Nu atingi niciodată victima

draft 7, 19 ianuarie 2021

de Maria Manolescu Borșa

PERSONAJELE:

OLGA, 47 de ani,

MARIA, 23 de ani, prietena din copilărie a fiului Olgăi

jucate de aceeași actriță

Olga vorbește cu scaunele goale ale sălii de teatru – sunt spectatorii ei imaginari.

Olga este bolnavă. De-a lungul piesei își va pierde din concentrare și siguranța mișcărilor și
va respira din ce în ce mai greu. Totuși, cu măsură – nu tușește și nu prezintă simptomele
COVID-19 în mod ostentativ.

1. Accidentul

OLGA (își vizualizează spectatorii):

Mă bucur că vă văd!

Mă bucur că v-ați făcut apariția.

Sincer, n-am crezut c-o să reușesc să vă vizualizez. Așa se zice, nu? Că eu nu sunt cu de-
astea.

M-a învățat o prietenă de-a mea, pictoriță. Mă rog, nu e chiar prietenă, e cunoștință. Și nu e
nici chiar pictoriță. Și e singură, săraca. Degeaba e talentată, la ce-o ajută, dacă n-a avut

1
noroc? Bine, eu cred că singurătatea e și o alegere. Dar cine sunt eu să judec? Deci s-a dus cu
problema ei la un tip din ăsta cu puteri, și el i-a zis de vizualizare.

Și eu eram talentată, am visat să mă fac actriță. Dar am avut mereu oameni care au depins de
mine. Că nu poți să le ai pe toate în viață, și eu am ales să le fie bine lor, nu mie, și de fiecare
dată pentru ei m-am ridicat.

(scanează publicul)

Chiar am avut emoții de ce fel de oameni o să fiți, că nu știi niciodată cu puterile astea. Dar
păreți cumsecade.

(salută pe cineva din public) Ia uite, bună ziua!

E domnul care vine mereu la noi la magazin cu două minute înainte să închidem. De fiecare
dată. Dar e foarte drăguț, odată mi-a luat apărarea când a țipat un mitocan la mine, că de ce
sunt singură la casă la o coadă așa de mare. Gardianul n-a zis nimic, că el are alte treburi.
(mimează o bătaie dată unui copil?) Dar domnul acesta a intervenit și i-a zis mitocanului:

- De ce țipați la dânsa, când dânsa e singura care muncește? Țipați la cei care nu
muncesc!

Și mitocanul a zis:

- Păi ăia nu sunt aici! Cum să țip la ei?

Și domnul acesta simpatic a zis:

- Exact!

Aplauze, vă rog, pentru domnul. Nu, nu. Le meritați. Sunteți eroul meu. Și dacă veniți pe la
19.00, când iese lumea nervoasă de la slujbă, ați putea să mă salvați zilnic, că mitocani avem
destui.

Ia uite, și doamna Bio – mă scuzați, mai glumim și noi – doamna îmi lasă mereu mărunțișul.
Numai oameni buni, nici nu știu de ce-am avut așa emoții.

Bine, mai frică mi-a fost că n-o să vină nimeni, că cine sunt eu să – Sincer, n-am crezut. Nu,
că eu de obicei sunt destul de credincioasă – dar nu e locul acum să vorbim despre asta, unii
oameni se supără când vorbesc despre credință, și eu nu vreau să vă supăr. Dar uite c-ați
venit. Că puterea psihicului e mai mare decât crede lumea.

2
Stați puțin, că aveam niște măsline pe-aici, niște brânză bună, niște icre mai speciale, numai
puțin.

Nu le găsește.

Oricum nu vă țin mult, maxim o oră, cam atâta ar trebui să dureze până vine. Dacă vine. Dar
sigur vine. Și când vine... oricum, nu vă bateți voi capul cu asta.

Și, ce-ați mai văzut la televizor?

Eu nu m-am mai uitat de câteva zile. N-am mai găsit telecomanda. Îmi plăcea să mă uit la
teatru și la emisiuni cu vacanțe în insule exotice, să văd ceva mai frumos, că m-am săturat de
toate minciunile și panica cu virusul ăsta. Teatru și insule frumoase, natură, asta-mi place
mie. Când m-am născut eu, numai bogații aveau televizor color. Acum și oamenii obișnuiți se
uită la ditamai plasmele ultra-color – și văd cum trăiesc bogații. Cum au experiențe, că așa se
zice acum, experiențe.

Dar să știți că și eu am avut parte zilele astea de experiențe interesante. O fi un semn... Te

pomenești că mă-mbogățesc și eu.

Prima a fost așa: ieșisem din tură de la Maga, și am luat-o prin parc, chiar dacă ploua și era
întuneric. Cu-atât mai bine, mi-am dat jos și masca, să mai respir și eu un aer curat după
atâtea ore de piu-piu (gest de scanat produse) și neoane, și zââââât-zââââât-zââââât de la
sărăcia aia care prăjește muștele, și întrebat toată ziua „doriți și pungă?“. Dar încerc să nu zic
mereu la fel, să zic după sufletul omului, să mai schimb și eu vocea, să nu mă plictisesc: „Hai
că vă dau și-o pungă, că vă cunosc!“ sau „Ce vă mai plac pungile!“ Ne distrăm și noi cum
putem.

Și cum mergeam așa prin parc, abia intrasem, aud deodată un buf! Și niște frâne. Da` știți
cum a fost buf-ul? Cum aruncă băieții în spate sacii de cartofi. Fix ca un sac de cartofi s-a
auzit. Înfundat și greu. Buf. Io mă-ntorc repede înapoi, fuga-fuga, și văd pe trecere o femeie,
așa, cam de vârsta mea, să zic. Stătea pe jos în baltă, că v-am zis că ploua, cu un picior așa
sub ea, și mai încolo oprise o mașină și din ea iese unul cam ca de vârsta lui Mihai să zic –
Mihai e fi-miu. Mai mult beat decât treaz. Nu fi-miu, ci ăsta de la volan. Cel puțin așa mi s-a
părut mie, iar eu mă pricep destul de bine, că fostul meu bărbat, tatăl lui Mihai... Mă rog, bine
c-a plecat. Mihai, în schimb, nu pune gura neam pe băutură. El e altfel.

Ați zis ceva?

3
Nu, că mi s-a părut c-a râs cineva.

Când am zis că Mihai e altfel.

Să știți că eu nu vreau să intru în discuții din astea, eu pentru altceva v-am chemat.

Așa. Și femeia aia plângea c-o doare. Băiatul, că cică s-o ducă la urgențe. Cât am sunat eu la
112 și-am anunțat tot – și-a durat ceva, că a trebuit să vorbesc și cu operatoarea, și cu
Smurdul, și cu poliția, tipul nu zicea decât:

- Vă duc eu, doamnă. Cu mașina mea. Haideți să vă duc cu mașina mea la spital.

Și tot arăta spre mașină, de parcă dac-ar fi văzut ea ce mașină faină are el, n-ar fi vrut decât să
se plimbe cu ea. Păi o văzuse și ea.

Sau n-o văzuse, că poate dac-o vedea... Poate-a fost fix pe dos. Adevărul e că omul nu
mirosea a băutură, eu simțeam bine, că n-aveam nici mască, v-am zis, poate că ea nu se uita
pe unde merge. Că avea ditamai umbrela, mai mare decât îi trebuie unui singur om, că nu-i
bine să ai prea mult din nimic, nici măcar prea multă umbrelă... Dar cine sunt eu să judec?

Și nici nu mai contează ce-a fost, ea stătea acolo-n baltă și tremura toată și făcea c-o voce de
parcă nu era om:

- Nu te atinge de mine! Nu te atinge de mine! Nu te atinge de mine!

Și el a întrebat:

- Din cauza distanței sociale?

Și ea a zis tremurând așa, îi tremura și vocea, și tot corpul, și umbrela:

- Criminalule! Era să mă omori, nu pune mâna pe mine, criminalule!

Și atunci m-am gândit că totuși nu-i bine să stea așa în ud și rece, mai răcea și la ovare, așa că
am întrebat-o ce mi-e mie dat să-ntreb pe toată lumea:

- Nu vreți o pungă?

Și ea atunci și-a dat seama că stă cum stă și s-a întins în sus spre mine, și eu am apucat-o
strâns și am ridicat-o, deși știu că nu trebuia s-o ating. Nu de Covid, dar putea să aibă ceva
rupt prin interior, cum mi-a zis Mihai mai demult: "Nu atingi niciodată victima". Numai că pe
loc nu m-am gândit, că nu părea s-o doară decât piciorul. Gemea așa. Aaaaa. Aaaaa. Aaaaa.

4
Și atunci i-am zis, mai mult ca s-o înveselesc, i-am zis cât am putut eu de cald, că eu sunt o
femeie caldă, toți zic:

- Slavă Domnului că în afară de picior sunteți bine,

Și ea a zis

(brusc foarte emoțional & emoționant)

- Nu sunt bine, cum să fiu bine?! Păi ăstea sunt vremuri să ai piciorul rupt, să nu poți să
te duci la muncă?

Pauză.

Vă dați seama cum se poate schimba viața unui om, așa, deodată?

Pauză.

Acum ziceți și voi, cinstit. Ce credeți, am jucat bine, sau nu?

Cum a zis ea, cum a zis el...

Că de-aia v-am chemat.

Colegii de la Maga zic că mă pricep, că trebuia să mă fac actriță.

Și stați să vedeți cum îi fac pe polițiști – că erau cinci, și parcă dansau. La Maga s-au prăpădit
de râs când le-am arătat.

Pe ăia de la Salvare nu-i imit, că ei erau drăguți, omenoși, o să-i vedeți și voi când o să vină
acuși, imediat.

(își dă seama că s-a scăpat)

Nu, nu vă speriați, nu plecați! Vedeți, de-aia nici n-am vrut să vă zic că vine Salvarea. E doar
o răceală, câteva amețeli, m-a tras puțin curentul la coada aia nenorocită. Numai că nu pot să
mă neglijez, pentru că sunt mulți care depind de mine.

Eu chiar sunt optimistă că o să dau jos în sfârșit kilogramele astea două în plus, am o prietenă
care-a slăbit foarte bine cu mâncarea de spital. Atâta că nu-mi place să fiu plecată de-acasă
din cauza Ofeliei. Zgârie tot. Bine, și din cauza băiatului. Nu, el nu zgârie. El nu face nimic
rău nimănui. El a fost mereu cuminte, chiar dacă l-am crescut singură. Sau tocmai de-aia.
Uneori mi-e urât, dar am pisica, am băiatul, acum vă am și pe voi, și mă așteaptă și un scurt

5
voiaj. Cum era în Trei surori? La Moscova, la Moscova... Cel puțin așa cred c-o să fie la
spital, fix ca la Moscova.

Asta mi-ar fi plăcut mie să joc. În Trei surori. Ce fete frumoase, nu? Și ce rochii! Cred că
toată viața mea e cum e și din cauza hainelor pe care le port. Așa, fără măreție.

Haine care mă fac invizibilă.

Dar atâta s-a putut.

Și nici tata n-a fost chiar general la Moscova.

Apropo, să știți că e și el aici, printre voi. Nu-i place să iasă în evidență, nu vi-l arăt.

Dar tata are niște merite extraordinare, ar trebui să-i pup tălpile.

Păi zău nu știu ce mă făceam acum, că teatrele o duc tare greu zilele astea. Și mai ales alea
care nu-s de stat, dacă mă-nțelegeți. Și treaba asta n-o știu de la televizor, ci de la un băiat
tânăr, actor, pe care-l mai anunț eu când se bagă 50% reducere la mezeluri și brânzeturi.

Așa că vreau să-ți mulțumesc, tata, că nu m-ai lăsat să devin actriță.

Că mi-ai zis că toate actrițele sunt curve și bețive.

Și că m-ai împins să mă mărit de tânără cu un bărbat, chiar dacă nu-l cunoșteam. Că dacă-l
cunoșteam nu mă mai măritam, dar ce bine că m-am măritat!

Că m-am măritat și m-am angajat și acum, când atâtea teatre sunt închise, și atâtea curve de
actrițe n-au altceva de făcut decât să bea, eu am serviciul meu sigur, la magazin.

Și că am făcut un copil atât de devreme. Că acum Mihăiță a crescut mare, e ditamai omul, și
nu sunt singură.

Că tare bine e să nu fii singur, să ai un serviciu sigur și să nu fii singur când aștepți salvarea
să vină să te ia!

Mulțumesc, tata!

2. Elsa

MARIA (îmbrăcată în Elsa din „Frozen“):

6
Se înregistrează pe cameră – poate vedem filmul live, pe un ecran.

Salut, Mihai.

Ce mai faci? N-am mai vorbit de mult, și m-am gândit să înregistrez mesajul ăsta. Vreau să-ți
spun ceva, și nu știu cum să găsesc curajul, și atunci e mai simplu așa, că dacă e ceva, pot să
șterg și să înregistrez din nou.

Sper că ești – că sunteți bine. Adică cu toată boala lui autoimună, cu nume japonez – scuze că
nu-i mai știu numele.

Bolii. Că numele lui îl știu. Al lui Marius. Dar eu de boală zic.

Am tendința asta, de a ocoli numele lucrurilor de care mă tem. Și mă tem de multe. Până și la
grădi. Și nu doar de directoare sau de colegele mai în vârstă. Sunt și copii de care mă tem.
Mai ales de fetițe. Unele sunt dificile la vârsta asta, sunt o provocare pentru mamele lor. Și
pentru figurile feminine în general. Știi tu, sindromul Electra. Dar nu vreau să încep iar să te
psihanalizez sau să fiu intruzivă.

Oricum, azi a fost ziua fetiței de care mă tem cel mai tare, așa că ta-dam! m-am îmbrăcat în
Elsa. Am vrut să-i fac o bucurie. Numai că atunci când am luat-o la baie să se spele pe mâini
înainte de tort, 30 de secunde cumplite cu cineva de care ți-e frică, ea s-a uitat la mine și mi-a
zis “Tu nu ești Elsa adevărată!”, și m-am întrebat dacă să aplic cea mai bună lege a educației
– s-o ignor –, sau, dimpotrivă, să-i zic adevărul: că Elsa nu există, că e doar un personaj. Asta
îmi doream să-i zic, dar mă întrebam dacă n-ar fi prea crud, dacă ar fi corect, dacă ar fi treaba
mea.

Dar ea m-a tras deodată tare de păr și mi-a zis „Eu sunt Elsa!“ Nu m-a durut – nu era părul
meu, era o perucă.

Să nu crezi că sunt atât de singură încât mi-am făcut rochia special pentru ea, să mă iubească,
sau să-i fac în ciudă, cum m-a ghicit ea. Mă rog, pentru atenție.

Aveam deja rochia. Petreceri pentru copii. Să-mi rotunjesc veniturile, cum se zice, dar nu
vreau să mă plâng de bani, știu că nu e prea sexi. Nu c-aș vrea să fiu sexi cu tine. Cu voi. Cu
tine. Când a început pandemia, am crezut că gata cu petrecerile pentru copii, dar au început
ușor-ușor să se facă și pe Zoom. Sunt mai puțini bani, dar nu mă mai înghesuie niciun tătic,
cu pretextul că n-are loc să treacă cu platourile cu sandvich-uri.

7
O singură dată s-a întâmplat și online, am intrat pe linkul de party și în loc de copii erau doi
bărbați cu cagule negre. Dar aveam nevoie de bani pentru terapie, și asta și din cauza unora
ca ei. De fapt din cauza mea, din cauza felului în care reacționez eu la unii ca ei. Așa că am
încercat să nu văd și am început să cânt:

S-a-ntâmplat, s-a-ntâmplat,

Și-n viață am plecat.

Nici n-am văzut când s-au dezbrăcat, poate erau deja goi, doar cu cagulele puse ca niște
prezervative penibile peste capetele greșite. Și erau chiar simpatici cum încercau să-și vâre
puțele în cadru, așa că am continuat:

Stau aici, liberă mereu,

Vântul să-l pornesc,

Erau ușor intimidați, dar încercau eroic să-și vadă de treaba lor, cu grijă să nu se atingă între
ei. Te-ar fi înduioșat jena lor. Mi-au vorbit urât, nu în sensul de obscen, deși era obscen, dar
ce era cu adevărat urât era ura, îmi strigau toate cuvintele alea cu atâta ură neașteptată, încât
m-am gândit că de fapt încearcă să ascundă ceva cu ea. M-am gândit că de fapt se iubeau
unul pe altul, ca voi, și că eu eram doar un pretext ca să aibă curajul se dezbrace împreună.

Așa că am făcut o pauză de efect, i-am lăsat să se bucure unul de celălalt cât mai mult, apoi
am tras aer în piept și-am dat tot ce-aveam mai bun:

De azi gerul e prietenul meu!

Și-am închis laptopul.

Dar mi-a părut rău, mi-ar fi plăcut să văd cum termină. Și mai ales ce fac mai departe.

Peste câteva zile le-am dat un mesaj în care le-am urat încă o dată La mulți ani! pentru
aniversare și le-am cerut banii, nu credeam c-o să-mi răspundă cineva, dar mi-au scris
imediat:

“Ești cam rece, Elsa.”

Și dup-aia mi-au trimis toți banii, și m-au întrebat dacă n-am cont pe OnlyFans.

8
Cred că oamenii nu sunt răi – mai ales la noi, la alții nu știu cum e – cred doar că uneori nu
reușesc să se gândească până la capăt la consecințele faptelor lor. Iar capătul ăsta se află de
obicei în viața celuilalt.

Oricum, aveau dreptate. Mă fascinează cum uneori chiar cei mai răi oameni zic adevărul.
Aveau dreptate, sunt rece. Poate dacă eram o femeie mai caldă, ca maică-ta –

Despre ea vreau să-ți spun ceva.

Mai știi cum îi ziceam când eram mici? Doamna Pasărea Phoenix, că ne împuia capul cu
povești despre cum s-a fript ea în viață și cum s-a ridicat după fiecare necaz, și dup-aia i-am
zis doar Doamna Phoenix, și ea era fericită, credea că are legătură cu formația, cu vocea ei
frumoasă, și ne cânta mereu melodiile lor în timp ce spăla vasele.

Mai ții minte?

Ei bine, s-ar putea ca de data asta doamna Phoenix să ardă și nu mai... Fuck! Ce metaforă de
tot căcatul! Oftează. Nu e mulțumită.

Reia.

Salut, Mihai,

Ieri am văzut-o pe mama ta la magazin, era pe tură, în uniformă, stătea la coadă la casă. M-
am gândit că își ia un sandwich pentru pauza de prânz, dar m-am uitat – știi că sunt genul ăsta
intruziv și judgemental, care se uită în coșurile oamenilor – și avea în coș produse scumpe și
o sticlă de băutură. Și arăta rău, părea amețită, se prefacea ca nu mă recunoaște. A fost la
botezul meu și nu m-a recunoscut, ne-a prins fără chiloți sub plapumă când aveam 6 ani și nu
m-a recunoscut, mă vede la geamul de vizavi de 25 de ani și te iubesc de – fuck, fuck, fuck!

Reia.

Ieri am văzut-o pe maică-ta la ea la magazin. Arăta rău, părea amețită, nici nu m-a
recunoscut. Casierița și-a tras și bluza în sus peste mască și-a zis „Regret că vă simțiți rău.
Credeam că ați plecat acasă deja.“ și maică-ta a zis „Am mai luat câte ceva, aștept un tânăr
misterios pe la mine zilele astea“, și casierița a zis „Poate că nu e o idee bună, dacă aveți
febră“, și maică-ta a zis „Aiurea, așa sunt eu, mai fierbinte!“.

9
Așa că asta voiam să-ți zic. Dacă n-a mințit, dacă v-ați împăcat și chiar vrei să treci pe la ea,
să știi că maică-ta e bolnavă. Să nu te duci!

E bolnavă și ar putea…

M-am gândit mult dacă să-ți spun sau nu. Dacă e crud. Dacă e corect. Dacă e treaba mea.

În tot timpul ăsta am lucrat mult cu mine în terapie. A, și am schimbat terapeuta aia care mi-a
zis că maică-ta e de vină că ești gay. Și încerc să aduc puțină bucurie copiilor, asta mă
împlinește. (face o pirueta cu rochia de Elsa)

Și m-a ajutat și pauza asta de tine. Mi-a făcut bine că n-am mai vorbit.

Dar acum mi s-a părut că trebuie să-ți zic, pentru că dacă te vezi cu maică-ta și ți-l omoară pe
Marius –

Ai dreptate: sunt intruzivă.

Delete file.

Șterge filmul fără să-l trimită.

3. Chifle calde

OLGA (publicului):

V-am promis că vă zic cu coada.

Deci eram la Maga acum câteva zile, abia începusem tura de după-amiză, când colegii mi-au
zis să merg acasă să mă odihnesc. Cred că mă păștea deja răceala, stătusem la coada aia
nenorocită – sau poate coada a fost după, fix pe dos?

Mă rog, m-am bucurat că scap mai repede, aveam pregătiri de făcut. Am luat struguri roz
vrac, cei mai scumpi, la 10,99. Și gorgonzola la 50% reducere. La alcool nu sunt niciodată
reduceri, așa că am luat un singur prosecco. Și prosciutto adevărat, și icre negre din alea
sigilate, în cutie, și măsline și tot ce trebuie. Și ceva la care țin eu foarte mult, chiar dacă nu-i
așa scump, sau poate tocmai de-aia: chifle proaspete. Cred că de-aia am și rămas eu la

10
magazin, în ciuda salariului de mizerie și-a clienților care țipă – mirosul ăsta de chifle, asta
m-a ținut.

Știți, eu înainte să fiu casieriță am fost responsabilă pe raionul de patiserie, verificam și

ingredientele, și produsul finit, adică scos din cuptor, gata să fie servit. Și îmi plăcea mult
treaba asta, că chifla caldă se numește produs finit, chiar dacă nu e terminat ca produs, ci fix
pe dos. Că finit înseamnă de fapt gata să înceapă. Gata să încălzească și să hrănească și să
bucure pe cineva.

Când am ajuns cu toate la casă, era blonda aia tânără, nouă, mai plinuță, așa. Când m-a văzut,
și-a tras și bluza peste mască. Că pe cei supraponderali îi atacă mai rău virusul ăsta, de-aia
vreau eu să slăbesc la spital. Pe supraponderali și pe cei cu probleme de sănătate, în rest e
doar o răceală. Sau poate-i mirosea urât gorgonzola aia – eu nu simțeam niciun miros, dar
știți cum sunt prințesele astea tinere, sensibile. A fost tare înțepată cu mine, dar nu mi-a
stricat bucuria, că știam că mă așteaptă o întâlnire foarte specială, cu cineva tânăr. Cum n-are
ea parte, săraca.

Acasă m-am machiat bine de tot, că eram cam palidă, și m-am dus să mă epilez pe picioare.
Și nu numai pe picioare, dacă-nțelegeți ce vreau să zic. Adică și pe mâini, și puțin pe la
mustață, știți voi, că singur și voi aveți.

Sunteți șocate? Șocați?

Sigur, o să vă gândiți, o perversă. Cu un tip de vârsta fiului ei.

E ca și cum și-ar trage-o cu fi-su, o să ziceți.

Ei bine, ar fi imposibil pentru că... am o surpriză pentru voi: fi-miu este... – Înțelegeți, da? Că
nici nu vreau să zic cuvântul ăla, Doamne iartă-mă. (pauză. Nu e convinsă că publicul a
înțeles) Mihai e fix pe – fix altfel. Așa că, indiferent la ce s-au gândit unii mai duși la teatru,
chiar n-aș avea cum să mi-o trag cu el. Că nu suntem în piesa aia cu Oedip aici. (dacă ține,
păstrăm și asta, dacă nu, nu: Nu, mulțumesc, Iocasta e un rol pentru curvele și bețivele de
actrițe, nu pentru mine!)

Deci îl așteptam pe tânărul ăsta care nu e fi-miu. L-am cunoscut pe Tinder. Mi-a zis o
prietenă de treaba asta, și am intrat într-o noapte de pe telefon. Mi-era rușine, dar păreau
oameni buni acolo, ca voi, poate erau chiar unii dintre voi, că știu eu că și voi aveți, toată
lumea are, și cel mai mult m-a impresionat povestea lui Gabriel din America. Și-a cunoscut

11
iubita pe Tinder în izolare și s-au logodit și scria așa „Suntem amândoi creștini și îndrăgostiți
nebunește“.

Așa că am intrat și l-am cunoscut pe băiatul ăsta, pe Liviu, și am vorbit ceva vreme, el e din
Constanța, și în seara asta de care vă zic, de acum câteva zile, urma să vină să ne cunoaștem.
Lui îi place mult Italia, când trece nebunia o să mergem împreună în vacanță acolo, așa că de-
aia am luat gorgonzola și prosecco și toate alea.

Și când a fost totul gata, i-am lăsat un mesaj cu toate instrucțiunile și să intre direct, am pus
muzică și m-am apucat să dansez puțin,

(începe să danseze ca atunci)

să mă pun așa în stare, știți și voi.

Să mă găsească așa, energică, emanând tinerețe.

Sinceră să fiu, cred că în seara aia am și vizualizat prima dată.

Ardeam,

Eram un ca un foc viu,

Îmi înălțam limbile până la tavan, până dincolo de tavan.

Și atunci am căzut.

4. Un cal maro, îmbrăcat în kimono

MARIA:

Privește pe ecran o înregistrare cu ea. E îmbrăcată într-un kimono. Practic a făcut un nou
film pentru Mihai, pe care i l-a trimis deja, și acum îl privește.

Salut, Mihai,

Ce mai faci? N-am mai vorbit de mult, și m-am gândit să înregistrez mesajul ăsta pentru tine.

Sper că sunteți bine – și tu, și Marius.

12
Să știi că m-am gândit mult la tine. Azi. În rest nu m-am mai gândit de mult. Sunt bine, fac
terapie cu o tipă nouă, foarte OK. Găsesc bucurie în copiii de la grădi, le spun povești, le
citesc mituri și legende. Și îmi place că ei spun mereu adevărul, oricât de crud ar fi.

Cred că și noi eram la fel, nu? Doar eu m-am schimbat, am îmbătrânit mai repede.

Mai știi când ai descoperit că taică-tu o înșeală pe maică-ta și l-am sunat amândoi de la mine
de-acasă, cu vocea schimbată? A fost cel mai curajos moment din viața mea, când am stat
lângă tine și-am zis adevărul ăla dureros. Am simțit atunci că ăsta e destinul meu, să stau
lângă cineva ca tine toată viața și să spun adevăruri dureroase. Alo, n-ați văzut un cal maro,
îmbrăcat în kimono, ce mergea la cazino, bea, și-și înșela soția? Am zis pe nerăsuflate, și
dup-aia ne-am dat seama după respirație că răspunsese maică-ta, nu el. Și dup-aia, chiar a
doua zi, s-au certat și tatăl tău a plecat. Iar ea a căzut o vreme, și apoi s-a ridicat, ca de fiecare
dată.

Am greșit când am dat telefonul ăla?

A fost crud? A fost incorect? A fost sau n-a fost treaba noastră?

Mă tot gândesc la lucrurile astea.

Mi-ar fi plăcut să le discut cu tine. Cu voi. Cu tine.

Numai că uneori derapez. Ca atunci când ți-am zis că maică-ta, cu toată căldura, cu toată
nevoia ei de spectatori, te-a făcut s-o iubești atât de mult încât n-ai mai putut să iubești nicio
altă femeie. Știu că a fost crud. Și incorect. Și că n-a fost treaba mea. Numai că eu n-am mai
cunoscut niciodată un băiat ca tine. În locurile în care pot ajunge eu, dau numai peste bărbați
români normali, și eu nu-mi doresc un bărbat român normal. Și nu mi se pare drept.

Dar lucrez la asta.

Fac terapie. Mă gândesc. Mă uit mult în oglindă.

Și greșesc mult. Cu cât vreau să fac mai bine, cu atât mai tare greșesc.

Azi le-am vorbit copiilor despre infinit. Mi s-a părut un subiect important, vreau să-i inspir,
să le deschid mintea.

Și le-am pregătit o surpriză în sala de dans – e o grădiniță particulară scumpă, au sală de dans.
I-am chemat să stea între două oglinzi paralele, să se vadă la infinit, asta e o oglindă infinită,
le-am zis, în care te vezi la nesfârșit, și una dintre fetițe, cea mai isteață, mica Elsa, a zis că

13
atunci de ce ea se vede din ce în ce mai mică spre unul din capete? Și eu i-am zis: pentru că
Pământul e rotund. Și-am vrut să le explic, dar ei își pierduseră răbdarea, au început să facă
hărmălaie, să alerge ca bezmeticii, și atunci am zis:

Pentru că infinitul e o minciună. Nimic nu ține la infinit, nici măcar Pasărea Phoenix nu
renaște la infinit. Și de fapt pasărea asta nici nu există, le-am zis. Așa cum nu există cai maro
îmbrăcați în kimono. Și nici Moș Crăciun nu există, și nici Iepurașul de Paște, și nici Barza.
Și nici Dumnezeu. Și nici măcar Elsa nu există.

Am zis toate astea în gândul meu.

Dacă le-aș fi zis cu voce tare, oare asta m-ar fi făcut odioasă?

Dacă doar le-am gândit, oare asta mă face odioasă?

Dar dacă le-am zis doar o parte? Pentru că erau super gălăgioși și nu voiau deloc să asculte,
riscau să spargă toate oglinzile alea, să se rănească, și pe mine m-au lăsat singură cu ei, fără
nimeni cu experiență, pentru că vremurile sunt cum sunt, greu găsești oameni așa cum vrei,
eu înțeleg asta foarte bine, și atunci m-a luat valul, și le-am zis – oricum, nu mai contează.

Eu de fapt am vrut să-ți zic că mama ta e bolnavă și că nu pare să-și dea seama de asta.

Poate că e crud, și incorect, și că nu e treaba mea.

Dar cred că trebuie să știi, ca s-o poți ajuta. Și ca să-l protejezi pe Marius.

MIHAI (mesaj scris pe ecran):

marius e deja bolnav. se simte super nasol.

Mihai scrie...

iar phoenix are și altă legendă.

Mihai scrie...

pasărea moare, iar puiul îi ridică trupul și zboară cu el la templul soarelui.

Maria scrie...

Îmi pare rău. O să mă rog pentru voi la Dumne...

Mihai scrie...

14
futu-i mama mă-sii. ce i-a trebuit ei biserică acum?

Maria scrie...

Dumnezeu.

Maria șterge “Dumnezeu”, șterge ”O să mă rog pentru voi la…”, trimite doar

Îmi pare rău.

Mihai scrie...

puiul de Phoenix face exerciții de zbor, să-și poată căra părintele în spate. (Tacitus, Anale 🙃)

Maria scrie...

Și pentru Marius, și pentru Doamna Phoenix.

Mihai scrie...

ăsta cred că e prețul ca să renaști: să-i duci pe-ai tăi până la capăt.

5. Teleportarea

OLGA (spectatorilor):

Și m-am trezit de dimineață transpirată, mi-era și greață, poate m-am agitat prea mult cu
dansul, și am avut și alte probleme, cred că gorgonzola aia expirată nu mi-a priit, sau poate
am mâncat prea multe, că n-am mai găsit nimic dimineață. Nimic-nimic, nici nu țin minte
când am mâncat atâta – poate că de la tot prosecco-ul ăla nu mai știam. Dar n-am mai găsit
nici sticla, nici nimic.

Oricum, Liviu nu venise – că dacă ar fi venit, rămânea, iar dacă ar fi venit numai să fure, ar fi
luat mai multe, nu doar mâncarea. Măcar televizorul.

M-am uitat pe telefon, nimic, niciun mesaj, am încercat să-l sun, nici măcar nu suna, liniște.
Pân-aici, mi-am zis. Gata, mi-am zis. N-o să mai tolerez nici măcar o zi să fiu batjocorită și
mințită de compania asta ticăloasă de telefonie mobilă, care-mi încurcă telefoanele, mă lasă

15
fără semnal, îmi rătăcește mesajele, nu mă lasă să vorbesc cu cei dragi, cu persoana iubită, cu
propriul meu fiu. Gata! O să mă teleportez la ceilalți!

Și așa am făcut, m-am dus și m-am teleportat la prima oră, numai că mi-au rămas niște bani la
ticăloși, și m-am dus să mi-i recuperez. Și aici era coada asta nenorocită. Afară în frig,
normal.

Am stat, am stat, am stat.

N-am avut nicio problemă cu asta, că mie-mi place mult Cehov.

M-am gândit la Trei surori, că sora mai mică, Irina, aia care ținea cu orice preț să muncească,
se angajase la telegraf. Cum ar veni, la o companie din asta, și venise la ea o femeie care nu
mai știu ce probleme cu fi-su avea, ca să vezi, că nu s-a schimbat nimic de-o sută de ani, până
și incendiu am avut recent în oraș, fix ca-n Trei surori.

Deci eram eu cu gândurile mele, și deodată mă trezesc la tejghea, și femeia de-acolo râde, că
cică nu se zice teleportare, ci portare, și eu i-am zis cu o dicție impecabilă „nu trebuie să mă
tratați cu condescendență doar pentru că sunt fană Star Treck“. Pentru că am avut deja
discuția mai demult cu Mihai, și numai fiul meu are dreptul să fie condescendent cu mine, iar
condescendent e un cuvânt pe care l-am învățat singură, pe pielea mea. Dar ea îmi ignoră
răspunsul și continuă că nu se poate să-mi dea banii, că dacă vreau pot să-i fac cadou unui
prieten din rețea, altfel nu poate să mă ajute, și eu îi zâmbesc frumos, ca o mare actriță, așa, și
îi zic

„Nu-i nimic, atunci poate mă ajută protecția consumatorului“, și ea sare imediat și mă bagă
într-o cameră, la șefa, care vorbea la telefon și mi-a făcut semn așa cu mâna să am răbdare, și
dă-i înainte, vorbea cu fiică-sa care se smiorcăia toată, se auzeau țipetele prin telefon, că nu
știu ce infinit, că nu există Moș Crăciun. Până la urmă a-nchis și m-a întrebat despre ce e
vorba, și când i-am zis, s-a ridicat în spatele geamului ei de plastic și-a-nceput să țipe:

„Păi, doamnă, pentru doisprezece lei stați dumneavoastră la coadă pe pandemia asta, când
unii au probleme serioase? Probleme de viață și de moarte? Păi câtă răutate să aibă un om în
el, să-i spună unui copil că nu există Moș Crăciun?“

Și eu am vrut să-i zic că pentru unii chiar nu există, dar m-am gândit ca oricum nu o să
priceapă, așa că i-am explicat cu răbdare că la noi la magazin nu sunt salariile lor nesimțite, și

16
i-am zis: „Doamnă, dacă și noi la privat, care știm ce înseamnă munca, nu avem solidaritate
unii cu alții, unde ajungem?“,

Dar am văzut în ochii ei că e praf cu nervii, că nu-i ușor în perioada asta cu toată lumea
isterică, doar știam și din Trei surori cum e la telegraf, și știam și de la mine de la magazin,
și, cu toate că știam, nu știu de ce am deschis gura și-am țipat la ea:

„Vă bateți joc de lume, asta faceți, stați aici la căldură și vorbiți la telefon lucruri personale și
lumea îngheață și se îmbolnăvește afară în frig“.

Și ea a zis:

„Lumea se îmbolnăvește că vă țineți dumneavoastră masca sub nas, de-aia!“

Și eu am zis:

„Doamnă – că ne domneam în continuare – nu pot s-o pun pe nas, că mă sufoc de atâta

nesimțire“.

Și ea atunci s-a uitat așa lung la mine și-a zis:

„Stimată doamnă, eu vă știu din cartier. V-am văzut și la biserică, că și eu mă duc la biserică,
să știți, și v-am văzut și azi-dimineață în bloc la soacră-mea, când plângeați la ușa aia și-o
pupați fără mască și vă lăsați mucii peste tot.“

Și eu am întrebat:

„Care ușă?“

Și ea a zis:

„Ușa aia ciudată, zgâriată, care zici că are o cicatrice. Ușa pe care-o pupați plângând, cu muci
și fără mască!“

Și eu am tăcut și-am încercat să-mi aduc aminte când am fost eu și-am plâns la ușa lui Mihai.
Că el își făcea tot felul de semne pe ușă încă de când era atâtica, să fie el altfel în toate. Auzi,
cicatrice – să arate adică cum l-a rănit lumea pe el. Cum propria lui mamă, la referendumul
ăla nenorocit... De parcă alții am avut vieți mai ușoare.

Poate că m-am oprit la el pe drumul dintre cele două firme de telefonie, în timpul teleportării?
Am încercat să fac drumul în minte, dar ea m-a întrerupt:

17
„Și vă-nțeleg că poate aveți supărări. Și dacă vreți să vă lăsați mucii peste tot, pe uși, pe
icoane, treaba dumneavoastră, dar nu aici, unde lucrăm oameni speriați, cu copii mici acasă“.

Și a scos 12 lei din portofel și mi i-a dat peste geamul ăla de plastic și eu i-am luat, că nu stau
eu în 12 lei, o să-i dublez și îi dau la biserică, mi-a venit ideea dintr-o reclamă, și așa fac și cu
mărunțișul pe care mi-l lasă la magazin. I-am luat, de ce să rămână la ei, nenorociții dracului,
care mi-au rătăcit atâtea mesaje și apeluri și care m-au îmbolnăvit cu coada lor?

6. Ciuma

Maria e la fereastra ei. Poartă un kimono, o pălărie cu boruri largi și o mască cu cioc de
pasăre cu cioc lung – exact ca cele purtate de doctorii ciumei.

E așezată între două oglinzi – astfel încât o vedem multiplicată în această oglindă infinită:
devine un cor de doctori ai ciumei. Alternativ, oglinda infinită poate fi folosită doar în scena
8.

MARIA (costumată ca doctorii ciumei):

Pe vremea ciumei, oamenii credeau în medicina lui Hipocrate, așa cum ajunsese la ei
popularizată în secolul II era noastră de medicul grec Galen. Teoria umorilor spunea că, dacă
una din cele patru umori – sângele, flegma, bila neagră sau bila galbenă – e în dezechilibru,
corpul se îmbolnăvește. Iar dezechilibrul putea veni din aer, dietă, exerciții, viața sexuală și
emoții. Deci din ceva lumesc. Acum 2400 de ani, Hipocrate a fost primul de care știm că a zis
că bolile nu sunt pedepse divine sau manifestări demonice, ci au cauze naturale.

Așa că atunci când a lovit ciuma, medicii au dedus că vine prin aerul contaminat. Miasma,
sau aerul rău, se ridică din materia putrezită și îi otrăvește pe oameni. De aceea se practicau
fumigațiile, fumatul de tutun, chiar și trasul cu tunul, pentru ca mirosul de praf de pușcă să
alunge misma. Medicii ciumei purtau aceste măști, și puneau în cioc levănțică și alte ierburi
aromatice, care să oprească miasma să le intre în nări.

Teoria umorilor a dat și cele patru temperamente: sangvin, coleric, flegmatic și melancolic.

Eu sunt melancolică.

18
Tind să remarc și să rețin mai degrabă lucrurile triste.

Cum ar fi faptul că în Barcelona, pe vremea ciumei, autoritățile le-au cerut oamenilor să-și
omoare singuri câinii și pisicile.

Fiind melancolică, obișnuiesc să stau des la fereastră.

De la fereastra mea văd trecutul.

Și trecutul e în blocul de vizavi.

Acolo văd oameni care beau urină de vacă, care beau apă sfințită, care beau vin, care beau
clor.

Văd oameni care dau cu tămâie, care fumează, care pun între ei și cei dragi câmpuri întregi de
levănțică.

Care-și încuie pisicile pe dinafară, pe pervaz, cu zilele, până când, extenuate, cad de la etaj.

Eu stau aici melancolică, păstrând distanța față de toți.

Niciunul dintre acei oameni nu mă atinge și niciunul din ei nu mă iubește.

De Sfântul Valentin am stat tot aici, singură, și m-am gândit la ziua de Sfântul Valentin a
anului 1349, la evreii arși de vii la Strasbourg. Creștinii credeau că ei au adus ciuma, otrăvind
ușile creștinilor. O mie dintre evrei s-au creștinat, iar ceilalți, tot o mie, au fost arși de vii în
cimitir. N-au înviat. Poate că de fapt mia creștinată reprezenta învierea, creștinii cred în
înviere. Melancolicii nu.

Văd de la fereastra mea tot trecutul,

Uneori poartă mască, alteori nu, dar eu îl recunosc de fiecare dată.
Văd oameni în case trăgând cu tunul la cei rămași pe dinafară, la

Prostituatele,
Străinii,
Evreii,
Săracii,
Leproșii,
Bolnavii psihic,
Ereticii,

19
Ateii,
Vrăjitoarele,
Cerșetorii,

Cei de altă religie,

Cei care beau prea mult,
Cei care mănâncă prea mult,
Cei care păcătuiesc prea mult,
Cei care muncesc prea mult,
Cei care iubesc prea mult,
Cei care au prea puțin.

Ei erau și sunt vinovații.

Ei ne-au adus boala.
Și mai ales homosexualii.

Și mai ales mamele homosexualilor.

Am căzut în aceeași greșeală ca cei pe care i-am judecat.

7. Cicatricea

OLGA (publicului ei imaginar):

O vedeți și voi pe zăpăcita de vizavi?

Îl iubește pe Mihai de când erau copii.

Mereu se îmbracă cu tot felul de chestii ciudate. Prințese și alte lucruri. Merge și la psiholog!

Săraca! Poate visa să se facă actriță sau ceva, dar n-or fi sprijinit-o părinții, cine știe.

Și mai e și singură – Doamne ferește!

Acum are nu știu ce pe cap și e-mbrăcată în kimono.

Parcă-i o pasăre maro, îmbrăcată-n kimono.

20
Puteau măcar să păstreze rima: kimono, ce mergea la cazino, bea, și nevasta-și înșela.

Ei credeau că eu nu știam că ei au sunat.

Păi sigur că știam – o mamă știe tot.

Și când nu știe, știe de unde să afle.

Așa că vreau să-mi caut puțin telefonul, s-o sun. Am numărul ei, că după ce m-am certat cu
Mihai, o mai căutam să-mi zică de el, că e bine.

Ea nu s-a putut desprinde de mine.

Sunt lucruri care leagă mai mult ca iubirea.

N-ați văzut unde mi-am pus telefonul?

Pot să îndrăznesc... Poate cineva, vă rog, să mă sune?

Normal, tot domnul care m-a salvat de mitocan!

Așa. 0723.353.449.

Mulțumesc frumos.

Îi sună telefonul. Caută, și-l găsește în mașina de spălat. Ca și pe telecomandă.

Ia uite unde era și telecomanda. Le-am pus la spălat, Doamne iartă-mă. De la prosseco-ul
ăla...

Sună.

Șttt...

- Bună, Maria. Mai știi ceva de Mihai? Că plec o vreme la... Moscova, și-aș vrea să știu
că e bine.

Pauză. Ascultă la telefon.

- Aha. Mulțumesc.

Închide.

Pauză.

Explică publicului.

21
Mi-a zis că Marius, iubitul lui Mihai, e bolnav, cu virusul ăsta.

Pauză.

Și e periculos, că Marius are și boala asta... cu numele ăsta... din țara asta cu kimono-uri...

Poate că atunci când am pupat ușa lor plângând cu muci și fără mască –, și cred că le-am lăsat
și plasa aia cu mâncare tot lor acolo... Pentru că dacă nu e o simplă răceală, și chiar am
virusul ăsta, atunci eu sunt de vină, și e fix ca-n... eu sunt Oedip! L-am văzut jucat la
televizor în izolare, când curgeau toate spectacolele alea de parcă ne curgea toată viața prin
fața ochilor înainte să murim, poate de-aia mi-am și adus aminte că voiam să fiu actriță, și
când Oedip a aflat că de fapt el își ucisese tatăl, că el fusese vinovatul tot timpul, atunci s-a
lăsat așa în genunchi și-a zis:

E și Olga, și Oedip în același timp:

Cine-i mai nefericit ca mine, și mai urât de zei?

Eu l-am îmbolnăvit pe Marius, când le-am pupat ușa cu mucii și cu lacrimile mele bolnave.

Nici nu știu când am fost acolo, poate când am dansat eu de fapt am avut febră, am fost mai
confuză, poate de-aia am și pus telecomanda și telefonul unde le-am pus, iar dimineață m-am
dus prima dată la ușa lui Mihai, înainte de coada aia nenorocită unde m-am și îmbolnăvit.

Eu n-am vrut să-i fac niciun rău lui Marius.

Vă rog frumos să mă credeți.

Mihai s-a supărat că am semnat nenorocita aia de petiție, și dup-aia că am votat la

referendum, dar ce era să fac?

Oamenii de la biserică sunt mai buni decât crede Mihai. Ei m-au înțeles, ei nu m-au judecat
niciodată, ei nu m-au aruncat din sânul lor. Au încercat să mă ajute când eram singură și
tulburată. Doamna Geta, de-acolo, m-a îmbărbătat, m-a și... m-a pupat așa pe frunte, nimeni
nu m-a mai pupat așa, poate doar când eram copil. Doamna Geta a înțeles totul, și nu numai
dânsa, și altele de la biserică, că mamele se înțeleg cel mai bine între ele. Așa că și eu de-aia
am semnat și votat, pentru alte mame, să nu mai treacă prin ce-am trecut eu. Eu am semnat și
votat pentru, nu împotrivă. Asta n-a înțeles Mihai.

Și acum, cu nebunia asta cu virusul, când e atâta lume singură, eu tot acolo am găsit pace și
suflete calde, că altfel nu știu, o luam razna ca alții! De când Mihai nu mai vorbește cu mine,

22
la biserică e familia mea. Așa că atunci când toți și-au dat măștile jos, ca să cânte La mulți
ani! pentru Mihaili și Gavrili, erau atâția sărbătoriți printre ei, eram în casa Domnului, normal
că mi-am dat masca jos să cânt și eu, să mânânc puțin tort – nici un sfert de felie, mai puțin
de sfert.

Cum să nu cânt, când toți îmi spun ce voce frumoasă am, ce interpretare plină de emoție, ce
har de la Dumnezeu, ar fi luat-o ca pe-o jignire. Tocmai oamenii care m-au înțeles, care nu
m-au judecat niciodată. Nu așa-i normal, să fim oameni între noi? Eu așa cred. Măcar de
Mihail și Gavril. Mai ales că și băiatul meu e tot Mihai.

Nu credeți c-am făcut ceva normal?

Deci eu l-am îmbolnăvit pe Marius.

Nici nu știu când am fost la ușa lor.

Am văzut la televizor, înainte să rătăcesc telecomanda, că boala asta poate să-ți dea și
confuzie uneori, că sunt cazuri în care mai face și puțină zăpăceală la creier, dar eu am crezut
că numai la cei care au deja probleme.

Și Ofelia...

Fuge la geam. Se uită pe pervaz. Apoi la ușă.

Sunt gheare pe pervaz, de cum s-a agățat, săraca. Pisicile știu să cadă în picioare, o să vină,
sigur o să vină, știe sărăcuța.

Deschide ușa și strigă pe scara blocului.

Ofeliiiia! Ofelia, vino acasă, iubita.

Vedem pe ușă, în partea de jos, ceva ca niște zgârieturi repetate, adâncite în același loc.

Olga se uită la ușa zgâriată. Se uită la public. Se uită la ușă.

Vedeți și voi ce văd și eu?

Ofelia s-a întors, săraca, și a tot zgâriat, și a tot zgâriat, în același loc –

Zgârietura ca o cicatrice de pe ușa unde m-a văzut plângând fufa aia de la teleportare! La ușa
mea am șezut și am plâns.

Înseamnă că nu eu sunt cea vinovată.

23
Mulțumesc, Doamne!

Și sunt sigură că Marius o să se facă bine. Sunt sigură că Dumnezeu o să-l ierte și-o să-l
salveze.

Păi cum să fiu eu Oedip?! Ce prostie!

Găsește în holul casei, lângă ușă, plasa. Vine cu ea spre public.

Ia uite și plasa mea. Cu prosecco, cu icre bune – am ce să iau la spital. Vreți niște gorgonzola
cu struguri buni, italienești?

Și am avut ușa descuiată tot timpul ăsta, putea să intre oricine să le ia.

Totuși, sunt oameni buni pe la noi.

Mușcă dintr-o chiflă întărită.

Tare buni.

Sună cineva la ușă.

A venit Salvarea. Mă duc să-i primesc și dup-aia vă zic la revedere.

Sau poate nici nu mă iau cu ei, poate văd că m-am făcut bine, și puteți să mai stați.

Numai un pic, bine?

Merge la ușă, iese pe holul blocului, închide ușa după ea. Stă o vreme. Se întoarce cu o
pungă de hârtie în mână.

Era fata aia drăguță de vizavi. Mi-a zis că are nu știu ce activitate la grădiniță, nu știu ce
despre Moș Crăciun și despre puterea iertării și-a imaginației, n-am înțeles nimic. Și cică face
parte din proiect să-mi aducă astea, că știe ea că-mi plac.

Scoate chifle calde dintr-o pungă.

Și mi-a zis și că... mi-a zis că sunt o mamă extraordinară, c-am crescut așa un băiat special. Și
că-i pare rău că nu mi-a mai zis asta pân-acuma.

Mușcă dintr-o chiflă.

Îi sună telefonul.

Nu, mulțumesc, nu mai e nevoie să mă sunați, am găsit telefonul, am rezolvat.

24
Telefonul sună în continuare. Ea se uită la public.

Care dintre dumneavoastră mă sună? Eu îmi pun sufletul pe tavă aici, și dumneavoastră vă
țineți de –

Telefonul sună în continuare.

Bine, lasă că aflu eu, am răspuns eu și la telefoane mai –

Răspunde.

- Alo! Cine e? Tu ești, Mihăiță? (pauză. Închide ochii, fericită) Ce faci, mami? Ce face
Marius? Slavă Domnului că e mai bine. Stați acolo cuminți. Să ai grijă de el, că
iubirea e cel mai puternic medica – (Mihai a întrerupt-o) Eu? Eu sunt foarte bine, să
fii fără grijă. De mult n-am mai fost așa de bine! Ce ți-a zis Maria? Moscova? Ce
Moscova, mamă, tu nu știi că fata asta-i cam dusă? Ce să caut eu la Moscova, când tu
– când voi sunteți aici? Păi eu trebuie să am grijă de voi, că voi nu știți cum e viața. Și
apropo de fata asta, e cam tra-la-la, nu știi exact ce-are ea pe dinăuntru, dacă mai rău
strici? Cum bine ai zis tu, Mihăiță: Nu atingi niciodată victima. Așa că sfatul meu e că
puțină distanțare nu strică.

Se aude o sirenă de salvare apropiindu-se din ce în ce mai tare.

8. Oglinzile

Maria, exact ca în scena 6 (Ciuma). De fapt e continuarea acelei scene.

E așezată între două oglinzi – astfel încât o vedem multiplicată în această oglindă infinită:
devine un cor de doctori ai ciumei.

Atunci când stai între două oglinzi, se formează oglinda infinită, care-ți multiplică imaginea
la nesfârșit. Dar în viața adevărată oglinzile nu sunt niciodată perfecte. Și nici perfect

25
paralele, pentru că, deși ambele stau vertical, nu e niciodată aceeași verticală. Pentru că,
surpriză, Pământul e rotund.

Așa că oglinzile stau strâmb una față de cealaltă. Imaginea multiplicată, în loc să se repete
identic la infinit, se micșorează spre una dintre margini.

Și atunci nu cumva îl văd pe celălalt din ce în ce mai mic pentru că eu stau strâmb?

Sfârșit

26