ILIA CHLAKI

BIROUL DE INFORMAȚII

PIESĂ ÎNTR-UN ACT

TRADUCEREA ELVIRA PLATON RÎMBU

 2

Personajele:

TÂNĂRUL
FATA

Vocea Tânărului este ușor răgușită.

TÂNĂRUL. Alo...Alo...

Se declanșează robotul.

TÂNĂRUL. Foarte interesant. Mai pe scurt, domnișoară. Ce chestie

fără suflet! Auzi tu, eu m-am cam săturat...

Cântă cu o voce ciudată.

Robotul se oprește, se aude o voce de femeie.

FATA. Gara. Biroul de informații. Mă bucur să vă pot fi de folos...

El cântă și n-o aude.

FATA. Alo... Doriți să cântați sau aveți întrebări?

 3

Pauză.

TÂNĂRUL. De fapt, eu nu prea am ureche...Și nici voce...Dar dacă

dumneavoastră sunteți de acord să mă ascultați, atunci am să vă cânt.
FATA. La revedere.
TÂNĂRUL. Pardon. Îmi cer scuze. Aș avea o întrebare. Mă auziți?
FATA. Vă ascult.
TÂNĂRUL. Cum o mai duceți?
FATA. Întrebarea dumneavoastră?
TÂNĂRUL. Asta-i întrebarea mea.
FATA. N-am înțeles.
TÂNĂRUL. Ce mai faceți?
FATA. Aici e biroul de informații feroviare și nicidecum agenție
matrimonială.
TÂNĂRUL. A fost o glumă. Așteptați un pic, domnișoară, vreau să vă
pun o întrebare… Da, da, o întrebare…De exemplu, când ajunge trenul, să
zicem, din Berlin?
FATA. Unde?
TÂNĂRUL. Păi... la Hanovra.
FATA. O să vă rog să așteptați o clipă.
TÂNĂRUL. Bineînțeles, bineînțeles. Sunt pregătit să aștept toată viața,
din moment ce dumneavoastră v-a plăcut cum cânt. Nu vă grăbiți, căutați
liniștită, iar eu am să vă cânt ceva. Ce ziceți de asta?..

Tânărul începe să cânte.

FATA. Domnule! Domnule...

TÂNĂRUL. Eu, eu sunt domnul...Și mă cheamă...Da, chiar, oare cum
mă cheamă?...
 4

FATA. Trenul din Berlin ajunge la Hanovra la orele 15,00.

TÂNĂRUL. Erich e numele meu.
FATA. Mă bucur pentru dumneavoastră.
TÂNĂRUL. Domnișoară, vă rog, să nu închideți! Vă rog mult! Aș mai
avea o întrebare!
FATA. Spuneți, vă rog.
TÂNĂRUL. Mă cheamă Erich.
FATA. Am înțeles. Întrebarea dumneavoastră.
TÂNĂRUL. Numele dumneavoastră?
FATA. Țineți ocupată linia, domnule.
TÂNĂRUL. Erich.
FATA. Ăsta e biroul de informații.
TÂNĂRUL. Păi, și eu asta fac, vreau să mă informez.
FATA. Vă ascult.
TÂNĂRUL. Cum vă cheamă?
FATA. Mă scuzați, dar eu nu am voie să port asemenea discuții. La
revedere.
TÂNĂRUL. Stați, stați, nu închideți! Când ajunge trenul din...
Dusseldorf?
FATA. La Hanovra?
TÂNĂRUL. Da, da, bineînțeles.
FATA. O clipă.
TÂNĂRUL. Nu vă faceți griji, n-am să mai cânt. Nici măcar să cânt nu
mai pot. Aș vrea să vă spun ceva...Pot? Îmi place foarte mult vocea
dumneavoastră... Sincer. O voce caldă, care emană atâta liniște... N-am mai
auzit o asemenea voce...
FATA. Domnule...
TÂNĂRUL. Erich.
FATA. Erich.
 5

TÂNĂRUL. Mulțumesc, mulțumesc mult.

FATA. Trenul dumneavoastră ajunge la orele 19 și 43 de minute.
TÂNĂRUL. Ăsta nu e trenul meu, trenul meu a plecat demult și nu cred
că se va întoarce vreodată.
FATA. Îmi pare foarte rău, dar...eu sunt la serviciu și trebuie să lucrez.
TÂNĂRUL. Cum vă cheamă?
FATA. Mary. Toate cele bune.
TÂNĂRUL. Mary! Când ajunge trenul din Moscova?
FATA. La Hanovra?
TÂNĂRUL. Da, da.
FATA. O clipă, vă rog.
TÂNĂRUL. Mary!.. Ce nume aveți! Aveți prieten, Mary?
FATA. Trenul din Moscova?
TÂNĂRUL. Să nu-mi spuneți că nu aveți prieten! Așa ceva n-am să
cred!
FATA. Am.
TÂNĂRUL. Mary, spuneți-mi, pe dumneavoastră nu vă deranjează
vocea mea? E respingătoare, nu-i așa? Nici mie nu-mi place, nu sunt obișnuit să
vorbesc așa... Behăi ca o capră, nu-i așa?
FATA. Nu știu, nu-nțeleg...
TÂNĂRUL. E din pricina răcelii...Nici nu-i de mirare cu timpul ăsta...
Deși mie nu-mi place vocea mea nici când sănătos...Nici așa- nici așa! În schimb
vocea dumneavoastră...Cât mi-aș dori…
FATA. Trenul din Moscova?
TÂNĂRUL. Da. Cât mi-aș dori să vă cunosc...să vă întâlnesc...
FATA. Nici măcar nu știți câți ani am. Poate că-s bătrână. Ei,cum ar fi
atunci?
TÂNĂRUL. Fleacuri. Aveți o voce atât de...
FATA. Nu-s deloc fleacuri.
 6

TÂNĂRUL. Nu ești deloc bătrână.

FATA. Da? De unde știți asta?
TÂNĂRUL. Nu ai mai mult de 23 de ani. Nu-i așa?
FATA. 22.
TÂNĂRUL. Vezi! Vocea ta spune totul.Tu nici nu-ți imaginezi câte
spune... Eu știu precis cum arăți, cum îți sunt ochii, părul...
FATA. Cum?
TÂNĂRUL. Ai părul blond, ochii albaștri...
FATA. Albaștri-verzui.
TÂNĂRUL. Știu cum umbli, cum îți sunt mâinile, îți văd forma
degetelor...
FATA. Nu cred în așa ceva...
TÂNĂRUL. Poți să nu crezi. Ai degetele lungi și subțiri, ca de pianistă.
FATA. Toți zic așa.
TÂNĂRUL. Și eu la fel...

Pauză.

TÂNĂRUL. Eu voi împlini în curând 26.

FATA. Adevărat?
TÂNĂRUL. De ce te miră așa?
FATA. Nu, nu, nimic...
TÂNĂRUL. Ce e?
FATA. Nu, nu. Nimic.
TÂNĂRUL. 26 de ani... Și m-am săturat de tot și de toate!

Pauză.

TÂNĂRUL. Îți place serviciul tău?

FATA. Nu prea.
 7

TÂNĂRUL. Și atunci de ce lucrezi aici?

FATA. Din pricina banilor. Nu vreau să depind de părinți. De fapt, nu-
mi place să depind de nimeni.
TÂNĂRUL. Asta e foarte bine. Și eu îmi doresc asta, dar nu reușesc tot
timpul...
FATA. Nici eu.
TÂNĂRUL. Mary, tu nu te plictisești?
FATA. Poftim?
TÂNĂRUL. Nu te plictisește viața asta?
FATA. Și da, și nu. Uneori mă plictisesc. Dar tu?
TÂNĂRUL. Eu? Niciodată. N-am timp pentru plictiseală, nu-mi arde de
așa ceva. Înțelegi? Capul meu e tot timpul ocupat cu tot felul de gânduri
importante... De exemplu: mă interesează foarte tare dacă există vreun tren din
Hanovra spre nicăieri? Poți să-mi răspunzi la această întrebare simplă? Doar
dus, întoarcerea nu mă interesează.
FATA. Doar o clipă, să mă uit.
TÂNĂRUL. Ei?
FATA. Așa, așa... Este.
TÂNĂRUL. Аha! Am știut asta, dintotdeauna am știut!...Când pleacă?
FATA. În data de 32, la orele 25 și 92 de minute.
TÂNĂRUL. Rezervă-mi, te rog, un loc.

Fata râde.

FATA. Erich...
TÂNĂRUL. Da?
FATA. Unde ți-e iubita, Erich?
TÂNĂRUL. Nu am iubită.
FATA. Minți?
 8

TÂNĂRUL. De ce aș face-o?
FATA. Nu știu...
TÂNĂRUL. Noi doi probabil că nu ne vom vedea niciodată, așa că de
ce aș minți?
FATA. Da...
TÂNĂRUL. Da...

Pauză.

FATA. Mai întrebă-mă câte ceva.

TÂNĂRUL. Ce?
FATA. Păi... vreo rută sau orar. Eu nu sunt singură pe aici ...Și trebuie să
lucrez.
TÂNĂRUL. La cât pleacă următorul tren spre Hanovra?
FATA. De unde?
TÂNĂRUL. Din Hanovra.
FATA. Din Hanovra în Hanovra?A plecat deja.
TÂNĂRUL. Atunci spre Braunshweig.
FATA. Din Hanovra spre Braunshweig?
TÂNĂRUL. Da.
FATA. O clipă... Erich, tu de ce ai sunat la biroul de informații?
TÂNĂRUL. Dar unde mai puteam să sun?..N-am unde să sun în altă
parte, n-am pe cine să sun... Îmi era așa de rău pe suflet, de-mi venea să-mi pun
lațul de gât...Am vrut să aud o voce omenească. Am avut noroc că am dat peste
tine...Mary, Mary...E o minunăție, că te-am cunoscut. Locuiești cu părinții?
FATA. Da. Tu?
TÂNĂRUL. Eu locuiesc singur.
FATA. Nu lucrezi? Nu lucrezi?
TÂNĂRUL. Nu. Ce se aude cu trenul ăla?
 9

FATA. Trenurile din Braunshweig spre Hanovra pleacă la 6,05; 6,50;

7,20...
TÂNĂRUL. Știi, mie mi se pare că... simt în vocea ta... Ți s-a întâmplat
ceva…
FATA. Nu.
TÂNĂRUL. Nu acum, mai înainte.
FATA. Nu.
TÂNĂRUL. Și totuși, eu simt, aud, aud...
FATA. Nu.
TÂNĂRUL. Spune. În cazuri din astea, e mai bine să te destăinui.
FATA. N-am ce să-ți spun.
TÂNĂRUL. Mary...
FATA. Din Kassel spre Hanovra? O clipă.
TÂNĂRUL. Te-a părăsit iubitul?

Pauză.

TÂNĂRUL. La asta m-am și gândit. Am impresia, dar desigur eu pot să

și greșesc, că iubitul ăsta al tău nu era un om foarte bun. Nu-i așa? Nu trebuie
să-mi răspunzi. Probabil că el te-a părăsit fără vreun motiv anume. S-a săturat,
pur și simplu de tine și-a plecat. Nu-i așa? Și-a făcut plinul. Și-a dorit libertate și
independență și ți-a spus: la revedere. De aceea vocea ta este atât de tristă.
Mary... N-ar trebui să te mai gândești la asta. S-a întâmplat atât de demult, încât
acum nu-ți mai rămâne decât să te amuzi pe chestia asta.
FATA. Nu vreau asta. Deși, într-adevăr a trecut aproape un an...
TÂNĂRUL. Aproape un an...
FATA. Da.
TÂNĂRUL. Și tu-l mai iubești încă?.. Până acum?
FATA. Nu!
 10

TÂNĂRUL. Te-nțeleg... Iartă-mă!

FATA. Nu face nimic.
TÂNĂRUL. E bine că te-am sunat. Acum și tu te simți mai puțin
singură! Ce poate fi mai rău decât singurătatea!? Mary, ai vrea să te sun zilnic?
FATA. Dar tu, Erich, n-ai părăsit pe nimeni?
TÂNĂRUL. Am părăsit... S-a întâmplat așa... Am fost nevoit... Nu, eu
n-am părăsit pe nimeni.

Pauză.

FATA. De ce taci? Erich? Erich? Mai ești la telefon?

TÂNĂRUL. Da, da, sunt.
FATA. Aș vrea să te întreb...
TÂNĂRUL. Te ascult.
FATA. Ai o voce foarte plăcută, Erich, aș putea și eu...aș încerca să te
descriu. Pot face asta?
TÂNĂRUL. Dacă vrei...
FATA. Vreau să-ncerc.
TÂNĂRUL. Hai. Dă-i drumul.
FATA. Ai părul lung.
TÂNĂRUL. Da.
FATA. Ochi căprui.
TÂNĂRUL. Da.
FATA. Îți place muzica.
TÂNĂRUL. Da.
FATA. Și mie îmi place muzica.
TÂNĂRUL. Știu.
FATA. Poate că noi doi...
TÂNĂRUL. Ce?
 11

FATA. Ar trebui să ne-ntâlnim?

TÂNĂRUL. De ce?
FATA. Nu știu... Dar am impresia că noi doi ne potrivim...
TÂNĂRUL. Dar există un asemenea tren în care să intri și să nu mai ieși
niciodată? Este așa tren? Aș dori să urc în el.
FATA. Tu nu vrei să te întâlnești cu mine?
TÂNĂRUL. Nu vreau.
FATA. De ce?
TÂNĂRUL. Pentru că...nu m-ai descris corect.
FATA. Doar pentru atât?
TÂNĂRUL. Da.
FATA. Nu ai părul închis la culoare?
TÂNĂRUL. Nu. Sunt blond.
FATA. Ochii nu-ți sunt căprui?
TÂNĂRUL. Sunt albaștri.
FATA. Și atunci de ce ai zis că?..
TÂNĂRUL. Ce importanță au culoarea părului și a ochilor mei?!
FATA. Bineînțeles că nu au importanță...Ai o inimă bună.
TÂNĂRUL. Ce legătură are inima mea cu asta?
FATA. Nu vrei să ne-tâlnim?
TÂNĂRUL. Nu.
FATА. Ba vrei!
TÂNĂRUL. Nu vreau.
FATA. Nu-i adevărat! Eu te aud!
TÂNĂRUL. Auzul tău te înșeală. Hai să ne luăm rămas bun.
FATA. Erich...
TÂNĂRUL. Ce e?
FATA. Eu nu lucrez mâine, ieșim la o cafea?
TÂNĂRUL. «Ieșim»?
 12

FATA. Sau să mergem în altă parte?

TÂNĂRUL. Să mergem?
FATA. Da.
TÂNĂRUL. Mary, nu pot face asta.
FATA. Dar de ce?! De ce?!
TÂNĂRUL. Pentru că eu nu pot să merg! De-aia!!!
FATA. Erich!..

Vocea Tânărului devine mai clară, mai expresivă.

TÂNĂRUL. Nu am picioare, înțelegi? Ce nu ți-e clar?!! N-am nici

stângul, nici dreptul! De aceea eu am probleme cu ”hai, să mergem!” Pot să vin
doar rostogolindu-mă! Sau cu căruciorul! Cunoști cărucioarele de felul ăsta? Un
fel de fotoliu pe roți! Te așezi și pornești! Am și eu unul! Mă duce unde vreau!..

Pauză.

FATA. Doamne, Dumnezeule!..

TÂNĂRUL. Chiar așa!
FATA. Nu! Nu! Nu poate fi adevărat! Klaus!..
TÂNĂRUL. Nu! Nu-s Klaus! Nu-s Klaus!..
FATA. Klaus!.. Doamne, Dumnezeule! De ce faci asta?!. Doamne,
pentru ce?! De ce?! Chiar îți face plăcere asta?! Klaus!.Klaus!..
TÂNĂRUL. Da. Imensă plăcere.
FATA. Și eu nu te-am recunoscut. Nu te-am recunoscut deloc!..
TÂNĂRUL. M-am străduit cât am putut. Doar că la sfârșit n-am mai
rezistat. Iartă-mă, stau prost cu nervii în ultimul timp.
FATA. De ce m-ai mințit? Referitor la picioare...Ce-s glumele astea
tâmpite?!
 13

TÂNĂRUL. Da! Tâmpite!

FATA. Klaus! Klaus!
TÂNĂRUL. Da! Da! Da!
FATA. Doamne!.. Nu, eu nu cred!... Nu pot să cred, nu vreu să cred!
TÂNĂRUL. Las-o baltă...S-a întâmplat demult. A trecut deja un an...
FATA. Un an?! Înseamnă că, tu...?!. Klaus!..De aceea n-ai mai sunat? De
aceea ai dispărut? De aceea m-au mințit că tu ai plecat la Frankfurt! Klaus,
scumpul meu Klaus!..De aceea n-am crezut niciodată că tu m-ai părăsit! Nu
puteam să cred asta nicicum! Dar de ce tu...? De ce?
TÂNĂRUL. Așa a fost să fie...
FATA. Înțeleg, înțeleg... Dar cum s-a întâmplat?! Doamne, ce vorbesc?!..
TÂNĂRUL. A fost un accident. Cum se-ntâmplă, de obicei...Îmi pare
rău că m-ai recunoscut, n-am vrut asta...
FATA. Klaus!..
TÂNĂRUL. Am vrut doar să-ți aud vocea, doar să te aud...Am sunat în
fiecare zi. De câteva ori pe zi formam numărul biroului de informații... Și de
fiecare dată auzeam o voce străină. Săptămâni în șir, luni în șir...Dar eu am
continuat să sun în fiecare zi! În fiecare zi! Am avut credința că mai devreme
sau mai târziu îți voi auzi vocea. Acum am auzit-o. Iartă-mă, te rog...Totul s-a-
ntâmplat așa prostește ... Iartă-mă...
FATA. Klaus!..
TÂNĂRUL. Hai să ne luăm rămas bun. De fapt, de asta am și sunat.
FATA. Vin la tine.
TÂNĂRUL. Nu!
FATA. Te rog să nu închizi, te rog!!..
TÂNĂRUL. Mi-am schimbat adresa.
FATA. Știu, știu, doar te-am sunat de atâtea ori...Spune. Unde? Spune-mi
adresa, eu o scriu...
TÂNĂRUL. Mary, tu nu vei veni la mine!
 14

FATA. Ba da! Voi veni!

TÂNĂRUL. Nu! Eu nu vreau asta! Mă auzi ! Nu vreau!
FATA. Tot timpul m-am gândit la tine, tot timpul! Doar asta am făcut, m-
am gândit la tine!..
TÂNĂRUL. Eu... Nu, eu nu m-am gândit!.. Întâmplător s-a...!Și nu te
mai gândi, m-ai înțeles?! Să nu-ndrăznești să te mai gândești la mine!
FATA. Klaus, eu te iubesc!
TÂNĂRUL. Mary, eu n-am picioare!
FATA. Știu, știu!..
TÂNĂRUL. Adio!
FATA. Eu te iubesc! Scumpule!..
TÂNĂRUL. Te iubesc, adio...
FATA. Iubitul meu!..Ce fericire că m-ai sunat...Acum totul va reveni la
normal, așa cum era înainte!... Doamne, am crezut că o să-mi pierd mințile! Dar
acum vom fi iar împreună, suntem împreună!... Eu nu pot trăi fără tine, Klaus!
Dacă ai ști, dacă ai ști cât sunt de fericită!.. Te iubesc, te iubesc! Alo, Klaus,
Klaus!... Klaus, Klaus!...

La celălalt capăt al firului - tăcere.

SFÂRȘIT
 15

ILIA CHLAKI

ÎN PARC

Piesă într-un act

Traducerea Elvira Platon Rîmbu

 16

Personajele:

Cristina, trecută de treizeci de ani

Silvia, trecută de treizeci de ani

O seară caldă de vară. În parc stă o femeie: Cristina. Cu gesturi lente își
scoate o țigară, o aprinde. Pauză. Apare Silvia. Se apropie de Cristina, o
privește.

SILVIA. Bună ziua.

Cristina, dă din cap, fără să zică nimic.

SILVIA. Pot să mă așez și eu aici?

CRISTINA. Vă rog.

Silvia se așează.Pauză.

SILVIA. E plăcut astăzi afară.

CRISTINA. Plăcut.
SILVIA. Furtuna de ieri parcă nici n-ar fi fost.
CRISTINA. De parcă nici n-ar fi fost.
SILVIA. Dacă vă rog, nu-mi dați și mie o țigară?
CRISTINA. Vă rog.
 17

Cristina îi oferă o țigară. Silvia o aprinde.

SILVIA. De fapt, eu nu fumez. Sau fumez foarte rar. Două, trei țigări
într-un an, nu mai mult. Dar azi mi s-a făcut poftă. Nu știu de ce. E o zi mai…
CRISTINA. Mai cum?
SILVIA. Mai tristă.
CRISTINA. Tot ce e posibil.
SILVIA. Locuiți în apropiere?
CRISTINA. Nu. Destul de departe de aici.
SILVIA. Și mie îmi place parcul ăsta. Deși eu locuiesc aproape, dar nu
ăsta e motivul...Și dacă aș locui mai departe, oricum aș veni aici.
CRISTINA. De aia vin și eu.
SILVIA. Mă scuzați, nu vă deranjează flecăreala mea?
CRISTINA. Nicidecum.
SILVIA. Ar fi trebuit să vă întreb mai devreme.
CRISTINA. Dacă m-ați fi deranjat, v-aș fi spus-o.
SILVIA. Ce chestie interesantă.
CRISTINA. Care anume?
SILVIA. De cum v-am văzut, m-am gândit: uite o femeie cu care ar fi
plăcut să vorbești sau să taci. Cel care vă privește chipul se simte atras de
dumneavoastră... Mai rar întâlnești așa ceva.

Cristina ridică capul, o privește cu atenție pe Silvia.

SILVIA. E ceva în neregulă?

CRISTINA. Ba nu. Totul e ok.
SILVIA. V-ați uitat cumva ciudat...
CRISTINA. Vi s-a părut.
 18

SILVIA. M-ați privit așa, de parcă m-ați fi recunoscut. Ne cunoaștem

cumva?
CRISTINA. Nu. Eu vă văd pentru prima oară.
SILVIA. Aici e umbră, se vede mai rău.Sunt atâțea copaci în jur, încât
chiar și în zilele însorite aici e întuneric.
CRISTINA. Probabil din cauza asta.
SILVIA. Sunt curioasă, drept cine m-ați luat?
CRISTINA. Nu știu...
SILVIA. N-aș zice că vi se citea pe chip o mare bucurie.
CRISTINA. Păi... M-am gândit la...
SILVIA. Dacă nu doriți, nu-mi spuneți. E vreo cunoștință care nu vă
place?
CRISTINA. Nu știu... Nu, eu n-o cunosc...
SILVIA. N-o cunoașteți? Și atunci de ce ați avut o asemenea reacție?
CRISTINA. Am auzit prea multe despre ea.
SILVIA. Și probabil prea puține lucruri bune.
CRISTINA. Ba dimpotrivă.
SILVIA. Asta e prea complicat pentru mine. Ș-apoi, Dumnezeu cu ea,
cu această cunoscută a dumneavoastră. Din moment ce era atât de antipatică, n-
are rost să discutăm despre ea.
CRISTINА. Eu nu știu cum e ea. Și nici nu vreau să știu
SILVIA. Eu, cu atât mai mult.
CRISTINA. Dumneavoastră nu lucrați?
SILVIA. De unde ați dedus asta?
CRISTINA. E zi lucrătoare azi, de obicei oamenii nu lucrează noaptea.
SILVIA. Da. Nu. Eu lucrez, din punctul ăsta de vedere, totul e-n regulă...
Azi mi-am luat o zi liberă... E o zi mai specială... Mi-e groază și să mă gândesc
la asta!
CRISTINA. Lucrați în cercetare? Așa îmi dați impresia.
 19

SILVIA. Nu. Sunt secretară. Cea mai obișnuită secretară. Dar șeful meu
nu poate trăi fără mine. O săptămână întreagă i-am tot explicat că în această zi
nu pot să lucrez, nu pot să fac nimic, totul îmi pică din mână...Dacă l-ați fi văzut
ce greu mi-a dat această zi liberă. Vă puteți imagina așa ceva. Iar în ziua asta...
CRISTINA. Dar eu nu lucrez.
SILVIA. Cum?
CRISTINA. Ziceam că eu șomez.
SILVIA. Probabil... aveți un soț.
CRISTINA. Nu sunt căsătorită.
SILVIA. Asta-i rău... Înțeleg. Și eu am fost o lungă perioadă fără
serviciu, dar trăia...

Cristina se ridică brusc.

CRISTINA. Trebuie să plec.

SILVIA. Așteptați un pic. Unde plecați? Așa brusc... V-am supărat cu
ceva? Am spus ceva nelalocul său? Vă asigur că n-am vrut asta... Înțeleg că nu e
simplu deloc să fii fără serviciu...Vă rog, așezați-vă! ..
CRISTINA. Nu, nu vreau, mulțumesc.
SILVIA. Vă rog să mă scuzați, vă jur, că n-am vrut să vă lovesc acolo
unde vă doare... Cum vă numiți?
CRISTINA. Eu?
SILVIA. Nu vreți să spuneți...Încă o dată, vă rog să mă scuzați...
CRISTINA. Doamne, Dumnezeule!.. Mă cheamă... Ștefi... Ștefi.
SILVIA. Îmi pare bine, iar pe mine –Silvia. Nu plecați, Ștefi, mai stați
un pic cu mine. Mi-e atât de greu să stau singură... Nu vă grăbiți, nu-i așa?...
CRISTINA. Bine.
SILVIA. Știți, azi e o zi grea pentru mine...
CRISTINA. Da?
 20

SILVIA. Acum un an, în această zi, a murit soțul meu...

Cristina își acoperă fața cu mâinile.

CRISTINA. Dumnezeule!..
SILVIA. Ce e cu dumneavoastră?
CRISTINA. Nimic, nimic!..
SILVIA. Vă-nțeleg. Pentru nimeni nu e plăcut să asculte problemele
altuia și mai ales din astea...Ș-apoi nici nu e nimic de spus...A murit, asta e, toți
murim odată și odată! Nu-i așa? Sigur că-nțeleg!.. Dar vă rog, pentru numele lui
Dumnezeu, nu mă alungați!..
CRISTINA. Eu nu v-alung.
SILVIA. Stăm un pic împreună?
CRISTINA. Da.
SILVIA. Cristina!.. Fiți liniștită, eu n-am să vă împovărez cu ...
CRISTINA. Eu sunt liniștită.
SILVIA. Doamne, cât mă bucur!...
CRISTINA. Zău?
SILVIA. Nu, nu la aia mă refeream. Mă bucur că n-ați plecat. N-o să mă
credeți, dar eu nici măcar n-am cu cine sta de vorbă. Iertați-mă pentru
problemele mele...
CRISTINA. Nu aveți prieteni, prietene?
SILVIA. Am, desigur că am, dar...Nu le pot vorbi lor despre asta...
CRISTINA. Dar mie îmi puteți?
SILVIA. Da. Dumneavoastră-pot. Nici eu nu știu de ce. Cel puțin așa
mi se pare.
CRISTINA. Cum vă numiți?
SILVIA. Silvia.
CRISTINA. Silvia...
 21

SILVIA. Da.
CRISTINA. Pot să vă-ntreb ceva?
SILVIA. Vă rog. Orice doriți.
CRISTINA. V-ați iubit soțul?
SILVIA. Dacă l-am iubit?.. Ne-am cunoscut când aveam amândoi
douăzeci de ani. La un chef al prietenei mele. El îi făcea ei curte. De fapt, aveau
o relație... El era simpatic, chiar frumos. Păr castaniu, sprâncenele subțiri, iar
ochii, ochii... Am apreciat gustul prietenei mele. Ei, la acel chef am stat puțin de
vorbă, am băut împreună, am și dansat un dans. Apoi ne-am despărțit. Și eu am
uitat de el. Peste trei luni, primesc un telefon. Era el. Ne-am întâlnit. Și de atunci
a început totul. Peste vreo doi ani ne-am logodit, apoi ne-am căsătorit... Ah,
Ștefi!.. De parcă asta ar fi important!..
CRISTINA. Dumneavoastră știți mai bine.
SILVIA. Dacă ați ști, dacă ați ști ce mult mi-am dorit un copil! Mi-l
doream, îl visam... L-am rugat pe Franc, l-am implorat. El nu avea timp pentru
așa ceva. Tot timpul era preocupat de meserie, de carieră. Era informatician,
acolo era viața lui, nu cu mine. Când am împlinit treizeci de ani am încetat să mă
mai gândesc la copil... De certat ne-am certat tot timpul. Chiar de la începutul
căsniciei noastre. Ne certam din orice. Viața devenise imposibilă. Eram în stare
să nu vorbim săptămâni întregi unul cu celălalt. De față cu alții însă ne
prefăceam că totul e în regulă. Apoi... Într-o bună zi am simțit că haina lui
miroase a parfum străin. Apoi am găsit fire străine de păr pe cămașa lui, pe
pulover... Ea avea părul negru, așa ca dumneavoastră. Am crezut că o să-mi ies
din minți. Dar am rezistat. M-am obișnuit și cu asta. Omul se obișnuiește cu
orice, Ștefi. I-am aflat până și numele! Cristina o chema...
CRISTINA. Dar dumneavoastră nu l-ați înșelat pe Frank? Аdică pe
soțul dumneavoastră?
SILVIA. Adică?
 22

CRISTINA. M-am gândit că într-o asemenea situație și dumneavoastră

puteați să faceți același lucru. N-am dreptate?
SILVIA. Dar dumneavoastră ce-ați fi făcut în locul meu? Da, da, i-am
urmat exemplul, credeam că asta îl va influența cumva. Da de unde! Nu l-a
afectat deloc. A fost groaznic, groaznic... Ajunsesem să-mi fie scârbă de mine!..
CRISTINA. El știa?
SILVIA. Și el, și eu, amândoi știam.
CRISTINA. Doamne! Și atunci de ce n-ați divorțat? De ce mai stăteați
împreună dacă nu vă iubeați?
SILVIA. Nu știu...Credeam că totul se mai poate schimba... Nu...Nu
știu, eu nu puteam trăi fără el...
CRISTINA. Dar el?
SILVIA. El putea.
CRISTINA. El putea.
SILVIA. Și dintr-odată... El niciodată nu s-a plâns de inimă...
CRISTINA. Dar pe ea o iubea?
SILVIA. Pe cine?
CRISTINA. Păi... Pe Cristina, așa ziceați că o cheamă.
SILVIA. De ce mă întrebați?
CRISTINA. Nu știu... De fapt, aveți dreptate, asta e cu totul
neinteresant.
SILVIA. El nu iubea pe nimeni.
CRISTINA. Nu-i adevărat!.. Eu cred că sunt foarte puțini oameni care
să nu iubească pe nimeni.
SILVIA. Și totuși sunt. El făcea parte din această categorie.
CRISTINA. Așa credeți?
SILVIA. Sunt convinsă de asta. Și nu cred că avea o singură amantă.
Avea mai multe. De ce nu? Pentru bărbați ăsta e un fenomen normal. Nu credeți
asta?
 23

CRISTINA. Nu! Nu cred asta!

SILVIA. Аm văzut câteva bilețele de ale lui Frank scrise unei oarecare
Monica, apoi lui Jennifer...
CRISTINA. De fapt, mi-e totuna!..
SILVIA. Bineînțeles că vă e totuna, nici nu m-am îndoit de asta,
dumneavoastră sunteți un om străin... Dar mie nu mi-a fost așa. Mai ales atunci
când am înțeles că din pricina acestei Cristina mi se năruie întreaga viață! Dacă
ați ști ce mult o uram!...Până acum...
CRISTINA. Înțeleg...
SILVIA. Nu puteți înțelege! Ca să înțelegi asta trebuie să treci prin așa
ceva... ceea ce bineînțeles că nu vă doresc.
CRISTINA. Bineînțeles.
SILVIA. Îmi dați, vă rog o țigară?
CRISTINA. Da, vă rog.

Își aprind țigările.Pauză.

CRISTINA. Reiese că Frank, adică soțul dumneavoastră, avea mai

multe amante?
SILVIA. Chiar prea multe.
CRISTINA. Și pe nici una n-a iubit-o. Nici pe Monica, nici pe Jennifer,
nici pe Cristina.
SILVIA. Aveți o memorie foarte bună.
CRISTINA. Dar ce scria în acele bilețele? De fapt, acum asta nu mai
are nicio importanță.
SILVIA. N-a mai fost nimeni, liniștiți-vă.
CRISTINA. Cum?
SILVIA. Vă ziceam că n-a mai fost nimeni, în afară de mine și de
Cristina. Și de soțul meu. El nu mai este, am rămas doar noi două.
 24

CRISTINA. Iertați-mă, dar e timpul să plec.

SILVIA. Bineînțeles.
CRISTINA. La revedere.
SILVIA. Mi-a părut bine că v-am cunoscut, că am discutat...
CRISTINA. Și mie...
SILVIA. Am impresia că sunteți oarecum necăjită... Vă-nțeleg, ați venit
aici să respirați aer curat, să vă relaxați, iar eu v-am indispus cu prostiile mele.
Vă rog să mă iertați, dar așa e făcut omul, să se mai și plângă.
CRISTINA. Da...

Cristina vrea să plece.

SILVIA. La revedere, Monica... Doamne, ce pot să spun...M-am țăcănit

de tot. Am vrut să spun Ștefi, dar m-a luat gura pe dinainte și v-am zis Cristina...
Mi-a ieșit invonluntar, înțelegeți, nu-i așa? De ce mă priviți așa?
CRISTINA. Așa, pur și simplu...
SILVIA. Sau credeți că sunteți chiar atât de greu de recunoscut? Mai
ales la cât de bine vă cunoșteam eu fața. V-am văzut întâmplător poza pe biroul
lui Frank și mi-a pătruns adânc în suflet. Mai apoi, v-am văzut o dată împreună.
Aș minți dacă aș spune că a fost întâmplător. Voiam să mă conving... Ce puteam
altceva să fac?
CRISTINA. Și atunci, pentru ce tot circul ăsta?
SILVIA. La ce vă referiți?... Aha! La faptul că v-ați dat un alt nume?
Ștefi! Da, sunt de acord, a fost foarte comic, credeam că nu mai rezist...Dragă
Cristina, să știi că eu vin aici zilnic, nu o dată pe an! Ăsta era locul nostru
preferat. Doar al nostru... Asta bineînțeles până a apărea dumnevoastră, când vi
l-ați însușit, ca și pe celelalte...
CRISTINA. Noi doi aveam un alt loc. Și vă asigur că era la fel de
”preferat”.
 25

SILVIA. Cum?
CRISTINA. Noi nu veneam niciodată în acest parc.
SILVIA. Nu veneați?!
CRISTINA. Dar mi-a povestit Frank...
SILVIA. Să nu-ndrăznești să-i spui Frank!..
CRISTINA. El povestea că voi veneați des aici. Odată, când treceam
întâmplător pe aici, mi-a arătat această banca, banca voastră.
SILVIA. Banca noastră...
CRISTINA. Lui nu-i plăcea să vină în parcul ăsta. Noi aveam un alt
loc.
SILVIA. Și atunci de ce?
CRISTINA. De ce?! Mă-ntrebați – de ce?! N-o să vă vină să credeți!
Am venit la dumneavoastră.
SILVIA. Nu cred...
CRISTINA. Am fost sigură că vă găsesc azi aici și n-am greșit.
SILVIA. Și atunci de ce v-ați prefăcut, de ce v-ați jucat cu mine?!
CRISTINA. M-am prefăcut pentru că așa ați vrut dumneavoastră. Chiar
credeți că eu n-am văzut niciodată poza dumneavoastră?! Dar dumneavoastră ați
preferat ca eu să nu vă cunosc, să fiu o străină, întâlnită întâmplător. Și eu am
devenit asta. Ați vrut să mă jigniți, să mă înjosiți- eu nu m-am opus. Acum
probabil sunteți satisfăcută și o să puteți dormi liniștită.
SILVIA. Nici nu mai țin minte când am avut ultima dată un somn
liniștit.
CRISTINA. La început am crezut că vreți să discutăm, pentru că noi
două avem despre ce discuta, nu-i așa? Și ne vedem pentru prima și ultima oară.
Dar totul a ieșit altfel. V-ați apucat să spuneți atâtea prostii, atâtea nimicuri
mizerabile, iar eu am tăcut. Dar știți ce-mi venea să fac în timpul ăsta? Să vă
torn în cap o găleată cu apă rece, să vă dau o palmă. Voiam să vă strig- să nu-
ndrăzniți, să nu-ndrăzniți! Lua-v-ar dracu, doar e mort! Omul pe care
 26

dumneavoastră îl iubeați, nu, pe care noi îl iubeam, a murit! Și chiar dacă el nu a

fost corect față de dumneavoastră, față de mine, el a murit! Iar noi suntem vii,
noi trăim și continuăm să-l iubim!... Și atunci, cum e? Cum e, ca în această zi,
în ziua morții lui, să faci un asemenea scandal?! ...Ok, fie, important e să vă
simțiți dumneavoastră bine. Mi-a părut bine de cunoștință.
SILVIA. Cristina... Așteptați, nu plecați... Și eu am vrut să discutăm, așa
pur și simplu... Dar v-am văzut și fără să vreau m-am turat și nu mă mai puteam
opri... N-am vrut să vă... Iertați-mă...
CRISTINA. N-am de ce să vă iert, eu vă-nțeleg, eu înțeleg totul...
SILVIA. Dacă ați ști, dacă ați ști ce mult îmi lipsește.
CRISTINA. Știu.
SILVIA. E groaznic să locuiesc în apartamentul nostru, să-i văd
lucrurile!..
CRISTINA. Știu.
SILVIA. Îmi ies din minți din pricina asta!..
CRISTINA. Eu știu, știu, știu!..
SILVIA. Îmi ies din minți!.. Doamne, Dumnezeule!...

Silvia nu mai rezistă, plânge.

SILVIA. Iertați-mă, vă rog să mă iertați!..

CRISTINA. Eu ar trebui să-mi cer scuze... Nu plângeți, nu trebuie...
SILVIA. Nu plâng, nu...
CRISTINA. Foarte bine.
SILVIA. Mulțumesc, acum îmi va fi mai ușor...
CRISTINA. De aia am și venit amândouă aici, ca să ni se facă un pic
mai ușor.
SILVIA. Da...
 27

Pauză.

CRISTINA. Se lasă întunericul.

SILVIA. E timpul...
CRISTINA. Adio, Silvia.
SILVIA. Adio, adio, Cristina.

Se despart și pleacă în părți diferite..

Sfârșit