică ştii că eu ţin postul ca să-mi meargă bine la
examen şi mă duc la toate liturghiile, numai că azi mi-a venit
dintr-o dată rău, m-am îngălbenit, am picat.
— De unde mai ştii că te-ai îngălbenit?
— Îmi aduc aminte că m-a întrebat o bătrână dacă mă
simt bine că sunt tare galbenă, iar eu am crezut că e de la
mirosul de lumânări şi tămâie, poate şi pentru că nu prea
mâncasem..
— Păi în starea asta înveţi tu? Cum naiba să-ţi mai
intre ceva în cap? Ori ai trecut pe pastile? Să nu te mai prind
cu din astea sau cu nenorocirea aia de ciorbă de varză că ai
supărat-o şi pe mă-ta! Tu ai învăţat-o să facă ciorbă de varză?
Că nu prea e de-a noastră.
— E foarte bună, să trăiţi, detoxifică organismul,
poate să-i pună şi praz, înţeleg că vă place.
— Eu sunt muntean, băiete, nu am treabă cu prazul,
mă-sa e olteancă, iar acum e şi supărată că a apucat să-i
plătească fusta aia tricotată, care deja îi e largă de la ciorba de
varză.
— Mereu ţi-am spus că pentru mine eşti perfectă aşa
cum eşti, nu e nevoie să slăbeşti, nu în prag de examene, vrei
să ne nenoroceşti? Avem casa aia neterminată, datorii cu
carul pentru meditaţiile tale, acum ne faci şi de ruşine? Mă
duc la doctor, până nu iese din gardă, să văd de ce nu eşti la
pediatrie, că eşti minoră.
— Samiiiir, suntem terminaţi! Ce examen, ce fustă, ce
kurzi?! Moartea, direct!
— Linişteşte-te, doctorul a plecat de mult, am vorbit
deja cu asistentele, trei săptămâni nu ai voie să te zdruncini,
nu bei apă cu bubbles, nu te urci pe tocuri, iei vitamine să se
coaguleze sângele, ai avut anexită grea, multe chisturi, pe
lângă apendicită de la seminţe. Bine că erai la mănăstire.
Dacă nu sunau măicuţele, te întâlneai cu Guri.

9
 Simona Liutiev

— Mă, tu ştii că eu nu am ştiut că eşti kurd? M-ai

derutat cu habibi, cu caseta aia de muzică libaneză. Nu te-am
auzit niciodată vorbind limba ta, poate mi-aş fi dat seama.
Unde sunt ai tăi?
— În Spania, tata are un birou mare de sticlă cu vedere
la ocean. Mai am cinci fraţi. Nu era de stat în Istanbul. Nu
suntem prea bine văzuţi.
— Păi şi crezi că aici eşti bine văzut?
— Păi, dacă vrei, vii cu mine peste doi ani. Tata ne
aşteaptă. Să nu uit, ţi-am făcut un desen, voiam să ţi-l dau azi
dimineaţă, dar ai plecat ca din puşcă, cum ziceţi voi. Parcă
cine ştie ce pierdusei.
— Cum cine ştie? Era să ştie toata lumea ce
pierdusem! Şi încă am pierdut! Ce să fac cu desenul tău? Nici
nu înţeleg nimic, un ochi, o oglindă, o aripă. Asta e o
dedicaţie? Ce scrie?
— Asta e surpriza! Nicio grabă, să mă cauţi când aflii!
Muah-muah! Plec să nu mai dau ochii cu bătrânul. Nu mi-e
prea simpatic. Zicea că are fermă de câini? Yeah!
— Poate cineva să-mi numere cioburile? Care două?
Să te văd, Timpule, acuma, cât îţi ia să sfârşeşti cu atâtea de
mine? Eram una, o fată, acum sunt femeie, iată-mi chipurile
de acum! Până şi mie îmi va lua ceva să le sortez după fire şi
neam şi mă voi multiplica, invazie fină de pulbere de stele.
Atunci să te văd, Timpule! În ce poezie am citit asta?
— Linişteşte-te, fata tatii, bulgări mari fierbinţi îţi
alunecă de la tâmple, ai fibrilaţii, ajutoooor, faceţi ceva!!!!!!!!!!
Mama mă-sii, asta e o apendicită?

10
 Schiţe

Ceasul din chihlimbar

Lacrimile şi rinichii au uneori culoarea ambrei. Din

anul trei de facultate, după minunatul curs de dramaturgie,
mi-am schimbat perspectiva asupra anumitor organe.
Doamna noastră, magnifică în felul ei, abordând făţiş
un stil hipiot, care îi venea de minune, cu plete line,
despărţite simetric în creştet, cu pantaloni de piele
accentuându-i statura minionă, cu un mers tineresc, şi el tipic
anilor în care îşi definitivase stilul, această doamnă, era o
apariţie. De cum i-am auzit numele în prezentare, mi-am
amintit că ne mai întâlnisem telefonic odată, pe când eram la
liceu şi hotărâsem să dau la Litere. Convorbirea scurtă, nu
ştiu să spun de unde făcusem rost de numărul ei de acasă, se
încheiase dezarmant pentru mine. Cu vocea sugrumată de
timiditate, am reuşit să gânguresc:
— Alo, doamna profesoară V…?
— La telefon!
— Numele meu este Simona şi vă deranjez pentru a vă
cere ajutorul într-o neputinţă de-ale mele.
— Spune!
— Aş vrea să urmez Facultatea de Litere, însă pentru
examen nu prea mă simt pregătită să comentez poezie. Mă
puteţi ajuta cu nişte ore de pregătire?
— Ha-ha! Ştii că eşti nostimă, fetiţă dragă? La ce liceu
eşti?
— Zinca Golescu, ultimul an!
— Şi nu ţi-a spun niciun profesor că poezia se simte,
nu se învaţă? Poate nu eşti pregătită!

11
 Simona Liutiev

Nu ştiu cum am reacţionat verbal pe fir, ştiu doar că a

fost o mare lovitură pentru mine această afirmaţie venită de
la o somitate în domeniu. Norocul meu că timiditatea a
dispărut cu vârsta îngroşând rândul amintirilor, însă emoţia a
rămas, din fericire. Ajunsă studentă, am avut-o profesoară şi
de Literatură interbelică, însă întâmplarea pe care o evoc se
producea în anul trei, iarna, parcă prin februarie, după un
seminar. Nu ştiu dacă mi-a fost predestinat, însă nimeream
mereu în prima bancă. Ori pentru că nu ajungeam decât
înainte de începerea orei, ori pentru că îmi era indiferent,
mereu mă trezeam în răsuflarea profesorului. Aveam să aflu
mai târziu că asta nu era neapărat un lucru rău, psihologic
fiind dovedit deja că cei care stau în primul rând sunt mai
avantajaţi, căci ochiul uman are tendinţa să se uite în
depărtare când se adresează unei mulţimi, cei mai ignoraţi
fiind cei din proximitate. Iar asta avea să mi se confirme mult
mai târziu, la examenul de titularizare când, timp de patru
ore, am fost nevoită să mă concentrez la destinul meu
luptându-mă să ignor discuţiile supraveghetoarelor întrerupte
doar când cineva mai cerea câte-o foaie.
Revin la anul 2003, dacă nu mă înşel, la sala mică de
curs şi atât de sărăcăcioasă cum cred că nu mai există alta în
ţară, sală a U.Pit, mult înainte de renovare, un singur rând de
bănci a câte trei locuri fiecare, grupe mici de studenţi pentru
a facilita calitatea discuţiilor asupra textelor. Se spunea
adesea despre doamnă că este mai mereu euforică, nu ştiu
cum de eu nu simţeam asta, însă maliţiozitatea unora era fără
margini indiferent de context, aşa că nu luam în seamă. Mie
îmi plăcea că făcea comentarii personale, insera lecţii de
viaţă, ajungea departe în consideraţii, aşa de departe că puteai
uita uneori de la ce se plecase. Dacă se pierdea în efuziuni,
era poate pentru că ne iubea prea mult, că se dedica
profesiei, că trăia pentru asta. Un an mai târziu aveam să o
cunosc mai bine, când mi-am hotărât tema lucrării de licenţă
12
 Schiţe

şi am vrut ca dânsa să mă coordoneze. E ştiut că prin această

ocazie, studentul ajunge acasă la profesor şi îşi completează
întrucâtva, bineînţeles doar cât îi permite maestrul, părerea
despre personalitatea acestuia. Aveam să aflu că avea o
mamă în grijă şi un căţel creţ, adorabil şi că muncea foarte
mult, studia şi publica, aşişderi. Vizitele erau scurte
întotdeauna, strict la obiect, iar comentariile doar legate de
punctuaţie.
Ei, în acel an, în ianuarie, pe 13, de ziua mea, tatăl meu
îmi dăruise un ceas rusesc, mecanic, tip brăţară, din
chihlimbar. Ceasul era mascat în modelul brăţării, din bucăţi
dreptunghiulare şi se deschidea prin apăsarea unui butonaş.
O piesă excepţională pe care o admirasem îndelung în vitrina
unui magazin de bijuterii, fără să mă gândesc măcar că aş
putea avea vreodată aşa ceva. În acea iarnă însă, tatăl meu,
dintr-o pornire părintească fără egal, decisese să meargă cu
mine să-i arăt minunăţia şi să-şi spună părerea. Era un mare
pas înainte. În inima mea putea încolţi nestingherită
speranţa. Şi nu a încolţit degeaba, ceasul era pentru mine. De
cum l-am avut, nu am pregetat să-l port cu ostentaţie la orice
ţinută, în orice moment, în singurul loc unde ieşeam, la
facultate. Faptul că cea mai stilată profesoară mi-l admiră de
cum îl văzu, a fost pentru mine confirmarea gusturilor mele
de excepţie, iar mândria aceasta nu trebuia nici ea ascunsă,
asemenea ceasului. Aparent fără legătură, în cadrul aceleiaşi
ore, după ce ceruse să studieze mai bine ceasul, aveam să
aflăm toţi că urma şi ziua de naştere sau de nume, parcă, a
doamnei profesoare. O informaţie de care unele colege se
agăţau cu speranţă. Doar că era peste nivelul nostru de
competenţă să putem alege ceva ce putea impresiona o
asemenea gingaşă făptură, iar cum data era la o săptămână
distanţă, cineva – voit am alungat din memorie cine anume –
a avut strălucita idee să îi dăruim ceasul pe care îl admirase la
mine. Aşa că le-am dat informaţii despre magazin ştiind că
13
 Simona Liutiev

mai era unul, model asemănător, deşi nu galben-cărămiziu ca

al meu, ceva mai spre verzui. Ghinionul meu a făcut ca şi
acela să se fi vândut, iar eu să nu rezist presiunii colegelor
şi reproşurilor de a nu fi capabilă să înstrăinez un obiect aşa
de preţuit de profesoara noastră. Aş fi fost singura
responsabilă pentru notele mici sau eşecurile lor ulterioare şi,
bineînţeles, nu aş fi avut trai bun ştiind asta… Şi uite aşa, cel
mai scump, cel mai dorit şi mai preţuit acccesoriu deţinut de
mine vreodată, deveni bun propriu al altei persoane, mult
mai importante, evident, decât umila-mi fiinţă. Nici măcar nu
făcusem bişniţă, îl dădusem cu exact cât îl luasem, başca
partea mea de cotizaţie.
Lacrimile mele – jur – că prinseseră culoarea ambrei,
îmi ardeau obrajii cu flacără, amărăciunea lor putea dizolva
orice la atingere. Mai era un motiv pentru care eu făcusem o
fixaţie pentru acest material, faptul că eram şi am rămas o
persoană foarte încărcată electric, ceea ce face să mă
ciupească orice metal, să mă curentez şi doar dacă pun mâna
să deschid portiera maşinii, dacă mă sprijin de vreo
balustradă şi, cea mai concludentă dovadă al încărcăturii
energetice era Blue, pisica mea, care alegea să doarmă doar
pe mine. Speram ca prin proprietăţile materialului de
electrizare prin frecare de pielea mea să se atenueze acest
efect destul de inconfortabil. Iată-mă acum încărcată şi mai
negativ decât înainte, fără scut la mână şi fără ceva de
admirat. Nu ştiu care din toate astea mă durea mai mult.
Doar că, spre deosebire de alt soi de dureri, aceasta a trecut
incredibil de repede. Până la următoarea întâlnire când am
văzut ce bine îi stătea şi doamnei mele, ce impresionată
sincer fusese de dar, ce frumos şi emoţionant vorbea despre
piesă şi cât de bine o prindea. Atunci am conştientizat vorba
cu „dar din dar se face rai”, chiar dacă nu mi se aplica mot-a-
mot, pentru mine era important că femeia fusese cel puţin la
fel de fericită ca mine să-l aibă.
14
 Schiţe

Mi-am amintit că prima piesă de chihlimbar o văzusem

la Eliza, colega mea de clasă din liceu, era un inel frumos,
masiv, vintage, cu istoric familial, dar avea ceva foarte
special, o inserţie evidentă de fosilă de păianjen. Ceasul meu
nu avea nici urme de plante, nici de insecte, era doar o răşină
fosiloasă, frumoasă, poate cu mici bule de gaz, însă con-
ceptual, lucrătura, funcţionalitatea ascunsă, mă impresio-
naseră. Acum, după ani, aş putea afirma că am făcut o
obsesie din a găsi ceva din acelaşi material care să mă atragă
măcar pe aproape. Nu am avut prea mult noroc în acest sens,
căci cerceii luaţi din Roma, marcaţi precum argintul s-au
dovedit de fapt un aliaj nedemn care îmi infectează lobii, iar
ineluşul îmi strangulează degetul, care nu şi-a revenit de pe
urma sarcinii.
Ceasul meu părea acum altfel, pe mâna ei scurtă venea
cam fix, şi acesta a fost momentul când am fost puşi în faţa
adevărului. Doamna ne-a spus că e nevoită să se ducă foarte
des la Bucureşti. Atunci, cele mai cârcotaşe, se dădeau mari
că avuseseră dreptate că era iubita unui important critic
evreu, dar nici vorbă. Profesoara noastră îşi extrăgea toată
verva şi pasiunea debordantă dintr-un singur rinichi, şi acela
spre stafidire, urmând exemplul fratelui geamăn, şi făcea
dializă. Atunci, ceasul meu fu martorul în premieră al unei
demostraţii ce nu avea să-mi iasă din minte toată viaţa, la o
apăsare mai fermă a epidermei din jur, materia buretoasă
elibera lichid.
— Vă puteţi imagina cum mă simt cu fiecare
înghiţitură de lichid ce-mi intră în corp, fiecare sorbitură,
totul se depune, rinichii mei nu fac nimic în sensul ăsta. Sunt
o pufosenie îmbibată cu apă, ca mingiile cu care se joacă
bebeluşii în cădiţă. Un mic splash şi iese apa din mine prin
toţi porii!
O linişte apăsătoare, zic asta că oricum era linişte la
orele dumneaei, dar în momentul acela, într-o sală mare de
15
 Simona Liutiev

curs de data aceasta, de faţă cu tot anul, în jur de o sută de

suflete şi probabil tot atâtea minţi, terifiate ca şi mine,
încercau să-şi imagineze cum e să trăieşti cu un sfert de
rinichi şi să munceşti la nivelul acela şi să reuşeşti să fii aşa de
tonic chiar cu frica oricărei sorbituri. Nu se cădea să zicem
nimic, nici nu cred că vreuna din noi ar fi ştiut ce să zică. La
fel de sigură sunt şi de faptul că doamna noastră nu avea
nevoie de compătimirea cuiva, cred că nici nu îşi propusese
să ne spună asta, doar se lăsase purtată de emoţia de
moment.
Povestea nu a schimbat aparenţa orelor ce au urmat,
cursul fiind de un semestru, a trecut ca toate celelalte, cu
lecturi, discuţii, examene, rezultate satisfăcătoare. Gustul
pentru teatru ne fusese unora deschis pentru totdeauna.
A urmat licenţa, nişte întâlniri pasagere, iarăşi rezultate
frumoase împreună şi distanţa cuvenită.
Aveam să aflu apoi că, la scurt timp, doamna noastră
alesese să urmărească îndeaproape cum ia naştere ambra,
într-un sol nisipos, susţinut de pini. Însă, spre deosebire de
chihlimbar, memoria dumneaei nu va putea fi topită nici
măcar la 300 de grade.
De atunci nu mă pot dezobişnui să dau în dar ceea ce
la rându-mi primesc. E suficient ca cineva să-şi manifeste
admiraţia sinceră şi obiectul devine al aceluia. Cred că
plăcerea de a dărui e superioară celei de a primi.
Şi încă ceva, cu lipsă de modestie pot spune că după
acei ani de formare, reuşesc să văd în orice producţie lirică
poate mai mult decât s-a gândit poetul, concentrat pe
procesul creaţiei. Repet, timiditatea a dispărut, emoţia,
niciodată.

16
 Schiţe

BU și ZA

Iarnă calendaristică, dar o toamnă târzie, indiană îi

spun unii. Toată suflarea se bucură şi trece cu vederea că
oricând pot veni fulgii, gerul, îngheţul, că totul se va
îngreuna. Căldura neobişnuită aduce cu ea un fenomen
ciudat. Vuiesc radiourile, televiziunile şi toţi cei care au
oficial în cârcă grija pentru semeni. Nu s-a mai văzut aşa
ceva de la invazia lăcustelor de pe vremea cronicarilor. Un
experiment eşuat, a adus cu sine în ţara noastră miliarde de
buburuze, fericite să intre în orice casă, pe orice uşă sau
geamlâc lăsat deschis pe o aşa vreme. Până să se
dezmeticească lumea, toate casele erau invadate de asemenea
făpturi. Nu sunt buburuzele roşii care să ne spună prin
direcţia zborului lor unde ne vom găsi ursitul, sunt unele
galbene, ciudate, seamănă mai degrabă cu gândacii de
Colorado, un pic mai mici şi mai cu avânt în aripi.
In miercurea caldă, nimic nu tulbura traiul strict, impus
de patruzeci de ani bunicuţei al cărei carnet de sănătate era
mai stufos decât pentru trei pacienţi cu istoric.
„Mie mi-a dat D-zeu destul, mamă, şi m-a învăţat că,
în viaţă, trebuie să te gândeşti doar la lucrurile bune, la
realizări, dacă ai avut, dacă nu, ignoră tot..supărarea nu e
bună”.
Coborâse, ca de obicei, să pregătească gustarea de la
miezul zilei. Absorbită de gânduri, suşotind după obicei
pentru sine, nici n-a observat puzderia de gângănii ce se
odihneau pe pereţii soiosi. De mult nu se mai preocupa de
starea casei, n-o mai deranjau nici beţivele lipite de grăsimea

17
 Simona Liutiev

ademenitoare a aragazului, nici şobolanii ce nu-şi mai

ascundeau fecalele prin dulapuri, nici duhoarea de la un fost
câine prea batrân ca să mai trăiască; intrase într-un fel de
automatism de zi cu zi, de zile cu zile, de ani cu...
Se mutaseră de la bloc, la vilă, pe undeva prin
împrejurimile oraşului şi ducea o existenţă larvară contrară
cu ce trăise. Aşa de tare nu i se potrivea să vegeteze, încât,
după o vreme, o încercară tot felul de simptome ciudate.
Doar amintirile foarte vechi, legate de părinţi şi copilărie mai
erau puternice, orice altceva se deforma de parcă ai fi zis că-şi
permitea luxul să trăiască mai multe vieţi. Nimeni n-o mai
lua în seamă, îşi inventa trecutul cu o plăcere fără greş.
Fusese cineva, cu putere mare de decizie şi recunoscută,
trăsese multe sfori, abundenţa era numele ei sub orice
conducere. După pensionare însă, învăţase să moară puţin în
fiecare zi. Starea de degradare mintală era deja recunoscută
de familia puţin numeroasă acum. Era în deplină dependenţă
de copiii ei, care din profundă recunoaştere pentru traiul
oferit şi pentru oportunităţi, nu se dădeau înapoi de la a face
tot ce se mai putea.
Aştepta cu mare drag companioanele; oamenii grijulii
de la televizor o avertizaseră că e invazie, dar doar ea ştia că
Dumnezeu trimisese vietăţile s-o salveze din letargie. Prea
era singură. Doar ea le cunoştea secretul. Veneau să-i
omoare plictiseala, orice ar fi însemnând asta... Dar de ce
întârziau oare? Aveau să ocolească tocmai casa ei? Mai
coborî o dată la bucătărie să le îmbie cu pâine dumicată
lasată pe masă, pe o farfurie din cel mai bun porţelan.
Pasările pe care le hrănea nu erau aşa recunoscătoare ca
porumbeii de la bloc. Ăsta era unul din avantajele mutatului
la curte. Simandicoşii orăşeni nu prea suportau găinaţul şi o
scoteau vinovată că atrage zburătoarele pe lenjeriile lor.
Acum însă, putea să hrănească păsările cerului, rozătoarele,
gângăniile, orice vietate, că tare-i mai lipsea Biju, câinele cu
18
 Schiţe

care-şi împărţise bătrâneţile. Alesese s-o lase singură, când

mai mare nevoie avea să vorbească cu cineva dimineaţa,
bătrân nerecunoscător! Că tare-i mai lipsea!
Zarvă mare-n vecini. Toţi cu mături, pliciuri, pămă-
tufuri, spreiuri, dădeau din mâini de zor ca apucaţii şi-i
făceau semne disperate. Nu se chinui să-i înţeleagă că oricum
nu avea cine ştie ce relaţii sociale cu ei. Oameni disperaţi!
Dac-ar şti ei!
— Măi, mamă, mă, ţi-am mai zis să nu laşi uşile
deschise când nu stai în bucătărie, spuse fiul când se întoarse
de la muncă, dojenitor. Nu-şi permisese niciodată să ridice
vorba la ea sau să-i vorbească necuviincios. Bună creştere
mai primise! De fapt nici nu-şi aminteşte dacă a vorbit
vreodată urât cuiva.
— Mami, mami, uită-te şi tu ce frumoase sunt! Dar de
unde-or fi venind?
— Zic ăstia ceva de China, au greşit ceva pe la culturi,
au dat cu un praf şi mai rău au făcut. Cică ar fi periculoase.
Dar chiar sunt frumoase, nu?
— Sunt deştepte, uite cum fac pe moartele, se
balansează pe carapace cu picioruşele-n sus. Şi uite, mami,
cum au venit la pâinică!!!!
— Mami, să ştii că trebuie să le dăm afară, fără
supărare. Nu e sănătos să umble în voie prin casă. Şi băiatul
luă aspiratorul şi le trimise pe toate la moarte, scuzându-se în
gând, convins fiind că nu stârpise el specia, mai rămâneau
destule.
Cu o iuţeală atipică vârstei, mami piti farfuriuţa de
porţelan chinezesc cu pâine înmuiată. Salvase două, o să le
pună bine, nu putea rămâne iar singură. Dacă au venit la ea,
trebuie să fi avut un scop. Nimic în viaţa asta nu se întâmplă
fără rost. Nepoţii nu-i vorbeau şi n-o vizitau din cauza
barierei lingvistice, băiatul cel mare tot singur vieţuia, Biju
murise ca şi ceilalţi dragi. Le avea acum pe Bu şi pe Za, cele
19
 Simona Liutiev

două buburuze ciudat de portocalii. Acum putea vorbi cu

cineva fără să i se mai reproşeze că vorbeşte singură. Avea să
le povestească viaţa ei în infinite variante, căci nimeni
altcineva nu mai era interesat s-o asculte, avea să le lase să se
plimbe pe mâinile pătate, dar nu prea trecute, puteau să-i ţină
companie la emisiunile preferate. Poate şi lor le place boxul
sau luptele, cine ştie? Nu sunt şi ele ciudate în specia lor?
Bu era un pic mai dolofan, în rest, erau ca două
picături de apă, mami trebuia să aibă grijă să-l ţină-n formă
ca să-l poată recunoaşte, de asta avea să le dea şi seminţele
păsărilor şi banane şi morcovi, o să le facă o dietă perso-
nalizată cu timpul, după ce-i va cunoaşte bine şi le va ştii
preferinţele.
Era ceva ciudat cu Bu, când dormea cu burta-n sus,
parcă avea ceva ca la licurici, ca un transmiţător. Mami fusese
ingineră, mai ştia câte ceva, pata arăta ca un cip-baterie
pentru ceasurile Citizen Eco Drive, în miniatură. Ciudate
fiinţe pe pământul ăsta! Dar toate ale unui singur Dumnezeu,
care o să-l ierte pe băiat că le-a trimis la pieire. La o adică
pentru toţi se aplică lupta supravieţuirii şi Dumnezeu nu dă
vina pe nimeni, doar oamenii dau vina pe El, din neştiinţă.
Mai nou, mami stătea prea mult în camera ei, băiatul se
străduia să o capteze în tot felul de activităţi pentru memorie,
găsise pe net puzzeluri, sudoku, îi făcuse abonament la re-
viste, concepuse activităţi pentru ea, dar în zadar. Doar la
ceasul meselor cobora cât să-şi ducă mâncarea sus, pe tăviţă.
Era fericită că, pe zi ce trece, Bu se face tot mai dolofan. Nu
avusese ocazia să contribuie la creşterea nepoţilor, aşa că,
acum adoptase doi copii, pe Bu şi pe Za. Prima săptămână,
mami le povesti copilăria dintr-un sat din Moldova şi cât de
mult îşi iubise familia. Bu crescuse un milimetru, Za stagna.
A doua săptămână fu dedicată perioadei liceului şi facultăţii.
Bu creştea..., Za sesiza anumite discordanţe în firul naraţiunii
şi doar atunci căsca ochii minusculi. A treia săptămână fu
20
 Schiţe

dedicată copiilor, sacrificiilor, căs/zniciei, toate îndurate cu

stoicism. O viaţă şi-o luptă de una singură. Multă singurătate
şi suferinţă. Avusese să fie debutul primei boli, de care toată
lumea moare cândva, dar, multumită lui Dumnezeu, ea simte
că mai are zile. Diabetul se declanşase pe sistem nervos,
chiar dacă acum mami nu mai recunoaşte că se gândeşte la
necazuri.
Bu depăşeşte carapacea, nu mai poate zbura, mami-l ia
şi-l pune pe gât. Ii e dor de-o îmbrăţişare. Ar plânge, dar,
cum v-am spus înainte, preferă să se concentreze pe lucrurile
bune. Luna trece cu lista tuturor celor pe care mami i-a ajutat
cu bani, pachete, vorbă bună, sfat bun, încurajări, exemplu
personal, recunoaştere. Bu simte că plesneşte, Za e tristă.
Ştiu că nu mai pot sta mult, Colectorul de suflete i-a trimis ca
agenţi să se asigure că-i rezervă loc pe merit. Ei fac selecţia,
trierea. Şi acolo Fiscul e cu ochii pe locatari. Intră doar cine a
contribuit.
Lumea fusese avertizată că 2010 va fi un an special,
mai ales la capitolul spiritualitate, deschidere, semne. Doar
mami ştiuse că invazia e un semn. Chiar aşa de mulţi trebuia
să plece? Se tot gândea la sacul de la aspirator, când va veni
vremea să-l schimbe, oare unde e mai indicat s-o facă? O
gropiţă în pământ ori la toaletă, poate direct în vânt? Din
partea ei, nicio problemă, ea e oricând pregătită, dar alţii,
săracii? Cum să plece dacă nu s-au împăcat cu ei înşişi? Ce
lecţie lasă în urmă? Să ştii că ţi-ai irosit viaţa, şansa asta
minunată? Ce cumplit trebuie să fie!
Bu stocase prea multă informaţie. Era necăjit pe
Colector că-l trimisese tocmai pe el la un muritor care şi-a
trăit viaţa din plin. Era un caz rarisim. Spera doar ca
amintirile ei să nu-i rămână lui imprimate în memorie. La
urma urmei, are şi el o viaţă de gâză de dus, nu se poate
încărca cu vieţile altora. Cipul de memorie era deja încărcat.
Să i-l scoată mai repede şi să scape, că îţi lasă impresia că tu
21
 Simona Liutiev

ai trăit degeaba, că te-ai irosit, te macină invidia, tinzi s-o

urăşti. Nu recunoşti. A ştiut să trăiască mai frumos ca
oricine, a ştiut să-şi preţuiască anii, a ştiut să respecte
oamenii şi vietăţile, a iubit pe oricine i-a răsărit în cale, nu
poartă ranchiună nimănui, nu are regrete. Alţii sunt aşa
searbezi... De ce tocmai el să fie ales pentru o treabă aşa
anevoioasă? Cu un scop, desigur, şi tinde a se umfla în
aripioare, dar repede-şi dă seama de pericol şi se mai abţine
putin să nu plesnească.
Contrar aparenţelor, Za nu se mai simte de prisos. A
ascultat şi ştie că poate să facă ceva. S-a prins care-i e rolul:
să-l convingă pe Colector că pământul trebuie populat cu
astfel de oameni, că e de prisos s-o ia cu ei acum, căci mai
are ceva de desăvârşit. O carte de memorii scrisă de un
bolnav de Alzheimer. Sună interesant, nu? Şi totul datorită
lui Za. E fericită ca şi cum ar fi dezlegat o integramă. Credea
că e doar în perioadă de teste, dar e o buburuză norocoasă,
şi-a început cariera cum alţii nici nu visează. Norocul ei că e
isteaţă şi a dezlegat misterul misiunii, altfel cine ştie câti ani
ar fi stat în stagiatură. Se vede deja avansată, nu ştie încă ce
înseamnă invidia altora, de aceea totul i se prezintă roz.
Poate e prea subiectivă? O regulă de aur era să nu te legi prea
tare de „client”. Oare greşeşte dacă pune o vorba bună?
Să mai zică cineva că mami nu ştie ce face. Şi-a câştigat
îndurarea. Fără umilinţă, fără negociere, fără măcar să ştie că
asta vrea. Colectorul ştie însă ce e mai bine pentru fiecare.
Aşa viaţa ajunge să-şi definitiveze ciclul: Bu s-a dublat,
Za a încheiat lucrarea şi, de preferat, dar deloc întâmplător
aici, să lipsească Ru, adică Rutina, Ruina şi Rugina, bolile ce
macină oamenii în general, DAR NU PE TOŢI.
BU-BU-RU-ZA e povestea oricui. BU şi ZA e doar
povestea norocoşilor!

22
 Schiţe

Camera fără vedere

Bătrânul aurolac, Michael, cum îi zicea puştimea

oraşului avea o dependenţă, ai fi zis că folosea organele
genitale drept lampa lui Alladin. Nimeni nu ştia care-i mai
erau dorinţele sau dacă mai avea aşa ceva. Era setat ca, la ore
fixe, parcă, să se asigure că sunt la locul lor. Sechele, cine
ştie, ale unui trecut nu prea îndepărtat. Dar numai el ştia cât
de îndepărtat, căci dacă te uitai atent la el, părea de pe altă
lume, dispărută. Dar nimeni n-avea interesul, toţi ocoleau
locul ciumat, nici măcar poliţia nu-şi mai punea mintea cu el
când făcea raziile de curăţire de paraziţi.
Câteva perechi de zdrenţe atârnau chiar estetic pentru
cineva cu ochi de artist. Culori bine alese sau bine spălate de
timp, o armonie pe un trup, scheletic la prima vedere, dar
atletic în fapt. Păr lung, grizonat, câteva pete de noroc la
tâmple, cu sebum cât să-i asigure sănătatea firului, după
ultima modă de la Holywood. Şi o geantă de factor poştal de
pe timpuri şi ea, dar calitate bună, evident. Ah, unghiile, ca
de artist, încadrau frumos, în ton, degetele lungi şi la mâini şi
la picioare! Asta dacă-l admirai vara, căci spre toamnă-iarnă,
pâslarii nelipsiţi, designer, trimişi de o rudă din America de la
solduri, îi ascundeau cu succes exageratele excrescenţe. Un
lucru era sigur: în ciuda vieţii de o ducea, nu avea lipsă de
calciu.
Nimeni nu s-a gândit vreodată măcar să-l întrebe cum
îl cheamă, aşa că, n-aveau de unde şti că luase canonul
muţeniei, renunţând să mai vorbească omeneşte, doar
chiţăind. Vorba oamenilor îi adusese prea multă suferinţă,

23
 Simona Liutiev

cuvintele erau de felul lor prea duşmănoase, chiar şi pentru

el, un artist al cuvântului, odinioară. Nu-şi pierduse însă
îndemânarea.
Mirosul de clocit din cartier îl paraliza. Un perete de
beton, ceilalţi trei şi-un tavan din văzduh, o adevărată
fortăreaţă. Un simbol al oraşului, odată fostă puşcărie, acum
un zid avangardist, închipuit de către tinerii artişti care nu
apucaseră vremurile şi care mânzgăliseră pe el o sârmă
ghimpată. În spatele lui, Michael, ziua scrie, noaptea invocă
inspiraţia.
O invocase cu succes, până să se deschidă un club în
vecinătate, dar şi apoi se încăpăţâna să nu lase garda jos. El a
ştiut înaintea cetăţenilor că dungile fosforescente nu pot fi
O.Z.N.-uri, dar i-a lăsat să se amăgească cu gândul la un
altfel de viitor.
De ceva vreme, în locaşul lui l-a invadat un şobolan
burtos. Tot insista că el e stăpânul zonei şi că, dacă vrea să
rămână acolo, trebuie să cotizeze. N-aveai cum să nu remarci
din prima centura lui groasă, gen chimir. El se lăuda că a
obţinut-o la competiţii, dar Michael ştia că-l ajuta să nu i se
verse viscerele, susţinute doar de pielea cenuşie. Michael nu
era de ieri, de azi pe lume şi atâta lucru ştia şi el măcar, că
şobolanii nu trebuie contrazişi. Mai ales cei graşi, cu mustăţi
lungi, cu dinţii tociţi, semn că mai sunt în exerciţiul
funcţiunii.
— Am să vin săptămânal să-mi iau partea, dar, uite, că
sunt un bun creştin, tot atunci o să-ţi împlinesc o dorinţă. Se
vede treaba că mult n-am ce să iau de pe urma ta, aşa că-mi
dă mâna să fac un pustiu de bine, deşi, să fiu sincer, am o
presimţire bună, ca înaintea unei afaceri de succes.
— Vreau să ştiu de ce miroase aşa, a ou clocit, mirosul
ăsta infect îmi alungă inspiraţia...

24
 Schiţe

Ţi-am spus oare că scriu o carte vitală pentru istoria

neamului? chiţăi Michael pe limba comună cu a interlocu-
torului.
— Fiecare cu ce-l doare! Arăt eu a şobolan de
bibliotecă? N-oi fi vrând să te şi public post-mortem?
— Ar fi o idee bună, uite, cum de nu m-am gândit?
Pot să-ţi cer asta? Sau nu se pune, că a venit de la tine?
— Nu ţi se pare că te cam întinzi? Ce vrei pentru
săptămâna viitoare?
— Nişte hârtie.
— Până atunci, gândeşte-te ce-mi oferi la schimb.
Nu ştia Michael când trece o săptămână, de mult nu
mai ţinuse cont de timp, nu mai mergea în ritm cu el, nu-i
mai permitea să-i dicteze. Cine are interes să-l contorizeze?
El are lucruri mai importante de făcut! Cineva trebuia să
spună ce ascunsese zidul ăsta, aşa colorat şi înzorzonat acum.
Şi, cel mai important, pe cineva trebuia să intereseze. Auzise
ceva şi de un memorandum al victimelor de atunci... sau
parcă fundaţia se chema „Memoria”?

Săptămâna I:
Cine spusese că ziarele nu sunt bune pentru ceva? Fie
şi doar pentru hârtie, bineînteles. Mouse îi aduse nişte
rebuturi (retururi le zicea el) din presa locală, pe care Michael
le spăla în ploaie şi le întindea pe zidul monument istoric, la
uscat, aducându-i astfel un plus de originalitate. Apoi scria el
adevărul. Căci adevărul nu se face, nu se află, se împarte, se
descoperă, ca şi dreptatea. L-ar fi împărţit cu Mouse, aşa se
recomandase aproape pleonastic şobolanul cu aspect de
chestor, dar, din păcate, el nu era interesat încă.
— Citeşte cineva bazaconiile astea?
— Ei, ce vorbă-i asta? Vezi că sunt acţionar principal,
suntem numărul unu în judeţ la tiraj, chiar dacă m-a trădat
asociatul şi şi-a lansat o fiţuică, chiar aici, peste drum de tine.
25
 Simona Liutiev

Îi trebuie noroc cu carul dacă-şi închipuie că mă eclipsează.

Dar tu ai noroc, ştii? Tipografia mea e chiar pe aproape. Pot
să-ţi aduc câtă hârtie vrei.
— Nu ai şi netipărită?
— Când eu îţi spun că nu-ţi ştii lungul nasului! Hai,
că-mi ies din fire! Spune, te-ai gândit ce-mi dai pentru azi?
— Păi, cred că poţi începe cu unghiile de la picioare,
doar unghiile, înţelegi? Scuze, ştiu că eşti inteligent, hai, nu te
încorda iară, că mă sperie vena ta de klingonian.
Şi Mouse se execută, îşi întreţinu dantura preţ de
câteva ore cu solzii tari de la picioare, ba chiar îşi desfăcu şi
centura cu încă o gaură.
— Ai aflat ce miroase aşa? întrebă Michael cu
pedichiura făcută.
— Cam multă informaţie dintr-o dată, nu crezi? E sulf,
apă de izvor ca-n staţiune, cu cât mai puturoasă, cu atât mai
sănătoasă. Toate cartierele au. Cum crezi că avem cel mai
longeviv primar? Gata, că mă ţii din treabă, mai am de
colectat, ori crezi că eşti singurul la ananghie sau eu singurul
calic? E competiţie, avem de facut un targhet, trebuie să
prindem prime grase, pe măsura burţilor. La noi nu e
niciodată criză.
Michael scoase din geantă o peniţă, o înmuie în salivă
şi acoperi febril câteva pagini parcă anunţând un final
aproape. Ce final, nici el nu ştia. Simţea că-l strânge ceva. Să
fi fost timpul? De mult nu se mai gândise la el. Sau, poate că
erau doar unghiile sângerânde.

Săptămâna a II-a:
— Ştii că asta e zonă semicentrală? Gaseşti tot ce vrei!
Nici ţie nu pare să-ţi lipsească mare lucru.
— Eşti roşu la bot!
— Ce sete mi-a fost! Nu cred că m-a văzut nimeni!
Peste drum e un centru de recoltare. N-am auzit niciodată să
26
 Schiţe

i se facă reclamă şi totuşi e mereu plin. Ce de tineret frumos,

dac-ai vedea! Îi momesc cu nişte cupoane şi un abonament la
transportul în comun, şi se leşuie săracii de bunăvoie, că
întineresc, chipurile, dacă schimbă sângele, asta e teoria
fetelor.
— Dar ei sunt deja tineri! Şi inimoşi!
— Se vede treaba că n-ai mai părăsit de mult bârlogul.
Ce inimă? Ce suflu? Tu i-ai mai văzut? N-au vlagă, n-au
viaţă! Hamesiţi, ca mine! Că tot veni vorba, ce-mi dai pentru
azi?
— Părul.
— Credeam că mai schimb şi eu meniul. Şi ăsta se
digeră aşa greu! Cum se face că mai ai aşa mult la vârsta asta?
— Cred că am fost doar înzestrat.
— Ai avut spor săptămâna asta? Văd că nu prea ţi-a
mai rămas hârtie. Mă bucur să-ţi fiu de folos!
— Dar nişte pagini mai puţin scrise, mai cu poze... fără
publicitate, n-ai?
— Eu zic să nu mă mai cauţi atâta la dinţi. Doar
resturi pot să-ţi dau, ce nu ţi-e clar? De când nu te-ai mai
tuns? E în regulă, oricum mâncasem cam multă carne pentru
azi. Am început dieta, că nu se fabrică centuri mai mari ca
asta nicăieri în ţară. Ce-ai zice să ţi-l las? Te aranjează, te
defineşte, m-am obişnuit cu tine aşa. În plus firele de păr
sănătoase trosnesc şi nu fac bine oamenilor cu nervi subţiri,
aşa ca mine. Vezi ce de treabă sunt? Dar iţi spun, să nu crezi
că fac din asta un obicei.

Săptămâna a III-a:
— Frecuşul naibii, mă bate gândul să mă retrag. Încep
să te invidiez. Nu te duci nicăieri, nu te freacă nimeni la
creieri, nu-ţi cere nimeni socoteală, nu eşti în competiţie cu
nimeni. Viaţă chiar mai bună ca de şobolan, viaţa de artist! Şi

27
 Simona Liutiev

Eminescu ăla al vostru nu era de acord, cică decât poet mai

bine şoarece, auzi minte la el!! Chiar nu vedea avantajele?
— Ce-mi dai azi?
— Ochii! Am văzut tot ce se putea imagina în viaţa
asta, oricum scriu din memorie. Chiar tu ai spus că nici
măcar tinerii nu mai sunt frumoşi. Poţi să mi-i iei!
— O masă cam grasă azi! Dar sunt la sfârşit de
program, n-o să te refuz. Pot să-ţi sugerez pentru data
viitoare? Aş vrea nişte carne macră ca-n limbă, se poate?
— Păi nu mai vrei să vorbim până la sfârşit? Mi se
pare că vrei să mă ţepuieşti. Cum o să mai ştii care-mi sunt
dorinţele? O să mă mănânci de viu! Şi aşa erai sigurul care
mă înţelegea.
— Mă faci hoţ? Aşa, pe faţă? Toţi o gândesc, dar
nimeni nu mi-a mai spus-o. Ştii că e reconfortant? Dar să
lăsăm sentimentalismele, că nu mi-am pus în gând să mi te
fac prieten, dacă tot am ajuns la capitolul sinceritate.
Niciodată să nu încurci afacerile cu prietenii. Dar ţie nu-ţi e
de folos sfatul ăsta. Nu ştii ce e nici una, nici cealaltă. Chiar
şi eu ştiu doar teoretic, n-am întâlnit specimenul potrivit
pentru aşa o situaţie, dar cred că tu eşti cel mai aproape de
idee, de asta eşti aşa periculos pentru mine. Prea multă
vorbărie, ochii zici, bine, fie! N-o să te doară!

Săptămâna a IV-a:
— Lovitură babană săptămâna asta! Băieţii mei au
prins un subiect tare, o judecătoare porno, am epuizat tiraj
dublu toată săptămâna cu povestea! Bună investiţie! Când mă
gândesc cum am început: găina care naşte pui vii, crucea din
cartof, dar aveam piaţa! Judeţ de creduli!
— Eşti pe gândul meu! Vreau să-ţi dau boaşele! Sunt
fără sămânţă oricum!

28
 Schiţe

— Păi ai terminat de scris? Cum o să te mai inspiri?

Eu sunt om de afaceri, gândesc pe termen lung. Dacă o sa
fac bani de pe urma ta? Apropo, îmi vinzi drepturile de
autor? Să fim în legalitate. Cine ştie ce monstru sacru o să
devii!? N-am văzut ce scrii, dar cine ştie, am ceva de pierdut?
— Cred că am destul material ca să termin curând.
Plus că am nevoie de mâini, nu vreau să mai fie distrase, nu
mai ascultă de mine, reflexul e prea mare, trebuie să alung
ispita. Ştii, teoria materiei reabsorbite, chestia cu energia, pe
care dacă ştii să o foloseşti creator ieşi în câştig. Eşti om cult,
nu trebuie să-ţi explic eu, mai ales o teorie atât de
bărbătească. Scapă-mă de boaşe, sunt cel mai nefolositor
lucru, mă mir că nu m-a dus capul să ţi le dau de prima dată.
— O delicatesă! Momiţe! Aducea tata, Dumnezeu să-l
ierte, când era medic veterinar. Nu ţi-am povestit, dar eu am
fost ruşinea lui, copil nereuşit, îndepărtat de specia umană...
Şi spaniolii se dau în vânt după cele de taur, îi mănâncă
până şi coada, ştiai? Hai, că azi îmi oferi un festin, trebuie să-ţi
mulţumesc înainte, că apoi ştiu că o să fiu prea în extaz ca să
mai fiu recunoscător, ai observat asta, nu? E un defect, dar
cine nu-l are?

Săptămâna a V-a:
Michael nu mai era el. Ai fi zis că odată cu sămânţa i se
luase şi raţiunea. Nu mai reuşea să vadă miezul lucrurilor.
Scopul vieţii lui fusese să scrie despre terorile din închisoarea
cu pricina, dar acum nicio mulţumire nu-i mai brăzda
încrederea. Însuşi scopul i se părea neinteresant. Văzuse ce
citeşte lumea. La ce bun? Întrebarea nu-i dădea pace. Îşi
dorise să lase un nume, nu „să meargă cu sicriul şifonat”,
vorba lui Mircea Dinescu. Şi acum? Cine-i putea garanta ce
va fi? Mouse? Puţin probabil. Se putea încrede în cuvântul
29
 Simona Liutiev

unui şobolan? Aşa soartă să-i fi rezervat Dumnezeu să apuce

să-şi vadă visul împlinit? Începea să se îndoiască de tot. Ce ar
pretinde Mouse de la el? Poate chiar mirosise ceva valoros,
poate avea fler la urma urmei, aşa cum se lăuda. Mai avea
doar concluziile şi gata lucrarea. Un val de neîncredere îl
invadase pe Michael şi peste noapte hotărî să distrugă totul,
să-şi verse amarul, să fie rău, ca toţi şi noua versiune era gata
mai repede decât precedenta. Poate chiar funcţiona teoria
reabsorbţiei.
Mult mai târziu decât de obicei, Mouse apăru la patru
ace.
— Hai, suntem gata? Documentele sunt făcute, doar
să semnezi de cedare de drepturi. Băieţii mei aşteaptă
comanda. Batem palma? Mâine intrăm în săptămâna a şasea
şi am o superstiţie legată de numărul ăsta.
— Lasă-mă până mâine, o să ai opera, trebuie doar s-o
mai trec puţin prin filtru. Şi vezi cum eşti? Mă pui să semnez
acum, când nu mai am ochi. Noroc că sunt bărbat cinstit şi
am încredere în tine.
— Nu e nevoie! Am editori, corectori, tot tacâmul! Şi
în cine, mă rog, să ai încredere?
— Ai scris în contract că nu admit nicio modificare,
nicio inserţiune? Asta e ultima mea dorinţă!
— Auzi, că tot am ajuns la ultima dorinţă, cum te
semnezi? Nici acum nu-ţi ştiu numele!
— Cu pseudonim, nu e ceva care să te preocupe. Ne
vedem mâine!
— Cu o singură condiţie, altfel mă văd nevoit să te
amân cu o săptămână să ajungem la numărul Genezei.
Trebuie să-mi promiţi că pui pixul jos până în prima secundă
a zilei de luni. Şi, n-ai uitat nimic? Ce-mi revine pentru azi?
— Mâinile încă nu, capul îmi mai trebuie o noapte,
cred că-ţi dau limba, cum ai vrut. Oricum e flască de când nu
mai articulează nimic.
30
 Schiţe

— Păi, tai-o, că doar nu mă supui la casna de a-mi

strica pofta. De când nu ţi-ai mai îngrijit gingiile? Că de dinţi
e inutil să te mai întreb. Aa, ia stai aşa... asta-mi sună ca-n
povestea cu leul transformat în şoarece şi mâncat de pisică.
Am auzit şi de deţinuţi care mănâncă şobolani, şi de
naufragiaţi care rod curele. Chiar aşa îţi par de netrecut pe la
şcoală? A, stricăm prietenia! Voiai să mă înghiţi!? Păi, vezi,
facerea de bine... Nici nu mă mai apropii de tine! Ţi s-a
întunecat mintea! Nici nu-mi vine să cred că mai ieri te
invidiam. Hai, taie-ţi limba şi azvârle-o încoace!

Săptămâna a VI-a:
După doisprezece ani, cazul se încheiase favorabil
pentru domnul Popescu. Terenul îi fusese retrocedat, week-
endul sărbatorit cum se cuvine şi fără odihnă. Nici nu se
putea altfel. Abia se crăpase de ziuă că buldozerele îşi
înfigeau lamele în zidul subţire, marcă a unui trecut crud.
Contracte aşteptau să fie semnate după licitaţia formală. Să
fie un mall, o clinică, o gradiniţă particulară? Pe ce criteriu
avea să facă domnul Popescu alegerea?
Mouse se trezise mai târziu ca de obicei, cu cheful de
muncă de lunea, chef ce-i încearcă pe toţi. Sau poate doar
din cauza cărnii macre de ieri, somnul nu i-a fost prea
odihnitor. Sau efectul cifrei şase care revenea destul de
constant conform teoriei probabilităţilor.
În locul zidului, grămada de moloz, îngropase tot ce
fusese până mai ieri o poveste cu şanse de reuşită. Cine l-ar
mai fi crezut acum? Cu o disperare împinsă la limită, încercă
să se strecoare printre dărâmături, cu riscul vieţii, dar şi sub
imboldul unui succes imaginat. Mustăţile nu l-au înşelat
niciodată. Avea fler când venea vorba de bani. La naiba cu
Michael şi hoitul lui! Trebuia să dea de geanta cu
manuscrisul, restul venea de la sine. După ore de căutări, plin
de praf şi zgârieturi, alege să se ducă după ajutoare.
31
 Simona Liutiev

În redacţie, agitaţie maximă, spre nervozitate. Ediţia de

dupa-amiază a cotidianului fantomă, până acum necon-
curent, ieşise cu promisiunea unui subiect incendiar. Nume
mari de pe scena locală, aveau să pice secerate a doua zi,
graţie unui document de importanţă naţională găsit, culmea,
de un graffer de cartier, într-o geantă azvârlită lângă fostul
zid al închisorii. Tânărul, tocmai donase sânge pentru un caz
umanitar şi, fiind prea slăbit ca să mai meargă până-n centru
sau măcar până la poliţie, îl predase la redacţia nou-înfiinţată,
convins fiind că se va găsi foarte repede proprietarul.
Coincidenţă? Hazard? Destin? Norocul monstru al
celor mici? Sau doar şaptele ce anunţa curând, o altă Facere?
Chiar în prag de alegeri? Cine a zis că a murit Caragiale?
În partea cealaltă a oraşului, reşedinţă de judeţ, cei de
la Morgă discutau aprins cu cei de la Medicina legală cazul
cadavrului livrat fără ochi, limbă şi organe genitale. Se anunţa
o anchetă dificilă, până acum reieşea doar că era vorba de un
individ de sex masculin şi neoficial aurolac-boschetar. Ziarele
preiau ştirea, doar s-o găsi cineva care să ajute la identificarea
persoanei decedate, cunoscut fiind ajutorul presei în astfel de
cazuri.

Săptămâna a VII-a, când Michael nu va mai fi fiind.

32
 Schiţe

Jaz şi Sky

Era un mijloc de septembrie însorit când cele două

fetiţe alegeau să stea împreună în banca a doua de la geam, în
primul an de şcoală al vieţii lor. Nu se puteau imagina două
figuri mai diferite şi mai exotice pentru acel orăşel de
provincie muntos, pentru acea comunitate şcolară restrânsă
la două clase primare. Erau tot atât de diferite pe cât era şi
oraşul care le găzduia, graţie destinului.
Jaz era brunetă, oacheşă bine, cum ar spune localnicii,
provenea dintr-o familie mixtă de cult musulman după tată,
un tată care alesese să-şi practice meseria de doctor cu reale
veleităţi, aici, în oraşelul pitit sub Carpaţi.
Sky era sosită mai de curând, încă neacomodată cu
diferenţele, stâlcind încă limba doar maternă, căci tatăl era un
celebru regizor american, atras de zona şi miturile ce o
învăluiau, în vederea turnării unui film cu buget mare, care
deja se anunţa un mare succes de box-office.
Dacă prenumele erau cel puţin ciudate pentru
societatea în care intraseră, numele de familie erau imposibil
de articulat, dând mari bătăi de cap celor care trebuiau să o
facă într-o împrejurare sau alta. La început asta a fost prilej
de amuzament colectiv, însă a continuat nepermis de mult,
căci dacă ceva le e propriu copiilor, aceea e imaginaţia şi
dorinţa de a forţa limitele pentru a cunoaşte marginile.
Prima zi de şcoală..., prezentările..., inevitabil! Cele
două făpturi firave din banca a doua, pierdute amândouă
într-un univers închis, deja îşi luaseră zborul imaginar,
simultan, spre grădina şcolii, pironind, una cu ochi mari şi

33
 Simona Liutiev

negri, cealaltă cu miopie accelerată în albastrul irisului,

pironind deci, copacul din curtea şcolii, la fel de stingher ca
şi ele, însă cel puţin aparent, protector.
Întâi fu ridicată Jaz, care deveni din prima Jar, apoi
Sky, în iureşul de nedescris, care deveni pe loc Scamă. Aşa
vor rămâne în amintirea colegilor, cele două fetiţe cu nume
atât de frumoase pentru cei ce le zămisliseră.
Înăbuşindu-şi plânsul, nereţinând nici măcar numele
învăţătoarei, în aşteptarea părinţilor, cele două prietene deja
se refugiaseră pe frunzişul cărămiziu, ca o mantie scuturată
anume pentru ele. Ghiozdanele pe rotile erau lăsate-n
părăsire în poziţia pe care inventatorul le-o imaginase, în
timp ce fetele îmbrăţişau copacul, cum le dicta ancestral
cultura lor.
— Eu am nume de muzică, muzica preferată a
părinţilor mei şi de floare, esenţa de parfum adorată de
mama, spuse Jaz mai mult mândră decât ruşinată.
— Eu am nume de cer, pentru că bunica pilota
avioane fără motor, tata a făcut liceu aviatic, a lucrat pe
simulatoare, e pasionat de aeromodelaj şi a vrut şi pentru
mine să ţintesc numai sus, spuse Sky, parcă recitând un text
inoculat în pruncie.
— Ai mei au vrut să-mi mai zică Josephine sau
Isabelle, mărturisi Jaz prietenei sale, dar se pare că puterea
literei Z în nume le-a detronat opţiunile.
— Ai mei s-au gândit la Amelie, insula lunii lor de
miere, zâmbi Sky printre suspine, parcă mai venindu-şi în
fire, găsind deja similitudini cu prietena sa, dar vinovată de
parcă ar fi dezvăluit un secret.
— Părinţii vostri v-au ales nişte nume minunate, ar
trebui să fiţi mândre de asta, se auzi o voce înfundată, parcă
din adâncurile scoarţei împresurate disperat de rigid de
mânuţele fine.

34
 Schiţe

— Ai auzit şi tu? spuse Jaz speriată dezlipind urechea

de copac.
— Că avem nume frumoase, nu? Parcă asta mi s-a
părut că spune, murmura Sky în şoaptă, de frică parcă să nu
rupă vraja, dar convinsă că era vocea unui gând.
— Dă-mi mâna din nou! Cred că îmbrăţişările noastre
l-au declanşat.
Începând din acea zi, fetele au făcut un legământ ca în
fiecare zi frumoasă, după ore, să vină la copac, să-şi lipească
urechiuşele de fiecare rid al acestuia şi astfel povestea se
derula direct în inimile lor. Au fost momente în care Sky se
întreba dacă asta nu era doar rodul imaginaţiei şi al
numeroaselor filme văzute datorită meseriei părintelui ei. La
fel şi Jaz, avea clipe când se gândea că ar putea fi doar
muzica iubirii ce-i curge în vene şi pentru care părea
predestinată de la o vârsta foarte fragedă, fiind înzestrată cu
auz perfect. Da, poate da, era posibil să fie doar tiparul
hărăzit prin nume de destin.
— Şi tu eşti un copăcel şi ai flori mici, albe, firave,
multe, ca o zăpadă, şi parfumate! Pot să simt parfumul tău,
incredibil de puternic, insistent, veşnic. E parfumul iubirii, e
romantic şi nostalgic, de neuitat. Poate asta a fost atracţia.
Asta a aflat Jaz în a doua zi de îmbrăţişări.
— Tu eşti mai presus de multe, tu cuprinzi totul,
numai astrii îşi au locaşul lângă tine! Eşti imprevizibilă, eşti
decisivă, eşti un vis, o auroră, un amalgam de fenomene încă
neexplicate, oamenii vor căuta să te citească. Când densă,
când rarefiată, când senină, când întunecată, un mănunchi de
contraste, dar tocmai asta te face atât de specială, află şi Sky
despre sine.
Colegii maliţioşi nu înţelegeau de ce fetele nu sunt
supărate pe ei, încercând şi alte derivate şi mai deranjante ale
prenumelor.

35
 Simona Liutiev

Jaz şi Sky învăţaseră nu numai să ştie că sunt speciale,

căci asta ştiau din prima zi pe aceste locuri, copacul solitar,
care le primise cu atâta drag de câte ori avuseseră nevoie, le
mai învăţase să simtă cât de confortabil e să ştii că eşti diferit,
chiar şi doar cu numele, că asta este natura speciei umane, nu
există doi oameni la fel, nici măcar gemenii şi cu toţii suntem
măreţi, grandioşi prin însăşi unicitatea noastră care ar trebui
celebrată.
La serbarea de sfârşit de an, cele două surate de-acum,
au improvizat o scenetă cu experienţa trăită de ele şi i-au
învăţat pe toţi copiii că numele ce le poartă fiecare sunt date
din iubire, niciodată la întâmplare, că toţi ducem sub
iscălitură visuri părinteşti, năzuinţe, amintiri, persoane dragi
şi că indiferent ce nume am avea, nu trebuie să ne simţim
niciodată caraghioşi, căci numele pot spune mai multe decât
ne putem noi imagina şi, copii fiind, avem toată viaţa la
dispoziţie sa-i descoperim sensuri sau sa-i oferim unele noi.
Jaz, Sky, Inga, Gherghina, Cocuţa, Iolanda, Paraschiva,
Marga, oricare nume existent pe planetă poartă cu el pecetea
destinului fiecăruia. Si fiecare dintre noi va avea posibilitatea
la rându-ne să alegem pentru cele mai dragi fiinţe din lume,
numele care nouă ne-au plăcut.

36
 Schiţe

Eva

— Mami, Evaaaa, nu pot să dorm fără ea, cam ăsta era

mesajul disperării bebeluşei! Eliza îşi ia păpuşa, o burduşeşte
bine la piept, inimă lângă inimă, să nu existe dubiu cât de
mult o iubeşte. Numai ele ştiau marele secret, Eva nu putea
să-i spună că era o păpuşă, iar asta îi dădea Elizei un
sentiment recomandabil de confort şi tot ce înţelegeau adulţii
de la ea erau simfoniile pe care le producea la o atingere a
butonului de pe burtă. Dar pentru Eliza, acea atingere era
semnalul începutului unei călătorii de vis, numai de ele ştiute.
Eliza nu ar fi spus pentru că încă nu vorbea inteligibil, spre
disperarea părinţilor sau poate îi era doar spaimă să
vorbească. I-ar fi spus mamei, că şi pe ea o iubeşte la fel de
mult şi nu voia să ţină secret, însă era cumva prea complicat
de spus, cuvintele i se poticneau în gât.
— Uite, o punem şi pe Eva la nani cu tine, apoi, un
pic mai târziu vine şi mami, da? Şi mami trage draperiile roşii
groase, de frică să nu intre luna să-i deranjeze Elizei ochişorii
gri-albaştri, barează cu o vază ledul televizorului care
proiectează lumina tot pe chipul Elizei, înveleşte fetiţa şi
păpuşa şi le trimite amândurora o bezea însoţită de o şoaptă
la fel de dulce, de noapte bună. Cu mâna pe clanţă, mami
spune un Doamne ajută, rugându-l pe Dumnezeu ca Eliza să
nu se mai dea jos din pat şi în noaptea aceea.
Să tot fie o săptămână de când Eliza vorbeşte în somn,
se ridică în capul oaselor, coboară şi dă ture patului.
— Ce ne facem, tată? Dacă Eliza e somnambulă? Îţi
dai seama cât ar fi de periculos? Aseară am găsit-o dormind

37
 Simona Liutiev

în picioare lângă pat, cu păpuşa într-o mână şi gângurind

ceva. Aşa de tare m-am speriat! Oare ce o tulbură? Am
încercat să derulez tot programul nostru de peste zi, însă a
fost totul perfect, a alergat, s-a jucat, a socializat, a dansat, a
colorat, s-a odihnit bine, a mâncat, a făcut băiţa. Tu ce crezi?
— Ha-ha! Şi te plângeai că nu seamănă şi cu tine! Mai
ştii pe cineva care vorbeşte în somn şi face tumbe
periculoase în pat? Eu cred că somnul tău agitat o trezeşte pe
Eliza şi nu invers! Poate e timpul să nu mai dormiţi
împreună. Oricum o are pe Eva. Mai e şi Ache, ursul felinar,
jucăriile ei de când s-a născut. Îşi cunosc fiecare respiraţie,
i-au ţinut biberoanele, pe ele a învăţat pupicii, părţile
corpului, primele ei cuvinte lor le datorează, prietenilor ei
dragi, Eva şi Ursulache.
Mamei nu-i plăcea să i se aducă aminte că Eliza
seamănă cu ea numai când ceva nu era bine, în rest să fie
perfectă, ca tatăl ei.
A doua zi, în vizită fu adus Damian, un baieţel cu un
an mai mare, un „terorist”, aşa îşi auzise Eliza părinţii
vorbind despre prietenul ei. Cu toate astea îl primeau pe
Damian de dragul Elizei, căci se înţelegeau aşa bine, iar
Damian în prezenţa ei uita să se mai comporte urât, devenea
chiar un gentleman.
— Uite, păpuşa de v-am dat-o noi la botez! E de la
Chicco, nu? Da, asta e, aş recunoaşte-o dintr-o mie, exclamă
mama lui Damian!
— Scuză-mă că în zăpăceala de atunci nu am reţinut
cine ce ne-a adus în dar, răspunse mami, însă dacă e de la
tine, trebuie să ştii că e singura păpuşă pe care Eliza a
preferat-o vreodată. Tot ce a primit între timp nu s-a bucurat
de vreo consideraţie. Însă de Eva e nedezlipită. E ceva între
ele! Poate şi de unde au fost împreună de când s-au pomenit.
După plecarea musafirilor, Eliza îşi auzi părinţii cu
nişte comentarii foarte răutăcioase vizavi de Eva. Chiar dacă
38
 Schiţe

nu vorbea bine, înţelegea totul şi ei păreau să uite asta

câteodată, mai ales când erau prinşi în febra discuţiilor. Mami
credea că Eva e cea mai hidoasă păpuşă concepută vreodată,
că nici nu are aspect de păpuşă. Cine ar cumpăra o aşa
urâţenie să o dea în dar unei fetiţe?
— Şi auzi, dragă, mai are şi nesimţirea să spună că nici
măcar nu s-a ridicat petrecerea de botez la nivelul valorii
acestei ciudăţenii! Există jignire mai mare? Şi fata noastră să
nu facă obsesie pentru nicio altă jucărie? Urmarea fu că Eva
dispăru câteva zile. Nu era nici în cutia de jucării rotative,
nici în şifoniere, pe unde putuse ajunge o căutase Eliza, însă
câteva seri a vegheat-o doar Ursulache.
Nopţile nu au mai fost la fel. Trebuia să-şi facă puţin
curaj sau poate mai mult să-i spună mamei de ce era aşa de
important să doarmă alături de Eva. Dar trebuia să fie şi tata
alături. Nu ştia Eliza din ce motiv, dar mama se mai supăra
câteodată şi vorbea mai agitat şi numai prezenţa tatei şi o
privire specială o mai temperau. Aşa că, pentru reuşita
demersului, Eliza trebuia să se asigure că în momentul
crucial le va avea pe amândouă. Nu putea da greş. O durea
însă că nu era şi Eva să-i ceară părerea dacă e bine să-i spună
mamei secretul lor, ca două prietene ce erau, era foarte
important să se sfătuiască. Aşa, hotărârea apăsa doar pe
umerii Elizei. Oare făcea bine?
— Nu mai pot sta fără Eva, nu mai pot dormi fără
Eva, e singura mea prietenă până voi merge la grădi, trebuie
să mă ajutaţi să o găsesc! Cuvintele îşi făceau singure loc ca la
un început de creaţie. Noi suntem nişte firi foarte visătoare şi
foarte plimbăreţe, mami! Sunt sigură că ne-aţi auzit noaptea
vorbind. Trebuie să vă spun că noi descoperim locuri aşa de
frumoase împreună, unele seamănă cu cele la care vă uitaţi
voi la televizor, altele cu cele de la Disney.
Mami, tati, vă rooog, nu mă pot plimba de una
singură, nu e acelaşi lucru! Voi ştiţi mai bine ca oricine că nu
39
 Simona Liutiev

te poţi bucura la maxim dacă nu ai cu cine împărtăşi bucuria.

De câteva seri am revăzut locurile pe unde am fost cu Eva şi
nu am mai simţit acelaşi lucru.
Erau speciale pentru că ea se bucura alături de mine.
Vă roooog! Lăsaţi-mă să visez frumos, cât sunt copil! Ştiu că
va veni vremea când va trebui să mă îndepărtez de Eva, vă
tot aud spunând asta, că îmi voi face noi prieteni, dar mai
ştiu că Eva mă va înţelege şi se va bucura pentru mine
pentru că mă iubeşte. Ea va ramâne veşnic în sufletul meu.
Faptul că mi-o luaţi nu va schimba dragostea mea pentru ea.
Şi voi mă iubiţi, daţi-mi-o pe Eva înapoi! Măcar să ne des-
părţim prietene. Ştiu că nu îi stă in fire să dispară fără să-şi ia
rămas bun. Tatiii? Mamiiii? Visele oamenilor sunt mereu
frumoase ca ale mele?
— O auzi şi tu? Doamneeee, de unde-i vin toate
cuvintele astea? Scoate-o pe Eva, urgent!

40
 Schiţe

Două sau trei garoafe?

Tragi-comedie într-un act
- farsă -

Lista de personaje:

LALY – studentă la I.E.F.S cu pretenţii transatlantice,

olteancă, toate replicile ei sunt spuse repezit;
IOLY – moştenitoare importantă, moldoveancă de peste
Prut, toate replicile ei au accent moldovenesc, dar afectat,
superior;
MELY – dansatoare de belly-dance cu experienţă, tătăroaică
din Babadag, mereu ameţită.

ACTUL I

Scena I.
Vara, pe litoralul Mării Negre, într-o staţiune cosmo-
polită, cele trei colege dintr-o trupă de cabaret, prestează
muncă sezonieră. Acţiunea începe dimineaţa la răsărit, pe o
fâşie îngustă de nisip cesionat şi amenajat luxos, pe un
baldachin alb, cu fâşiile de perdea strânse, cele trei prietene
de sezon, ameţite şi obosite după un program prelungit şi
extenuant.
Mely (sobind ultima înghiţitură din al nu ştie câtelea cocktail,
nu din paiul care atârna ieşit, ci direct din pahar, privind pierdut spre
linia orizontului în timp ce cu cealaltă mână încearcă să-şi deslipească
hainele de corp, într-o încercare de a se răcori): De ce nu or face şi
ăştia un costum atractiv din bumbac? Uitaţi-vă la mine, sunt
41
 Simona Liutiev

sleioasă ca o purcea şi put de atâta sintetic! Mai că-mi vine să

mă arunc să fac o baie, dacă nu m-ar durea ovarele de atâta
zdruncinătură! (Se ridică împleticindu-se, înaintând greu prin nisipul
adânc în picioarele goale) Trebuie să mă spăl după porcul ăla!
Laly: Degeaba încerci să ne faci invidioase, eşti de
plâns, să ştii, vrei să-ţi aducem trei garoafe la spital sau două?
Ioly (ţoapă snoabă îmbrăcată mult prea elegant pentru
moment, împrejurare şi loc): Ce-o tot dai cu două-trei? Când am
fost eu în Spania am învăţat că sunt locuri şi culturi care
recomandă flori pereche într-o vizită la oameni vii. Aşa că
mie poţi să-mi aduci şi două că nu mă supăr, sunt evoluată.
Laly (pipăindu-şi locul din dreptul sânilor): Dacă e să fiu
furioasă, nici nu mă pot hotărî dacă pe mama sau pe
Dumnezeu, ăştia sunt sâni? Uite ici corp atletic de 10 metri
garduri, unde fibră (îşi apucă dosul gleznelor încordând), uite
mobilitate (face podul dintr-o mişcare), uite carne de tun (se
plesneşte peste fese), uite păr de alimentaţie sănătoasă, uite ten,
dar ce mama dracului, ăstea sunt ţâţe? Să fie a dracului care
după vara asta nu-şi pune bombe! Pere, pepeni, piersici, ce
crezi fată că mi s-ar potrivi? Cred că osatura mi-ar sustine şi
500 de fiecare.
Ioly: Fa-tăăă, tu ai grijă să nu păţeşti ca tipele alea de
show care fac complicaţii, eu zic să-ţi strângi banii şi să te
duci în afară să ţi le pui!
Laly: Păi tu unde crezi fă, fir-aş a dracului, că mă duc,
ţi-am zis că nu mă mai cheamă Laly dacă nu ajung până pe
31 decembrie în America. Îţi dau voie să nici nu mă mai
saluţi dacă mă prinde 2015 în ţara asta. Al dracului primar cu
mama lui că nu aduce şi el vase de croazieră la Constanţa, să
mai dăm şi noi cu nasul de străinezi, al dracu cu taxele lui
portuare că ne ocolesc toţi plimbăreţii care fug de acasă să
nu dea nas cu moartea.

42
 Schiţe

Ioly: Eu nu ştiu cum îţi permiţi tu să visezi la America,

fată proastă! Ai idee măcar cât trebuie să ai în cont ca să obţii
o viză, câte proprietăţi, rude, serviciu, familie? Tu ştii câte
vize de America se acordă pe an? Cred că te-ar refuza de la
poză, pe motiv că nu e clară, nici n-ar vrea ăia să vorbească
cu tine. Stii măcar engleză cât de-un interviu?
Laly: Făăăăi, fatăăăă, că proastă mai sunt, cum dracu
de nu m-am gândit până acuma? Păi e plin de americani la
Kogălniceanu!
Ioly: Fugi fată cu Kogălniceanul tău, păi ăia vin cu
familiile deja, iar care nu, crezi că vin să se însoare? Ăia sunt
militari! Militar îţi trebuie ţie?
Laly: Făi, păi militarii ar fi singurii bărbaţi din lume
care ar aprecia la adevărata valoare un corp aşa bine lucrat.
Bălanca cum şi-a tras tot un militar american? Şi cică ăla ar fi
şi însurat. Iar ea e o dansatoare desăvârşită, ce prize face!
Dacă ea a putut, eu de ce nu ? (face o schemă dificilă de salt de
dans în aer, iar la aterizare, intră cam pe sfert în nisipul proaspăt
greblat. La ridicare observă o garoafă roşie după piciorul baldachinului
şi se întinde s-o ia): Ptiu, să fiu a dracului dacă nici asta nu e o
coincidenţă! Apropos de coincidenţe, unde dracu e zuza aia?
Ioly (dezmeticită parcă dintr-un film): Zuziii, vino fată
înapoi că-ţi congelezi ouăle! Măcar fă-o undeva sub
supraveghere, să mai eclozeze şi din tine ceva!
Mely (dârdâind sonor aproape spărgându-şi dinţii): Bîîrrr!
Era mai cald în apă, haideţi fetelor să dormim şi noi un pic!
Laly: Ia, făi, zuzico, ţi-am promis garoafe, uite, ca prin
magie, una pentru tine, şi eşti şi vie, culmea! A dracu,
frumoasă e asta, făi, uită-te ce ochi de migdalaţi are (îi aşează
garoafa după ureche), ia fă, garoafa, că eşti şi lăiată, mai
frumoasă ca o ţigancă, ptiu, să nu fii de deochi!
Mely: Hai că m-am trezit eu şi te-ai îmbătat tu, ce
naiba faci fată, te dai la mine? (se scutură din tot corpul şi de frig şi
de frică), ce scârboooos!
43
 Simona Liutiev

Ioly: Hai, duceţi-vă şi culcaţi-vă că aţi luat-o razna! Vin

şi eu mai târziu!
Fetele se opresc din mersul împleticit şi impreunat, se întorc
nedumerite.
Laly (către Mely): Făi, zuza asta are secrete faţă de noi!
(apoi către Ioly) Fir-ai a dracului, pe cine aştepţi făi?
Încoţopeneală romantică? De ce n-ai spus, făi, că vrei să
scapi de noi?
Ioly: Nu mai are omul voie să mediteze, vă mai gândiţi
la altceva în afară de....Parcă nu v-ar mai ajunge!
Laly (maliţioasă): Auzi, făi, meditat, şi la ce meditezi fă,
tu? Ai probleme mai mari decât ale noastre? Nu poţi să bei
ceva şi să uiţi? Să ne înveţi, făi, şi pe noi să medităm! O ia de
gât pe Mely, fac stânga împrejur şi se duc spre intrarea hotelului unde
aveau o cameră rezervată de localul la care lucrau. Comentează în timp
ce merge: Medităm, auzi, ce ale dracului suntem! Zeennnnnn
(face un semn al plutirii, tinându-se în continuare de gât cu amica ei, in
timp ce cuvântul „zen” e intonat ca mantra „Ommmm” în timp ce ele
se îndepărtează)!
Ioly (printre dinţi, pentru sine, cu accent moldovenesc):
Ducea-v-aţi învârtindu-vă şi împleticindu-vă, panaramele
naiba! Se vede că nu sunteţi umblate, vreţi să ajungeţi peste
ocean, dar mirosiţi a proaste şi mai şi semnalizaţi.
Ia poziţie de lotus din yoga şi face exerciţii de respiraţie şi
intonează mantra Ommmm!

Scena a II-a
Laly şi Mely nu se duc spre cameră, barul din holul hotelului e
deschis non-stop, Mely crede că apa mării i-a luat mahmureala.
Laly: unde mai bagi, făi, fată? Cred că dacă îţi faci
analize îţi ies 5 l (a se citi kile) de alcool, nu de sânge, nu eşti
bună nici să donezi. Ha, cum ar fi, fă, să păţeşti ceva, să ai
nevoie de transfuzie şi să nu-ţi priască niciun fel de sânge?
44
 Schiţe

Mely: Puchea pe limbă, ce naiba te-a apucat? Azi mi-ai

vorbit numai de moarte, de garoafe, de accidente....Cobea
naibii! Ia-ţi naiba garoafa ( îşi smulge garoafa din păr şi o aruncă
peste cap ca să alunge blestemul)! Dă-mi un „white russian”, cere
Mely cu gândul la Ioly meditativa.
Laly: Hai, zuzi, nu o lua chiar aşa, doar ştii ca te
iubesc, eşti singura mea prietenă (şi iar o ia pe Mely de după gât,
fără să-şi dea seama că stă nepermis de mult atârnată de ea, că-i
invadează spaţiul personal). Ştii că nu mai puţi? Apa asta sărată
o spăla şi păcate? Poate ciudata de Ioly voia să se boteze sau
să se cureţe. Ptiu, nu ştiu ce dracu am azi de termin toate
frazele macabru.
Mely: Lasă, că n-ai ochii verzi şi nici etnie divinatorie.
Totuşi, de ce încearcă ea mereu să pară superioară? Noi
măcar avem o scuză că facem asta din pasiune sau nevoie,
dar ea? A trăit printre rakeţi, ar scalpa-o ăia dacă i-ar da de
urmă. Talent nu are, frumoasă nu e cine ştie ce, de bani nu
are nevoie, nu o fi ştiind să facă altceva?
Laly: Are talente fata! Mai bine ar învăţa odată limba.
Sau, te pomeni (regionalism), că i se pare că are farmec? A
naibii dacă scoţi ceva de la ea! Tu i-ai văzut vreodată vreun
act? Şi ce nume e ăsta Iolanda? De unde dracu vine? Parcă
ştia mă-sa că o să fie o fandosită, a predestinat-o, nu i-a lăsat
de ales.
Mely: Lasă că o prinde, doar că mie mi se pare că sună
mai bine Iolanda, decât Ioly, nu ştiu de ce îl asociez cu o
vacă cu ugere mari. Hai să căutăm pe net semnificaţia
numelor noastre, vrei? Dacă tot ne-a sărit somnul.
Laly: Făi, tu îţi dai seama că în ritmul ăsta la 30 de ani
o să arătăm ca la 50?
Mely: Eşti chiar nebună! Doar nu vorbeşti serios! Tu
chiar crezi că apucăm noi 50? Eu nici nu mă pot închipui
ducând atâţia ani, cred că o să-mi fac un bine să mă opresc la
timp.
45
 Simona Liutiev

Laly: Făi, tu erai bună la şcoală? Cine era, făi, aia care
spunea că viaţa femeii se sfârşeşte la 30 de ani?
Mely: Otilia? Sau poate Adela?
Laly: Hai, făi fată la culcare, să mai arătăm bine câţiva
ani, măcar până ajung în America, iar tu în Oman!

SCENA a III-a
Ora 16,00, fetele se trezesc, cer un cocktail prin roomservice.
Observă că Ioly nu e în cameră şi nici nu sunt semne că ar fi fost.
Laly: Făi, hai dracu să cerem o cafea, să ne trezim şi
noi de-a binelea, nu vezi că nu ştim ce se întâmplă cu noi?
Mely: Cine spune că vreau să mă trezesc la viaţa asta
de rahat? De ce să mă trezesc, să mă apuc de meditat?
(pufnesc amândouă în râs)
Laly: Făi, acum pe bune, unde o fi asta? La şase
trebuie să fim la muncă, doar nu o fi vrând să fure startul să
iasă iar moţ în faţa şefului?
Mely: Poate e fresh de la atâta zen. Nu ai auzit că ăştia
nu au nevoie de somn, de mâncare, că unii trăiesc cu
particule vii din aer?
Laly: Poate avem norocul să scăpăm de ea!
Ora 18,00, fetele costumate, intră în tură. Se anunţă o şedinţă
neprevăzută la care li se spune că în coşul de gunoi de pe plaja hotelului
ar fi fost găsite hainele unei colege din trupa de dans şi un plic pentru
Melania Casali şi Laura Călin. Fetele primesc plicul, găsesc în el o
garoafă şi un mesaj pe o bancnotă de 50 Ron: „Zen, panaramelor!”.
După orele regulamentare, Iolanda Hermuratiev e declarată dispărută.
Camerele video ale hotelului, nu acopereau secţiunea privată de plajă.
Mely (satisfăcută): Hai că am avut baftă, Ioly a părăsit
dimensiunea!
Laly: (prefăcut dezamăgită): Şi noi de la cine mai învăţăm
să medităm? A dracului chitroasă! Ce facem cu boarfele ei?
Om avea voie să umblăm prin ele?
46
 Schiţe

Mely: E treaba lui sefu, noi spunem când am văzut-o

ultima oară si gata, ce atâta pierdere? După ce m-a făcut
panaramă, să-mi pară rău de ea?

Scena a IV-a
In timp ce Laly e chemată la interogatoriu în sala de conferinţe
a hotelului, Mely e la bar, înecându-şi amarul, morfolind biletul şi
garoafa uscată. Cere încă un cocktail şi continuă discuţia cu spiritul lui
Ioly din faţa ei. E într-o stare avansată de ebrietate lacrimogenă.
Mely: Auzi tu, eu, panaramă! Nu ţi-ar fi ruşine
obrazului! Te-am crezut prietena mea! Cu ce eşti tu mai bună
decât mine? Cum muşcă marea asta din ţărm, aşa muşcă
viaţa din noi, trebuia să ştii asta, nu să ne denigrezi. Nu eram
în competiţie, ce ţi-am luat eu? Ne-a luat viaţa destul la toate,
ce să vreau eu de la tine? Ce mai vrei tu de la mine? Nu
puteai să pleci pur şi simplu? Pe covor zburător, în bucla
timpului, levitând, cum voiai tu, dar să laşi aşa ceva în urma
ta? Nu ştiu nici cum te cheamă, nici de unde eşti mai exact,
nici pe cine să sun să întreb de tine. Nu ne-ai spus nimic de
două luni. Am inhalat acelaşi aer îmbâcsit, am purtat hanţe
purtate de tine, ţi-am ascultat respiraţia controlată, te-am
lăsat să ne cunoşti, iar tu îţi permiţi să ne faci panarame?
Pentru ştiri? Să ne ruşinăm de ai noştri? Eu îi trimit fiului
meu poze de la festivaluri, îi scriu cum stau la masă cu
interpreţi celebri, emisiunile în care o să apar, eu sunt la mare
pentru un contract muzical, iar tu îţi permiţi să laşi în urma
ta adevărul altora? Unde e adevărul tău? Dă Doamne, să te fi
găsit rakeţii tăi, să te fi luat cu japca, să te lege de calorifer, să
ceară recompensă pentru tine, să vezi cum e viaţa de
panaramă! (soarbe o înghiţitură de white russian, varsă şi o picătură
pe jos, apoi trânteşte garoafa ofilită în paharul cu picior) Şi eu ca
proasta beau în memoria ta! (Se plesneşte peste frunte şi pune capul
pe bar în hohote de plâns.)
47
 Simona Liutiev

Scena a V-a
Laly vine la bar să o anunţe că e aşteptată la interogatoriu, însă
găseşte paharul cu garoafa şi o bancnotă mototolită. Era aceeaşi „Zen,
panaramelor!”. În cameră nici urmă de Laly, ultima dată fusese
văzută la bar. Obosită, Laly se duce să le spună anchetatorilor că nu
îşi găseşte colega şi merge în cameră să se pregătească de show-ul de
noapte. Programul fusese bulversat din lipsa colegelor şi trebuia să
acopere o durată mai mare din spectacol cu numărul ei de dans sportiv.
Îşi pune echipamentul care aducea cu tipa sportivă din fosta Spice Girls
şi cade pe gânduri în faţa mesei de toaletă.
Laly: Cred că era cea mai urâtă tipă din Spice, blonda
era candidă, Gerry, roşcata se văita că plouă cu bărbaţi,
Victoria Beckam s-a ajuns, de sportiva aia urâţică nu se mai
ştie nimic. De ce mi-or fi dat mie costumul ăsta? O fi vreo
aluzie? Nu m-am gândit niciodată la asta, nici măcar când
erau fetele lângă mine şi mă eclipsau. Şi tot nu mi-a spus Ioly
ce fel de silicoane mi s-ar potrivi. O singură dată i-am cerut
şi eu părerea, nesuferita! (Vorbeşte în oglindă privind parcă prin
ea): Nu te-am suferit niciodată, tu cu accentul tău înmuiat,
îmi vine să şi râd când îmi imaginez cum ar fi trebuit să sune
engleza din gura ta. Tu, cu frumuseţea ta estică, tu, de viţă
nobilă, tu, de vizitasei toate ţările, tu, cu rozul tău exagerat,
tu ţoapa. Da, ai fost o ţoapă! Doamne, ce bine mă simt că
pot vorbi despre tine la trecut! O să iau o mână de nisip să te
plimb prin America, să te arunc din cel mai frumos loc de
am să-l văd. Nu ai crezut niciodată că o să ajung, dar îţi arăt
eu şi ţie şi colegelor de facultate, şi fetelor din Drăgăşani, o
să vă arăt la toţi de aţi pufnit pe sub nări că până şi poza de
America o să iasă înceţoşată. Doamne, ce o să-ţi mai dau
drumul! Poate chiar de pe Grand Cannion la apus sau te înec
în cascada Niagara. Ba, nu, că îţi fac un bine şi vezi Canada
înaintea mea, rămâne Canionul, îţi promit! O să iau nisipul
48
 Schiţe

ăsta greblat cu pretenţii, nisipul ăsta de pe care ai dispărut ca

o nălucă, nelăsând nici urmă de paşi, nici chip de-al tău pe
vreo bandă video. Nisipul ăsta pe care ne-am ars o vară din
viaţă, o vară din puţinele de ne-au mai rămas. Te-ai gândit ce
noroc am avut că nu a fost o plajă cu bolovani? Aaa, dar ţie
îţi plăceau insulele stâncoase, tu ai călătorit, scuză-mă, tu nu
ai fost panaramă! Înţeleg să o fi urât pe frumuseţea de Mely,
crezi că nu observam cum ţi se întuneca privirea când îi
făceam complimente, crezi că nu îţi vedeam vena cum se
umfla? Dar cu mine ce ai avut? Nu puţeam a alcool, nu
rivalizam în frumuseţe, nici în averi, ce aveai cu visurile
mele? Cine te crezi tu să imi spui ce n-o să ajung? Te dai
zen? Păi atunci cum nu ştii să nu emiţi gânduri negative, să
nu atragi energii joase, să nu spui nimic dacă nu ai ceva bun
de spus?
Se aude bocănind în uşă, semn că trebuie să intre în scena
improvizată a localului. Se mai uită o dată în oglindă. Albastrul nu o
prinde. Oare ce culoare i-ar veni bine? Lasă, se va duce ea în America
şi va proba tot ce-şi doreşte.

SCENA A VI-a
Trecut de ora 23,00. Laly e invitată în separeu. Gândeşte că e
seara ei norocoasă. Se duce la baie să se împrospăteze. Are de gând să
tragă lozul cel mare. Mai puţin de o lună o desparte de începerea
cursurilor, sezonul e pe sfârşite, iar ea nu l-a întâlnit încă pe el,
întruchiparea visului ei american. Nici nu ştie când i-a încolţit acest
gând, cine i l-a sădit, ce i l-a hrănit de s-a umflat ca o gogoaşă,
americană, bineînţeles. Auzise că sunt nemaipomenite, abia aştepta să
le guste, deşi trebuia să fie atentă să-şi menţină silueta încă vreo câţiva
ani buni. Poate ar reuşi chiar ca unele foste sportive românce să predea
gimnastica în America.

49
 Simona Liutiev

În faţa oglinzilor mari din toaleta localului se admira din

unghiuri simultane. Nu ştia cum, însă pentru prima dată reuşea să se
vadă frumoasă. Visurile mari înnobilau sau urâţeau o femeie?
Laly (vorbind cu prietenele ei imaginare): Făi, fetelor, asta e
seara mea, v-o spun de acum! Oltencele sunt ale dracului, am
auzit asta şi de la moldovence, şi de la ardelence, şi de la
maramureşence, toate se cred ale dracului; dar vă spun că
niciuna nu se poate compara cu o olteancă. Iuţimea,
agerimea, hoţia, nervul, toate s-au născut în sud. În seara asta
îmi voi întâlni americanul. Nu trebuie nici măcar să fac
rondul în Kogălniceanu, va veni el aici, acum, simt asta, să
nu-mi ziceţi mie Loreley.
În separeu, pe măsuţa scundă de cafea, un buchet de garoafe
aştepta pitind deloc discret un plic cu o bancnotă de 50 scrisă cu ruj –
„Zen, bitch!” – şi un bilet electronic de croazieră pe Mediterana de
Vest, de 14 zile, cu o companie norvegiană, cu plecare în zori din
portul Constanţa.
— Au băgat ăştia croaziere din Constanţa?

SCENA a VII-a
A doua zi de dimineaţă, în lobby, cu o cafea şi muzică de pian,
Laly realizează ce zi este, 13 septembrie, ziua ei. Instantaneu îi apare
figura profesorului de filosofie din liceu care o tachina că şi-a forţat
destinul într-o zi de 13. Se cufundă confortabil în fotoliul piano-barului
şi nu, nu i se pare, aude clar melodia Happy birthday to you!...
Laly: Să fiu a dracului dacă nici asta nu e coincidenţă!
Un membru al echipajului îi întinde o tavă cu trei cocktailuri. E de
obligaţia lor să aibă datele călătorilor şi să-i onoreze în cali-
tate de clienţi (gândi pentru sine). Nici nu apucaseră bine să-şi
ia zborul gândurile, că alte două mâini se întind după cele

50
 Schiţe

două pahare rămase, iar în fiecare timpan îi răsună: La mulţi

ani, panaramă!
Leşină înainte să vadă cele două colege care-i pregătiseră
aniversarea, Ioly şi Mely, care doar astfel putuseră să plece de la
serviciu, dar care ştiau că nu-i puteau zice Lorelei.

51
 Simona Liutiev

Liliac

O cămăruţă modestă şi restrictivă în conformitate cu

reglementările impuse de Departamentul de Sănătate Mintală
dintr-un spital cu renume de clişeu naţional, Spitalul de la
Vedea. Un mai îndelung aşteptat de Silvia, ca orice mai din
viaţa ei de după adolescenţă. Vorbele profesorului de
psihologie din clasa a zecea îi persistau în amintire cu aceeaşi
insistenţă ca a mirosului de liliac. De atunci îşi tachina mama
că nu-i pusese numele Liliana.
— Niciodată nu te-a lovit inspiraţia în ce mă priveşte!!
N-ai primit semnale în alea nouă luni? Cum ai putut să nu-ţi
doreşti o floare de liliac? M-ai mai şi conceput în mai!! Puteai
să le pui cap la cap! Ce nume mai e şi ăsta, Silvia? Chiar
trebuia să-mi spună un străin că mi se potriveşte floarea de
liliac?
— Doamna Doctor, spuneţi-i doamnă, fetei ăsteia să
ia liliacul din cameră că nu mai pot respira!!! Sau mutaţi-o!
Primăvara parcă e în sevraj. De când dau copacii în floare, ea
tot aşteaptă. Cine o fi avut ideea să planteze tufele alea la
poartă?
— Nici n-aş vrea să fiu în altă parte, intervine Silvie, cu
aceeaşi discuţie ce dura de câteva săptămâni. Să te muţi tu!
Eu trebuie să am vedere la poartă, la liliac. O bucurie de
două săptămâni, nu se poate? Apoi îşi cufundă nările
deasupra borcanului cu floare mov şi se distanţă. I se spunea
de mult, din şcoala generală, că se pierde brusc, că priveşte
prin oameni, că nu mai e acolo. Colegii văzuseră în filme că
oamenii ăştia, ciudaţi se trezesc dacă plesneşti din degete. Un

52
 Schiţe

sunet faţă de care, cu timpul, şi-a dezvoltat o reacţie aproape

pavloviană.
— Zicea proful că am culoare puternică, sunt bogată,
nu trec neobservată, sunt fragilă, dar mă trec repede. Am
rădăcini puternice şi uneori port norocul cu mine la
combinaţia de patru petale. Dar e aşa greu să-l găseşti!
Oricum e bine să ştii că e pe acolo, pe undeva. Sunt întocmai
ca liliacul, vorbi Silvie ca pentru sine.
— Dar ţi-a spus dacă eşti alb sau mov?
— Ce relevanţă are?
— Păi are, că poţi fi nonculoare şi adio teorie!
O scânteie în z(et) îi brăzdă Silviei pupila şi irisul preţ
de o fracţiune de secundă şi n-o lăsă să vadă scânteia din
ochii colegei când spunea vorbele înveninate. Dar Silvia
cunoştea toate valenţele scânteilor din priviri, le experimen-
tase rând pe rând. Mai ştia de asemenea ponderea nonver-
balului asupra verbalului, de aceea nu dădea credit vorbelor
mai mult de 7%.
Ca să iasă bine inspecţia de la Centru, sanatoriul era
lună, pacienţii supravegheaţi cu grijă. Toţi ştiau că de câteva
ori pe an li se îndeplineşte orice dorinţă şi-şi făceau lista chiar
de la Crăciun. Lista Silviei era plină de un singur cuvânt.
Nimănui nu i-ar fi trecut prin cap în câte feluri se scrie o
literă şi câte combinaţii şi grafii poate suporta un cuvânt.
Oricum ai fi întors foaia, de oriunde ai fi apucat să citeşti şi
în orice direcţie, varianta era una singură: LILIAC. Dar cum
şi când să-i îndeplineşti rugămintea decât în mai? O singură
dată, înainte de marea criză, în februarie, de ziua ei, mama
comandase din Olanda un soi de liliac de o culoare
nedefinită. Atunci văzuse şi Silvia un liliac alb, cel mult spus
alb. Gestul mamei s-a transformat rapid în cea mai mare
greşeală pentru un suflet şi un pachet de nervi subţiri cum
ajunsese această fată în prag de majorat.

53
 Simona Liutiev

— Ăsta nu e liliac! Ar trebui, te pomeneşti, să şi

apreciez efortul! Întreabă pe oricine ce înseamnă lila şi-ţi
spune că e mov. Mov! Auzi? Orice prost îţi spune ce culoare
are liliacul!
De ce-mi dai floarea asta? Pentru că eu în faţa ta sunt
cea mai mare proastă, nu?
Urmară tonalităţile înalte pe care bieţii vecini trebuia să
le suporte aproape zilnic începând din acel an.
Mama nu reuşea să mai facă faţă. Ruşinea o biciuia de
cum încuia uşa pe dinafară.
— Ce păcat, Doamne, am de ispăşit? Am făcut tot ce
mi-a zis părintele, până când au început crizele de panică.
Programate, parcă, în fiecare dimineaţă la ora trei, răsuflările
sacadat-înfundate ale fetei se făceau auzite graţie uşii care era
lasată peste noapte larg deschisă, în eventualitatea...
Devenise aproape un ritual s-o ţină de mâini pe balcon
şi să plângă printre rugăciuni pentru ca fetiţa ei să-şi
primească gura de aer necesar unei respiraţii din nou
normale.
Soţul îi murise. Uneori îi părea bine pentru el că n-a
mai apucat să trăiască aşa ceva, alteori îi reproşa că stă şi se
uită şi nu le ajută cu nimic. Şi ar fi putut, că doar e acolo, sus.
Soluţia internării a venit de la medicii specialişti, ori din
comoditate, ori pentru că nu exista alta. Femeia nu căuta
răspunsul la asta.
Uitându-se la fata ei cât e de fericită cu nările afundate
în floarea puternic parfumată, se gândeşte dacă acum are
oare aer suficient.
— Sivie, mami, mă conduci? Trebuie să plec la
serviciu!
— Pot să iau borcanul după mine?
— La ce bun, mamă, că doar sunt flori proaspete în
tufanul de afară, iei când te întorci!

54
 Schiţe

Silvie îşi inseră picioruşele în papuci, atârnă un capot

pe umeri, formal şi important, cum văzuse la personalul de
acolo şi ieşi la aer. Remarcă şi de astă dată ce picioruş finuţ
avea. Profesoara de franceză le spusese odată că, prin zona
Banatului, bărbaţii sunt foarte atenţi la acest aspect la femeia
de o aleg. Piciorul fără noduri şi degetele subţiri sunt semne
de distinţie. Ea le avea. Fără îndoială că era deosebită. Nu
degeaba mama îi alesese un loc special pentru ea unde să
vieţuiască.
— Mami, ştii că toate fetele de aici sunt invidioase pe
cosmeticele mele? Nu ştiu unde să le mai ascund. În fiecare
zi îmi dispare ori săpunul cu aromă de liliac, ori parfumul de
liliac, ori uleiul lila de corp, ori sărurile de baie mov, ori gelul
de liliac. Ieri am găsit la Anca în sertar balsamul meu de buze
cu aromă de liliac. Ce le deranjează atât pasiunea mea?
— Lasă că tu ai destule! Roagă-le pe doamnele să le
explice şi lor că pasiunile au la bază nişte sentimente de
factură superioară şi că sunt benefice pentru evoluţie.
— Aşa ţi-au zis ţie? Ştii măi mamă ce mai lipsea? Si ce
rău îmi pare!!! N-am cuvinte!
— Ce?
— Cred că ţi-am mai spus. Să mă fi chemat Liliana. Ar
fi fost aşa de bine! Aş fi simţit că m-a ales destinul.
— Te-a ales, draga mea, te-a ales! Te pup! Te văd
mâine!
La întoarcere, Silvie se gândea dacă ştie vreun cântec
despre liliac. Trebuie să existe! Toate florile sunt cântate. O
s-o întrebe pe mami mâine. Sau, nu, îi dă un telefon acum.
— Mami, caută, te rog, versurile de la un cântec cu
liliac şi nişte reproduceri după pânze celebre. În week-end
vreau să învăţ o melodie.
Pe hol se izbi de Anca, colega de salon. I-a atins razant
umărul şi nici măcar nu şi-a cerut scuze. Ce-or fi căutând aşa
oameni needucaţi aici? Nu se aplică vreo selecţie, nimic?
55
 Simona Liutiev

Cum păşi în încăpere, sub papucul subţire simţi

gloduri. Toată pardoseala presărată cu liliac ca pe un altar;
dar rupt, strivit. Apa din borcan încă nu-şi sistase tremurul
verzui.
Silvie se aşeză pe patul de fier, ridică grilajele laterale
iar crengile de liliac adunate de pe jos le folosi drept arme
albe, confecţionate cu vârf, ca la scobitori. După ce termină
de brăzdat în carne LILIANA, îşi scoase globii, nevrând să
mai vadă reacţiile altora, nesimţindu-se responsabilă pentru
durerile lor. Dacă destinul n-a ales-o, ea şi l-a ales, aşa, sub ce
pseudonim a vrut ea. Mami n-avea decât să-i cânte cântecul
liliacului, să-i atârne o reproducere după o vază cu liliac. Cât
despre flori, nu trebuie să-şi facă griji. Liliacul se trece abia în
câteva săptămâni. Să nu zică mami că nu s-a gândit şi la ea.

56
 Schiţe

Pe picior mare
Profesorului meu, Dumitru Mateescu, recunoştinţă veşnică!

Sunt convinsă că nu avea flecuri – scormonesc

interogativ prin meandrele memoriei posnaşe – şi atunci cum
de făcea zgomot la păşire?
De câte ori îmi amintesc de profesorul meu de
română, văd mai întâi laba piciorului, masivă, grea, sigură,
fermă. Intra mereu cu dreptul, poate de aceea reţin doar
intrarea, pe stângul nu reuşesc să-l descifrez. Mai văd apoi
totul augmentativ: o statură masivă, nişte palme autoritare,
un chip sever, nişte ochi scrutători şi, nu ştiu de ce, uneori
am senzaţia că se sprijinea de catalog. Totul era măreţ la
acest dascăl, de la opincă, la tunică, de la pasul flexat, la
gesturile teatrale, de la dizertaţiile academice, la lecturile
pentru acasă. De la înălţimea catedrei lui, strălucea prin
postura-i măreaţă. Doar aşa îl pot vedea şi astăzi pe
profesorul meu.
Cum aveam să-mi dau seama mai târziu, timpul trecea
incredibil de repede, aşa că nu am prea multe amintiri legate
de el şi de anul cât ne-a îndrumat. Miracolul se produsese, el
fusese al nostru, noi am fost norocoşi, Marin Ioniţă nu a
avut nicio şansă, iar mie mi s-a trasat destinul.
Nu ştiu să spun cum a răsărit şi nici cum a înflorit
interesul meu pentru omul ce-mi fusese profesor, oricât
exerciţiu de memorie aş face, poate pentru că semăna cu tata
(ar spune psihologii), poate pentru că era omul cel mai evident
deştept pe care-l cunoşteam (raţional vorbind), poate că nu ni

57
 Simona Liutiev

se revelase ca om (aici scormonea curiozitatea), poate stânca

din el şi relieful colţuros şi greu de ascensionat, da, poate asta,
cred că mai degrabă asta. O provocare pentru firea mea avidă
de ascensiune, era un om unic, trebuia descoperit, preţuit şi
neapărat slăvit. Şi iertaţi-mă dacă folosesc cuvinte prea mari,
dar aşa e el, e prea mare şi, raportat la el, nimic nu pare
deplasat. Este maestrul meu, este idolul meu, este mentorul
meu, este iluminatorul meu, ajutorul meu si, acum, parte din
mine. El este Profesorul meu.
Era un sfârşit de octombrie, de un Sf. Dumitru, viaţa
mea se aşezase oarecum pe un făgaş oarecum normal, inima
îmi cerea să-mi revăd profesorul. Să tot fi trecut vreo cinci
ani de la ultima întrevedere. Fără să-mi anunţ vizita, am urcat
copilul în autobuzul de Trivale, rugându-mă să-l mai găsesc
acasă. Noroc că locuia la parter şi familia dumnealui mi-a
văzut semnele disperate după bariera unui interfon.
Cunoscuţii se strânseseră pentru a-l sărbători.
— Mitu, a venit Simona, mă anunţă soţia dumnealui
cu un timbru mai acut decât cel cunoscut.
— Nu mai aude prea bine, şi tu să-i vorbeşti mai tare!
— Simona?! tună vocea atât de dragă, fără să întrebe
care Simona, aşa cum m-aş fi aşteptat probabil după aşa o
absenţă.
Şi, fără să mă avertizeze în vreun fel, îmi indică drumul
spre camera maestrului meu. Un cadru, protezele ortopedice,
plosca, şi o siluetă osoasă ascunsă la prânz încă de pijama.
Emoţii de-a valma, lacrimi nestăvilite, admiraţie, tremur
ascuns, toate venind puhoi peste mine.
— Vezi ce-a rămas din mine? Numai nevastă-mea să
nu fii în momente ca astea! E o sfântă!
Înţelegeam perfect cât de greu îi venea să îşi vadă soţia
într-o situaţie în care nu ar fi pus-o niciodată voit şi, mai
înţelegeam şi situaţia în sine căci şi eu trecusem prin ea cu
părinţii mei. Atunci inima lui lăcrimând în faţa recunoştinţei,
58
 Schiţe

inima mea urlând cuvinte neajutorate ce nu au fost vreodată

spuse, inimile noastre care stătuseră la distanţa etichetei, s-au
apropiat într-o încleştare din care nu aveau să-şi mai dea
drumul pe veci. Mâinile osoase suportau cu stoicism
strânsoarea mâinilor mele, îndurau arsura lacrimilor mele ce se
prăvăleau cu zgomot de plâns, cristalinul din orbita acum mai
pronunţată scruta până în adâncul sufletului meu. Răvăşire,
eram pierdută în admiraţie, în adorare, în suferinţă şi aş fi
suportat bice franciscane pentru lipsa şi tăcerea mea
îndelungată.
Am rezumat cât am putut viaţa mea înnodând de unde
rămăsese nespusă, convinsă fiind că e prea puţin important
ce se întâmplase cu mine. Mă căsătorisem, luasem gradele,
trăisem prin Canada, făcusem o fetiţă, ne mutasem la Piteşti,
la casa noastră.
— Măi, fată, prin câte ai mai trecut şi tu, simţi nevoia
să conchidă profesorul meu. Ştia că toate mă făcuseră mai
puternică, se bucura de realizarile mele.
La 80 de ani ai timp să te gândeşti la toate, de citit nu
mai văd să citesc, la televizor mai mult mă enervez dacă mă
uit, mă bucur enorm când mai am şi eu cu cine vorbi. E
evident acum că afecţiunea ta pentru mine nu a fost apă de
ploaie. Mâinile noastre nu şi-au dat drumul din încleştare pe
toată durata vizitei, iar în timp ce creştetul împingea buzele
să sărute acele mâini, am promis că ne vom revedea lunar.
Memoria îmi trimitea flash-uri cu noi la masa de lucru
din sufragerie, unde mă primise la pregătire doar pentru că a
crezut în mine şi nu a cerut niciodată nimic; flash-uri cu mine
trăgând de sacoşele enorme din rafie, pline cu cărţi ce se
regăseau în lista mea de lecturi pentru facultate, eu ducând
acasă Istoria Literaturii a lui Călinescu, pe care domnul
profesor nu o înstrăinase niciodată până atunci şi pe care o
avea copiată de mână, căci destul de târziu reuşise să şi-o
procure; povesti din istoria comunistă a predării, întâlnirea de
59
 Simona Liutiev

la Cluj cu Blaga, Scrisoarea de la Convorbiri Literare care îl

ruga să trimită ceva spre publicare, oroarea de gramatică a
acestui om laureat pe ţară pentru recitare. Zeci de flash-uri
nerăbdătoare, care nu-şi aşteptau rândul, declanşate parcă de o
mână nevăzută, grăbită şi dornică să mă ajute să-l slăvesc peste
fiinţă pe acest om deosebit.
— Ce-aţi ajuns? Aţi ajuns mare! Nu asta ne dorim cu
toţii? Nu la asta aspirăm şi pentru asta muncim toată viaţa?
Ei, dumneavoastră aţi reuşit! Sunteţi mare! Asta e tot ce
contează.
S-a stins într-un decembrie aspru şi dur ca firea-i. Am
aflat mult prea târziu. Nu ştiu de ce mi-am închipuit că am
dreptul să ştiu. M-am simţit trădată.
— Îmi pare aşa de rău, au rămas atâtea nespuse, nu am
nicio mostră cu scrisul lui, o poză măcar, voiam să-mi
recenzeze prima carte, orice, să-mi fi rămas ceva palpabil de
la el, mă vaicăream altei foste profesoare.
— Poate aşa a trebuit să rămână, tună răspunsul şi tăie
în carnea conştiinţei încă necicatrizată. Un răspuns prea dur,
pentru care nu eram pregătită şi la care a trebuit să cuget
încă. Greu de suportat că nu era vina mea că nu apucasem să
mă ţin de cuvânt, greu de înţeles că nu mi-a lăsat două vorbe
măcar. De câte ori îmi imaginasem clipa, eram şi eu cumva
cuprinsă, iar acum nu-i puteam ierta ingnorarea.
— Ce voiai, să te ia cu el dincolo? Să-ţi apară-n somn
să-ţi spună cum e? Să-ţi lase biblioteca lui? Sau poate un
album? îmi scormoneşte conştiinţa sau acel ceva ce pare a fi
ea.
— Voiam un semn că şi eu am fost cineva!
— Păi, uite, de asta nici nu ţi-a lăsat vreunul, fiinţă
egoistă ce eşti! Te-a lăsat să te înconvoaie îndoiala nefirească,
să te apese în puţinătatea firii. Ce voiai mai mult de la el? Au
nu şi-a îndeplinit rolul cu prisosinţă? Poate nici nu ai fi

60
 Schiţe

meritat să îl întâlneşti, nicidecum să-l cunoşti! „Rău răsplătit

e un învăţător dacă rămâi mereu şcolarul lui”...
— Ce voiam să-i spun? bângui şi scormonesc nestin-
gherită că doar sunt pe teritoriul meu. Păi..., cred..., dar nu...,
ai dreptate, orice aş fi spus eu nu s-ar fi înălţat la nivelul lui.
Ar fi râs de mine sau, nu, nu ar fi făcut el aşa ceva! Niciodată
nu m-a făcut să mă simt mică. O sigură dată a râs de
pasiunea mea pentru Hortensia Papadat Bengescu, dar i-am
respectat decizia şi atât. Măcar aveam o pasiune.
— Crezi că lumina mea se va duce la el? O fi adevărat
sau mă duc degeaba să aprind lumânări? Aş fi preferat să pot
să-l aud decât să vorbesc cu el în gând. Niciodată nu reuşesc
să-i intuiesc răspunsurile, mă amăgesc, recunosc. Mă agăţ de
acel ultim moment împreună, singurul nostru moment
transcendent, prevestitor parcă. Trebuia să mă gândesc că el
niciodată nu s-ar fi dedat la atâta dezgolire de suflet, tot aşa
cum eu niciodată nu l-aş fi recunoscut vulnerabil. Cât de
proastă am fost! Trebuia să-mi fi dat seama! Celebram un Sf .
Dumitru târziu în toamnă, când, de fapt, noi celebram
începutul de sfârşit. Am fost oarbă, m-au înecat sentimen-
talismele, m-a luat de cap concretul situatiei, m-au derutat
musafirii într-atâta că nici la ei nu am sesizat dureroasa
solemnitate, m-a prins în capcana ei fie-mea care începuse să
scotocească nepermis în casa nouă. Sau poate m-au derutat
remuşcările că nu am venit atâta timp.
— Tu să ţi-i plângi pe ai tăi, mi-o reteză şi tata! Ce ţi-a
venit?
— Ce aveţi, oameni buni? Voi chiar nu înţelegeti?
Omul ăsta a fost totul pentru mine aşa, în discreţia lui. Eu
sunt ce sunt datorită lui! Şi prin mine şi-a asigurat
continuitatea. Nu e o povară, e o cinste! Sunt onorată până-n
clinchetul fiecărei secunde din oră, chiar dacă vocea mea nu
tună, chiar dacă puţinătatea corzilor mele vocale nu pot lua
inflexiunile vocii lui, chiar dacă eu nu sunt el oricat mi-aş

61
 Simona Liutiev

dori, nu pot să nu mă gândesc ce aş mai fi putut face pentru

el şi nu am apucat. Simt o nevoie acută să ştiu cum s-a
întâmplat, dar şi jenă să nu inoportunez văduva, am nevoie
de o confirmare, am citit culegeri despre sfârşitul marilor
personalităti şi am convingerea că şi al lui a fost special, că
nici el nu şi-a ratat moartea, aşa cum nu şi-a ratat nici viaţa.
— Cum să te duci peste femeie să întrebi aşa ceva?
— Trebuie să ştiu, nu pot să scriu fără să ştiu!
— Evident, tot la tine te gândeşti! Nici nu meriţi să ne
mai contrazicem, poate ar trebui să las loc altor voci perfide
care abia aşteaptă să te deruteze.
— Nu, nu mă părăsi şi tu! Tu eşti tot ce mai am în
comun cu el, tu eşti confirmarea că nu halucinez, dar
înţelege-mă, nu a apucat să-mi spună ceva înălţător, ceva să
mă facă să continuu.
— Crezi că dacă ar fi vrut sau ar fi avut ce, nu ţi-ar fi
spus de atâta amar de vreme de când te cunoştea?
— Nu fi rea cu mine! Trebuie să fi spus ceva, cuiva
despre mine! Am nevoie de încurajările lui, aşa cum aveam şi
de recunoaşterea tatălui meu şi se pare că ambele sunt greu
de recuperat.
— De unde vei ştii că lumea, văzându-te în starea asta,
nu îţi va îndruga ceva să te simţi bine şi atât?
— A, nu, exclus, aş recunoaşte!
Nu i-am zis niciodată altfel decât domnule profesor,
ani de-a rândul nici nu am ştiut de la ce vine Mitu, cu toate
astea, de ce toamna, când se dă ceasul, la focul lui Sumedru,
nu mă gândesc decât la el? E balamuc la Mitropolie, e ziua
Bucureştiului, ba nu, e onomastica profesorului meu, un
nume, un nume sonor, rostogolitor ca bolovanul azvârlit în
primul păcătos. Cine a aruncat piatra? E ceaţă, vânt şi frig,
respiră el în ceafa mea, mândru. Mi se pare că-l zăresc, mulţi
bătrâni seamănă cu el, apoi mă scutur realizând că nici măcar

62
 Schiţe

o dată nu l-am întâlnit pe stradă în 20 de ani, mai abitir

acum...
Evrica, am găsit! E Nietzsche, el a zis „rău răsplătit e
un învăţător, dacă rămâi mereu şcolarul său”. Citesc toamna,
de Sf. Dumitru „Aşa grăit-a Zarathustra”, sunt doctorand şi
tot îmi place Hortensia. Adio, Domnule profesor! Iertati-mă
că v-am împovărat atâta amar de vreme. Multumesc pentru
eleganţa de a nu mă azvârli în clocotul vremii înainte să mă
pârguiesc. Cine a fost bătrân? Scuze că am întinerit târziu,
veţi mai auzi de mine! Măcar o dată pe an, în toamna
incomodă, vă voi mai scormoni amintirea. Scuze anticipat
pentru deranj! Până la următoarea întâlnire, mi-a rămas
Antony Hopkins, un surogat, nimeni important.

63
 Simona Liutiev

Moneda

În noaptea asta se deschid cerurile, îi străfulgeră prin

minte monedei plăpânde din aliaj ieftin, în timp ce deja
celebrii lei scuipau continuu jeturi de apă peste patina ei de
bronz. Un cuplu de porumbei orbit de amor sau de noapte a
decis să rămână pe braţul unei la fel de celebre statui. Nopţi
magice urmau să vină, iar asta îi dădea curaj firavei monede
aruncată pe fundul celei mai celebre fântâni din Europa. Ştia
că undeva, sub apa puţin adâncă, se pregătea de visare şi
surata ei de buzunar, aruncată greşit câteva minute mai
devreme, împovărată cu aceeaşi aprigă dorinţă. Numai o
profundă necunoaştere a obiceiului a făcut să fie amândouă
pe fundul ceramic al fântânii ce împlinea dorinţele omenirii.
Nu fusese aruncată cu spatele, nici cu dreapta, nici peste
umărul stâng şi atunci, ca să nu se anuleze dorinţa, femeia
ceruse cel mai mic ban ce se găsea, doar să nu rateze aşa o
şansă şi iată cum o biată monedă, cea mai nesemnificativă
dintre toate cele în circulaţie, se trezi împovărată cu cea mai
crunt de absurdă dorinţă, în timp ce surata ei, scăpase de
corvoadă.
Apa care nu se liniştea niciodată, îi oferea o
perspectivă a lumii poate distorsionată, ca orice oglindă,
poate magică, aşa cum era perceput însuşi locul prin
definiţie, împresurat în mister şi îngreunat de istorie şi
speranţele oamenilor.
Moneda de cinci, ştia că nu fusese întotdeauna aşa
mică, dar nu ştia încă după care viaţă de aliaj să suspine,
fiecare fiind la rându-i cel puţin interesantă, deşi aveau un

64
 Schiţe

numitor comun. Avea şi moneda noastra o dorinţă, să

destrame vraja şi îşi pusese mari speranţe în aceasta
deschidere de ceruri ce avea să o scutească de greutatea cu
care fusese împovărată.
Doamne, cum mai strălucea în salba de galbeni a Iunonei, cum
ardea la pieptul săltând fericit în colbul uliţei, la acea nuntă pe care
toata ţigănia nu avea s-o uite. Cruda mireasă, balsamul neamului său,
fericirea întruchipată eclipsând acel fierbinte august de mahala cât şi
cenuşiul din privirea alesului relevată de acelaşi cenuşiu al costumului
de ginere. Marcel, spiţă mândră, cu nimic mai prejos, flăcău aprig ca şi
istoria numelui, mustind de bărbăţie, o lua pe Iunona să-i fie soţie
până-n nemilostiva moarte. Fragilitatea fetei avea să fie ruptă, căci tot
ce avea Marcel în constituţie părea să fie făcut după tiparul lui Mercur.
Astfel că salba, ajunse până in postul Crăciunului din nou la gâtul
Iunonei, gătită pentru alte ceremonii, nepământeşti.
Puhoi de lume invada piaţa, ghidat de hărţi sau doar
încrezându-se în săgeţi indicatoare, sezon sau extrasezon, la
Roma e totuna. Indrăgostiţi la inceput de drum sau disperaţi,
familii împlinite sau la răscruce, singuratici, bolnavi, tatuaţi,
pankişti, fotografi, toţi se aşează pentru o clipă cu spatele la
fântână şi îşi încredinţează ei cele mai ascunse dorinţe,
plecând uşuraţi de povară spre case, după ce au încercat o
pizza sau o gelato. Carabinierii veghează la siguranţa vizita-
torilor, a monumentului şi a monezilor, exact ce nu ar vrea
eroina noastră. Ea visează la un erou salvator, oacheş,
minoritar, posesor de magnet, care să o scoată şi din acest
destin şi să o despovăreze de dificila sarcină de a crea un
artist. Însuşi faptul că a deconspirat înainte de vreme cu ce a
fost asociată, o face să se simtă infamă şi deja vinovată de
eşec, dorindu-şi să se ascundă oriunde altundeva decât pe
fundul puţin adânc al Fontanei di Trevi.
Scâncetul micuţei Teodora o aduse din nou la viaţa visului pe
moneda noastră de argint, într-o după-amiază când lumina intră
discret prin vitraliul cel mai de sus al bisericuţei. Picată cu ceară se
65
 Simona Liutiev

trezi din amorteală şi se admiră, monedă mândră de argint cu cap de

rege viteaz. Menirea ei era să o însoţească pe Teodora de-a lungul vieţii,
alături de smocul de păr şi alte mărunţişuri semnificative ale trecerii ei
prin această lume. Capacul cutiuţei de os se închise peste ea, peste
brăţara de la naştere, peste şuviţă, peste primii cerceluşi, aşa cum le
stătea tuturor bine, feriţi de razele soarelui descompunător. Într-o zi, o
lumină blândă, moale, le perturbă lâncezeala,ce se voia de o viaţă
lungă, parcă cerându-le scuze pentru deranj. Delicat, parcă să nu se
fărâme ceva, o mână tremurândă scoase pe rând amintirile dragi, le
stropi din belşug cu lacrimi sărat-amare, le puse într-o cutie mare de
lemn şi consideră că se păstrează mai bine sub pământ. Visul ei de a fi
obiectul vechi al miresei Teodora dispăru. La fel ca mitul că purtătorii
acestui nume sunt scutiţi de boală. Moneda iarăşi întâlni greutatea
pământului.
Mă întreb de ce zăboveşte lumea asta atât pe lângă
fântână? De ce nu s-or gândi de acasă ce vor? Atât de greu e
să te hotărăşti care e cea mai importantă dorinţă? Nu e oare
cea care nu-ţi dă pace? Cred că dacă mai stau prin preajmă o
să influenţeze cumva destinul gândului pătimaş? Poate se şi
roagă după ce aruncă moneda sau poate se căiesc, poate
invocă divinităţi, deşi ce legătură are acest obicei cu un ritual,
poate spun mantre care să le asigure reuşita. Se mai îndoieşte
cineva de magia acestui loc? Eu nu, dovadă că citiţi aceste
rânduri. Ultima dată mi-am pus o dorinţă la ieşirea din
Chateau Frontenac-Quebec la îndemnul ghidului care
deţinea o informaţie pe care o servea ca sigură că dorinţele
puse la părăsirea castelului se împlinesc întotdeauna. Trebuie
să vă mărturisesc că deja mi-e frică dacă se îndeplineşte acea
dorinţă, aş da orice să nu mi-o fi pus, oricum era pe termen
foarte lung, aşa că mai am timp de respiro, cel putin cât să
scriu aceste proze. Mare vorba aceea „Ai grijă ce-ţi doreşti că
s-ar putea îndeplini!”.
Chiar şi în nopţile astea deschise, metalul monedei
noastre produce câteodată un sunet ciudat de şine zdruncinate.
66
 Schiţe

Memoria involuntară a păstrat amintirea, deşi se pare că

unele organisme au aceasta abilitate de a se apăra prin
ştergerea memoriilor negative. Ghinion pe moneda noastră
că ea nu a fost niciodată organism. Însă prin natura firii ei, a
fost întotdeauna în preajma oamenilor, chiar motiv de
dispută. Copiii sunt colecţionari înnăscuţi, ba timbre, ba
poze, ba porumbei, capace de sticle, monede. Acum nu vă
gândiţi la numismatică în adevăratul sens al cuvântului, ceva
mult mai interesant, monede călcate de tren. Nu stiţi cum
arată una? Vă sfătuiesc să vă înfrânaţi curiozitatea până nu
ajunge în stadiul ei morbid. Aşa sunt unele pasiuni, morbide.
Asfixiată în punga de plastic dintr-un rucsac de adolescent
sportiv, moneda noastră asista la distracţia deloc inteligibilă a acestor
puşti cu tulei, obligaţi zilnic să treacă pasarela spre casă. Iar cum
niciun copil nu face ceva din obligaţie, să nu vă închipuiţi că se
deranjau vreodată să ocolească, când era mult mai interesant să ţâşneşti
razant din faţa trenului, eventual să-i provoci un atac de cord
mecanicului. Şi pentru ca să fie mai interesantă competiţia, mai cu
obstacole, să îngreuneze timpul de reacţie sau vigilenţa, să evite
plictiseala, cine reuşea să aşeze din fugă şi o monedă fix pe şine, era
declarat câstigător, după calcularea timpilor concurenţilor. Iar jocul se
sfârşea doar când atenţia junilor era atrasă doar de vreo prezenţă
feminină, uneori fiind foarte dificil chiar şi pentru cunoscătoarele zonei
să concureze cu asemenea distracţie masculină. Nici măcar nu era
marţi, nici 13, nici nu fusese lună plină, nici vreo conjuncţie malefică,
doar ceasul rău din încrengătura astrală a destinului tânărului
fotbalist, înscris la un liceu cu profil, culmea, feroviar. Poate puţin mai
obosit după antrenamentele pentru o partidă amicală, îşi simţea
picioarele de plumb. Doamne, ce comparaţie, îşi spuse în gând, făcând
cruce cu limba că asociase brusc semnificaţiile plumbului bacovian. Se
minuna de unde şi până unde mai reţinuse el până aproape de casă
cuvintele profei, pe care îşi propusese să o ia în seamă abia în ultimul
an. Dacă ar fi luat în seamă şi ar fi pus cap la cap toate anomaliile
acelei zile, poate ar fi înţeles ceva şi din apariţia ciudată a lui Petru,
67
 Simona Liutiev

copil ce păştea caprele mahalalei orăşeneşti prin zona staţiei de epurare,

iar primăvara mai culegea şi urzici mândre de pe maldărele de
îngrăşământ. Pasarela nu era chiar locul unde să dai nas cu Petru, care
se iscă el însuşi ca un ţap din ciopor „Hai, Miroane, arată-mi şi mie
cum întreci trenul! Uite, vine săgeata!” Şi Miron, ca orice pui de
mascul, nu pregetă să-şi confirme statutul, chiar dacă doar în ochii unui
biet ciobănaş analfabet. În câteva secunde, Petru se dumiri cum taie,
cum arde şi cum se simte o monedă călcata de tren în maximă viteză,
tot aşa cum avu ocazia să asculte, pe lângă glasul roţilor de tren,
pârâitul unui schelet atletic de fotbalist în devenire.
Moneda noastră de cinci asista cum tehnicile de
lansare a dorinţelor diferă de la naţie, la sex, la vârstă, la
statut, la fire. Unii aruncă ruşinaţi şi rapid să nu fie văzuţi, de
parcă li s-ar putea citi gândurile, alţii se dau în spectacol şi
imortalizează momentul, unii pun şi pentru cei dragi, alţii
aruncă cât pot de sus sau cât mai departe să nu se
contamineze parcă de dorinţele celorlalţi, un întreg ritual mai
mult sau mai puţin studiat. Unii se căsătoresc acolo ca gaj al
rezistenţei vieţii de cuplu, alţii sunt aduşi cu forţa şi legaţi la
ochi, unii vin pentru parada modei şi a selfie-urilor, dar
invariabil, toţi se sărută. Asta îi place cel mai mult monezii
noastre, ceva îi împinge pe oameni să se sărute acolo, de
îndată ce se postează cu faţa sau cu spatele la fântână, să-şi
facă legăminte, să-şi reînnoiască jurămintele. E ceva în aer, în
piatră, în geniu, ceva inexplicabil, ce îndeamnă oameni din
toate colţurile globului să se asemene în acelaşi gest simplu,
sărutul la Roma.
Cap sau pajură? Of, iarăşi o memorie auditivă! Oare câte nopţi
se spune că sunt cerurile deschise? Dacă o ţin aşa în fiecare noapte, nu o
să mă mai pot concentra pe ce m-a adus de fapt aici, mă pierd în trecut,
sunt nostalgică. Nu mai e nimic de făcut, aşa cum îi spune şi numele, e
trecut. Doar nu eu le-am purtat ghinion, Doamne fereşte! Am fost şi de
aur, şi de argint şi din aliaj, am fost şi ştanţată şi inscripţionată şi
turtită, am stat în apă, în pământ, în aer. In foc mă pârjolesc cu fiecare
68
 Schiţe

transformare, oare ce o fi în neregulă cu mine? Ce matrice malefică

port? Sunt acreditată cu valoare, mai mică sau mai mare, nu contează,
dar dintotdeauna am avut valoare. Deodată simţi catifeaua verde, se
revăzu valoroasă în mijlocul mesei jocului privat. Trona nehotărâtă,
stingheră printre jetoane. Cap sau pajură? Doar doi la masă, prea
mulţi însă în picioare. Fum gros de trabucuri cubaneze. Un teanc de
chei, cecuri, un ceas şi multe promisiuni. Şi ca bonus ea, moneda de
aur, de la părinţi, tot ce se mai găsise de pe urma lor în maldarul de
fiare arse din jungla unei păduri tropicale. Şi nu a fost cap, nici pe
monedă, nici la moştenitor, aşa cum avea să o dovedească necruţătoarea
ruletă rusească.
Unele călătorii dincolo au fost chiar frumoase. Nu
Dante al vostru, florentinul a scris magnific despre asta?
Dacă nici aici, în Italia, pe fundul celei mai celebre fântâni nu
am dreptul să visez şi să-mi doresc o alta soartă, atunci unde?
Pânza de stele distorsionată nu-i răspundea. Poate că sunetul
e transmis altfel prin apă şi răspunsul îl primeşti în mii de ani
lumină, când doar rugina va mai fi rămas de biata moneda
noastră de cinci. Poate după legile fizicii rugile de aici se
inversează până acolo, sus, în oglindă. Sau poate până atunci
va veni omul oacheş ce-i tot apare în vis cu magnetul şi o va
salva de soarta-i cruntă. Până atunci nu s-a hotărât încă ce fel
de viaţă şi-ar dori, poate şi pentru că nu a cunoscut variante
prea atrăgătoare. Aşa o prinse meditând şi cea de-a cincea
seară sub cer roman, deschis.
Trona pe mâinile reci, slăbite ale unei mame apuse. Victoria
avusese dintotdeauna mâinile reci, problemă de circulatie periferică, însă
acum erau şi reci şi ţepene. Copiii i le aranjaseră împreunate pe piept
aşa cum cerea tradiţia şi vegheau la căpătâiul mamei lor devotate.
Chiar dacă nu mai erau tinerei, nu le venea nici acum bine ideea că au
rămas orfani. Poate că din vina lor a şi avut loc călătoria, căci prea au
crezut în cele 40 de zile şi au întreţinut mitul. Poate nu toate sufletele
călătoresc. Oglindă, sfoară, colac, lumânare lungă cât pentru tot traseul,
costumul ei preferat popular, cozi împletite cum îi plăcea să-şi poarte
69
 Simona Liutiev

părul şi bănuţul pentru vamă. Si a început călătoria. Si sufletul a luat

după el banul pentru a fi vămuit. Si pentru că a jurat confidenţialitate,
moneda nu poate spune exact numarul vămilor ca să nu deruteze şi nici
să încurajeze. Nimic nu ne poate dezvălui, însă a rămas întipărită
undeva, în matricea sa de metal, această experienţă a văzduhurilor.
Mai fusese ea moneda noastră în pământ, dar nimic nu se compara cu
migraţia şi tovărăşia sufletului rătăcit în aşteptarea verdictului. Şi s-a
dus unde se duc mamele devotate, iubite de copii şi întreţinute veşnic în
memorie, altfel nici nu e omenesc să fie.
Acum se simţea întrucâtva familiară acestui loc. Puţin
mai departe, în Piaţa Navona, obişnuise să stea demonstrativ
pe fundul unei huse de vioară. Măcar era mai cald, mai
confortabil, chiar dacă nu era aşa înghesuială ca aici deşi
poate bietul artist şi-ar fi dorit. Se pare că nici lui nu-i
adusese prea mult noroc de abundenţă. Deşi scripca lui
răsuna mai frumos decât apa din gurile leilor, deşi era zonă
consacrată de artişti, mai cu seamă pictori, pe Giuseppe
parcă îl aude şi acum. Oare s-o fi mutat aici la Fontana? Nu
pot fabula chiar în halul ăsta, e prea real. El e! Numai el
cânta şi noaptea la stele!
Nu ştia să spună cum ajunsese Giuseppe artist stradal, când
mânuia aşa de profesionist arcuşul, nici nu era important atâta timp
cât el era fericit cu forma lui de artă. Impărţea mereu agoniseala cu
oameni sau animale, însă pe ea nu se îndurase să o înstrăineze
niciodată, era prima lui monedă, primul semn de apreciere şi hotărâse
să o păstreze până la sfârşit. De unde să ştie boemul nostru că avea să-
i fie furată de un individ oacheş, aproape asemănător cu cel la a cărei
revenire visa insistent moneda noastră. Or exista coincidenţe, însă nu
toată lumea crede în ele.
Zile ploioase de primavară şi extrem de triste. Dupa
600 de ani un nou Papă renunţa la scaun. Toată agitaţia de la
fântână se mută în Piaţa San Pietro. Toţi ochii caută un fum
alb ridicându-se prin ceaţă. Omenirea are nevoie şi de o altfel
de dragoste, de sprijin. Un an deosebit, 2013, anunţat cu
70
 Schiţe

surle şi trâmbiţe, fel şi fel de premoniţii, agitaţie care începe

să se simtă şi sub undele fântânii. Vigilenţa carabinierilor a
mai scăzut sau e distribuită. Poate moneda noastră are o
şansă la schimbare de destin. Pentru toţi se anunţă schimbări
majore anul acesta. Poate, poate..
De departe, experienţa din America Latină a fost cea mai
stranie. Mina din Columbia, din ţara smaraldelor şi culmea, a sărăciei
şi a multor atrocităti. Copii scormonind în galerii după pietre verzi şi
visând îndrăzneţ cai pe pereţi, poate tot verzi sau, altceva, la fel de
dorit, tot verde. Manuel nu îşi vedea visele din cauza ceţii ca de
funingine care-i zugrăvea chipul muncit precoce. De exploatare de
minori nu s-a auzit până acolo sau dacă cineva a auzit, tace că-i mai
rentabil şi foarte puţin problematic. Nu a spus la nimeni când în
pereţii galeriei şubrede a găsit un ban cu o piatră în mijloc. Nu era
verde, aşa că nu putea fi valoroasă şi nu avea de ce să o predea
exploatatorului. Stia că nu o poate valorifica, însă se gândi să o
păstreze amintire din pruncia greu încercată. A curăţat-o, însă cu
niciun chip nu a reuşit să scoată două piese din ea, metalul şi piatra
erau indestructibile. Rachella i-a spus odată că i-a apărut în viziuni că
el ar avea piatra lunii pline, sâmburele Universului, însă Manuel şi-a
permis să râdă de capacitaţile ei extrasenzoriale, ceea ce nimeni în
comunitate nu mai făcuse. A doua zi, nimeni nu l-a mai văzut pe
Manuel, nici viu, nici mort şi o groază de legende se ţes şi azi în jurul
acestui tânăr, cum că ar fi ajuns chiar pe Lună şi el ne-ar zâmbi prin
pata neagră ce întunecă astrul, căci nu apucase nici să-şi spele chipul.
Hotărât lucru am o fixaţie cu fizionomiile închise la
culoare. Manuel, dragul meu, dacă tu eşti pe lună acum când
mă uit la tine, fă ceva şi scoate-mă de aici, că nu sunt în stare
să îndeplinesc dorinţa ce mi s-a lăsat în seamă şi îmi e tare
ruşine dacă dau greş şi de data asta! Mai ales acum, când sunt
cea mai nesemnificativă monedă, din cel mai ieftin aliaj. Pot
să jur că prin tehnologiile astea noi am fost separată de tot ce
am avut odată valoros, nu mai am nici praf de piatra lunii, nu
sunt nici măcar din cupru, nu poţi cumpăra nimic cu mine şi,
71
 Simona Liutiev

cu toate astea, nu pot să nu mă abţin să mă gândesc că iarăşi

port ghinion.
De ce te dai bătută? Mie mi-ai adus atât noroc, mi-ai schimbat
destinul sumbru, m-ai înălţat unde nici nu visam, de ce te desconsideri?
Nu valoarea materialului contează, ci intenţia omului ce te-a însărcinat
să-i porţi dorinţa e mai presus de firea ta. Singură poţi să te schimbi!
Ce dacă ar veni cineva cu un magnet să te tragă de pe fundul fântânii?
Crezi că ţi-ar garanta o existenţă mai strălucită? Ai face parte la
infinit dintr-un lanţ de întâmplări aleatorii de care te-ai simţi mereu
vinovată. De ce să nu faci ceva bun în viaţă? Femeia aceea nu ţi-a cerut
ceva pentru ea, nu ţi-a cerut averi, nu ţi-a cerut sănătate, nimic mai
presus de puterile tale. Nu ţi se pare cumva că eşti ruptă din clasicul
„Red violin”? Nu îţi asumi răspunderea pentru ce ai trăit? De la lume
adunate şi iarăşi la lume date… atât ţi-a cerut. Iar dacă după asta
vine veşnicia, cu atât mai bine! Ai reuşit, dar măcar te-ai oprit! Nu tu
eşti importantă, nici măcar dorinţa, omul şi sufletul său, asta
garantează împlinirea unei dorinţe!
Dragilor, distrug acum un mit. Eu am aruncat a doua
oară o monedă care nici măcar nu îmi aparţinea, cea mai
mică monedă cu putinţă, nici măcar o monedă naţională. Mai
mult, nici nu sunt convinsă că era de cinci, parcă era chiar de
un eurocent, însă visul meu a fost să câştig un premiu de
creaţie, să scot o carte. Iar acum când voi mă citiţi puteţi să
concluzionaţi dacă relevarea unei dorinţe împiedică împli-
nirea ei. Căci dacă eu cred asta, indiferent că o pun în
spinarea unei biete bucăţi de aliaj străin, ieftin şi, indiferent
că eu sunt a şaptea poveste, cred că toate s-au făcut în şapte
zile! Si, ce e cel mai straniu, e că voi veţi cunoaşte răspunsul
înaintea mea.

72
 Schiţe

Fără-de-care-nu-se-poate

Bunicului îi plăcea să plângă sâmbătă seara. Bunicii îi

plăcea să-l vadă cum plânge. N-a plâns niciodată din cauza ei
sau, cel puţin, nu evident.
Şapte decenii trecute împreună, nu l-au stârnit pe
unchiul Sande. Satul îl ştie de sensibil. Când se-nşiră tutunul
la uscat, când depănuşezi la clacă, când dormitezi sub căruta
măgarilor fost C.A.P.-isti, nea Sande-ţi cântă. Preferatul lui:
„Bordeiaş, bordei, bordei”. Răsună Bărăganul.
Nea Sande trădează. De ceva vreme s-a dat cu
necuratul. Mai exact, de joi, de când s-a întors de la talcioc.
Mâna măgarii nevoie mare pe uliţe, mai abitir ca de obicei.
Duduia uliţa mai tare decât de mersul bivolilor, gâştele
învăţau să zboare când dădea Sande un tuşti cu biciuşca. De
când fusese ajutor de şef de post în comună îşi înmatriculase
căruţa KGB. Visuri de tinereţe dintr-un război pierdut. Nu
putea uita că se întorsese pe jos din Tatra. La Sfat, lângă
fântâna cu scripet, Iulica, fata ce-o luase acasă cândva, nu-l
recunoscuse. Acela fusese şi momentul când şi-a luat cărută,
convins că mersul pe jos nu face neapărat piciorul frumos.
La câmpie, toţi sunt silueţi.
În joia ciumată luă tot şareta, chit că târgul se ţine
aproape şi că el se lăuda cu o casă la şuşá. Sande nu-şi mai
încăpea în ilic de fericire. Găsise drăcia rusească, „cutia
neagră”. Nu trebuia să mai asculte doar bulgarii. Şi, în sfârşit,
urca o treaptă închipuită lângă Sofronie, chiaburul. Doar el
avea în sat cutie şi maşină. Sande nu era de felul lui invidios,

73
 Simona Liutiev

doar că, Iulica-şi cam făcea cale bătută, vorba aceea: „la omul
care mi-i drag/ treabă n-am, dar drum îmi fac”.
Iulica fusese cea mai frumoasă fată din sat. Nici acum
nu ştia să spună Sande cum de-o luase tocmai el. Exista o
explicaţie, pe care însă Sande se încăpăţâna s-o uite.
Sprintenă şi şovăielnică, ca o iadă de câmpie, trebuia ţinută-n
interes, că doar nu în laţ. Atracţiile nu erau multe, dar
ghimpele de Sofronie, exact ca ciulinele de Bărăgan, nu se da
dus din sat decât iarna, undeva la bloc, la copii. Toate
frumuseţile satului se strângeau sâmbătă seara la Sofronie şi
veneau acasă transfigurate şi moi.
— Olé, Sande, ce-mi văzură ochii!! Mai văz şi eu
lumea de la capitală, ce trai vieţuiesc ăia, Sandeeee! Ce
toalete, Sandeeee, ce viaţăăă! Aşa vorbea ea, muzical spre
jeluit, cunoscută pentru vocea-i de mierliţă şi prinsă ca
bocitoare la fiecare necaz. Dar, nu mă dau pe o mie ca alea,
să ştii, mă!
— Taci, fă, ce-ţi împuiaşi capul cu prostii!?
Nu ştia Sande ce-l aştepta. Iulica prinsese gust de nou.
Urmă drumul Turnului, Ruşilor, Drăgăşanilor, oriunde se
ţinea bâlci. Sofronie îi deschisese lumea. Toată săptămâna
gravita în jurul serii de sâmbătă, când era de acum
amfitrioană în casa cu antenă. Nimeni nu ştia să spună ce
prindea Sofronie cu platoul ăla mare de pe casă, pus peste
bolta de viţă, dar trebuia să fie minunăţie mare, dacă doamna
părintelui, cucoana primarului, învăţătoarea, doamna
miliţianului, toate-şi lăsau ograda baltă şi soţii în iatacuri
neîncălzite, şi-şi croiau drum spre casa cu ţignal.
Sande nu fusese niciodată de râsul târgului şi nu voia s-
o păţească acum, la bătrâneţe. Nu bea tutun, nici bragă, nu
stupea, nu ocăra şi, cu o asemenea reputaţie, nu putea să
poarte coarne. Nu fusese niciodată chitros, nici nu-şi putea
permite, căci obrazul subţire şi oacheş al Iulichii, cu
cheltuială se ţine. Se ţinea, căci de acum, Sande al nostru se
74
 Schiţe

înţelepţise şi-şi puse-n aplicare planul de criză. Pensia de la

colectiv era ruşinea ţării, dar omul nu mai suporta să asculte
singur cotele apelor Dunării pe bulgăreşte. Primarul, popa,
miliţianul, poate nu aveau experienţă cum să-şi ţină nevestele
acasă, chiar dacă la altele erau ei destul de imaginativi, aşa că
tot greul cădea pe el. Ştia că poate. La nevoie, îi scot şi coasta
de drac, dacă trebuie, obişnuia să-şi repete-n gând. Tot o
aduc eu în bătătură! Trebuia să joace tare.
Sofronie era de partea nevăzută. Oamenii de la câmpie,
chit că zic la muşuroi deal, au o mare cultură cu vârcolaci.
Observase şi Sande amănunte. Când se întorcea Iulica de la
chermeză avea părul sculat pe mâini, baticul nu-i mai stătea
pe frunte, prizele, clanţele o pişcau, radioul cârâia, îşi freca
dinţii-n somn, îşi vopsea părul alb cu zeamă de frunză de nuc
fiartă în apă de ploaie, îi răsărise aur pe degete, poftă de
mâncare nu mai avea şi deci, ce rost să mai gătească pentru o
gură?
Sande spărgea o lubeniţă pe prispă, în compania
muştelor avide de dulce şi aşa-şi mai îndulcea şi el viaţa.
Bătătura strălucea de curăţenie. La cinci dimineaţa, înainte să
se ridice praful câmpiei, Iulica mătura curtea animalelor,
prispa, faţa porţii şi juma’ de drum din dreptul ei. Destul de
repede apoi, porţile se deschideau şi pentru maşina lui
Sofronie, care se oferea de ceva vreme să facă diverse servicii
prietenului său, Sande. Cu greu, Sande mută căruţa, să
elibereze locul pentru parcare deşi era destul şi pe uliţă.
Coarnele-l trag sub greutatea lor, îi modifică mersul, statura,
nu mai poate ţine capul drept, nu mai poate privi decât
ţărâna. Vara trecuse greu. Noroc cu nepoţii care-i mai uşurau
zilele. Iulica fusese cam încurcată. Sande avusese antene cât
fuseseră nepoţii în vacanţă:
— Bunicule, Sofronie mi-a dat bani să-mi cumpăr ce
vreau!

75
 Simona Liutiev

— Bunicule, Sofronie nu are bani de haine, de stă în

ismene prin casă de faţă cu musafirii?
— Bunicule, nu mă mai trimite la Sofronie, că mă
atinge într-un anumit fel!
— Bunicule, mamaia s-a dus cu o fată la buda-n
fundul curţii şi cred că a bătut-o până la sânge, dar nimeni nu
s-a băgat şi a ieşit cu o pungă de resturi...
Sande-nghite până face infecţie în gât, apoi îşi dă
seama că gâtul trebuie să fie cel mai puternic ca să poată
ridica privirea cu coarne cu tot. Incepe cu mişcări uşoare,
circulare, stânga... dreapta... privirea-n ceruri ca pentru-ndu-
rare, ochi imploratori, apoi închişi şi, când se simţi fortifiat,
deschise cufărul, luă economiile de la C.A.P, înjugă
magăreţele şi, în joia cu târgul, se dădu cu nevăzutul. Cum
văzu cutia mare, neagră, în zona cu ruşii, o luă, dar nu pe
negândite cum ar crede unii, ci îndelung rumegat. Nu-şi mai
aminteşte cine a ridicat-o în căruţă, cine a aşezat paiele
dedesubt, cine a învelit-o cu pleduri, cât a durat tranzacţia.
Parcă o luase de la capătul pământului. Oricum părea răsărită
din pământ, special pentru el. De cum o văzuse ştiuse că pe
el îl asteaptă, aşa cum ştiu miresele când îşi văd prima dată
rochia. Niciodată nu fuseseră cutii de vânzare la ei în sat. Şi
rusnacul avea o poveste frumoasă de care nu te mai săturai.
O depănase pentru el, o ştiau toţi vânzătorii, trebuia s-o audă
şi Iulica. Era ca un destin fatidic, pe care însă Sande n-a avut
urechi s-o audă. Sande-l luă acasă pe rus să-l cinstească
pentru ce credea el că era salvarea căsniciei şi să se asigure că
n-a pierdut ceva din splendida poveste.
— Iulico, scoal’, fa, din somnul de frumuseţe, că avem
musafiri!
— Ssst, păi cum aduseşi Sande aşa om fără să deretec
oleacă? Mă stupe lumea dacă află, exageră Iulica, ordonând
încă o dată laiţele de pe tronuri. Că uitai să vă spui, cu gândul
la ziua ultimă şi pentru că aveau copiii aşa departe, oamenii
76
 Schiţe

noştri îşi făcuseră pomeni de vii, îşi cumpăraseră două

minunăţii de tronuri, îşi turnaseră bolţi betonate cu poză,
încrustate doar cu data naşterii, cu garduleţ, tot tacâmul. Iar
duminica, după ce-şi etala talentul în corul bisericii,
probându-şi glasul de mierliţă în faţa enoriaşelor mai puţin
înzestrate cu acest dar, Iulica urca dealul cimitirului să
smulgă afurisitele buruieni ţepoase de câmpie. Vasăzică nu
suporta să urce bălăriile pe ea, încă de când nu-şi schimbase
domiciliul. Nu înţelegea cum alţii îşi îngroapă bunii direct în
pământ. Oameni fără suflet!!
Dacă v-aţi făcut o idee despre mania curăţeniei, vă veţi
da seama cât de pe dos i-a venit Iulichii să primească
musafiri, joia, la vreme de siestă.
Cafeaua, noua licoare procurată de Sofronie de la turci,
zăcea făcută de dimineaţă. Şi, cam atât. Deşi simţea că o
strânge în capul pieptului când o bea, cică de la glandă, îi
spuseseră de la dispensar, nu se lipsea de licoare. Avea să ţină
şi de sete şi de aperitiv. Doar era lucru rar. După caz, o să-i
explice musafirului cum se soarbe aşa o raritate.
Vă spuneam că Sofronie se dădea dus iarna din sat.
Avea şi el o fată de la răposata nevastă, care se căpătuise
bine, pe la oraşul de la baltă, avea o staţie de gaz, bodegă şi
parcare pentru tirurile cu turci. Şi ce de aur şi ce de minunăţii
mai aducea, cum n-avea nimeni în sat! Aşa se aprinsese şi
gustul Iulichii pentru aur şi cafea.
— Hai, fa, deschide uşa de la salon că nu-l putem băga
prin spate! Auzi, Iulico!?
Femeia apăru ostenită şi trasă la faţă, dregându-şi
broboada cu păuni cât să i se vadă vopseaua din păr.
— Acuşi! Vai de zilele meleeee, Sandee! Ce făcuuşi, tu,
băiatulee? Iar mă băgaşi în gura satului să mi se ducă
pomina? Trebuie să ne luăm un jigodei, să ferecăm bine
porţile, că mi se mută lumea-n casă, vai, amar, zilele meleee!

77
 Simona Liutiev

— Da’, potoleşte-te, femeie, puchea pe limbă, vorbeşti

ca apucata! Haida, zi, recunoaşte, e mai mare ca a lu’
Sofronie?
— Cutia?
— Pai, da’ ce, fă?
— A, păi e, da’ ... depandă..
— Depandă de ce?
— Câte prinde, canale, varietate, ce ştii tu? Matale, bre,
omule, i-ai vândut marfă bună?
— Roman Moldovan mă recomand, saru’-mâna!
— Naţie?
— Îi decide dumneata după ce ţi-oi povesti, dă-mi
oleacă răgaz să-mi trag sufletul. De departe îl mai car, dar acu
ajunsei la capătul drumului, dacă nu mă-nşeală cărţile.
— Vorbeşte pe înţeles, omule! Ilastric, ace, papiote,
pleduri, ce mai ai?
— Eu mi-s bişniţar cucoană, nu rudar.
— Păi, nu ziseşi Sande, că-l luaşi de la ruşi?
— Fă, tu crezi că eu-i cătai la bolitin? Ruşi, moldoveni,
nici ei nu ştiu, ce crezi, stai şi ascultă, ce salţi ţonţoroiul, că
ne ameţeşti. Adă o lubeniţă dacă tot n-ai stare!
— Da’... cafiaua?
— Dă-o... s-o dau de cafea, că se cufure omul!
— Hai, bre, spui povestea? Că mă ţii din lucru, se făcu
ocupată Iulica.
— Da’, ce lucrezi tu, fă? Nu mă face să te ruşinez de
faţă cu musafirii. Hai, băiete, ia o lubeniţă să te răcoreşti, e
arşiţă şi toamna aici. Ador, sfârşitul verii la câmpie. Cum e la
voi?
— Nu mă întreba de vreme, că mă jigneşti. Or’ n-avem
ce vorbi?
— Cum spui tu... acu’ n-ai de ce te supăra.

78
 Schiţe

— Că mă întrebă dumneaei şi nu e frumos să nu

răspund, român moldovean, cum vă sună mai bine. Din
Tiraspol, prin adopţie, sufletul mi l-am completat acolo.
— Adică rus?
— Femeie, clanţa moale şi ascultă, d’aia ţi-a dat
Dumnezeu două urechi şi doar o gură.
— Omul se naşte acolo unde îi e soarta, zic bătrânii,
dacă pleci, iţi tot cauţi soarta. Şi eu o caut pe a mea. Da, cred
că e aici.
— La mine-n casă? Ce tot zice ăsta, Sande?
— Ascultă fa şi taci, ultima dată îţi zic!
— În satul ăsta. Unde-oi da cutia acolo e şi Sveta.
— Cineee???Ce nume e ăsta?
— Svetlana, bat-o norocul, că nici acum n-o pot vorbi
de rău, m-a târât prin raioanele din Tiraspol. Aveam doar 17
ani când m-am luat cu ea. Cât am mai iubit-o! Vă văd oameni
aşezati, mă înţelegeţi dumeavoastră.
— Eu, nu înteleg... Apoi văzu palma lui Sande ridicată
ca după o muscă şi nu mai continuă.
— Eu mi-s ţigan de fel. Ea, fată de colonel,
asistentă, mi-a făcut un fecior frumos, Leo, uitati-vă, e leit
mă-sa, când plânge transpiră la buza de sus. Am minţit
pentru ea, am furat pentru ea, am făcut casă frumoasă, am
luat televizor.
— Ce e ăla? vorbeşte româneşte acum!
— Bă, voi sunteţi năuci sau vreţi să mă derutaţi? Că
dacă e vorba să mă luaţi la mişto, nu mai şăd o secundă la voi
în bătătură. Păi asta neagră, la care-i ziceţi cutie, ce tocmai
v-o dădui, ce e? Or nu vă spusei că-i blăstămată?
— Alei, Sandeee, băiatulee, ăsta mă sperie. Ce naţie
mi-ai adus tu mie-n prispă?
— Cum vă povesteam, la noi în şatră, nu aveam
televizor, nici televiziune, dar ea, cucoană, la dispensar afla
prea multe. Şi cum să mă las eu mai prejos? Am luat
79
 Simona Liutiev

televiziune, bat-o soarta, că mi-a ruinat viaţa. Dar să-ncep cu

începutul.
...........................................................................................
— Mamă, l-am visat aseară pe tataie Sande. Cred că
unde i-am auzit pe Clejani la o emisiune cu „Bordeiaş”. Ştii,
mamă, uneori mi-e dor de el. Tare cuminte mai era, săracul!
Şi povestea aşa frumos de plângea şi el! Cum reuşea să cânte,
să joace şi să plângă aşa deodată!
Ştii când s-a dat drept Moş Nicolae? Am şi acum
bluziţa aia roşie cu steluţe de zăpadă. Avea gusturi rafinate.
Tot ce a ales el în viată a fost frumos. Numai cutia...
Dar vezi că mamaia n-a schimbat-o? Şi azi se uită tot la
televizorul ăla, chiar daca prinde doar două posturi. Cred că
s-au iubit. Tu trebuie să ştii mai bine, ai fost copilul lor.

80
 Schiţe

Pui de nor

Cumva, nici el nu ştia cum, Pui de nor ajunsese la

mijlocul disputei dintre frontul sud-vestic, presionar scăzut, şi
cel polar-nordic, fronturi care terorizau Europa în plină
primăvară, după aproape 100 de ani. Aventura lui stătea să
înceapă, anunţată de balansul destul de larg al acestui pufişor
destul de firav pentru realitatea dură în care se văzu capturat.
Nu se temea de autostrada aeriană care, brusc, era mai
liberă decât în alte dăţi, însă nu putea să nu se întrebe spre ce
îl duce destinul lui scurt de ghem de nor. Nici nu apucase să-
şi cunoască bine rădăcinile atmosferice, că se şi trezi în
vâltoarea vieţii aeriene ce-i fusese predestinată şi la care se
părea că se dedicau toţi asemeni lui. Dintr-un motiv oarecum
necunoscut, nu prea îşi întâlnea coaerienii prin această parte
de lume unională. Pesemne, Mama Natură, în care se
încredea încă deplin la această vârstă, îi rezervase o viaţă
aparte aşa cum se cade unui specimen însemnat, cum îi
plăcea să se considere. Nu îşi punea încă problema ce i-o fi
apucat pe fraţii lui de şi-au ales zone mai calde, când şi
aceasta era de o frumusete rară, lanţuri muntoase înzăpezite,
reţele de apă ce respirau printr-un polei subţire, parcele albe
bine secţionate. „Prea mult alb”, îi trecu fugar prin minte,
mai mult râcâit de orgoliul că nu face notă discordantă, că nu
iese el în evidenţă aşa cum i-ar fi plăcut. De ce Mama Natură
nu s-a gândit să-l cadorisească măcar cu o fişă a postului
înainte să-i dea drumul în lume fără o instruire prealabilă? De
unde să ştie el ce are de făcut dacă nu poate imita, aşa cum
fac toate făpturile la început de drum? Increzător în

81
 Simona Liutiev

instinctul lui de nor, se lăsa purtat mai departe de curenţii

furioşi care nu mai pridideau să-şi revendice teritoriile astea
spectaculoase, parcă plătind nişte poliţe.
Se opri undeva în Estul nu foarte extrem, unde i se
păru că oamenii nu vedeau decât două culori, roşu şi
portocaliu, deşi peste tot era alb. Omuleţii, păreau terifiaţi de
ceva şi ţintuiţi pe la casele lor de nişte hărţi numite coduri,
marcate numai cu roşu şi portocaliu. Puţinii care se
aventurau în splendoarea de afară erau aprig încercaţi şi
munciţi peste poate de cei care dădeau aceste avertizări.
Nicio bucurie nu străbătea pe feţele lor. Pui de nor se gândi
o clipă că poate asta îi era menirea, trebuia să aducă viaţa în
sufletele acestor nefericiţi care au ajuns cumva la
performanţa să nu se mai bucure de minunile naturii care-i
susţine şi-i suportă.
Obosit, poposi deasupra unei clădiri impozante cu mii
de ferestruici, cocoţată undeva mai la altitudine, într-un
orăşel de la poalele unui lanţ muntos. De ce a ales locul ăsta?
Păi poate pentru că aici nimeni nu se uita la televizor sau
poate pentru că aici trona culoarea lui preferată, albul? Sau
poate din diverse alte motive care i se vor dezvălui sau ni se
vor dezvălui într-un final, căci nimic în viaţa asta, chiar de
norişor, nu e întâmplător. Cel mai evident motiv e că acolo
cineva adunase puişori de om, iar pui la pui trage, chiar dacă
de specii diferite. Nu cunoştea bine motivele pentru care acei
omuşori nu stăteau pe la casele lor alături de părinţii terifiaţi,
poate că aşa era mai bine pentru ei, să-i protejeze de spaimă,
deşi nicăieri în lume nu auzise că îi e mai bine copilului
altundeva decât lângă părinţii lui. Cumva, din străfundurile
pernuţelor lui de aer tulbure, simţi un imbold cum că aici e
locul lui, aşa că mai coborî din altitudine ca să nu aibă
surpriza celor doi fraţi atmosferici supăraţi care să-l smulgă
cumva din locul predestinat.

82
 Schiţe

Cea mai bună decizie de până acum, căci de la

adăpostul de unde se găsea, putea observa foarte bine,
furnicarul de liliputatani gălăgioşi. Atâtea armonii, atâtea
timbre, atât de diferite de cele ale naturii aeriene! Pui de nor
nu işi dădea încă seama ce stări transpun aceste sonorităţi
mai mult sau mai puţin armonice. Era aşa de interesant de
urmărit, încât pentru o vreme chiar ignora faptul că nimeni
nu-l văzuse deşi era singurul specimen pe bolta unui cer
cristalin, geros, iar asta trebuia să fie un semn pentru cineva
mai relaxat, dar, dintr-un motiv încă nerevelat lui, nici puii de
om nu erau relaxaţi, deşi, ca şi el, erau la început de drum şi
nu ar fi trebuit să fie atât de împovăraţi.
E drept că nici lui nu i se spusese nimic din ce îi
rezervă viitorul, dar aceşti pui de om parcă ar fi ştiut ceva,
chiar dacă nu în portocaliu şi roşu, ceva diferit, care îi făcea
mai sperioşi, mai neîncrezători.
Presiunea punea stăpânire pe Pui de nor, şi nu era cea
atmosferică, era evoluţia sa fiziologică, întâi se îngreuna, apoi
se rarefia în chemările apusurilor ardente ale oceanului. Nu
ştia exact cât va dura procesul, poate ăsta era şi farmecul
vieţii de nor, ştia doar că trebuia să-şi îndeplinească menirea
până devenea vârtos, căci altfel nu se mai putea întoarce să
se risipească în minunăţia apusurilor marine, mai ales dacă
avea să se îngreuneze cu vreun suflet călător. Presat de timp –
acest ceas al lumii – decise să mai scadă din altitudine, până
la riscul pericolului, aproape de hornurile clădirii, să nu aibă
niciun dubiu că înţelege bine freamătul şi frământarea
sufletelor-pui, total străină de a lui, la o primă impresie.
Era şi acolo un alb, dar unul special, dezolant, rece,
încremenit, încălzit doar de suflul rapid agitat al puilor de
om, precipitaţi peste fire. Oare de ce îmbâcseau aşa rapid
aerul aceste creaturi firave, oare de ce inimioara lor o lua aşa
la goană, oare de ce plămânii lucrau mai rapid aerul rece,
spre ce se grăbeau ei oare când aveau atâta viaţă înainte? Sau
83
 Simona Liutiev

nu aveau? Un junghi săgetă străfundurile rarefiate ale

constituţiei lui incipiente. Un început de revelaţie divină. Ce
legatură avea el cu divinitatea, un biet pui de nor, cum să i se
pună lui în cârcă o asemenea răspundere? Cineva de acolo
ceruse oare expres să călatorească cu el spre minunatele
apusuri, vreun pui de om avea în plan să ascundă după el
astrul zilei? Şi dacă da, cine? Cum va şti? Mister nerevelat
încă. Tot ce ştia Pui de nor era că dacă va zări în depărtări
vreun fârtate de-al său vârtos, e semn că el trebuie să se
îndrepte spre zona zămislirii lui, aşa cum toate pe lumea asta
se întorc la matcă. Deocamdată, scrutând depărtările, cerul
era oglindă neciobită, cristal aspru, doar el netrebnicul
îndrăznise să se abată, pentru o treabă foarte grea, se vede…
Dacă ar fi ştiut, poate ar fi putut refuza, deşi se pare că
tocmai constituţia lui firavă i-a permis să fie selectat pentru a
căra un suflet, tocmai el, novicele, să fie înhămat la aşa
sarcină grea, ce nedreptate! Of, iartă-mă, Mamă Natură, nu
am dreptul să cârtesc, mi-a scăpat un gând doar, nu se mai
întamplă, tu ştii mai bine! spuse Pui de nor resemnat-spăşit,
regretând că nu şi-a stăpânit gândurile învolburate. Tot ce
spera acum era să nu fie taxat pentru aroganţă şi işi promise
că tot ce va face va fi să şteargă această neplăcută impresie ce
o lăsase Creatoarei. Îşi spori astfel vigilenta şi îşi propuse
câteva zile exclusiv de observaţie, fără a-şi permite vreo
cugetare măcar.
Aşa observă cum micile suflete obosite de suflu, se
avântau în vâltoarea vieţii, erau copleşite de planuri pe
termen lung pe care le negociau cu organismul lor beteag în
fiecare secundă. Nici el nu avusese atâta voinţă în aceasta
călătorie câtă simţi la acele pachetele limitate de carne. Pui de
nor a ajuns împins, ajutat până în această extremitate de
lume, mânat de destin şi îşi închipuia că aşa se trag sforile la
toate nivelele. Era derutat să vadă cum unii, în micimea lor,
se înverşunează să îşi susţină punctul de vedere, aproape
84
 Schiţe

egoist trag de sfoara vieţii lor, o înnădesc cu de la sine vrere

şi cu puţinele puteri, susţinuţi de un sentiment numit
dragoste. Deşi îşi propusese să nu reflecteze nicicum, Pui de
nor fu încercat de o senzaţie stranie, greu de definit, el care
nu cârtise sorţii, se simţea cumva singur. De la creaţie
avusese o părere prea bună despre el, poate, şi nu suporta
termeni de comparaţie. Ce prostie să mă găsesc tocmai acum
să mă compar cu aceste creaturi demne de milă! Ce dacă sunt
singur? Sunt liber, uşor, simpatic, folositor! Mă şi mir că nu
m-au remarcat până acum. Ei nu pot pluti, ei nu văd cât văd
eu, de ce aş vrea să fiu ca ei? Doamne ce prost sunt! Cu toate
astea o stare de tristeţe îl cuprindea, se simţea din ce în ce
mai greoi, păturile lui se îndesiseră şi parcă simţea şi o doză
de îmbâcseală între straturile odată aerate. Cred că mă
molipsesc! Ce o fi cu mine? Ah, cum de nu m-am gândit
până acum? Evident! Luna asta plină mă agită atât! Tot ce
trebuie să fac e să aştept cuminte să treacă, nu mă pot pune
cu ea. Acum ştiu şi de ce sunt prichindeii ăştia atât de agitaţi,
îngrijitorii atât de nervoşi, părinţii atât de închistaţi. Să le
spună şi lor cineva! O să mă odihnesc cuminte la o fereastră
până îşi face de cap grandioasa asta. Pui de nor îşi adună
faldurile şi se aşeză la singura fereastră deschisă, luminată
palid dinăuntru şi magnific dinafară. Nu ştia cine face risipă,
oamenii sau astrul. Se vehicula o idee trăsnită cum că s-ar
face economie dacă s-ar tăia lumina în nopţile cu lună plină,
acum lui Pui de nor nu i se mai părea atât de trăsnită.
Nopţile astea sunt stranii şi mult prea silenţioase. Unde a
dispărut agitaţia de peste zi? Cum pot trăi oamenii ăştia în
două dimensiuni aşa de diferite, ziua se risipesc şi noaptea îşi
încarcă bateriile? Apropo de odihnă, nu că aş fi prea obosit,
dar dacă tot am intrat în lumea lor, frumos ar fi să mă aliniez
cutumelor lor.
Liniştea stranie a nopţii îi fu tulburată de un respiro
abia sesizabil, firav, la graniţa dintre lume şi apusuri.

85
 Simona Liutiev

Concentrându-se cu toate faldurile, Pui de nor sesiză chiar

sub el, lângă geam un pui plăpând, asudat. Şi el ca nor era
format din apă, dar parcă nu era aşa vizibil. Ştia că asta are în
comun cu oamenii, cantitatea mare de apă din conformaţie,
dar în ambele cazuri asta nu se vedea cu ochiul liber, la
niciunii. Exceptându-l pe acest pui de om, care parcă era
decis să se lepede de materia lui constitutivă. Nimic din
suferinţa, aşa cum citise Nor în cărţile astrale că ar fi proprie
oamenilor, din contră, o seninătate, o îmbrăţişare, un adio la
combustie, o recunoştintă, O BUNĂTATE, o înţelegere mai
presus chiar de cea a lui Nor, un dor de apusuri, de boare, o
nerăbdare.
Uf, iarăşi fiorul ăla! Am început să-l simt din ce în ce
mai des! Îmbătrânesc şi devin sentimental sau asta e urmarea
amestecării printre oameni? Copilul asta e excepţional! Nu
urlă, nu e mânios, nu se agită, nu i s-a întunecat privirea.
Doar dragostea îi strânge inima în chingi că ştie că poate unii
nu vor întelege curând decizia lui şi vor suferi, dar lui îi va fi
atât de bine! Va fi pavăza soarelui, va oferi cele mai
spectaculoase imagini cereşti, va veghea şi îndruma vieţile
celor dragi, celor care l-au dorit şi care l-au ţinut agăţat până
acum. În liniştea încremenită de răceala nopţii, cu atenţia
încordată la maxim, putu distinge suspinul divin şi auzi încă
o dată acel cuvânt ce-i va rămâne pururi străin: „Vă iubesc!”
Apoi suflarea încetă, aburul cald nu se mai sesiză,
semn că apa vie se evaporase din materia carnală . Un val de
căldură îl cuprinse pe Nor. O fierbinţeală necaracteristică îi
învăluia faldurile şi astfel nu se mai putu menţine la nivelul
ferestrei, se trezi plutind, rivalizând cu luna, pe care,
preventiv, o ocoli.
Odată cu uşurimea lui, Nor, simţi un amalgam de
sentimente noi, care îl înălţau şi mai tare. Era mai uşor ca
niciodată, în pofida vârstei. Ceva îi spunea că şi oamenii pot
zbura, că şi oamenii sunt uşori, sunt liberi. Şi aceste creaturi

86
 Schiţe

uneori demne de milă, au la îndemână unelte cu care pot face

şi fi tot ce îşi doresc, au visuri, au imaginaţie, pot pluti în
voie, pot iubi, se pot face iubiţi, iar spre deosebire de nori,
ştiu cum să rămână în memoria celorlalţi, ştiu să dăinuiască şi
după ce şi-au spus adio.
Călătoria spre ocean decurse într-o tăcere continuu-
contemplativă, Nor procesa ce învăţase, iar sufletul pasager
se bucura de uşurime, de înălţimi, de spectacolul noii lumi. O
nouă zi şi atenţionările încetaseră, oamenii se mai liniştiseră,
primăvara era anunţată şi aşteptată prin toţi porii, fronturile
atmosferice nu le mai perturbară calea. Nor era acum vizibil,
cerul se înseninase.
Chiar dacă amândoi se îndreptau spre rarefiere, erau
fericiţi. Îşi împliniseră destinul. Visul putea începe, un vis în
care ei se jucau de-a copertina pentru unicul, cel mai dorit
astru al zilei, şi asta vor face de-acum înainte: ziua vor alerga
în voie printre particulele de viaţă, uşori, invizibili, joviali,
seara se vor pune paravan în fel şi chip în faţa soarelui
pentru a crea cele mai frumoase peisaje lumeşti, iar noaptea
se vor odihni oriunde vor voi în univers, asteptând
creionarea următorului destin.

87
 Simona Liutiev

Trenul de Londra

Metroul de Londra fusese prea rapid, la fel şi avionul.

Cum naiba reuşiseră să devanseze şuvoiul de gânduri? Ţara
aia îl fascinase pe el, clandestinul, „el gringo”, cel mai
detestabil dintre englezi, poliglotul, elegantul. Cum adică să
se ducă după tutun la magazinul gării şi să poată cumpăra
flori, foi, filtru sau femei? Cum adică oamenii să se pupe atât
de insistent şi să danseze până la ziuă? Cum adică să trăieşti
mizerabil şi să fii atât de fericit? Cum adică să iubeşti un om
ca el?
Nu ştiuse că putea plânge atâta. De la maică-sa nu mai
reuşise cineva să scoată din el latura de copil. Fusese fericit
de nu-l mai încăpea. Fusese liber aproape antigravitaţional.
Fusese frumos, cum niciodată nu-l arătase oglinda timpului.
Cântase, aflând că are ureche muzicală, o audiţie colorată, un
cântec albastru pe două voci. Ei doi, muzica, drumul, viaţa.
— Aş putea sta restul vieţii aici, cu tine!
— Ţi-aş ajunge?
— Glumeşti! Nu ştiu cum am putut trăi până acum.
Nu cunosc pe nimeni care să trăiască atâta fericire! Nu mi-ar
trebui alcool, Prozac, şedinţe. Ne-ar ajunge banii să trăim
câte zile ne-au mai rămas. Vrei să căutăm o casă?
— Nu vorbeşti serios! Nu poţi renunţa la viaţa ta! A
fost doar o vacanţă. Crezi că CD-urile alea te vor ajuta să
vorbeşti ca noi? Crezi că mirajul te-ar ţine, mai ales că nu l-ai
experimentat până azi? Crezi că un inel cu diamante şi nişte
vacanţe nu ajung? Trebuie să recunosc că lacrimile m-au
atras mai tare. Aici oamenii în toată firea nu plâng, nici când

88
 Schiţe

recunosc că sunt fericiţi. Mă bucur că am fost fericirea cuiva.

Şi cânta şi mai tare, extinzând clipa spre veşnicie. Drumul
drept şi mersul continuu îi dădeau siguranţa că nu se vor
opri. Mai ales că era drumul ei. Mai ales când conducea el. Şi
pe drumurile lui se simţise bine, chiar dacă nu putea fuma
mai niciunde. Drumurile lui miroseau altfel, arătau mai
ceţoase, mai serioase, mai umede, dar exotice în splendoarea
lor. Autostrăzile cerului sau ale pământului ce le purtaseră
împreunarea erau oricând frumoase, că abia le puteau sesiza.
Odată, o zi le-a făcut cadou patru anotimpuri, parcă
grăbindu-i să-şi trăiască povestea. N-au crezut în coincidenţe.
Altă dată, cerul le-a urat bun-venit în cea mai frumoasă ţară
mică a Europei. Nici asta nu au băgat de seamă, totul pălea
în faţa dragostei lor. Părinţi, fraţi, toţi s-au crizat, unii
suspicioşi, alţii doar neîncrezători. Şi asta a fost irelevant.
Distanţe îi despărţeau cu anii, dar nu se simţea zilnic la
telefon. Cine avea interesul să măsoare timpul liniar?
Dragostea lor se vedea, dar prea puţini au fost să o admire.
Iarăşi viteză, metroul gonea ca nebunul, iar el se
gândea la Gladis Knight şi al ei tren de noapte spre Georgia.
Mergea şi Neil Diamond, dar nu se putea hotărî la unul din
ei. Ceasul îi arată că nu poate fi prea târziu să o sune. Abia
plecase şi era ros de dor dinspre epicentru.
— Vin înapoi!
— Serios? Parcă ai avea 18 ani! Asta chiar ar fi ceva!
Parcă abia te-am condus la avion. Măcar spune-mi că nu
glumeşti, să nu plec spre casă.
— Haideti, domnule, luaţi-vă pastilele, e timpul. Vreţi
să o sunăm noi să-i spunem cât aţi iubit-o?
— Nu! Ştie, o să ştie mereu! Eu o să fiu lacurile
Scoţiei, eu o să fiu zidurile Edinburgului, o să fiu orice
catedrală gotică, o să-i fiu în unghiile pictate, eu sunt
frontiera de la fată la femeie, acoperişul de deasupra capului.
Mă mai gândesc dacă trebuie să ştie, o să vă spun, mimă
89
 Simona Liutiev

bărbatul cu un oftat. O femeie iubită de prea mulţi bărbaţi şi

de prea puţină lume. Am eliberat-o, eu i-am scris, eu i-am dat
drumul în lume după ce i-am oferit iluzia cuibului. Nu asta e
iubirea? Eu n-am învăţat-o nimic, ea m-a învăţat totul. De
ziua femeii, de ziua primăverii, i-am dat voie să zboare. Am
ales anotimpul cel mai potrivit pentru ca ea să nu eşueze. Ce
să-i spun? Că ar trebui să fie fericită că n-au strâns-o grilajele
coliviei lângă un partener atât de bolnav? Eram bine când o
ştiam lângă mine, asudam mai puţin, nu mai muream fiecare
noapte în somn, nu mai luam pastile. Trebuia să ştiu că nu
sunt atât de puternic fără ea. E ocupată, i-am urat viaţă
liniştită, am asigurat-o de iubirea mea veşnică, am făcut
gesturi irepetabile. Dar întotdeuna voi fi cel ce n-a avut curaj.
Niciunul nu va şti. Poate ăsta a fost cel mai înţelept gest,
poate aşa vom supravieţui lumii. Iluzia libertăţii ne-a
sugrumat. Mulţumesc, Doamne, că am trăit acele clipe! La ce
m-aş mai fi gândit acum? Paşaportul mi-a fost tăiat, doar el
era cel ce-mi amintea anii. Raţiunea mi-a fost trezită de
imaginea fiului meu pe acoperiş. Din REM am fost readus
de cuţitul fluturat de nevastă. Amintirile ne-au fost
spulberate în miile de ţăndări ale aparatului foto. Dar inima,
INIMA, nu mi-a luat-o nimeni de la ea. Îi aparţine mai
degrabă veşnic. Acel „solitary man”, ce i-a căzut în genunchi
implorând-o să-i fie soţia inimii, acel cântec albastru care-o
atenţiona că o să devină femeie curând. Râdea şi cânta ca o
apucată. Doamne, cât mai era de nostimă! Din inimă-mi
porneau avalanşe zgomotoase de râsete. Mult mai sincere
decât orice limbă nematernă de comunicare.
— Dar ce, eu am ajuns de râsul tău? Nu e drept! Tu de
ce nu mă faci să râd? Toţi bărbaţii ori plâng, ori râd. De ce
nu îmi faceţi şi mie acest favor?
Era atât de serioasă, atât de sinceră, atât de dezgolită
de răutăţi, sperioasă, atât de naivă, aeriană, delăsătoare până
la spaimă. Nu, nu e vina ei că mi s-a făcut frică! Nu cred că
90
 Schiţe

am meritat vreodată atâta fericire, dar sunt dispus să o

plătesc cu orice preţ. Până atunci nu trăisem.
De ce m-am urcat în trenul ăla spre ceea ce numeam
casă? De ce am scris mesajul? De ce am recunoscut
adevărul? Ce cui al destinului uitasem între acei pereţi din
nord? Când am uitat să mă consider? Am făcut-o vreodată?
Cum de n-a fost ea cea mai importantă? Da, merit ce mi se
întâmplă, şi sper că tot Prozacul din lume să nu mă scape de
mintea mea proastă, de judecata mea deviată, de inima mea
putredă, de balastul vieţii mele irosite. Cum să-i spun ce
trăiesc acum fără ea? Ştie! Nu vreau să ajungă foile astea
niciodată la ea. Nu vreau să ştie că asta îi promiteam, deşi
nu–mi cerea niciodată nimic. Nu vreau să ştie că slăbiciunile
mele pe care le adora erau cauzate de boală şi nicidecum de
reale calităţi. Vreau să-i răsune glasul meu grohăit-zgomotos
ca un râs nătâng, neîncercat, nu ca o sforţare, vreau să simtă
umezeala palmelor de la emoţie, nicidecum de la o boală
nervoasă, vreau să pună agitaţia mea pe seama vieţii noastre
împreună, nu pe a fricii laşe, vreau să se uite cu drag la unica
poză ce i-a rămas, nu cu resentiment. Nu va trebui să se
îndoiască vreodată de mine.
Mă va căuta, ştiu, voi avea grijă să nu găsească nimic în
urma mea. Nimic în afară de ce a rămas la ea. Pentru că eu
nu mai pot fi altcineva.
— Dar poate vă salvează! Poate nu e prea târziu! La
cum ne-aţi vorbit despre ea, precis e extraordinară.
— E fantastică! Nu-i alta la fel! Şi a fost a mea! Iar eu...
— Liniştiţi-vă, pentru numele lui Dumnezeu! Doar nu
vreţi să sfârşiţi cu ea pe buze!
— Ba, ar fi o binecuvântare! Mintea mea oricum nu
mai lasă loc altcuiva.
— Dacă v-ar fi iubit măcat pe jumătate, acum v-ar fi
stat la căpătâi.

91
 Simona Liutiev

— Să nu îndrăzneşti! Cum îţi permiţi? E destul unul

care nu a înţeles! Nu are bani, nu are viză, nu are persoană
de contact aici, niciodată nu i-ar da drumul la vamă fără
mine! E vina mea că nu e lângă mine. Ea are doar vina de a
mă fi iubit. I-am luat-o unui bărbat care sigur ar fi fost demn
de ea, nu vreau să îi mai frâng iar aripile. Dă mai tare
melodia! E „Holly holy live”. V-am spus că nu auzise nici de
Neil Diamond?
— Normal, dacă era atât de tânără. În ţara lor nu s-a
ascultat muzică zeci de ani. Cred că nici părinţii ei nu au auzit
de Neil Diamond. Sunteţi sigur că nu vreţi să o sunăm? Nu e
chiar atât de departe. Ar ajunge la timp. Sigur se poate aranja
cumva să intre.
— Nu, se sparse un răcnet care nu era de-al lui. El nu
ridica vocea niciodată. În ultima vreme emoţiile îi lăsaseră
prea puţin glas. Şi cele bune, şi cele rele. O tăcere adâncă îl
pândea. Nu fusese niciodată prea vorbăreţ. Era omul practic,
omul social, omul poliglot, se mira şi el cum de vorbise atât
de puţin în viaţă. Când a avut un motiv să vorbească, i-a fost
fatal. A vorbit despre ea. Colegii n-au înţeles, prietenii l-au
invidiat, părinţii s-au speriat, sora s-a alarmat, copiii l-au
renegat, şeful l-a alungat, corpul i-a cedat, mintea l-a trădat.
De parcă nu ar fi fost loc în fiinţa lui pentru ea, când el ştia
că numai cu ea şi-a descoperit fiinţa originară. Ceea ce ar fi
putut să fie. Dumnezeul lui catolic i-a dat. El a crezut că este
peste cât poate duce, fără să ştie că altfel nici nu ar fi putut
primi. N-a trebuit să moară ca să fie fericit, cum citise în
literatura ce-o studiase la Cambridge. Dar uite că trebuie să
moară ca să rămână fericit.
Îşi aminteşte Crăciunul şi aeroportul unde îi declarase
dragostea, foarte puţin credibil din cauza alcoolului ce-i
fusese necesar pentru aşa curaj. Ea l-a iertat şi a glumit. Nu
se putea să nu-şi fi dat seama după atâta timp. Ce femeie era
ea? Plaiurile Andaluze şi Gibraltarul de unde o smulsese,
92
 Schiţe

plajele Trafalgarului şi Cadizului, apusul marocan, caleaşca

sevilliană, la concurenţă acerbă cu ţinuturile ce i le prezenta
celălalt bărbat, abia atunci a început să înţeleagă. Nu văzuse
nimic din toate astea pentru că ea crezuse totdeauna că-l
iubeşte pe celălalt. Dar acela nu plângea, nu o cerea. Doar
râdea foarte mult. Va rămâne singurul bărbat care a făcut-o
să râdă.
Acum era pe teritoriul altuia şi afla. Putea să-i dea
şansa să o iubească? Putea să-i spună cât a tânjit-o? Aşa
începeau primele ei sărbători de iarnă la alţii. De data aceasta
cu brad, cadouri, excursii, pisici, tandreţe, cum văzuse doar
în filme.
— Da, sigur, de ce nu? Atâta vreme cât nu trebuie să-ţi
dovedesc eu nimic, te las să mă iubeşti.
Şi a iubit-o prea mult şi prea intens, supunându-şi
inima la tratamente de regenerare. Şi nu şi-a mai păstrat
niciun colţişor pentru viitor. Care viitor? Nu putea să mai
întrevadă altul. Atât de departe nu putuse privi niciodată în
viaţa lui. Nu vrea nicăieri mai departe. Aici vrea să stea cu
ultimile suflări, şi acelea întrerupte-n somn. Doar că
nemişcarea nu e proprie oamenilor. Dar cine mai era om?
Fusese om şi nu simţise nimic asemănător. La dracu cu
umanitatea! Dacă asta înseamnă că nu mai sunt om, ok,
vreau să nu mai fiu om! Oare e posibil?
Şi cuvintele l-au ascultat şi l-au răsplătit pentru patosul
cu care le-a pronunţat şi rugăciunea i-a fost îndeplinită. A
fost prea mult pentru el. Nu ştie dacă a iubit ca un om, dar în
mod sigur a murit ca unul. Tot gonind, cu viteza metroului
de Londra. Acela care îl rupsese din neclintire.
Trăieşte acum!

93
 Simona Liutiev

Capul locului

Mă strânge sau se strânge pământul? E drept că sunt

mult mai mare decât mi-am planificat vreodată să fiu, dar
parcă prea intră totul la apă. Cu vreo două decenii înainte de
mijlocul vieţii şi am deja senzaţia asta senilă că totul se
strânge.
Un sfârşit de martie dintr-un an de credinţă fatidică, ne
regăseşte şi reuneşte sub aceeaşi boltă de ţară, acolo unde am
copilărit. E ziua tatălui meu, o zi rotundă şi sperios de
înaintată din cauză că şi tatăl lui la rându-i s-a speriat prea
tare de această vârstă şi ne-a speriat pe toţi definitiv. Dar asta
e altă poveste.
Nu stăm pe prispă din simplul motiv că în Argeş nu li
se zice prispe, schimbăm impresii în timpul siestei, în curte,
la aer.
Dar ceva nu mai era la fel, nu mai era acelaşi aer.
Sufletul meu caută să se hrănească că odinioară din aerul de
ţară. Caut în zadar. Mă uit în stânga, sus, peste drum, peste
loc, peste pădurea goală, parcă şi ea rarefiată. Cine zicea oare
că natura e veşnică? Poeţii noştri? Gânditorii? Eu cred că
natura nu e aceeaşi. Eu nu am văzut-o, nu am recunoscut-o.
I-am dat întâlnire, sufletul meu o chemase, dar ea nu a venit.
A trimis în loc un surogat, cine ştie de pe unde, dar nu din
copilăria mea. Acolo primăvara erau untişori galbeni, era
pârâu şi urzici, erau tufe de alun, erau pruni cam uscaţi şi
costelivi, era frunziş mult de greblat, era pantă de te ustura
sufletul să ajungi până în pădurea cu floarea-paştelui şi, mai
ales, nu acela era capul locului.

94
 Schiţe

Nici nu ştiu ce mi-a venit să mă gândesc la asta. Cu

mintea omului de acum, semantic, cap de loc, poate însemna
şi la deal şi la vale, nu e specific, nu ştiu de ce acum i-am zis
la deal, pentru că toată viaţa mea, capul locului fusese cel din
vale. Capul locului din deal nu-mi era cunoscut, poate şi
pentru că Marius, câinele meu, nu mai avea suflare să vină în
câteva salturi când îl fluieram, tocmai din ascunzişul pădurii
care dintr-un motiv realist acum era cheală. Poate sufăr eu
prea mult de pe urmă calviţiei, poate are să-şi revină şi ea
după ce scapă din primăvară.
Caut capul locului în curte. Nişte ghiocei- clopoţei de-
a lungul unor grilaje de poartă metalică, şi aceea neconformă
cu realitatea mea şi atât. Nu panseluţe, nu zambile, nu crini,
nu liliacul, nici măcar bolovanii pe care se făcea trecerea prin
curte. Nici mamaia, nici măcar spiritul ei. Nu focuri sub tuci,
nu lâna spălată, nu cuverturi pe garduri la aerisit, nu zgomot
infernal de orătănii, nu miros de gunoi ars pe loc. Era doar
ea atunci şi doi nepoţi, dar parcă era un du-te vino continuu.
Acum eram mulţi, două familii prelungite şi se sta, nimeni nu
avea nimic de făcut.
Doar sufletul meu caută, e singura acţiune, nici aceea
palpabilă.
Numărul casei e în geam, însă nu se vede, iar casa e de
nerecunoscut. Nu mai e la roşu, e cu mobile, covoare,
draperii, însă nu mai e casa.
Mă gândesc apoi la toate casele şi căminele unde
proprietarul nu mai e, mamă, tată, soţul, unchiul, mătuşa,
soţia, bunicul, bunica, copilul, oricare. Sunt convinsă că
pleacă şi casa cu omul. Degeaba spunem că nu luăm nimic
după noi. Luăm totul. Când omul a plecat, tot ce i-a
aparţinut, pleacă cu el. Aşa şi casa copilăriei mele. Intru şi
văd traversele pe care le scutura mamaia, chiar dacă ele nu
mai sunt, simt mirosul de ţuică de la geamurile spălate, miros
de fum de la focul din sobe, de laviţă de la prea multe
95
 Simona Liutiev

cuverturi ţesute, de miei care au stat peste iarnă în vatră, de

boboci care sunt prea plăpânzi să fie scoşi afară, de butoaie
de stejar doldora de ţuică pentru plata muncilor agricole.
Cum se poate ca nici în cămară să nu mai miroase la fel?
Cămara, salvarea şi refugiul meu când veneau iordănitorii,
cămara cu ţuică, murături şi mere. Arată în continuare la fel,
nu şi-a schimbat specificul, dar nu mai e ea. Văd foliile mov
sau galbene din geamul camerei- bune puse inestetic ca să nu
distrugă soarele bibelourile, văd pentru că sufletul îmi cere să
le văd, dar ele nu mai sunt acolo. Nu mai sunt icoanele, nu
mai e perniţa de ace agăţată, nu mai atârnă prapori la uscat
pentru cheag, nu mai miroase putineiul a acru, de fapt, cine
ştie unde sunt toate astea. În amintire, sigur. Cu mamaie,
poate? Nicăieri, cel mai probabil!
M-am lămurit şi cu casa, parcă şi ea se strânge, parcă e
închistată, suportă cu greu noii musafiri neinvitaţi. Cred că
mama şi tata nu au întrebat-o dacă e ok să se mute ei acolo,
iar ea, casă, de supărare, a îmbătrânit, s-a stafidit, şi-a strâns
pereţii, şi-a brăzdat temelia, altfel nu se explică cum lucrurile
nu mai au loc ca odinioară şi se sufocă. Casa e omul din ea, îi
imprimă suflet, viaţă, casa îţi e fidelă, te urmează, toţi
cunoaştem exemple de case părăsite sau toţi am intrat într-o
casă unde nu s-a mai locuit chiar şi puţin timp. Credem că
suntem singuri pe lume, dar nu, casei noastre îi lipsim poate
tot atât cât ne lipseşte ea nouă, când rătăcim prin lume. Iar
când nu mai suntem, nimeni nu se gândeşte şi la suferinţa
casei noastre care, în plus de durere, mai are de suportat şi
viitorul de cele mai multe ori cel de care ne fusese frică. Ea
trebuie să fie acolo şi pentru noi şi să-l înfrunte.
Îmi arunc ochii spre celălalt capăt de loc. Mă doare
chiar când extensiile familiei iau plimbarea că pe o drumeţie
oarecare, o ieşire în natură. Pentru mine, casa bunicilor nu va
fi niciodată un loc oarecare, deşi în vrăjmăşia lui faţă de
cursul vremii, asta încearcă să-mi arate, dar eu refuz să-l văd
96
 Schiţe

cum e acum. Când ies din curte eu nu calc pe asfalt ca restul,

eu văd ploaia care-şi face curs pe unde vrea ea, inclusiv prin
gospodării, văd smocurile de plante de pe drum, văd pelinul
şi urzicile prăfuite, mă împiedic de tufe de ştevie, de tulei de
porumb vechi, de muşuroaiele cârtiţelor, merg spre livada
care sub ochii mei s-a ridicat, miros varul şi bălegarul ce
înconjoară pomii la început de an. O, Doamne, şi dacă e să
merg mai departe, mă văd chiar ţinând coarnele plugului în
cismele de cauciuc ale tatei sau mânioasă că nu ţin rândul de
femei la pus de porumb, căci călcâiul meu nu e aşa puternic
ca al lor. Acum nu se mai ară, nu se mai plantează, se vede
direct livada.
Cum spuneam, mă strânge rău pământul. Înainte era
aşa cale lungă să ajungi la capul locului! Era o drumeţie în
sine. Şi nu era capul locului în adevăratul sens al cuvântului,
era doar capul care se vedea, căci urma o râpă şi iar pământ
şi apoi pârâu şi totul era al nostru de sus de la pădure, până
hăt departe, jos, la râu!
Ce avea magic acest cap de loc? Păi poate vişinii, perii,
prunii, poate iarba, poate faptul că nimeni nu te vedea nici
din drum şi nici de la vecini şi puteai citi în tihnă, poate
misterul faptului că văzusem că bunicul îngropase acolo toţi
viţeii şi orice animal îl părăsea între timp, inclusiv pe Bijulică,
pe care-l împuşcase la nervi că mâncase o oaie. Poate cucii,
poate ciocănitoarele, poate susurul apei rapide de munte,
poate mirosul de mâncare tocmai dinspre casă, poate
verdeaţa scăieţeilor, brusturilor. Poate totul sau poate doar
copilăria mea. Mi-am propus şi promis să descopăr ce are aşa
magic acel cap de loc, aşa că eu, când voi fi cenuşă, mă voi
infiltra la cerere acolo. Chiar dacă nu o să vă mai pot spune,
rămâne să mă credeţi pe cuvânt că locul ăsta, aşa cum îl văd
eu, e foarte diferit de ce puteţi vedea voi acolo şi sunt
convinsă că aşa se întâmplă cu toate locurile din viaţa
noastră.
97
 Simona Liutiev

Nu îmi amintesc dacă mereu a fost împrejmuit capul

de loc, ştiu doar că era o râpă plină cu de toate, semn că erau
oameni care munceau, care curăţau, ştiu că într-un fel
reuşeam să urc cu o copaie metalică în cap plină cu rufe ude,
clătit-izbite la râu cu bătătorul de lemn. Abia acum înţeleg de
ce erau atâtea sârme pline cu rufe la uscat când mamaia era
una singură.
Vine cafeaua!! De fapt un ness tare cât să mă readucă
la realitate.Tata a îmbătrânit, eu am albit, a apărut deja noua
generaţie. Ei o să vadă curtea asta în felul lor. Ciudat cum
acelaşi capăt de loc poate fi văzut aşa de diferit de tata, care
s-a născut acolo şi a ajutat la ridicarea casei, de noi, care am
copilărit şi poate de copiii noştri, dacă vor vrea să meargă din
când în când la ţară.
Nu aş şti să spun când e mai frumos capătul ăsta de
loc, poate iarna că sunt foarte multe stele şi în liniştea nopţii
poţi auzi respiraţia oilor sau panica în preajma lupilor, poate
toamna că e curtea plină de dovleci, prune, mere, cartofi ce
aşteaptă să fie sortate şi păzite de urşi, poate primăvara că-l
vezi aşa cum e el sau poate în verile cărora deja nu le mai pot
spune prăfuite sau cu altfel de atribute de arhaicitate.
Cred că un loc e frumos când oamenii lui sunt frumoşi
şi când te leagă. Numai el ştie cu ce, dar te leagă. Tu trebuie
doar să-i dai timp şi voie, să ai încredere în el, să-l iubeşti, să-i
fi devotat, fidel şi el va rămâne cu tine toată viaţa şi, chiar şi
dincolo de ea.
Când simţi că un loc te strânge, el de fapt te
îmbrăţişează, i-a fost dor de tine, îşi pune braţele în jurul tău,
încearcă cu ultimele sforţări să te facă să te întorci la el mai
des. Capul locului m-a sărutat, i-am lipsit, am simţit şi eu
asta. Nu pot să-i promit că ceva se va schimba, pot doar să-i
promit că, într-o zi, vom fi împreună pentru totdeauna.
A sărit pe mine un câine. Nu-l cunosc, nu mai e
Bijulică, nici Ela, nici Marius, dar el m-a cunoscut şi mi-a
98
 Schiţe

murdărit geaca şi blugii cu labele şi m-a însoţit în călătoria

recunoaşterii. Doar că nu am avut timp să-l recunosc şi pe el.
Dar el nu mă uitase. Cică îl cheamă Hoţu, dar el în inima
mea nu e legat de acest capăt de loc, a venit mai târziu decât
amintirile, pentru el nu a mai fost loc. Nici timp să-l privesc
măcar sau să încerc să-mi amintesc ceva. Hoţule, nu dispera,
sunt doi pui, Bogdan şi Eliza, care sigur te vor primi în
amintirile lor dacă ai puţină răbdare. Şi se pare că ai.
Povestea voastră stă să se scrie. Tu alergi pe unde trăgeam eu
cu arcul, Eliza pe unde jucam eu popice, Bogdan pe unde
săream şotronul, maşinile, pe unde îmi dădeam drumul cu
sania. Aşa încep poveştile, în fugă. Nu te supăra dacă te
compătimesc deja că nu o să fugi pe lângă căruţa cu fân sau
cu lemne, dacă nu o să urmezi oamenii pe dealuri spre
muncă, dacă nu o să aduni ciopoarele de oi. Şi, spune-mi tu,
nu-i aşa că un cioc la poarta e mai primitor decât un zăvor?

99
 Simona Liutiev

Calul de dar

— Ce se mai aude cu textul meu? A trecut şi

Crăciunul, şi revelionul şi nu am primit nimic de la tine, nici
măcar o felicitare! Chiar nu te mai inspir deloc?
— Păi, trebuie să ai răbdare, abia marţi e ziua ta, astăzi
mă duc să caut hârtie moale, în caz că îmi zici că ultima dată
că trebuie să mi-l bag undeva!
— Ha-ha! Şi doar asta te-a demoralizat? Eu credeam
că producţiile tale vor fi semnificativ mai bune.
— Si asta, şi faptul că ţi-ai cumpărat singură un buchet
de lalele după ce eu ţi-am adus trandafiri albi! Chiar aşa, nu
ţi-a plăcut deloc buchetul meu?
— Ei, ce vorbă e asta, doar că m-a cuprins aşa un fior
al stimei de sine care îmi spunea că merit să-mi ofer nişte
flori şi, cum e toiul iernii, am zis să iau ceva mai
primăvăratic. Doar nu te-ai simţit jignit?!
— Bine, lasă, oricum nu-mi dau seama care e
adevărul...
— Invităm pe cineva week-endul ăsta?
— Eu mă gândeam să te scot undeva, la o plimbare cu
maşina în afara oraşului, poate Valea Oltului, Cozia?
— Şi ce să văd?
— Pai am zis, e o plimbare cu maşina, drumul e
frumos, ţi-a plăcut şi altă dată. Gândeşte-te şi spune-mi
mâine, cred că va fi singura zi cu 10 grade din iarnă asta. Îmi
amintesc că şi anul trecut tot soare a fost de ziua ta.
— Cred că orice e mai bine decât să vină oameni care
să-mi dea cadourile înapoi.
100
 Schiţe

Ianuarie 2013
La un restaurant chinezesc de provincie, un singur
invitat pentru care ciorba cu ghimbir a fost necomestibilă,
tăieţeii prea iuţi, carnea prea-prea sau foarte-foarte, dar care a
cerut pacheţele pentru pisicul de acasă. La final, surpriză,
cadoul pentru ziua mea: o geantă de i-o dădusem eu de ziua
ei.
— „Ştii, nu a fost pe gustul meu, nu am purtat-o, să
ştii, e nouă, are şi fermoarul în ţiplă. Măcar ţie ţi-a plăcut!!”
De gustibus... amarus...

Noiembrie 2013
— Fată, vreau să-ţi dau un cadou pentru fiu-tău, când
mai ieşiţi pe strasse, dă-mi un ţâr că altfel nu ştiu dacă
apucăm să ne vedem!
— Cu copiii ăştia nu ştii niciodată când mai apuci să
faci ce-ţi place.
— Măi, mi-a plăcut aşa de mult când l-am văzut în
vitrină, că am ştiut că trebuie să-l iau pentru tine, de fie-mea
e mare, în plus, e model de băiat.
Întâlnire la teatru, eu alerg în stânga după fie-mea, ea
în dreapta după fiu-său. La mijloc de drum, pe o bancă lângă
leandru tronează în aşteptare punga cu cadoul. Cu răsuflarea
tăiată şi nervii pe dale, femeia scoate cadoul şi nu-i ia două
minute să exclame:
— „Ah, nuuuu, faaată, nu e genul lui fiu-meu, ia-l
înapoi şi dă-i-l fie-tii, nu, în niciun caz nu-l îmbrac cu aşa
ceva!”
De gustibus... penibilus...

101
 Simona Liutiev

Octombire 2012
— Să-ţi aduc robotul că fie-mea nu bea suc făcut în
casă, mai multă mizerie, îmi ocupă şi loc, mai bine că nu am
cumpărat unul, chiar e inutil. Bine şi că nu s-a stricat cât l-am
folosit că eram bună de plată.
Trec doi ani, robotul încă disponibil la proprietară.
— Care vreţi un robot, că nu mă mai car cu el în noua
casă! Şi câţiva saci cu haine.
De gustibus, negociabilus...

Aprilie 2014
Zi grea, mult stres, singură cuc, furtuna se abate într-
un pahar cu apă. Poate un parfum Rumba să o îndulcească.
Îl încui să-l ia de acolo. Se comportă mizerabil, nu-l vrea,
nu-l mai merită. L-a văzut, i-a plăcut, ce rămâne de făcut? Să
şi-l cumpere! Ce ţie îţi place, de altul nu face...
De gustibus non meritandus

Decembrie 2014
Reduceri de ziua naţională la second. „Marfă nouă”.
— Au nişte chestii de dai moarte-n bibilici! O înconvoi
cu nişte sarafane să nu se mai plângă că nu dă bine la
serviciul pretenţios. Pentru mine bineînţeles că nu au nimic,
că nu intru în nimic. Un milion pentru trei hanţe.
— Ispita naibii, m-ai făcut să cheltuiesc!
— Nu înţeleg cum să-ţi pară rău că-ţi cumperi şi tu
ceva mişto şi ieftin!?
— Nici măcar nu le port, nu ştiu să scot mirosul din
ele, nu suport nici măcar ideea să pun pe mine ceva purtat de
altcineva. Le-am luat degeaba.
— Eu cred că degeaba e ceea ce iei cu câteva milioane,
asta e prostie, dar, mă rog, de gustibus non por stupidus...
102
 Schiţe

Decembrie 2014
Ajun de Crăciun. De acum o să învăţ să mă uit pe
unde merg. Ce atâta semeţie? Doar noi două pe stradă,
direcţii opuse, punct de întâlnire strâmt. Îl vedem în acelaşi
timp lucind pe gheaţă. Ea se întinde prima, îşi permite, eu
trec, nu zic nimic! Să-i fie de bine! Ce altceva să gândesc.
Nici nu am timp să gândesc.
— Hei, ia-l matale, că eu sunt adventistă şi nu pot să
iau. Poate ai ceva să-mi dai!?
— Nu am nicio leţcaie, sunt înainte de salariu şi
împrumutată peste cap. Scotocesc buzunarele, le întorc să
vadă doar maldărul de chei.
— Păi şi atunci?
— Nimic, nu am ce să-ţi dau pe el, ia-l! Poate nici nu e
de aur!
Luceşte şi mai tare sub ochi, îl vântură dintr-o mănuşă
într-alta.
— Ceva de mâncare, poate?
— Eu stau departe, dar am o linie de credit, dacă vrei
să intrăm în magazin să-ţi alegi ce-ţi trebuie.
Şi a intrat, şi nu se mai oprea, şi se duceau sutele prin
scaner, şi nu puteam urni pungile. Le ia şi dispare până să mă
dumiresc. Nici măcar nu ştiu dacă e aur. Ei, şi de n-o fi, mi-
am făcut pomană.
Ce credeţi? De gustibus... diavolo scumpus...

Ianuarie 2011
— We gonna have a baby!!!
Maşină mare, spaţioasă, albă, cu fundiţă, poze, cozi la
înmatriculare, tone de acte, my car!!! Trec trei ani şi nu urc
odată la volan, nu avem nevoie de CASCO, el nu greşeşte,
iar eu nu conduc. Maşina mea se vinde când o vom cumpăra
103
 Simona Liutiev

pe a doua, şi mai mare, copilul a crescut, bagajele s-au

înmulţit. Mama a rămas şi fără maşină. Uite cadoul, nu e
cadoul!
De gustibus... ilusorius

Septembrie 2011
Viaţa mi-a făcut cadou, un copil, aşa cum am dorit, dar
cum nici nu am visat. Dar viaţa nu mi-a dat curaj să-l fac ca
toate femeile, am plătit scump să nasc. Pensii, carduri şi
economii ale părinţilor, partea mea de moştenire, dreptul
meu.
— Niciodată nu o să înţeleg de ce ai dat tu 100 de
milioane ca să plăteşti hăndrălăul să stea la capul tău să te
ţină de mână. Ce, e doar copilul tău? Cum adică să faci tu
împrumut dacă vrei să naşti aşa? Cu 20 de milioane te scârma
orice doctor voiai şi îţi rămânea să şi trăieşti ”.
De atunci plătesc constant pentru orice. Păi deh, nu eu
am vrut copil?
De gustibus... vitae...

Noiembrie 2011
Petrecere de botez. Eliza că e singurul nume care a
primit acceptul. Amelia în amintirea insulei care ne-a cucerit.
Plus eufonie. Poate face carieră în muzică. Petrecere
restrânsă, oameni adunaţi cu arcanul, căci nimeni nu avea
bani de dat. Toţi primesc dispensă şi mâncare la liber după
meniul general al localului. Ceva între nuntă şi pomană.
Cadouri: maimuţoi şi haine pentru bebe. Târziu aveam să
aflu cine adusese cea mai urâtă păpuşa ever designed, pe
numele ei debotez Eva, pentru care fata mea face o pasiune
şi un ataşament indestructibil. Mă vaiet pe unde pot despre
urâţenia de păpuşă de care nu mai pot scăpa, o oroare.
— Care fată, aia roz de la Chicco cu muzică şi lumini?
104
 Schiţe

— Da, spune şi tu dacă ai văzut ceva mai monstruos!

— Taci, fată, că păpuşa aia a costat mai mult decât am
mâncat noi la botez!
— Cum naiba? A plecat cineva flămând de la botez?
Cine v-a oprit să comandaţi ce voiaţi? A fost la liber.
Am învăţat să o iubesc pe Eva, dacă a făcut mai mult
decât botezul... de gustibus... inumanus...

Martie 2005
— Din partea clasei X. Nu-l desfaceţi?
Un masiv colier, gablonţ, cu perle false, de mărimea
mea.
— Mulţumesc, copii, prea mare deranjul, să ne vedem
de lecţie, nici măcar nu e ziua mea, nu sunt nici femeie, nici
mamă. Şi nici nu m-a învăţat nimeni să primesc un dar, nu
prea ştiu să reacţionez. Dezamăgire profundă. NU i-a plăcut.
Lipsită de maniere. Nu-i mai luăm nimic niciodată. Nici nu
ne place de ea cine ştie ce!
De gustibus non agreatus...

Ianuarie 2004
Şir indian, copiii nepregătiţi care-au urinat pe lungul
drum până la şcoală. Nu din partea clasei, ci din partea
părinţilor pentru domnişoara. Zeci de pupici pentru tot
atâtea bucăţi de săpun şi ştrampi, care s-o ajute pe
domnişoara sclifosită de la oraş să înveţe să se spele la
lighean.
De gustibus...utilus...

Iunie 1989
Muzeul Goleşti, pionierii predau ştafetă. O tombolă,
un troc de cadouri. Atunci am învăţat că cea mai mare cutie

105
 Simona Liutiev

nu are musai cel mai interesant cadou. Dar lăcomia nu mi s-a

ostoit.
De gustibus... leşinatus...

1985
Prima zi de naştere la care sunt invitată. Tata îmi
împachetează drept cadou un joc logic ce-l făceam noi seară
de seară, o tăbliţă albastră de plastic cu nişte piuneze
colorate. Ideea era să termini de pus o coloană de aceeaşi
culoare înaintea adversarului. La petrecerea cu pricina, a fost
declarat cel mai urât cadou. Din acea zi am spus tuturor
copiilor că
nu-mi place ce şi-au achiziţionat, indiferent despre ce era
vorba.
De gustibus... jignitorius

Aprilie 2012
Uite un set Lancome de make-up, eu am foarte multe
şi nu ies nicăieri să mă machiez atâta, decât să expire la mine,
mai bine se bucură cineva. Dar să nu-i spui lui, că a fost
cadou.
— Fată, eşti sigură? E foarte scump!
— Stiu cât e, dar e plăcerea mea!
— L-a văzut şi o prietenă şi a poftit rău, o să moară!
De gustibus... spiritus sanctis... pascalis

Ian 2015
— Dragii mei, frumoşii mei, bobocii mei...
— Arză-v-ar focul!
— Ei, aţi fost atenţi la Argezi bag seama! Apreciez că
aţi reţinut şi după un an! Am muncit vacanţa asta pentru voi.

106
 Schiţe

Cum-necum aţi devenit stresul meu! V-am lucrat toate

materialele pentru bacalaureat, ca pentru voi. E cadoul meu!
Tot ce trebuie să faceţi e să vi-l multiplicaţi şi să-l aranjaţi
cum vă indic eu şi, să-l citiţi măcar odată până la examen,
dacă nu, vă dau drumul la mână să vă frangeţi gâtul la
primăvară. Si să nu cumva să va smuciţi, să vă speriaţi!
Ajutaţi-mă să vă ridic şi să vă lansez!
— Aoleu, doamnaaaa, câte pagini sunt? Când învăţăm
noi atâta?
De gustibus... inutilus

Oricând
— Sărut-mâna, mami! Trec şi eu pe la tălică?
Când mi-e lumea mai dragă îmi apare în cale. Centrul
este teritoriul ei. Şi bisericile şi cluburile. Pe orice stradă aş
lua-o, îmi răsare imensă ca un crin imperial. Acum are
bebeluş. Nu mai cere orice de mâncare.
— Poate ai nişte lapte, dar să fie Dorna, şi nişte haine.
La cât să sun la matale?
— Doamna, nu e nimic lângă uşă! Cum, măi fată, că ţi
l-am lăsat acum jumătate de oră? Să fie păcatul cui l-a luat!
— Termină cu aurolacii tăi! Asta ne mai trebuia, să ştie
şi unde stăm! Nu gândeşti deloc? Bani în casă nu dai pentru
facturi..
De gustibus... condiţionatus...

Ian 2015
Fac 36 de ani! Să nu îmi faceţi cadou o criptă, că nu
vreau sub pământ! Eu vreau direct în cer! Vreau foc! Până
atunci poate mă învaţă cineva cum să fac un cadou care să
nu îmi fie returnat sau cum să fac să primesc un cadou pe
care să-l şi păstrez. Căci eu sunt convinsă că fac daruri
107
 Simona Liutiev

minunat de inspirate! Sau poate cum să fac să merit un

cadou.
— Fată dragă, în harta ta se arată că eşti altruismul
întruchipat. Tu dai şi ce nu ai!
— Să ştii că ai dreptate, de multe ori am luat pe caiet
ca să dau altcuiva. Ce fază! Acum dacă stau bine şi mă
gândesc, făceam platouri de prăjituri şi mă duceam la
orfelinate, organizam festinele prietenelor, aranjam fetele
pentru baluri, ofeream miză cadouri la competiţii şcolare,
dădeam împrumut copiilor că să-i scot din situaţii dificile,
meditam pe gratis, goleam şifonierele. Tata şi acum face
glume pe seama mea şi a prins obiceiul să-mi dea doar bani
când împlinesc vreo vârstă. A avut el grijă să nu am decât un
nume şi acela să nu fie de sfânt. Ziua mea cade rar, o dată-n
an, dar e prilej de stres maxim. Cine ştie cine ce-mi mai
întoarce, vreo urare searbădă, vreun la mulţi ani lipsit de
orice text. Stau îndelung şi mă gândesc ce mi-ar plăcea. Abia
anul ăsta am găsit răspunsul. Nu am nevoie de nimic! Pentru
prima dată în viaţă, s-a oferit bărbatul să-mi cumpere ce
doresc eu şi, surpriză, nu am avut ce să cer. Am fost la mall,
nu am avut ce să-mi cumpăr. Nu îmi lipsea nimic, nu îmi
trebuia nimic. Ăsta trebuie să fie musai un semn rău. Ce
mama mă-sii specie de femeie sunt eu? Sper că anul ăsta să
nu mai vină cineva cu vreo idee de surpriză. Mi le-a oferit
deja fie-mea pe toate.
— „Mamiiii, închide ochiiii, am o surpriză -utu
tineeee... Voila! Vrajă!”
De gustibus ...magicus...
Nici în fie-mea nu mai pot avea încredere. Anul ăsta i-a
cerut lui Moş Crăciun un peşte pentru ea, un ziar pentru tata
şi un moş mai mare pentru mama.

108
 Schiţe

— Moş Crăciun, dacă mă auzi, nu trebuie să iei chiar

de bune toate dorinţele copiilor!
Da, cert, mai bine merg la Cozia! Sau oriunde, să plec,
să nu dau ochii cu nimeni. E marţi, e 13, eu am ieşit din
tinereţe. Poate fi ceva mai rău de atât?
Cum e? Dar din dar se face Rai? De gustibus non
discutandibus? Sau calul de dar nu se caută la dinţi?

P.S. Anul acesta am primit cele mai frumoase

cadouri.

109
 Simona Liutiev

Omul de lângă tine

Bărbat bine, aşa l-ar fi descris oricine l-ar fi cunoscut

pe Mareş, dacă le-ai fi cerut opinia sau cel puţin o
caracterizare în trei cuvinte despre acest om, mai mult decât
banal pentru mulţi. Una din cele trei ar fi fost cu siguranţă,
vânjos, solid, bărbat bine. În tinereţe aducea puţin cu Tudor
Vladimirescu, dar abia după ce-l cunoşteai, realizai că avea
mai multe în comun cu ilustrul înaintaş nu numai aspectul.
Mai întâi de toate, autoritatea ce-o emana şi o impunea,
începând cu familia, sfârşind cu şefii. Era genul liderului de
azi, în terminologie modernă. Sub crusta de severitate era, în
definitiv, un tip simpatic şi chiar empatic.
Dacă-l întrebai care a fost cel mai greu moment din
viaţa lui, ţi-ar fi spus fără ezitare, pensionarea. După o
festivitate pe cinste, s-a aşternut vălul singurătăţii. Întâi uşor,
diafan, apoi de greutatea unei plăpumi din cârpe peste un
trup plăpând. Totul a culminat cu momentul când singură-
tăţii i s-a asociat iminenta uitare. Nu s-a gândit niciodată la el
ca la un om inutil şi atunci, dintr-o dată, mesajul era clar. Nu
mai era nevoie de el. Profesional, părinteşte, partenerial,
fusese substituit. Nimănui nu mai folosea.
Şi când totul i-a sugerat inutilitatea, urmând un raţio-
nament invers, conform realităţii, a decis că e timpul poate să
se întoarcă la părinţi, să-şi plătescă tributul faţă de nişte
suflete, care îndurau de multe decenii ceea ce el nu putea
îndura nici măcar de câteva luni.
Nu reuşea să vadă că fusese un om norocos, como-
ditatea îl salvase de la situaţii epuizante, suficienţa, de la visuri

110
 Schiţe

imposibil de urmat sau împlinit, robusteţea şi dragostea

pentru sport îi fuseseră aliaţi de nădejde preţ de jumătate de
veac. Nu crezuse oamenilor bolnavi – suferinţa, nici oameni-
lor simpli – îngustimea, oamenilor lenţi – încetineala, oame-
nilor pretenţioşi – mutrele, oamenilor naivi – credulitatea.
Acum, că în sfârşit se putea odihni după o viaţă de
muncă, un sentiment vag de neîmpăcare îl şicana, făcând
nopţile mai lungi decât fuseseră vreodată. Chiar aşa? Să stai
să-ţi aştepţi moartea?
— Doamne, măi tată, eu să fiu în locul tălică, m-aş
plimba, aş colinda ţara, aş trăi cu adevărat! Acum, că ai
scăpat de serviciu, de program, de copii, ai o pensie bunicică,
o gospodărie, pământ, ce ţi-ar mai putea lipsi? Nu aşa zicem
toţi, că muncim ca să ne asigurăm bătrâneţi liniştite? Păi dacă
nici asta nu înseamnă linişte, atunci care? Aia de la doi metri
dedesubt? Dacă nu te poţi linişti câţiva ani, te poţi linişti o
veşnicie?
Mareş profita de orice doleanţă a copiilor care l-ar fi
adus cât mai aproape de oraş. Nici nu realizai dacă a spus că
pleacă sau nu, vedeai că nu mai e maşina în curte sau auzeai
potăile schelălăind a jind de libertate. Câinii ăştia dădeau glas
şi chemării părinteşti, care, dacă ar mai fi avut putere, ar fi
urlat la fel de tare să mai zăbovească prin curte, că n-o mai fi
pentru mult timp. Mic plecase, bătrân se întorsese şi nici
acum nu avea stare, măcar ca să-şi spună ce-a strâns o viaţă-n
suflet.
Asta era una din zilele când, urcă-n trombă în maşina
producţie autohtonă, demară asemenea, zorit de o urgenţă
avid aşteptată. O aviditate justificată doar de o chemare mai
presus de fire...
În nici jumătate de oră, medicii la care nu apelase
nicicând şi la care cu siguranţă n-ar fi apelat nici acum, dacă
ar mai fi fost conştient, secţionau şi încercau contra
cronometru să elibereze nişte nervi vertebrali de la o
111
 Simona Liutiev

iminentă şi ireversibilă ştrangulare. Pacientul, Mareş, adus de

băiatul său, în stare totală de imobilitate, suspect de o banală
hernie de disc, în urma unei mişcări bruşte, neindicate.
Istoricul medical al secţiei chirurgie era fără greş.
A doua zi, salonul era animat. Trezit în colectivitate,
Mareş nu ratează şansa de a socializa. Deşi fraţi de suferinţă,
Mareş pare să-şi fi făcut un scop din a alunga durerea din
mintea tuturor şi din salon. La bolnavi, bucuria doare mai
rău ca boala, râsul zguduie organe, zâmbetul întinde suturile
pe cale de cicatrizare, discurile osoase stau să se clatine şi să
se prăbuşească la prima mişcare. Doar spiritul se arată
revigorat. Bancurile lui Mareş fac înconjurul saloanelor prin
intermediul infirmierelor sau bolnavilor în prag de externare,
singurii care lipăie, şchioapătă sau se târâie pe coridoare.
Asistentele zâmbesc, infirmierele primesc complimente, iar la
ora de vizită, toate osanalele zac pe altarul medicului chirurg,
Salvatorul. E felul lui Mareş de a se autosugestiona, de a se
încuraja. De ce să fie deprimat printre atâtea reuşite? Uite-i,
rând pe rând pleacă sau vorbesc de plecare. Într-o săptămână
sunt ca noi. După două zile, trupul vânjos al lui Mareş îi
spune doctorului că mai suportă o deschidere. Om voinic!
Doar nu cedează din atâta!
În cabinet, cuiva i se serveşte adevărul, asta în cazul în
care va fi pregătită vreodată să-l accepte sau să-l înţeleagă. E
fata lui Mareş, lumina ochilor lui, raţiunea. Ea ştia că de când
se măritase, de atunci tatăl ei dăduse mâna cu singurătatea.
Nu era serviciul de vină, nici vreo neîmplinire, fetiţa lui
plecase, iar lacrimile lui de după nuntă, n-au mai adus-o
înapoi. De atunci nu i se mai lega nimic. Era secretul lor. Aşa
cum discuţia de azi, avea să rămână doar secretul ei şi, poate,
vina ei.
— Tatăl dumneavoastră nu a reuşit să respecte
indicaţiile noastre, iar recuperarea nu numai că n-a fost
posibilă, e compromisă. Discurile de deasupra inciziei
112
 Schiţe

anterioare, fiind fără suport şi de decenii cimentate, s-au

prăbuşit peste nervii spinali secţionându-i.
— Şi n-aţi prevăzut?
Trei filme R.M.N atârnate ca la avizier, un pix care ştia
să încercuiască doar nişte zone din poze, un ţiuit puternic în
urechi şi noua viaţă abia consimţită la Starea Civilă, ruinată.
Ăsta era filmul pe care-l ştia ea, nu ce-i arăta doctorul.
Filmul unei alegeri: tată sau soţ? Omul care i-a oferit totul şi
s-a sacrificat sau omul care i-a promis totul?
— Are cineva răspunsul la asta? Să mi-l dea vă rog, cu
o cale de mijloc, trebuie să existe!!!!! Vă roooooooog!!!! Vă
implooooor!!
Orele nu se mai scurg, ea ştia că timpul se opreşte
când iubeşti, dar nu se gândise niciodată la asta pe holurile
unui spital. Filmul vieţii i-a tinut companie, derulându-se în
tot acest răstimp cât a durat cea de-a doua intervenţie. Tot ce
făcuse, tot ce-i datora, tot ce nu-i spusese, tot ce merita,
toate dorinţele lui neîmplinite.
Fată neruşinată! Se amuzase mereu de cei care promit
marea cu sarea şi fac nefăcute dacă Dumnezeu îi ajută,
atunci, în momentul acela. Cum ajunsese şi ea ca ei? Ştia că
nu e în stare să renunţe la ţigări. De ce promitea asta? Ca să
adâncească vina?
Prin faţă defilează noile mămici, extenuate, fericite,
apoi tineri operaţi de apendicită. Fata se uită cu atenţie la
toate acele familii, la noianul de sentimente care le încercau.
Slavă Domnului că n-a văzut nicio altă durere! Apoi apare
Mareş, fire, tuburi, doctori, anestezişti, dar faţa lui, de un
galben obraznic de accentuat, cum doar într-o singură
situaţie îi e permis; acea faţă de tată, ochii abia deschişi din
care se varsă toată iubirea de care au fost în stare şi pe care
n-avea s-o mai întâlnească, faţa aia, e chipul sacrificiului, e
chipul lui Dumnezeu. Căci dacă nu-ţi iubeşti părinţii sau
aproapele, nu poţi iubi un alt Tată.
113
 Simona Liutiev

— Tati, clipeşte dacă ţi-e sete!

Faţa asta şi azi când o priveşte, fata ştie că a meritat.
Acum timpul se scurge, încet, dar controlat. A trecut etapa
pamperşilor, a clismelor, a parezei intestinale, a escarelor, a
regimului, a cadrului, a cârjelor, a exerciţiilor, a depresiilor, a
recuperărilor. Cu fiecare călătorie la tratament, Mareş venea
întărit. Nu la picioare, şi-a luat gândul; acum stângul e de
două ori mai subţire şi fleasc, talpa s-a atrofiat şi s-a curbat
nefiresc, sustinută acum de o orteză, noţiunile de păşit şi
mers sunt visuri ale unui trecut din vremea lui a fost odată.
Dar când vede copiii în floarea vârstei, retezaţi în accidente şi
ţintuiţi pe vecie, cu acceptarea celor doar două timpuri,
trecut şi prezent; atunci Mareş ştie că are pentru ce-i
mulţumi lui Dumnezeu. Puţin cam târziu, dar totuşi inundat
de recunoştinţă. E la verticală şi pentru asta crede că trebuie
să-i mulţumească omului de lângă el, chiar dacă acesta nu i-a
cerut-o niciodată.
Aşa a fost firesc, au fost unul pentru celălalt. Tu, pe
cine ai lângă tine?
Acum e împăcat cu soarta, ştie că a fost provocarea lui
ca să înveţe să aprecieze lucrurile simple, ca tihna, odinioară,
sănătatea, iubirea. Acum mulţumeşte pentru darul vieţii care
ne apare tuturor aşa de firesc, dar nu e musai. Şi pentru
prima dată, nu-şi doreşte să dea timpul în urmă. Lecţia n-ar fi
învăţat-o altfel.

114
 Schiţe

Mufa roșie

Rujul roşu ţipător sfida cu un tupeu fantastic gravitaţia

şi, câştigând detaşat, de ceva ani, îşi făcea loc lejer printre
şanţurile buzelor, ghidând privirea către ochii albaştri,
dintotdeauna mult prea mici pentru gabaritul doamnei. Si,
urmând traiectoria, te încurcai cumva în puful ciudat blond,
care ţinea încă piept anilor, înconjurând solar ţeasta rotundă,
ca o coamă de leu. Nu semănase niciodată cu o podoabă
capilară, nimeni nu putuse să spună vreodată că este creţ,
însă se putea aprecia că arăta perfect ca lâna profesionist
scărmănată. Pentru doritori, traseul invers era la fel de
disproporţionat, rămasă cât un mal albuminos, pentru care
orice efort de deplasare implica sacrificii, ce neapărat
trebuiau reproşate cuiva.
Greu de înteles când îşi câştigase titulatura de doamnă,
cu care i se adresa inclusiv fiul preaiubit şi capabil, şi mai
greu de înţeles cum reuşea să şi-o păstreze printre cunoscuţii
din cartierul nordic al oraşului. Poate pentru că-i cunoscuse
aproape pe toţi în intimitatea tratamentelor injectabile ce le
aplica, poate pentru că era descurcareaţă în replasarea spre
vânzare a atenţiilor primite pentru serviciile ei, poate pentru
rezistenţa lângă un soţ deplasat cu acte în regulă, poate
pentru obsesia declarată pentru curaţenie tipică unui cadru
medical auxiliar, poate, poate…
Sfinţii Constantin şi Elena dintr-un an voit uitat,
aduceau Victoriei sarcina de a-şi cunoaşte mai bine
potenţiala soacră. Trona aşadar în faţa uşii încă stil vechi, cu
un imens tort diplomat vesel prin bomboanele ornante,

115
 Simona Liutiev

însoţită de micul prinţ, aşa cum se cade la o vizită oficioasă.

Ce nu ştia Viky şi nu o sfătuise nicio mamă binevoitoare, era
că nu se cade să faci paradă cu talentele culinare în faţa unei
viitoare soacre.
— O, vai, se sclifosi individa măldăroasă, dar pentru
cine ai adus dulce? Arăt de parcă aş avea nevoie?
Viky nu se simţi obligată să răspundă la întrebări din
simplul motiv că amândouă erau evident retorice şi că precis
cineva atât de acru are nevoie de dulce, însă trebui să asiste la
afirmaţiile declamatoare ale nenumăratelor talente ale gazdei,
dintre care, evident, topul era deţinut de măiestria culinară,
ca într-o competiţie declanşată ad-hoc.
Ca în orice familie de români, întâi masa, apoi
distracţia. Doar că de data aceasta drumul lingurii spre gură
era mult mai anevoios – opintit din cauza efuziunilor de
contabilă ale doamnei Scamă, care se învrednicea calculând
cât a costat-o conţinutul de zeamă, de unde şi cât de greu a
târguit legumele, ce calitate a obţinut, cât costasera în final
graţie talentului său de convingere. Deodată, mai mult
nevoind, Viky parcă fu azvârlită în pielea lui Hagi Tudose,
care îşi sorbea galbenii plătiţi pe găina din a cărei zeamă îşi
putea reveni din agonie.
Micul prinţ nu părea deranjat de elucubraţiile mămicii
sale, de parcă era obisnuit să ştie sacrificiile părinteşti pentru
o farfurie cu mâncare, dar era evident acum de ce rămăsese
doar un mic prinţ cu uşoară tentă de copil întârziat din
dezvoltare. Venise vremea să-şi caute o nevastă şi poate asta
ar fi fost salvarea lui pentru a se întrema şi a arăta demn de
rangul bisericesc la care aspira deloc în taină întreg neamul
său.
Deşi firea ei incisivă se abţinea cu greu să spună că e
doar o ordinară ciorbă de perişoare care putea fi uşor
întrecută de orice novice, mai ales de cineva cu studii
gastronomice ca ale sale, Viki îşi înfrână ieşirile clocotinde,
116
 Schiţe

din bună cuviinţă, gândind că poate, cine ştie, vor mai fi

ocazii când chiar să merite să intre în polemică cu distinsa
doamnă. Încercă să se lămurească de ce micul prinţ nu se
recomanda niciodată cu numele, ci cu apelativul, fiul
doamnei S, fiind convinsă că până la finalul sfintei zile se va
dumiri cumva şi asupra realelor calităţi ale doamnei, atât de
sincer şi declamativ omagiată de către progenitura sa.
Felul doi a fost atât de special, încât Viki se simte
nevoită să-şi ceară iertare în avans faţă de criticii
gastronomici, că nici măcar nu şi-l mai aminteşte. Ce nu a
uitat însă a fost că distinsa doamnă, cu studii minime
medicale, a raţionat că o felie din tortul primit nu este tocmai
combinaţia cea mai fericit sănătoasă şi a vrut să îşi scutească
mesenii de o posibilă indigestie, urmând să se delecteze mai
târziu, cândva, din savoarea lui cu vecinele şi prietenele.
Sincer, Viki nu poate garanta veridicitatea afirmaţiei, însă se
bucură sincer pentru gunoierii ce deservesc zona.
Televiziunea prin satelit poate a salvat lumea de la
ignoranţă, însă în casa doamnei Scamă, chiar şi în zi de
sărbătoare, se urmareşte doar sport, în memoria zilelor apuse
de handbalistă ale amfitrioanei. Simţind parcă nevoia să
demonstreze cumva căci era crunt contrazisă de evidenţa
realităţii, se înfăţişează cu o poză alb- negru, căutata din
timp, pe care o flutura invitatei, indicand cu oja în ton cu
rujul, cea mai solida siluetă de pe terenul unui cămin cultural
sătesc.
— Mămica a fost frumoasă dintotdeauna, de asta a şi
ales-o tăticul să-i fie prietena cu numărul 27 şi s-a însurat cu
ea! gânguri micul prinţ, o lecţie şi aceasta de mult învăţată, în
loc de urare pentru ziua onomastică.
— Evident, confirmă Viki în virtutea aceluiaşi bun
simt de care începuse să-i pară rău că nu-l lăsase acasă, altfel
ar fi putut contracara şi cu exemple din cariera ei de
handbalistă profesionistă.
117
 Simona Liutiev

— Ei, măi copii, nu mă laud, dar nu am niciun rid deşi

nu am folosit niciodată produse cosmetice, nu am niciun fir
alb. Şi lista ar fi continuat.
— Mă scuzaţi, îmi puteţi arăta unde e baia?
— Tot înainte în capătul holului! spuse doamna
Scama, fără să indice măcar direcţia, poate crezând că toate
apartamentele comuniste sunt tip vagon. Noroc cu micimea
apartamentului. In baie, Viktoriei i se confirmă că doamna
nu folosea cosmetice, sus, lângă oglinda tip, trona un ruj pe
sfârşite cu un băţ de chibrit înfipt în cotor. Nu avu timp să
studieze prea mult ciudăţenia, căci ochii se aţintiră asupra
căzii, în care se învălmăşea toata vesela folosită la dejun, în
aşteptarea cuiva care să pună jetul duşului pe ea. Viki simti o
senzaţie de stomac în gât şi îşi aduse aminte de sfatul
femeilor de la ţară despre cât de periculos poate fi să bei şi să
mănânci în case de străini. Bineînţeles că înţelepciunea
populară avea la bază alte frici, farmece, blesteme…
Tânara reveni în sufragerie, se aşeză pe recamierul în
ton cu mobilierul, lângă micul prinţ şi-şi aţinti ochii la pauza
de meci ca să nu facă notă discordantă. De profesie jurnalist
la un cotidian municipal, Viki îşi mulţumea în sinea-i că nu
făcea cronici sportive, când, cugetările îi fură întrerupte de
cele ale soacrei, voit sonore.
— Ce nesimţiţi! Nu am putut suporta niciodată
ziariştii! Se bagă în sufletele oamenilor! De ce aia? De ce
ailaltă? Da, lasă-i domnule să joace, nu-i mai stresa atât!
— O-ho-ho! Loveşte sub centura! De fapt direct în
plex, nu e deloc subtilă, nici nu ar prinde-o! S-a trezit spiritul
sportiv din ea, raţiona Viki cu o lene spre silă deja. Nu i se
părea nici locul, nici momentul pentru spiritualisme, nu se
gândea decât cum să părăsească acest neprimitor camin.
Urăşte deja un soi de oameni fără a-l cunoaşte, gândi
Viky, conştientizând încă o dată dacă mai era cazul
inutilitatea oricărui demers comunicativ. Doar ce se văzuseră
118
 Schiţe

şi o complimenta în felul ăsta, ce altceva bun putea să

aştepte?
Începea să-şi dea seama de conotaţia termenului de
doamnă. Doamna Scamă era o doamnă care reuşise să
îndobitocească doi masculi. Elementele bărbăteşti din casă
nu existau mai mult decât bibelourile şi sticlăria atent şi
definitiv aranjată. Nu cârteau, nu respirau parcă, păşeau atât
de pe vârfuri încât le puteai zări găurile din tălpi, nu opinau.
În casa doamnei Scama, nimic nu putea fi mutat fără
acceptul dânsei, nimic cumpărat fără listă şi monetar făcut de
dânsa, nimic înstrăinat, nici măcar gunoiul dacă nu era
corespunzător închis sub atenta-i supraveghere.
Şi, fără să ştie că are capacitate extrasenzorială, deodată
Viky se trezi vizionând propriul ei film al destinului lângă
micul prinţ, de parcă murise şi i s-ar fi dat ocazia să aleagă să
se întoarcă în timp. Văzu o coabitare cu mama-soacră şi cu
tatăl debil într-o coşmelie pe plaiuri câmpeneşti, însorite, se
văzu extaziată duminica învrednicindu-se să primească cu
adâncă recunoştinţă de la o enoriaşă mai evlavioasă un
delicios colarez oltenesc, bineînţeles toate aceste daruri i s-ar
fi cuvenit doar dacă onorabila ei familie consanguină s-ar fi
învoit să plătească pentru sfânta slujbă a micului prinţ, ce ar
fi ridicat-o şi pe ea la rangul de coană preoteasă, care ar fi
eclipsat cu siguranţă de departe tot ce fusese ea până atunci.
Si mai văzu roşu, mult prea mult roşu zilnic în faţa ochilor,
un roşu care se răzvrătea, un roşu ţipător ca şi gura ce o
împrejmuia nefericit, un roşu care parcă cerea să se
întâlnească cu dârele vineţii ce brăzdau epiderma şi care se
spărgea undeva în obraji când doamna era neliniştită, un roşu
care refuza să se termine. Viitorul i se revela în toată
splendoarea lui, dar nu era viitorul pe care ea îl visase
vreodată, nicidecum unul pentru care s-ar fi zbătut şi,
categoric, nu unul pentru care ar fi sacrificat totul. Era
evident de ce prinţisorul ezitase îndelung şi prelungise cât îi
119
 Simona Liutiev

statea în puterile fragile întâlnirea dintre cele doua cele mai

importante femei din viata lui.
Niciodata Viky nu avusese o părere atât de proastă
despre sine. Cum se putuse înşela aşa? Ce fel de bărbat
iubise? Chiar dacă nu voia să accepte teoria, era evident că
un mascul strivit 25 de ani sub această mantie maternală, nu
putea deveni bărbatul la care visa ea, nici chiar dacă ar fi
investit toate resursele din lume. Adio protectie!
……………………………………………………
Va urma:
– Părinţii băiatului fac circ la întâlnirea cu socrii, cer ca
la târg bani, averi, pt hirotonirea baiatului, discuţii aberante
ca în filmele cu proşti. Părinţii fetei îndură cu stoicism
întâlnirea, însă răspunsul lor este categoric nu. Vor interzice
relaţia, la fel cum o vor interzice şi ai lui.
– Viky şi prinţul se vor mai vedea o vreme pe ascuns,
urmăriţi de tatăl lui nebun, decis să dea cu maşina peste fată
că nu putea fi tras la răspundere datorită certificatului de
nebun. După terminarea studiilor, luând cu brio un concurs,
Viki va pleca din oraş cu serviciul, părinţii printului împreună
cu vecinii se vor mobiliza să-i prezinte diverse alte partide.
Mai fac câteva vizite la familii de preoţi cu fete, dar eşuează,
apoi la familii de avocaţi, de medici. Toate astea îi sunt
relatate de însuşi prinţul revoltat că a devenit monedă de
schimb şi că i se ignoră sentimentele.
– Micul prinţ încearcă un examen pt funcţia de
professor, dar se face de râs şi îşi umileşte familia cu nota 3
pe listele afişate la un liceu din centrul oraşului. Va fugi de
acasă, o va căuta tot pe Viki să-l ajute cu bani sau să-l ţină la
ea în oraşul în care plecase. Va începe să o invidieze şi să-i
încolţească ura pentru succesul ei.
– Între timp tatăl lui nebun vandalizează casa părinţilor
lui Viki convins fiind că băiatul e ţinut ostatic. Flăcăul debil
genetic, se pare, încearcă un şantaj psihologic în speranţa
120
 Schiţe

unei ultime negocieri cu părinţii fetei pe care zice că încă o

iubeşte, altfel îşi va lua zilele. Intâlnirea eşuează lamentabil, la
fel ca precedenta.
– Viki constată că mila i-a încurcat percepţia clară
asupra sentimentelor. Baiatul pus pe liber, începe să-şi
trăiască tinereţea târzie, bărbăţia ascunsă refulează, activând
social pe la petreceri, de unde mort de beat o sună pe Viki
să-i declare dragostea eternă sau de unde este dus cu salvarea
după recente crize de epilepsie.
– Viky află că este însărcinată, se întâlneşte cu prinţul
nebărbierit şi tras la faţă care îi cere testerul în faţa unei
ghene, râde neîncrezător şi astfel relaţia care doar în capul lor
mai stătea într-un fir de păr, se rupe definitiv.
– Prinţul în mojicia lui se duce acasă la toti prietenii
fetei şi încearcă să-i îndepărteze de această, inventând
poveşti, vorbe, situaţii, ceea ce se şi întâmpla cu unii dintre
aceştia.
– D-na Scamă îi va gasi un post de suplinitor în
orăşelul unde lucra ea şi unde face naveta zilnic, prin vecine
îi va gasi o fată, îşi vor întemeia familia aşa cum au visat-o,
vor avea un băieţel, iar într-un final, el se va hirotoni în satul
părinţilor săi. În acelaşi an se măritase si Viki, ea primăvara,
el vara, culmea coincidenţei, la data cand sotul lui Viki
aniversa ani.
– Viky nu regretă nimic, dar e scârbită că el o ocoleşte
şi fuge când o zăreşte, realizând micimea unui om care a
făcut-o să treacă prin atâtea, pentru care a luptat şi s-a umilit,
cu care şi-a început viaţa şi care după ani, nu e în stare nici
măcar să salute.
– Micul prinţ se căsătoreşte cu o avocată la câteva luni
după nunta Victoriei şi vor avea împreună un alt mic prinţ.

121
 Simona Liutiev

De ce plâng bătrânii pe-nfundate?

Bunicul meu plânge mereu. Şi când aude „Bordeiaş,

bordei, bordei”, şi când mă vede, şi când aude că a mai murit
cineva în sat, şi la nunţi, şi când vorbeşte despre ai lui, şi de
Crăciun şi când plec. Dacă stau bine şi mă gândesc cam asta
aş sti să spun despre el, că e mai sensibil. E un om tare bun
şi poate aşa de protejează el, mulţi ar plânge pe dinăuntru de
teamă să nu fie vulnerabili în faţa altora, însă bunicul meu e
un plângăcios.
Mă întreb câteodată dacă lacrimile unora sunt mai
sărate decât ale altora, dacă e o caracteristică, la fel ca grupa
sangvină, ca temperamentul, ca amprenta, ca irisul, ca adn-ul.
E o contradicţie în zilele noastre, ştiinţa zice că e necesară
sarea în organism, cercetătorii să ne ferim de sare. Oare cei
ce plâng des, au nevoie să suplimenteze sarea?
Am citit recent că lacrimile se varsă direct în nas şi,
numai atunci când e volum prea mare dau pe afară şi se
scurg sub ochi, că noi plângem dinainte de a se vedea. Sunt
cumva ca stelele care ni se arată după mii de ani, ca sufletul
care şi el plânge în tăcere, ca bolile fizice care se instalează
numai după ce psihicul e iremediabil şi îndelung bolnav.
Lacrimile sunt de calitate sau nu sunt, sunt emoţionale
sau provocate de agresiuni externe, sunt folosite fără discri-
minare de bărbaţi şi femei deopotrivă, sunt paliativ sau armă,
o exagerare, o necessitate, o enigmă sau pur şi simplu
„gheaţa sufletului care se topeşte” cum zicea Hermann
Hesse. Oricum ar fi, oamenii mari se feresc de lacrimile lor şi

122
 Schiţe

nu le şterg nici pe ale altora. Pe mine mă impresionează când

cineva plânge, nu mi se pare o formă de infantilism.
Plânsul vine odată cu noi pe lume din reflex, apoi ne
folosim de el din refulare, în loc de limbaj, apoi învăţăm că
trebuie asociat cu durerea şi, dacă avem noroc şi cu fericirea,
ca oameni mari plângem poate după eşecuri, după pierderi,
după visuri. Cine hotărăşte însă că plânsul trebuie să
îmbătrânescă, cine spune că plânsul e de râs, de ce oamenii
sunt blocaţi între râsu-plânsu? De ce ne scuzăm când suntem
surprinşi plângând, spunând că e de la soare, e de la vânt, de
la fum, de la vreo insectă?
Plânsul ne modifică, plânsul ne dă ochii de gol, plânsul
se cere şters sau lăsat liber în drumul său până pe piept, în
urechi, în gură, plânsul are volum, debit, viteză, sacul
lacrimal duce şi doi litri, deci e de unde!
De unde atâta rezervă vizavi de plâns? Atâta
instabilitate, atâta lipsă de control?
La plâns se răspunde cu palme, dar şi cu îmbrăţisări, cu
ţipete sau cu muţenie, cu spate întors sau cu legăminte. Nu
există reţetar pentru plâns, nu vine cu instrucţiuni. Unii
plătesc să plângă, să se descătuşeze, să-şi vindece boli.
Plânsul spune multe despre om. Cu lacrimi de crocodil,
culmea, când eşti mic, spre colţul exterior sau interior, scurte
şi ascunse când mai creşti şi, inexistente mai apoi. Cum pot
lacrimile să nu mai existe? Ele sunt totdeauna în noi. Ele ne
protejează şi sănătatea ochiului şi a sufletului. Sunt
antibacteriene, au anticorpi, chiar hormoni, dacă sunt
produsul unor emoţii puternice, dar mai ales sunt sărate.
Omul are 250 mg de sare în corp şi 80% din organism e apă.
Atunci, cum se face că, în ciuda materialului existent,
lacrimile dispar? Unde dispar? Le absoarbe sufletul, le
cenzurează mintea, se duc spre celule mentinându-le
sănătatea, se risipesc în gânduri, în rugăciuni către divinitate,
se înalţă cu visele şi rămân acolo în noapte, unde s-au
123
 Simona Liutiev

implinit? Sau pur şi simplu, spre finalul vieţii corpul încearcă

obţinerea unui extract concentrat, a unei esenţe de parfum
rară, păstrând matricea individului şi pe care nu e dispus să o
risipească uneori până la ultima călătorie.
Am văzut lacrima bunicii doar când era întinsă pe
masă pregătită de plecarea inversă. Nu mi-am imaginat, eram
acolo, lângă ea, bunica chiar a plâns. Pe ea nu o surprinsesem
decât arareori ştergându-şi ochii de colţul basmalei. Ochi
roşii, mici, afundaţi în mantale ridate, deasupra vreunui tuci,
ori suflând în jar, mereu găsea motive pentru ochii roşii. Nu
a plâns nici măcar când vorbea despre ultimul drum, când
dădea indicaţii, nu a plâns nici când s-a speriat de întunericul
de dinainte, nici că a plecat cu o supărare pe tata… Din
cauză că nu a plâns, când noi toţi consideram că avea de ce,
am făcut slujbă specială să-i asigurăm odihna şi împăcarea.
Bunicul plânge şi mai rău acum, cred că nu mai e aşa
de indicat, cred că nu-i mai face bine. Mă uit la reportajele cu
bătrâni din ce în ce mai frecvente în ultima vreme. Bătrânii
aceia abandonaţi, nu plâng, se plâng, dar nu plâng. Ai zice că
le-au secat izvoarele sau că şi-au plâns odată demult lacrimile
şi în zadar. Unii dintre ei fug, într-o ultimă încercare de a
atrage interesul vreunui copil plecat prin zări străine. Ei fug
ca să vină copilul şi ar avea lacrimi cât pentru o regăsire.
Bătrânii plâng la priveghi, unele femei sunt chiar de
meserie, e o artă să strigi în gura mare durerea cuiva care nu
mai poate, să o înalţi până ajunge la spiritul celui plecat.
Plâng când li se strică recolta, când le omoara uliul o
gaină sau lupul o oaie, plâng că nu au putut oferi nepoţilor
mai mult la sfârşit de vacanţă, plâng când îşi pregătesc
straiele, când se uită pe fotografii, când văd casa pustie şi se
ceartă cu orătăniile din ogradă, plâng când sunt mutaţi cu
forţa din locul lor, plâng că nu-şi mai amintesc, plâng că
nu-şi mai pot avea singuri de grijă. Dar cei mai mulţi plâng
pe-nfundate, muteste, parcă de frică să nu le afle cineva
124
 Schiţe

secretul ruşinos, să nu-i acuze careva că nu s-au înţelepţit

după atâta amar de ani. Şi alţi câţiva, se înrăiesc, nereuşind să
se împace cu destinul.
Cine are bâtrâni să le cumpere şi plânsul, să li-l ofere în
dar, să le spună că e voie.
Cine n-are, să înveţe din timp că plânsul e bun pentru
sănătate. Chiar dacă ai un suflet mare, la un moment dat
suferinţa sau fericirea îţi poate prisosi!

125
 Simona Liutiev

Foamea

Lumea e hămesită, s-a ajuns la canibalism în ultimii

ani. Cea mai gravă problemă de nutriţie a secolului nu e
neapărat alimentaţia greşită, nici combinaţiile neinspirate, ci
faptul că oamenii se mănâncă între ei. Începe ca o poftă, se
transformă într-o obsesie, ne e foame de tot ce au alţii,
suntem bulimici, nimic nu ne potoleşte foamea. Foamea de a
fi altcineva, foamea de a deveni altcumva, foamea de a trăi
precum alţii, de a arăta ca ei, de a zâmbi ca ei, de a ne afişa în
cercurile lor, de a le fura pritenii, identitatea. Nici nu mai
contează cine suntem, cine am fost, ci doar cine vrem să fim.
Si cum nu putem fi nici primii, nici cei mai buni, nici altfel,
trebuie să fim altcineva.
Vom petrece ani din viaţă să ne alegem modelul, încă
alţi ani să-l imităm, ne spetim să-i câştigam simpatia, pentru
ca apoi să ne aşezăm tacticos la masă şi să începem să-l
devorăm. Il vom deposeda de ataşamente, îl vom expune, îi
vom schimba părerea despre sine, îl vom face vulnerabil în
ochii altora şi, dezbrăcat de secrete, vom înghiţi, aparent din
compasiune, durerile lui, opiniile lui, stilul lui, până ce,
ghiftuiţi, ne vom simţi, culmea, confortabil îngreunaţi, de
parcă dintotdeauna ţinta noastră a fost să creştem în
greutate.
Oamenii nu îşi mai pot dezvălui identitatea pentru că
permanent vor să fie altcineva şi nu ar fi corect pentru ei
înşişi să-şi decline o faţetă care le aparţine pentru atât de
puţin timp. Poate mâine vor fi trişti, poate peste o săptămână
vor strânge o mie de like-uri, poate peste o lună se vor

126
 Schiţe

îndrăgosti, peste un anotimp vor respira alt aer, peste un an

îşi vor lărgi familia, peste alţi ani vor emigra, peste un
deceniu îşi vor lua casa cu piscină, poate până la bătrâneţe
vor câştiga la loterie, poate îşi vor fenta moartea umblând
numai în vacanţă, poate, vreodată, vor simţi nevoia să intre la
dietă, să redevină ca la naştere, egali – discutabil – cu toţii,
mulţumindu-se cu nimic, bucurându-se din nimic, fiind
fericiţi cu ei înşişi.
Asta da foame!
Cum să le explic părinţilor că mi-e foame? Cum să-i
mâhnesc în aşa hal? De unde şi până unde că părinţii au
obligaţia să-ţi asigure traiul visat? Părinţii te nasc şi te cresc.
Restul trebuie să devii. Asta nu e clar la noi, însă foarte bine
delimitat în afară, tinerii muncesc imediat ce li se oferă şansa,
tinerii se împrumută pentru studii şi rambursează singuri
banii, tinerii îşi închiriază camere dacă vor să stea singuri, nu-
şi alungă părinţii.
Mamăăă, mi-e poftă de liceul X, tată, parcă aş avea
chef de maşina Y, mamăăă, mi s-a deschis apetitul pentru o
altă specializare (că nu suport profesorul si nu voi trece în
veci), tatăăă visez la o tabără de vară în Anglia, mamăăă vine
Gaga în concert la Viena, tată, e o expoziţie de IT în
Japonia...mamăăă cât aş hali!
Şi pe deviza o secundă pe buze, restul vieţii pe tine, îmi
şi imaginez cum Sofia Vergara s-ar stabili pe lângă ombilic,
cum yahtul lui Gates mi-ar lăţi posteriorul, cum minele de
smaralde sud americane mi-ar lăţi gâtul, cum Cambridge-ul
mi-ar expanda ţeasta, cum insula privată a lui Branson mi-ar
tuciuri tenul şi, fără să apelez la vreun program, îmi pot face
un portret robot la 60 de ani. Dar odată făcut, mintea
expandată nu mai vrea să intre la loc, gâtul lăţit nu mai
suportă cravata uniformei, şunca dorsală nu se mai înţelege
cu banca, colacii de pe burtă cer pauză de masă şi siestă
respectabilă. Si deodată, mă trezesc că nu-mi mai ajung. Apoi
127
 Simona Liutiev

nu mă mai plac. Apoi mă răzvrătesc pe părinţi aruncându-le

odioasul reproş că m-au născut fără să mă asigure. Apoi o să
vreau să-mi fac un anturaj, o să vreau să fug sub orice formă,
o să-mi placă viaţa de boem, până îmi va fi iar foame. Şi când
foamea mă va cuprinde, de data asta voi muşca din om. Voi
muşca cum au fost muşcaţi părinţii mei de timp, voi smulge
cu colţii cum am fost eu smuls din copilărie, voi vântura
prada până la ameţeală, aşa cum turmentat sunt în adoles-
cenţă, voi smulge hălci cum mi-am primit eu pedepsele, vor
porţiona prada veşnic nesătul cum s-a cerut mereu de la
mine, voi mesteca de 40 de ori o îmbucătură să nu-mi fac rău
la digestie şi să mă ţină saţietatea îndelung. Când voi mânca,
o să vreau să mă satur, o să vreau să arate lumea spre mine
ca cel cu burta de urs cum îmi zicea mama când eram mic.
Oamenii sunt de mâncare, aşa cum şi câinii sunt de
mâncare în China, cum veveriţele sunt de mâncare în
Luissiana, cum coada de taur se mănâncă în Spania, cum
caracatite vii îşi lipesc tentaculele de gâturile mici ale
japonezilor, lilieci, canguri şi tot felul de obişnuinţe bizare.
Istoria omenirii are însemnări de canibalism, poveştile pentru
copii sunt despre canibali din insule pustii, zmeii, zmeoaicele,
Gheonoaiele, mumele, vrăjitoarele, lupul, bau-bau, toţi
adulmecă omul şi poftesc la carne fragedă. Basmele, po-
veştile, primele forme de educaţie, ne învaţă că suntem de
mâncare, ne învaţă şi cum să ne ferim, dar vai, exemplele
sunt atât de puţin actuale! Scufiţa Roşie, bunicuţa, Tom
Degeţel, Iona, toţi supravieţuiesc în burţile altora
Mi-e foame de titlu, de glorie, de recunoaştere, dau în
cap! Mi-e foame de viitor, familie, înjunghii pe la spate! Mi-e
foame de dragoste, întind plasa! Am chef să arăt altfel?
Plătesc! Vreau alt nume, altă soartă? Înşel! Vreau com-
pasiune? Măgulesc, mă gudur! Vreau să ies în faţă? Fur!
Vreau averi? Măsluiesc! Vreau credinţă? Inventez! Vreau

128
 Schiţe

meserie? Sorb din ochi! Vreau să trec linia de sosire?

Anticipez!
De ce să ne mai ducem în mall-uri? De ce ne mai
punem contra curentului fast food? De ce ne facem că ne
pasă de obezitatea infantilă doar pt că e preocuparea lui
Michelle Obama? Se consumă zilnic tone de carne de om, de
suflet uman, de nervi humanoizi. Ne ducem la sală, transpi-
răm, vrem să dăm jos ce? Pe noi, de noi vrem să scăpăm, să
facem loc foamei mai atroce de semeni, de tot ce nu avem.
Am renunţa la orice bucată din noi pentru una a altuia, în
foamea asta disperată a omului faţă de om!
Cu un asemenea apetit, cum să mai trăim mult, cum să
mai atingem înţelepciunea, cum să ne întoarcem la natură şi
spre Dumnezeu, cu ce faţă, cu ce tupeu, când nu mai stii de
mult cine eşti?

129
 Simona Liutiev

Te iubesc de te urăsc!

Toate vacanţele le făceam la ţară, într-un sat de munte,

cu oameni buni şi obiceiuri trainice. Când băieţii îmi dădeau
tărcoale, bunica îmi zicea: „Nu e bine, maică, să refuzi pe
nimeni, că orice măgar rage la poarta unei fete mari!”. La
baluri, nunţi, fedeleşuri dansai cu oricine că „doar nu te iei de
la horă”. În lumea satului, toţi sunt buni. Nu contează că eşti
o arătare, că porţi „costum de piersică”, că par toţi coborâţi
direct de la stână, dacă eşti de familie bună, ai destul pământ,
ieşi în frunte.
La un asemenea fedeleş, l-am cunoscut pe George,
student la Drept, o raritate în sat, şi de o sărăcie lucie. Însă,
în acel timp, Cătălin, timid, zâmbăreţ, creţuliu, student în
anul al II-lea la Matematică, câştiga teren cu flori, ciocolate şi
mai ales cu terenuri vecine cu ale mele. Avea o calitate, era
coleg de cameră cu George, o bună sursă de informaţii
preţioase şi, mai ales cel care îmi putea face intrarea în lumea
aureolată a lui George. Mă întrebam adesea de ce venea
George la astfel de întâlniri săteşti, nu juca, nu dansa, nu bea.
Bărbatul înalt, tuns scurt, cu blugi ştersi, se plimba puţin,
apoi dispărea. Acea vară de început de 90 va rămâne strâns
legată în căuşul palmelor noastre, în amintirea scurtei discuţii
şi în aşteptarea bibliografiei pentru Drept.
Toamna mă aruncă în forfota de la Zinca, în clasa
vecină cancelariei. Pauzele mă prind trăncănind cu prietena
mea. Pe banca a treia de la mijloc apare un buchet de flori
care aduce după el încordare, liniştea orelor şi 30 de perechi

130
 Schiţe

de ochi aţintiţi spre acel clown creţ, îmbrăcat într-un

alendelon care-i completa faţa de miel neînţărcat, încadrată
de ochelari cu rame groase. Mai am timp cât să zăresc nişte
rânjete de-ale colegilor ce par a spune: „să te mai dai tu mare,
frumuseţea pământului!”. Unde să fug, dacă ieşeam, vedeau
şi profesorii oroarea?! Nu cred că şi-a dorit vreun elev
vreodată o pauză mai scurtă. Mă trezesc uitându-mă pe nişte
poze de la Revelionul la care nu mă catadictisem să-l
însoţesc. Voia să-i confirm fotogenia, dar simţeam doar
greaţă. Avea darul de a fi aşa de insistent, încât cu fiecare
săptămână îl dispreţuiam şi mai mult. Nu mă ajuta prea mult
faptul că locuia în Bucureşti, eram mereu în calea lui.
Judecând la rece, cum făceau ai mei, era tot ce-şi putea dori o
fată, înalt, şaten, creţ, cu ochi albaştri, deştept, manierat şi,
cel mai important, mă iubea. Poate că altceva nici nu conta,
însă nu ştiu de ce simpla lui prezenţă îmi repugna. Trebuia să
scap cumva de el, dar pur şi simplu nu-mi dădea ocazia, nu
greşea cu nimic, era ca un arici, iar eu ca şarpele la pândă în
timp ce-mi trăiam şi frica de a nu fi mâncată. Din bursă,
singurul lui venit, mă suna zilnic, venea săptămânal la mine.
În acel timp, eram altistă la un cor şi se apropia
festivalul de iarnă de la Braşov. Îmi pregăteam bagajul când
aud soneria. Era el. A stat un timp la uşă, după care
Dumnezeu ştie prin ce gară a îngheţat. Credeam că merită
tot ce i se întâmplă deoarece la vârsta lui ar fi trebuit să fie
capabil să înţeleagă şi să renunţe. Cât despre mine, stăteam
pe un soclu aşa de înalt că nu mi se mai zărea faţa de nori.
Seara, după ce tatăl meu a fost informat despre nesimţirea de
care dădusem dovadă, despre încălcarea codului etic al
familiei, am sprijinit uşa apartamentului pe dinafară şi pe
dinăuntru (când a realizat tata că aveam părul ud), apoi zorile

131
 Simona Liutiev

m-au întâmpinat cu un picior în coaste: „Marş în pat, să

înveţi să te porţi altădată!”.
Îl uram, culmea, nu pe tata, ci tot pe imbecilul care
provocase asta. Am fost la Braşov, dacă asta mai are vreo
relevanţă. La întoarcere am fost somată să vorbesc cu
„băiatul”. Scârba mea cunoştea apogeul, credeam eu. Era
aşteptat într-o sâmbătă la 14,00, însă orele treceau şi el nu
mai apărea. Inima îmi creştea, privirea-mi radia, îl prinsesem
pe nesimţitul fără pată. Mă uitam la serialul meu preferat
făcându-mi planuri de discotecă cu colega mea şi cu fraţii ei
mai mari, când a apărut el, îngheţat, cerându-şi scuze că nu
poate sta mai târziu de ora 18, când avea ultima legătură spre
casă. Colega mea dă soluţia salvatoare, să meargă şi el la
disco şi să rămână la mine, iar părinţii parcă au o epifanie.
În afară de faptul că purta blugi, nu-i găseam nicio altă
calitate, dar eram hotărâtă să mă distrez şi cu ţăranul lângă
mine, chiar dacă asta însemna mai mult decât să-l ţin de
mână, să şi dansez cu el. De unde să-mi imaginez că
acceptase să meargă fără să ştie să danseze vreo melodie în
vogă sau că se aruncase voit într-un spectacol gratuit ce l-a
oferit celor peste 100 de tineri. Pe orice ritm, el îşi arunca
picioarele ca la horă, afişând un zâmbet larg către public. Ce
om trebuie să fie ăsta să vadă doar ce-i convine şi să nu-l
deranjeze nimic? Precis unul care nu va sfârşi de inimă! În
schimb, pe mine m-au luat durerile de cap, de stomac,
însoţite de reacţii violente, doar-doar s-o opri partenerul meu
din „danso-hora”. De unde să-mi imaginez că va fi promo-
torul unui curent etno din viitor? Trebuia să plec de acolo şi
clar să numai calc vreodată să fiu ciuca bătăii acelui club.
— Ei, cum v-aţi distrat?
— Eu m-am simţit bine, Dana nu ştiu ce-a avut!

132
 Schiţe

Îmi venea să mă reped cu pumnii la el şi să-i dau până

tace.
Trec anii, diverse eşecuri mă întorc pe calea credinţei
unde mă găseşte şi vacanţa de vară a unui an din viitor, când
el e deja profesor de matematică, iar eu, nimic. Toţi cei ce
mă invidiaseră cândva, aveau acum prilejul să se amuze. Până
şi Cătălin cocheta cu ironia pe oriunde ne întâlneam. M-am
hotărât să-i scriu un bilet şi să-mi cer scuze pentru umilinţa
ce i-o produsesem. Cred că de vină a fost spiritul pascal. În
noaptea Învierii, în timp ce preoţii concurau cu difuzoarele
discotecii săteşti, iar enoriaşii îşi purtau de grijă să nu-şi ardă
hainele „noi” ce se puteau flamba de la atâta naftalină, în
îmbulzeală şi se gândeau numai la bunătăţile de acasă, eu
eram o ciudăţenie. M-am ascuns sub eşarfa maro aproape
toată slujba şi am revenit cu picioarele pe pământ numai
când s-a trecut pe sub bolta de floarea-paştelui. Atunci l-am
văzut pe Cătălin, iar ochii noştri au suspendat clipa. Poate nu
era prea târziu să mă ierte, i-am trecut biletul în palmă şi i-am
urmărit reacţia. Spre ruşinea mea, nici pentru mine slujba nu
a mai avut sens.
De Paste te aştepţi să plouă, mai ales dacă a plouat şi
de Florii. La ieşire mi-a întins umbrela şi s-a oferit să mă
conducă. Nu am vorbit despre trecut, era important să fim
măcar prieteni. Nu mi-am putut explica niciodată de ce îl
puteam tolera doar când eram la ţară. De cum mă întorceam
nu mai suportam nici amintirea lui. Fără îndoială era un baiat
deştept, însă în societate devenea ridicol.
Servicul meu era unul foarte greu pentru oricine, mai
ales pentru o tânără abia ieşită de pe băncile şcolii, după o
operaţie. Însă eram un colectiv tânăr şi ne distram frumos.
Eram o echipă. Niciunul nu era şcolit, şi nici nu avea vreo
pretenţie în acest sens, în afară de mine. Am intrat la
133
 Simona Liutiev

Facultate şi viaţa mi s-a schimbat radical. M-am ataşat de toţi

profesorii, eram atât de conştiincioasă încât ajungeam la
bibliotecă înaintea femeii de serviciu, eram remarcată şi
foarte bine notată. Se vedea rezultatul celor aproape 20 de
ore de muncă, care au culminat cu o bursă. Mă angajam în
activităţi ce depăşeau cu mult programul normal al unui
student. Aveam maxilarele permanent încleştare, fruntea
încreţită de gânduri, de o gravitate înfiorătoare. Nu
dormeam, slăbeam, hainele-mi atârnau, iar sub ochi
apăruseră cearcăne negre, ereditare, mă scuzam eu. Trusele
de machiaj aşteptau vreo minune să le mai deschid,
prietenele visau doar că le fac vreo vizită. Nu mergeam la
chefuri, iar după câteva refuzuri, nimeni nu m-a mai invitat
pe motiv că „nu e de tine acolo”. Ştiam că nu e de mine, aş fi
stat probabil toată seara într-un fotoliu, stânjenind pe oricine
care ar fi avut bunul simţ sau destul alcool în vene să
îndrăznească să intre în vorbă cu mine. Simţeam însă nevoia
să fug, întâi am vrut să văd toate oraşele mari din ţară, apoi
din afară. Plimbatul prin arşiţa amiezii într-o ţară străină, cu
buzunarele goale, îmi dădea o ciudată senzaţie de libertate.
Mai penibil era sfârşitul zilei când fiecare arăta ce
achiziţionase. Dar nu aveam de ce să mă plâng, mă aflasem
acolo, instaurasem o distanţă pe care toţi o respectau.
Trecutul răbufnea, amintirea lu George mă mai încerca
mai ales după ce aflasem că destinul îl dusese pe nişte căi
dosnice din care nu mai avea să găsească drumul principal.
Voiam să-l ajut cumva să plece din satul care-l ratase, am
scris la Surprize-Surprize, cercetările au demarat, însă toţi s-
au lovit de îngustimea şi cerbicia unor creaturi fie culte, fie
inculte. Îl văd cu minţile pierdute, cu barba de-un cot,
şubrezit în prag de licenţă, pe cel ce fusese poate mintea cea
mai luminată a satului, acum ponosit, alcoolic, ducându-şi
134
 Schiţe

zilele dintr-un ajutor de handicap. Prindeam orice ocazie să

mai aflu ceva despre el.
— Să ştii că am observat de mult că te interesează, dar
nu ţi-am reproşat. Îţi zic pentru ultima oara: dacă mă mai
întrebi de el, scazi în ochii mei!
Amândoi am ştiut că aici se termină totul. A urmat cel
mai dur dialog, de oameni şcoliţi care lovesc sub centură. Şi
părinţilor le trecuse. Până la urmă, ce atâta Cătălin, dacă fetei
nu-i place? Mai ales că acum fata era studentă şi nimeni nu
mai era destul de bun pentru ea. Toţi erau conştienţi că Făt-
Frumos-cu-Moţ-în-Frunte nu o va uita niciodată, că-i va
scrie numărul de telefon pe cărămida de la colţul casei.
Nu ştiu de ce l-am asociat mereu cu ceva periculos.
Avusesem permanent sentimentul că dacă as fi soţia lui m-ar
lega de calorifer sau m-ar pune la munci grele, umilitoare,
care să-i spele toată suferinţa.
A venit telegrama pentru mine. O ciudăţenie, cine ar fi
putut să-mi scrie mie? Bunica mă chema de urgenţă. Mamă,
tot satul îţi zice orăşeanca criminală, ai distrus cel mai bun
băiat. De ce ai lăsat mamă să se întâmple aşa ceva?
— M-aş duce la priveghi, dar mi-e cam ruşine!
— La ce să te duci?
Nu fusesem niciodată acasă la el. M-am rugat până
spre ziuă. Îmi imaginam că-l întrebam dându-i ocazia să
spună ceea ce nu-mi spusese niciodată. Mi-era frig, deşi era
vară. Aşa e în casele din cărămidă. M-am acoperit cu un ţol.
Culmea era că nu regretam nimic. Dacă aş fi fost de la capăt,
aş fi făcut acelaşi lucru. Nu ne-a fost dat să fim împreună şi
gata! Nu simţeam vreo pedeapsă de-a lui Dumnezeu. Am
făcut notă discordantă şi la înmormântare, un pic de maro în
marea de negru. Din cauza mea, baiatul nu poate intra în
biserică, din cauza mea nu poate avea slujbă!
135
 Simona Liutiev

— N-o să ai tu linişte pentru ce ai făcut! Te blestem!

Urla mama lui transfigurată, transformându-şi bocetele în
imprecaţii redând povestea noastră în varianta ei spre deliciul
audienţei. Se transformase totul într-un circ. Săracul Cătă
n-ar fi permis niciodată aşa ceva. Oare familia lui m-a urât
dintotdeauna? L-am zărit un pic şi pe el. Tăcut, ca în mare
aparte a timpului. Nu mă mai privea. Cred că hotărâse deja
că nu mai vrea. Era supărat că greşise soluţia la ultima
formulă.
A venit tata de la oraş să mă ia. Nu m-a ajutat. În
maşină a pus o melodie de Celine Dion.
— Mi-a spus mie odată Făt-Frumos al tău călare pe
bidiviii lui albi că melodia asta îi aminteşte de tine.

136
 Schiţe

Gagiul

A intrat cu bocancii de paznic în viaţa mea. Nu ştia

altfel, se documentase, ştia totul despre mine, mă avea de
mult sub lupă. Grobian şi tupeist cum îi dictează specia. Nu
l-am observat, până nu m-am văzut prinsă-n păienjenişul
circumstanţelor. La acea vreme nu ştiam că blonzii cu ochi
albastri pot fi de altă rasă, o minoritate blamată.
Schimbul de noapte era foarte solicitant. Redacţia
deschisă permanent avea nevoie de un security man.
Campionul judeţean la judo fusese alegerea dicatată de
sângele patronilor. Nu ştiam de cât timp lucra acolo, nu ne
nimerisem niciodată în tură comună. Ochii lipiţi de somn,
încep a se căsca în uimire când îmi aud viaţa şi activitatea
evocată de un străin. Groaza ia locul falei. Ce e în neregulă
cu băiatul ăsta?
— Trebuie să accepţi să ieşi la o cafea mâine dimineaţă
când ieşim din schimb!
— Serios? Şi ce să vorbim? Mai e ceva din viaţa mea ce
nu cunoşti? Mă şi mir ce mai găseşti interesant la persoana
mea dacă deja ţi-ai făcut lecţiile. Sau să zic personalitatea
mea? Nimeni nu m-a complimentat cu un aşa interes. Spune-
mi ceva interesant despre tine până în zori şi voi decide
atunci!
— Am un copil de 6 luni abandonat de mama lui!
— Adică eşti şi însurat pe deasupra!? Cât tupeu!
— Nu vrei să fii tu mama lui?

137
 Simona Liutiev

— Vreau? Stiu că faţa mă ajută, iar oferta e de

nerefuzat de inedită, dar de ce crezi că tocmai eu?
— Trebuie să vii cu mine! Ai mei te aşteaptă toţi de
câteva luni. Le-am spus că eşti viitoarea mea soţie. Nu mai
ştiu cum să amân. Dacă nu vii tu, o să vină tot neamul aici să
te cunoască. Le-am dus poze cu tine din ziar. Pe tine te vor,
deşi, nu te supăra, eşti un pic cam prea grasă pentru mine.
— Pardon? Să mor eu dacă am mai întâlnit vreodată
un aşa specimen obraznic! Nici măcar nu ştiu dacă joci la
bluff. Eşti cartofor?
— Nu, sunt peşte! Dar jur pe mama din mormânt că
mă las de toate dacă vii! Printre noi te vei simţi bine, nu îţi va
lipsi vreodată ceva, nimeni nu se va atinge de tine, ai
protecţia asigurată. Poţi întreba pe oricine de noi. Tu pe ce
pământ trăieşti?
— Wonderland!
— Asta îmi place la tine că nu ţi-e frică! Alta s-ar fi
speriat imediat! Deci vii, îi sun?
— Aşa la prima oră, vizite?
— Nu ţinem la etichete în familie. Nu ai auzit că vor
să cunoască femeia de care vorbesc tot timpul?
— Eu nu sunt femeie!
— Ba da, eşti femeia mea! Vrei să vin să te cer?
— Cum aşa? Nici nu mă cunoşti!
— Tot ce ştiu vreau, iar eu când vreau ceva, am!
— Ok, pare aventura vieţii mele! Vrei să ştii ce defecte
am?
— Ştiu că nu te vei culca cu mine decât după cununie.
— A, mi s-a dus buhul de virginică? Staaaai, de asta îţi
place de mine? Voi ăştia din neamul vostru ţineţi la aşa ceva,
m-am prins! Ori o fi un pariu stupid! Sper că nu ai pariat
mult, că o să-i pierzi, ştii, nu-i aşa?
138
 Schiţe

— Cu cât vorbeşti mai mult, cu atât ştiu că pe tine te-am

aşteptat! Nu mai ai cale de scapare!
— Dacă nu?
— Vii de voie bună sau nu mai ajungi acasă?
— Aşa crezi tu că mă impresionezi? Recunosc, îmi
place tupeul dus la nesimtire, dar nu pot accepta că este unul
mai bun decât mine. Apreciez că ştii să-ţi joci cărţile! Şi că ai
ştiut că mă bag. Imi place siguranţa ta. Doar asta,
deocamdată! Nu putem lăsa totuşi pe altă zi?
— Glumeşti? Vreau să fii doar cu mine la cei 21 de ani
ai tăi!
— Aaaaa, pariul ăsta al tău are şi dead-line? Să nu mă
prindă 21 fată mare, altfel ce?
— O să-ţi placă, ai mei s-au dat peste cap pentru a
organiza evenimentul!
— Băi, oameni buni, voi sunteţi toţi duşi cu capul?
V-aţi apucat să organizaţi ziua cuiva pe care nu-l cunoaşteţi
decât din ziare? Trebuie să vă cunosc, fie şi doar pentru asta!
Între ora 3 şi ora 5 distribuitorii se fâţâie, redacţia se
animă, la 8 iesim din tură cu braţele atârnând, cu picioarele
târşâind, cu ochii miopici, cu faţa lungă şi coastele înţepenite
de la fierul scaunelor pe care încercasem să aţipim. Lumină
de iarnă, ceţoasă, somnambulă. Opreşte o maşină în faţa
văgăunei în care se încropise redacţia. Dau să mă arunc pe
banchetă, dar sunt trasă de mână la timp să nu mă pun cu
posteriorul în rugi.
— Sunteţi şi florari? E deschisă vreo florărie la ora
asta? E şi ziua nunţii şi tot aşa eu nu ştiu? Să mă uit mai bine,
poate sunt şi baloane, mascarade...
— Văd că de vorbit mai ai putere! Suntem lăutari! Hai
că ne aşteapă Leo!
— Cine e Leo?
139
 Simona Liutiev

— Fiu-meu!
— Păi nu spuneai că are 6 luni, cum să te aştepte? Ce
ştie el?
— Ştie deja că te iubeşte şi că vine mami.
— Măiculiţăăăă! Mai am timp să zic nu?
— Când ai avut?
Tata mă sfătuise toată viaţa că e spre binele meu să
mai merg şi eu cu valul, nu numai contra curenţilor. În acea
zi am vrut să nu am soarta somonilor şi poate dintr-o
oboseală dusă la extrem, am acceptat să nu mai fiu stăpână
pe nimic. Nu aveam timp să corectez pe nimeni, toţi vor-
beau, eram si soţie, şi nepoată, şi mamă, şi noră, şi cumnată.
Nu mi se părea, era o altă dimensiune şi altă naţie. Şi să fi
vrut să vorbesc ceva sau să înţeleg ceva, nu aş fi avut când.
Nu cred că a lipsit ceva de la ziua mea. Poate a fost un pic
prea multă muzică orientală, să mă exprim nediscriminator.
Nu cred că el s-a simţit bine, nu l-am întrebat. Alerga tot
timpul, nu am fost deloc singuri. Am găsit totuşi răgaz să-i
spun că nu-l iubesc şi nici nu aş avea cum. Cât m-aş chinui
nu pot să-mi imaginez vreun punct comun.
— Nici tu nu ai vrea să te iubesc eu, crede-mă! Nu ai
mai avea scăpare!
— E compliment sau ameninţare?
Totul părea trist de bine, veselie, armonie, familie
mare, multă muzică, dar nu era lumea mea. M-am dus să-i
spun că nu mai e cazul să continuăm circul, nu e cinstit
pentru toţi oamenii ăia, ăsta nu era un film. L-am căutat prin
camerele enormei case neterminate, cu vedere la pădure. Nu
apucase să-mi facă un tur al locuinţei moştenită de la părinţi
pe care Dumnezeu nu-i mai îngăduise să o termine. L-am
găsit primindu-şi sugrumat porţia de fericire. Ea m-a văzut şi

140
 Schiţe

s-a oprit. Aşadar el putea să fie fericit oricând. Jurămintele

lor sunt proverbiale. Mi-am luat un scaun.
— Continuaţi! Eu sunt cea de peste o oră, am venit
mai devreme, nu vă deranjaţi!
A dat-o afară. NU ştiu cine era, nu cunoşteam pe
nimeni de la petrecerea mea. Moment de linişte absolută.
Nicio scuză, nimic.
— Pentru cultura ta generală pe care se pare că ai
întrerupt-o prea devreme, patul are vreo doi metri, iar viaţa e
ceva mai lungă.
Nu era rost de plâns, situaţia era de-a dreptul hilară.
M-am trezit din propriul film cu buget redus, al cărui regizor
îl cunoscusem prea recent, dar care ştia totul despre actorul
principal. Atunci am hotărât că numai eu trebuie să fiu
regizorul vieţii mele, indiferent de calitatea filmelor. Am
ignorat pe viaţă sfatul părintesc de a merge cu valul. Poate de
aceea viaţa mea va fi fiind scurtă, previzibilă, ca a somonului.

141
 Simona Liutiev

Ascensiune în inconștient

Stătea la ultimul etaj al unui bloc ultracentral. Intrare

spaţioasă, ciment mozaical, bucăţi de sticlă ce permiteau
luminii să invadeze spaţiul, senzori, plante tropicale
primitoare, interfon video de ultimă generaţie, cutie poştală
comandată la Bucureşti, indicatoare cu programul de linişte.
Nu oricine ar fi îndrăznit măcar să viseze la un asemenea
domiciliu. Cu toate acestea, urmele abandonării se zăreau
destul de evident odată ce ieşeai din scara abundenţei. Din
betonul aleii răsăreau firele metalice ce indicau spre
balustradele rămase la stadiul de proiect comunist, găurile
pluviale amplasate simetric permiteau apei să se infiltreze în
stâlpii de susţinere, priveliştea râului era blocată de singura
parcare supraterană din oraş. Doar biserica mai îndulcea
peisajul dur urban ce se ascundea dosnic privirii. In faţa
blocului, flori, copaci, magazine luxoase, bănci, trafic. In
spate, beton, grafitty, mucuri de ţigări, pahare folosite de
cafea de la automat, cartoane ce căptuşesc oameni ai străzii,
elevi alungaţi de sistemul prea dur al liceului din proximitate
sau de traiul în casele părinteşti, pungi de aurolac lângă
maşinile pline cu bani ale băncilor, sediul Loteriei, al
Cadastrului, Poliţiei. Central, am zis, nu?
Lora îşi desenase steaua norocului pe harta astrală
când se mutase în acest bloc al elitelor. Căminul ei, amenajat
conform gusturilor îndelung negociate ale membrilor
familiei, o aştepta zilnic, primitor, odihnitor. Nu a existat
persoană care să nu recunoască energiile extraordinare de la
142
 Schiţe

ea din casă. Apartamentul îi aşteptase, avea coordonatele lor,

8, 16, E, 3. Chiar felul cum ajunsese al lor ţinea tot de
miracol. Au locuit singuri doar 20 de zile, după care au adus
acasă altă minune, de 3300 de grame, un ghem de carne care
dădea rostul întregului demers locativ, al tuturor sacrificiilor
şi al vieţii de familie în accept general.
Putea jura că acea cutie metalică, semiautomată, care o
ducea mereu în faţa uşii, era mai veche decât blocul, nu
putea fi altfel. Şi nu din cauza vopselei de un muştar grotesc
înlocuit pe alocuri la unele etaje cu un vişiniu modern, şi nici
din cauza defecţiunilor mult prea dese care, culmea, nu
îngrijorau pe nimeni, nici al rândurilor de butoane derutante
ce indica fiecare de alta manieră etajele.
Lora urcase cu lifturi şi mai vechi, şi mai strâmte, chiar
părăginite. Acesta însă, avea ceva special. Simţise asta din
prima zi văzându-se în oglinda lată cât un perete. Nu ştia
atunci să spună dacă zdruncinătura specifică legilor fizicii,
dacă zgomotul pârghiilor metalice, dacă faptul că se oprea
fără să se deschidă, mereu la etajul şase sau altceva o tulbura.
Poate lejeritatea cu care locatarii acceptaseră că liftul urca
apoi invariabil direct până la ultimul etaj şi atât. Subsol,
Parter si Etajul 8. Părea că nimeni nu se gândise vreodată că
ar putea fi altfel sau cum să înlocuiască liftul. Asta fusese
problema de când se dăduse blocul în funcţiune si, cu toate
că era relativ nou, la o privire atentă se puteau depista cu
uşurinţă de necunoscător multe nereguli. Asta făcea poate ca
problema liftului să fie cea mai puţin importantă. Locatari,
musafiri, distribuitori, popa, împărţitorii de flyere, toti aveau
să parcurgă un traseu avantajos, de sus în jos, de la opt spre
etajele inferioare. Cu excepţia celor care stăteau la primele
etaje şi care, astfel, erau beneficiarii unui antrenament cardio

143
 Simona Liutiev

volens-nolens avantajos. Si, bineînteles, cu excepţia Lorei,

singura care ocupa ultimul etaj.
Uşa exterioară se acţiona mecanic, apoi uşile interioare
se închideau automat, urma o incursiune în necunoscuta
ascensiune pana la şase, unde cutia metalică părea că avea un
pact de respiro sau nevoie de un curaj nebun să urce, apoi,
odata cu ea îşi simţeau stomacul în gât şi ocupanţii, apoi, în
trei secunde numărate, ritualul se încheia şi ascensiunea
continua până la opt. Lora se întrebase de multe ori cum ar fi
fost dacă s-ar fi oprit mereu pe acoperiş, la scara liftului, ar fi
admirat răsăriturile, apusurile, ar fi luat o gură de aer
proaspăt înainte să intre în casă. Aşa părea mai interesant şi,
nu ştia să spună de ce, dar vedea un rost în asta.
Visul cu ascensorul începuse să se repete la intervale
regulate, întotdeauna o lăsa la subsol, în parcarea nocturnă
plină cu maşini sau sus, pe acoperiş de unde nu mai putea
coborî. In unele luni era chiar prea frecvent, aşa că femeia se
gândi să consulte o carte de vise care o dezamăgi:
„Ascensor” = Nu e timpul pentru lucruri importante,
multumiţi-vă cu cele mărunte! Poate simboliza ascensiunea
în inconştient.
Rândurile îi sunară oarecum a nonsens, îşi imagina
inconştientul undeva, înlăuntrul fiinţei, în straturile joase, îl
asociase exclusive coborârii, cum să ascensionezi în
inconştient? În visele ei, inconştientul era populat de giganţi
debili care o fugăreau, de oraşe străine în care se pierdea
mereu, de parcări din care nu mai ştia să iasă. Niciodată
inconştientul nu-i oferise plăcerea întoarcerii la siguranţa
căminului.
Primăvara aceea mai ales, începând de pe la sfârşitul lui
februarie, ieşirile o oboseau şi o surescitau. Nu era plăcut
pentru nimeni să o vadă întoarsă de la plimbare un pachet de
144
 Schiţe

nervi, răcnind a epuizare. Nu era nici PMS, nici depresia

postnatală, nici oboseală cronică, nici problemele cu familia
de sânge. Era Altceva. Nu putea spune pentru că nici ea nu
avea o confirmare sau o dovadă că nu era totul o plăsmuire a
minţii ei extenuate. Văzuse şi o reclamă televizată cu un soţ
care e anunţat telefonic de către soţie că-l aşteaptă cu ceva
dulce, iar acesta, disperat, îşi părăseşte jobbul, se înarmează
cu estinctor, cu galeată, mop, convins fiind că gospodina lui
va da foc casei în încercarea de a prepara ceva. Ajuns pe
ultima sută de metri, cu sufletul scos, vede femeia desfăcând
o prăjitură gata cumpărată, denumită sugestiv” prăjitura
casei”. Morala suna cam aşa: „Ce-ar fi să nu mai găteşti azi?”
Hilară, da, pentru orice consumator, însă Lorei, de fiecare
dată când o vedea în pauza publicitară, i se răscolea misterul
întâmplărilor prin care trecea periodic în ascensor, spre casă.
De îndată ce cutia metalică o îmbrăţişa în strânsoarea-i
complice – parcă era un făcut că niciodată nu se mai găsea
nimeni să urce –, după zgâlţâiala de rigoare, totul dispărea,
bagaje materiale, corporale, raţionale. Apărea în schimb un
bagaj sentimental mai greu de dus sau de suportat. Ca într-un
film de la 4D la 7 D, materia ei senzorială era răsturnată şi
izbită de toţi pereţii. Ce plăcere au unii la asemenea
spectacole? Işi aminti şi de puştii care intră în nişte sfere de
silicon şi sunt puşi pe apă să se descurce să-şi ţină echilibrul.
Dintr-o dată trebuia să înfrunte altă realitate, mai intensă
decât cea uzuală. Izbită şi torturată de o maşinărie pe o
durată incomensurabilă, sufocată de gaz negru cu miros de
motorină arsă, prinsă între nişte uşi care nu se mai acţionau
nicicum, auzea zarva, se dădeau telefoane, se aduna lumea.
Scara se incendiase de la ultimul apartament, aşa se explica
defecţiunea liftului, nu se putea face nimic, oamenii descriau
prăpădul de la uşa ei, mâzga, fumul, tapetul ars, reţeaua
145
 Simona Liutiev

electrică a apartamentului greşit concepută sau suprasoli-

citată. Toţi cereau acte, probe, cine lucrase, cum lucrase, pe
unde erau ascunse legăturile. Zdruncinată până-n creieri,
lovită, speriată, sufocată, trăia spaima descrisă de dincolo de
uşi. Casa ei, copilul ei! De ce nimeni nu zicea nimic despre
copil? Ştia că nu are voie să mai facă un preinfarct, ar fi
ultimul, se lupta cu asta de un an de zile şi, parca, cineva voia
cu tot dinadinsul să o provoace.
Şocul zilnic dura câteva secunde, cât ajungea liftul din
prima la ultimul etaj. Plesnetul uşilor o învia la o realitate în
care nu se întâmplase nimic din toate astea. De când era ea
claustrofobă? Întotdeauna îi placuse să ajungă pe cele mai
înalte obiective turistice.
— Trebuie să ne mutăm de aici! Nu mai suport!

146
 Schiţe

Sufletele stau pe raze

— Lăsaţi-l, măi, doamnă, vă rog din suflet, daţi-i

drumul, nu-l mai chinuiţi!
S-a făcut tot ce s-a putut, am depăşit cu mult pro-
cedura, spuse asistenta plângând şi aproape prăbuşindu-se de
epuizare.
— Tot ce s-a putut? Ce ştiţi voi despre a face totul?
Procedura? Milu-Mila simţea că ar sări cu ultimele puteri la
gâtul asistentei sincer afectate, dacă trupul ei nu ar fi fost
răpus deja de oboseală, disperare şi zădărnicie. Încorsertată
până la strivire în chingile avide ale disperării ce-i ştrangulau
parcă şi mădularele, Milu simţea că se agaţă cu ultimele
puteri de şansa la viaţă. Doar aşa putea trăi, prin el, prin
puiul ei. Să-i spună cineva cu atâta francheţe că ea îl chinuie,
că ea îl reţine aici? Oare ea îl chinuise de la bun început?
Cum să trăiască cu povara că l-a grăbit să vină cu destinul
încă neînchegat, că l-a terorizat cu emoţiile şi gândurile pe
alocuri nesigure, că l-a vrut doar pentru ea în egoismul tipic
părintesc al femeii trecute de şansa conceperii, că a visat la o
altă viaţă care să merita trăită? O luptă avidă se dădea între
deznădejde şi deşertăciune, aceasta din urmă începând să se
impună. În căuşul palmei, mama simţea încă strânsoarea
învelişului cald, inimă din inima ei, suflarea din trupul ei,
despre care fusese convinsă că o va urma tot restul vieţii.
Cum să-i dea drumul vieţii ei? Cum să permită alunecarea,
desprinderea Ce mamă ar putea face asta? Realitatea se

147
 Simona Liutiev

deforma în juru-i, oamenii deveneau umbre, dubluri, vocile

se auzeau în surdină, timpul şi spaţiul nu mai existau, aşa
cum fusese înainte de Geneză, tot ce avea în faţă, mai real ca
vreodată, cerându-se parcă să fie înmagazinat pe vecie, era
chipul băiatului ei, şi el încă nedecis. Cine cui trebuia să-i dea
drumul? Cine pe cine reţinea?
Cu ochii înţepeniţi în aparate timp de o oră, în timpane
răsunându-i parcă pentru toată viaţa piuitul maşinăriilor,
trebuia să se decidă dacă va mai vrea să audă sunetul ăsta şi
în plan real sau să-i dea drumul, să-i fie o amintire. Numai
mamă să nu fii, să trebuiască să decizi dacă alegi să-ţi
îmbrăţişezi pruncul doar în strânsoarea memoriei, luptându-te
zilnic să nu se îndepărteze. În momentul acela, Milu se
lepădă aşişderi pruncului de învelişul uman, implorându-l
parcă să o ia cu el, oriunde, în lumea sferelor, în neant,
numai să-i garanteze că nu-şi vor da drumul din strânsoare.
La cuvintele astea trebuise să se aplece în urmă cu doi ani,
când oricine îşi dădea cu părerea cum era mai bine să fie. Mai
bine pentru cine? Ce ştia lumea? Putea cineva măcar să se
imagineze într-o atare situaţie? Ştiuse ea de ce nu a spus
multă vreme despre sarcină, ea era aleasă să dea dreptul la
viaţă, ea trăise şi visase toată existenţa ei de femeie cum e să-ţi
ţii pruncul la piept, ea hotărâse să-şi ducă crucea. Şi cu o
ultimă sforţare, mai mult divină decât umană, deşertăciunea
reuşi să-i descleşteze una câte una falangele de pe pumnul la
rându-i încordat între viaţă şi moarte şi îl eliberă cu sângerare
de inimă. Tot sângele acela îi invada corpul, mintea, sufletul,
existenţa. Cantitate dublă de sânge, ca în momentul con-
cepţiei, parcă nu se eliberase niciodată, însă acum era sânge
invadator, se revărsa inundând până la sinapse, parcă voind
să spele memoria acestor ani plăcut-durerosi. Dar nu, nu îi

148
 Schiţe

va permite să ţâşnească, nimeni nu va avea privilegiul să o

tamponeze, e sângele ei, ea l-a vărsat şi nu va lăsa nicio
picătură să maculeze altă entitate.
Vedea şi ea că atât timp cât îl avusese în palmă, cât
comunicaseră tactil, aparatul mai pulsa încă nehotărât ce cale
să ia. Si atunci îi fu clar, ea hotărâse de la început până la
final, cel puţin în sfera asta. Vlaga se sorbi de la sine şi o
părăsi odată cu puiul ei.
Licăr de lumină plonja în miezul încă incandescent al
noii stele 2013, care avea avantajul de a primi sufletele la fel
de tinere, contemporane şi, mai avea un avantaj, lunga
distanţă până să ajungă să fie zărită din spaţiul terestru de
unde se refugiaseră toate acele milioane de scântei ce o
formau.
Abia desprins de bagajul fiziologic restrictiv, nici nu
avuse timp să–l încerce vreun regret după strâmtoarea ce-i
mărginise scurta existenţă, că se pomeni într-o spirală
labirintică, incandescentă, de unde milioane de scântei la fel
de plăpânde, aşteptau la sfatul de seară, povestea trecerii lui
prin experienţa vieţii. La sfârşitul poveştii aveau să rămână
de fiecare dată cu morala fiecărei existenţe, ca să nu-şi
împovăreze conştiinţa, de aceea fiecare relatare nu putea fi
mai lungă de o împrejmuire de stea în cinci colţuri. Dacă
povestea avea să fie interesantă, se putea plonja pe raze,
unde alte milioane de suflete, vibrând de energie, se confesau
în aşteptarea formulei matrice convenabile, fractalilor care să
le trimită spre o nouă existenţă. Ei erau primii, cei de pe
soare, încărcaţii, vitalii, radioşii, cei spre care ne uităm zilnic
şi de la care ne încărcăm existenţele efemere şi de la care noi,
cei de aici, ne luăm rămas bun în fiecare sfârsit de ciclu
temporal, numit de noi zi. Acolo, pe particulele de lumină,

149
 Simona Liutiev

diurnă sau nocturnă, sufletele îşi croiesc noi existenţe, în

timp ce noi, prin prisma ochiului, sub coloristică diversă,
percepem raza, mângâierea, arsura sau frumuseţea unui apus.
— Haide, spune, păreau a zice în cor scânteile,
pâlpâind feeric. Cum a fost la tine?
— Eram creat, o undă şerpuitoare sau un ghem de
particule de praf, eram creat, înainte să mă chemi la tine, îmi
pluteam esenţa cumva îngreunată de matricea experienţelor
trecute, dar eram creat. Asta trebuia să ştii, eu eram, tu mă
doreai, iar unda mea a ţâşnit spre tine, chemată de dorinţa-ţi
aprigă, de ultimul tău strigăt de speranţă surdă şi, într-o
clipită, greul meu s-a materializat în tine şi de atunci, oh,
iartă-mă, şi tu ai dus greul, mamă! Mă simt şi acum vinovat
că te-am lăsat să te bucuri, că nu m-am revoltat, că nu ţi-am
trimis semnale. Atunci am crezut că meriţi şi tu să te numeşti
mamă, meritai şi tu să te învăluie fiorul misterului suprem.
Eu oricum aveam o neînţelegere cu mine, ceva ce trebuia
oricum împlinit, iar dacă asta însemna că mai pot aduce un
ultim strop de fericire cuiva, cuiva care să ştie să o aleagă din
noianul de amar, aveam să o aduc. Nu mă judecă nimeni, nu
te va judeca nimeni, simt acum durerea ta şi ştiu că aş fi
putut face mai mult să-ţi dau de ştire că sunt bine. Nu vreau
să te sperii, nu vreau să te derutez, nu vreau să te tulbur.
M-aş linisti şi eu să te văd liniştită, ai facut mai mult decât ai
fi putut, iar eu am facut tot ce aş mai fi putut. Ne-am salvat
unul pe altul!
Ne-am cuibărit în tine de ziua noastră, Ziua copilului,
însă fratele meu a renunţat, mi-a trecut mie şi greul lui. Nu
i-aş zice laş, nici slab, el singur va da seama. La noi în uzină,
nu era linişte niciodată, dar cu toate astea mă simţeam bine
să bat la unison cu altă inimă. Când el nu a mai vrut, am mai

150
 Schiţe

auzit una, dar era altfel decât a noastră, era derutată,

oscilantă, nu prea ştia cât să pompeze, cam nărăvaşă, mă şi
mir că nici eu nu am putut-o linişti. Ba cred că eu am
galopat-o. Neliniştile începeau de la prima oră, nici nu se
trezea bine organismul, embrion, celule, organe, poate am
mai fi vrut să vegetăm în siguranţa deplină, dar nu, inima
pompa şi ne strica armonia, aşa că, fără să ne dăm seama,
supuşi la atâta stres fonic, ne-am cam dat peste cap normele
şi, până să băgăm de seamă, nici noi, nici inima nărăvaşă,
ceva s-a întâmplat şi cu inima mea, mai tarziu, ceva s-a
întâmplat şi la creierul meu, ceva şi la plămâni, ceva şi la
legături… Mamă, nu îţi reproşa nimic!
— Ne spui odată povestea? sclipi pulberea de stele.
Mai ai puţin şi se va sterge totul! Apoi vine filmul de seară,
când ne ajutăm colegii mai mari, cât o grăunţă, să-şi aleagă
destinul.
— Cred că am să mă opresc aici! Nu simt nevoia să
vorbesc cu voi, ne cunoaştem de prea puţin timp, trebuie să
mă familiarizez cu mersul. Abia am astelizat pe 2013.
Trebuie să mai vorbesc cu mama. Trebuie să o ajut să-şi
continue viaţa. Ştiti voi cum aş putea să-i mai apar măcar o
data?
— Sigur, vino la filmul de noapte, roagă-l pe
Filmotecarul Suprem să umble prin arhiva viitorului şi să
trimită o copie cu tine pe Pământ, la mama ta, să vadă că altă
data vei fi mai norocos, să nu-ţi ducă grija. Dar să nu-i impui
ce să trimită, că se supără, ca orice profesionist când
altcineva îi dă sfaturi. Bunul simt funcţionează şi la noi sau
mai ales la noi.
— Şi cum ştiu că mama a primit mesajul?

151
 Simona Liutiev

— În fiecare dimineaţă asistentul ne măsoară creşterea

şi greutatea. În momentul când te vei simti deodată
inexplicabil de uşor, să ştii că nu eşti bolnav, aici nu există
aşa ceva. Atunci oamenii te-au iertat, te-au eliberat din
strânsoarea amintirilor dureroase, iar tu vei trece la celălalt
nivel, pe raze şi, dacă te vei simţi pregătit, o vei putea lua de
la un alt capăt.

152
 Schiţe

Cetățuia

Crucea dorinţelor

Darul lui de profeţie îi adusese faimă, în anumite

cercuri era periculos de adulat, i se organizau conferinţe,
seminarii, dădea consultaţii private, dar agonia din sufletul lui
nu o cunoştea nimeni. Nu mai făcea demult niciun efort să
vadă ceva, poveştile se ţeseau în faţa ochilor deschişi la
primul contact cu orice şi oricine. Simbolistica lor rămânea
să stea mărturie în casele şi sufletele celor care îl căutaseră
insistent până în îndepărtata Moldovă. Nu studiase, nu
ceruse, nu visase la puteri extrasenzoriale. Se născuse cu ele.
Întrebările şi le pusese întâi firesc, apoi cugetător, amplificat,
derutat, disperat. De ce el?
— Dacă ai o dorinţă arzătoare, dacă ai încercat tot ce
ţi-a stat în putinţă, dacă simţi că eşti pe punctul de a capitula,
fă un ultim efort să ajungi până la ultima strâmtoare a
Dâmboviţei, parcurgi 25 kg pe drumul de la Câmpulung la
Târgovişte, adună-ţi forţele şi urcă apoi 881 metri până la cea
care a fost considerată cea mai aspră sihăstrie din Tara
Românească, Bisericuţa rupestră Cetăţuia Negru Vodă!
Asta i se arătase în vis, nişte meleaguri îndepărtate de
nativa câmpie a Moldovei ce-l zămislise, un traseu ca al
Golgotei, dar ceva dincolo de fiinţa sa, aşa cum era tot ce
trăia în ultimii ani, acel ceva îl împingea spre nişte locuri
pietroase, unde spera să redevină doar om.

153
 Simona Liutiev

Ciudat pentru o piaţă cu o nişă crescândă a extrasenzo-

rialului, în care terapeuţii, vindecătorii, şarlatanii se luptă
pentru supremaţie, descifrând semnale care le fac vieţile de
invidiat şi deţinând monopolul asupra maselor.
Simion nu-şi mai dorea o asemenea viaţă. Uitase cum e
să deschidă ochii şi să vadă pământul, cum e să simtă invazia
relaxării, cum e să poarte o conversaţie care să nu-i rănească
simţurile. Ochii îi obosiseră de culorile aurelor, imaginaţia
gâfâia de parcursul nestăvilit unde o trimitea fiecare individ
ce-i intra în spatiul personal, conştiinţa îi era cronic obeză
sub vălmăşagul de viziuni de negrăit, aerul îi invada plămânii
cu particulele purtătoare de mesaje, trupul îşi mai găsea
energia cu greu după întâlniri istovitoare, mintea nu mai
putea scorni răspunsuri inteligibile care să contracareze alte
întrebări avid istovitoare. Da, asta era realitatea lui, epuizantă
la vederea nevăzutului, poluată la nivelul tuturor simţurilor şi
avea doar… câţi ani? Ştia că dacă nu se împotriveşte
destinului, nu se va putea ajuta nici măcar pe sine.
La Cetăţuia îşi impusese un exil politic, ca mulţi alţi
creatori ai vremii, condeieri care găsiseră o portiţă de salvare
în faţa hărţuirilor abjecte. Nu era orişicine, era cel ce rupsese
cordonul Tovarăşului ca să-i dea o scrisoare. Pentru asta
plătise, şi pentru manifeste şi pentru curaj, şi pentru
slăbiciune, şi pentru Dumnezeu ştie mai ce.
Acolo sus, erau alţi demoni, despre care citise, pe care-
i întâlnea seară de seară când îşi deschidea conserva cu peşti
minusculi pe care şi-o procura, numai el ştia de unde şi cu ce
preţ. Erau un leitmotiv al vieţii lui, se vedea peste ani şi ani,
tot al nimănui, delectându-şi sufletul şi trupul, o variaţie de
crudo- vegan, cu această singură plăcere a vieţii lui. În râpa
muşamalizată cu bileţele azvârlite de la Crucea Dorinţelor,
într-un loc numai de el ştiut, Dumnezeu îi lăsa slugii sale,
154
 Schiţe

periodic, o conservă cu sardine. Aceasta îi dădea putere să

înfrunte demonii, care îi perioadele de post erau mai
vrăşmaşi şi mai numeroşi. Îl invidiau pentru harul său,
pentru popularitatea sa care trecuse dincolo şi de numele
ecumenic. Lumea făcea pelerinaje la mănăstire, nu pentru
apa din stâncă, nu pentru dorinţe, ci pentru el. Unii, mai
viteji, încercau traseul şi în intervalul toamnă târzie- primă-
vară, convinşi că rivalizează cu Iisus şi îşi aşteptau mântuirea
pentru meritul de a ajunge până în vârf. Aduceau icoane,
mâncare pentru slujitorii sălaşului, donaţii, dar tuturor li se
citea pe chipuri motivul pentru care porniseră la o aşa
călătorie. Toţi voiau să le vorbească Simion cel scump la
vorbă şi metaforic. Simion vorbea în metafore sau în desene,
Simion nu vorbea cu glasul lui, Simion nu vorbea pentru ei,
Simion intra în povestea lor şi suferea mereu. Uneori doar el
înţelegea şi refuza cu îndârjire să dea vreo explicaţie sau vreo
traducere la mesaj, din simplul motiv că nu-i aparţinea.
Odată s-a uitat în ochii unei fetiţe şi a spus că nu i-a
mai apărut niciodată un înger atât de bătrân. Părinţii au
înlemnit, fiindcă fetiţa se văita constant că e prea bătrână, că
oboseşte dacă îşi strânge jucăriile, că nu stă prea mult la baie
din cauză că se zbârceşte ca bătrânii, iar prin casă mergea
sprijinindu-se într-un încălţător sub formă de şarpe pe care
voia să-l ia şi pe drumul scurt spre grădiniţă drept toiag.
Altă dată desenase unei femei, care nu călătorise
niciodată, un avion care se pierdea într-o spirală deasupra
continentului African. Bunăoară îi apăruse la vederea unei
tinere o ladă de comori înfăşurată cu lanţuri şi păzită de un
şarpe cu două capete încoronate. Oamenii plecau năuci, alţii
aflau de boli ce-i pândesc dinainte de naştere aşteptând
momentul declanşator, alţii îşi vedeau viaţa ca pe o minciună,
dar cei mai mulţi nu se îndoiau de cuvântul lui.
155
 Simona Liutiev

Nopţile erau cele mai rele, somnul nu se lega de el.

Citise la Nietzsche că ăsta nu-i lucru bun. Ca să se apere,
stătea lângă cruce şi citea biletele oamenilor. Fiecare îi
conferea câte o viziune. Cum să facă să le spună acelora?
Majoritatea nu erau semnate, prenumele erau comune, de
unde să-i ia? Se hotărî să pună totul într-o carte, poate nu va
fi prea târziu să ajungă la aceia. Nu mai avea nevoie de
publicitate, s-ar fi vândut ca pâinea caldă. Dar oare era
deontologic? Nu era psiholog, nu era duhovnic, nu le folosea
numele sau datele de identificare. Putea să le scrie poveştile
aşa cum le vedea el? Oare nu asta au făcut scriitorii din toate
timpurile? A dat cineva socoteală realităţii care l-a inspirat? E
ceva mai firesc decât atât? Nu era oare şi el un geniu, o
divinitate de rangul al doilea, trimisă de Creator pe pământ
sub trup de artist, menit să salveze omenirea jalnică. Cum
altfel să-şi asigure nemurirea?
Poveştile luau viaţă şi chip desenat prin talentul ce-i
fusese recunoscut încă din şcoala generală. Scria, desena,
cânta la vioară, avea vedenii şi mânca peşte. Începu să
culeagă din râpă miile de bileţele. Oare va avea zile şi nopţi
destule cât să-i facă pe toţi nemuritori? Oare ei vor fi voind
asta? Unii nu doreau, dovadă că în faţa hârtiei nu se arăta
nimic în afară de demonii hliziţi. Alteori informaţiile erau
prea darnice, atât de darnice că-i venea să caute fiinţele alea,
iar uneori vedea clar că pentru unii e prea târziu. Raftul
chiliei începea să fie neîncăpător, le-a mutat în bibliotecă.
Fraţii citeau sub canonul tăcerii însemnările lui şi clătinau
capetele rase. Nu înţelegeau de ce Părintele Stareţ îngăduie
aşa ceva. Dacă se va auzi, nu vor avea tihnă.
Simion îşi căută o scobitură-n stâncă, să nu mai fie
nevoit să le vadă şi lor poveştile pe chip. Rareori ieşea să-şi
umple buzunarele cu hârtii şi să-şi ia conservele. Nu mai
oferea audienţe, îşi înţelesese rostul.
156
 Schiţe

Într-o seară, reprezentanţi ai comunitătii i-au dibuit

chilia şi i-au furat scrierile. „Urgia să vină după păcatul lor!”
se trezi blestemând pentru prima dată. Ce-i luaseră de fapt?
Avea ceva al lui? Demult se dezisese de tot ce e lumesc şi
material. Îi aparţineau cumva scrierile? Le făcuse pentru
plăcerea sufletului? Trăise şi rătăcise cumva prin vieţile
celorlalţi? Pentru că atunci, păcatul era al lui.
Peste câtva timp, era vară cu siguranţă, poliţia îşi făcea
cale prin urcuşul sinuos spre adăpostul lui. Făcuse ceva grav,
cumva scrierile lui ajunseseră la o publicaţie naţională care
scotea foileton cu poveştile. O casă de producţie cumpărase
pe bani la fel de grei scenariul şi-l revânduse peste hotare.
Cum fusese posibil aşa ceva?
Veşmintele puţine nu-l împiedicau să fugă pieziş. Se
simţea cumva tânăr, înainte de prima arestare. Tot aşa fusese
hăituit de securişti şi miliţieni. Nu se va întoarce în puşcărie!
Nici nu termină de gândit asta şi piciorul îi alunecă ajutat de
un frunziş umed şi se trezi undeva, în vale, câţiva km, într-o
poziţie de gânditor contemplativ. Soarele era prea puternic
sau el prea obosit?
— Nu se mai termină odată, Doamne?! Acum ţi-ai
găsit să pui filme? De asta m-ai pus în poziţie de vizionare?
Văd că mi-ai ales şi cel mai aprig bolovan sub cap. Să nu ai
cumva milă de mine! Chiar nu voiam să ştiu cum se termină.
Mulţumesc pentru sardine!

157
 Cuprins

Din cugetările pixului meu ......................................................... 5

Ruptă-n două................................................................................ 6
Ceasul din chihlimbar ............................................................... 11
BU şi ZA ..................................................................................... 17
Camera fără vedere .................................................................... 23
Jaz şi Sky ..................................................................................... 33
Eva ............................................................................................... 37
Două sau trei garoafe? .............................................................. 41
Liliac ............................................................................................ 52
Pe picior mare ............................................................................ 57
Moneda ....................................................................................... 64
Fără-de-care-nu-se-poate .......................................................... 73
Pui de nor ................................................................................... 81
Trenul de Londra ....................................................................... 88
Capul locului............................................................................... 94
Calul de dar............................................................................... 100
Omul de lângă tine .................................................................. 110
Mufa roşie ................................................................................. 115
De ce plâng bătrânii pe-nfundate? ........................................ 122
Foamea ...................................................................................... 126
Te iubesc de te urăsc! .............................................................. 130
Gagiul ........................................................................................ 137
Ascensiune în inconştient....................................................... 142
Sufletele stau pe raze ............................................................... 147
Cetăţuia ..................................................................................... 153