Alta scrisoare

Îți scriu acum din nou, prea buna mea,

Când mari năluci stacojii își anunță sosirea.
De răul care mă macină eu trag nădejde
Încă să scap folosind ca remediu
febra, magia și băutura. Observ cu mâhnire
că exercițiile îmi devin incomode, încrederea mea. Nu voi mai
trage cu arcul. O teamă nedeslușită (eu care
am fost viteaz) mă însoțește oriunde. Contra ei
doar febra, magia și băutura
mai sunt de folos. Dintre micile fleacuri – atât de iubite –
amintiri din campanii, fetișuri și talismane,
mai păstrez o imagine. Nu-mi amintesc
și nici nu importă dacă portretul arată
pe cineva care a existat. Sau a putut exista. Oricum,
chipul oval, cu privirea ușor afectată, în sus,
părul iluminat și o mare dantelă pe piept,
mâinile pline de pace... De fapt
e un bun talisman, liniștitor, și privindu-l
nu mai aud bubuitoarele semne ale
acelor năluci stacojii. Ci un plâns
de departe.

Printre atâtea semne, atâtea semne...

Miserere

Prietenii mei se distrează cu pescuitul –

Eu mă salvez cu înotul

Prietenii mei se amuză cu vânătoarea –

Eu abia îmi trag sufletul prin lăstărișuri.

Prietenii mei sunt curați de păcate –

Eu nu recunosc decât blasfemia.

Chiar și poemul acesta l-am scris

Numai din silă și din dispreț

și din
răutate.
 Autointerviu

Vezi-ti de treaba
Ursachi
si renunta odata la obisnuinta vicleana a poeziei.
Tu care in adolescenta
ai vrut sa te faci oier, apoi
functionar la
Piscicola, tu care ti-ai amagit
insomniile cu sanskrita, cu
Schlegel, cu
Bopp. pentru ce
persecuti tipografii, zetarii, amicii, oamenii cei
cumsecade (criticii literari nu conteaza - sunt mult prea
sireti ca sa citeasca vreodata ceva), lata din nou
ai mai scris un poem, te-ai mai tras inca o data pe
sfoara, mai bine
te-ai face copac, boiler electric sau varza.
Termina naibii.
Cântecul furnicii

Ati auzit vreodată cântecul furnicii?

Nimeni nu-l aude, nimeni nu-l aude.

Ea înainte de zori, când se duce la lucru,

Cântă cu vocea-i neauzită.
Nime n-aude, nimeni n-aude.

În vreme ce cară, aduce, zidește,

Aleargă se zbate în fiece clipă
A zilei, până când soarele vânăt apune
Ea cântă un cântec, un cântec anume.
Nimenea, nimenea nu-l aude.

Atunci când furnica abia se mai mișca

Trupu-i uscat – mai nimica – se duce
La mușuroi, după ziua de lucru,
Ea mai găsește putere să cânte,
Un cântecel, unul mic, însă nimenea,
Nimenea nu îl aude.

și când viața furnicii se isprăvește,

ea presimte c-o clipă mai înainte
și mai găsește putere să cânte
cântecul acela, pe care
nimenea, nimenea nu il aude.

Ati auzit vreodată cântecul furnicii?

 Magie Si Alcool

Magia si alcoolul viata`mi guverneaza ,

pe care-am inceput-o studiind filosofia ,
anatomia , dreptul si vai , teologia ,
dar negasind in ele nici liniste nici baza .

Sacrificai Venerei si-am zis : oricum o fi ea ,

sublima ori sordida , in trupu`i se ascunde
misterul fara nume si coapsele`i fecunde
in spasmul ca o moarte confea vesnicia .

Imperialul spirit ma are`n a sa paza

si nici o constiinta`i egala cu betia
si tainica lucrare in noptile de groaza

Taram fara`ndoiala aflat-am , si cuteaza

mereu ratacitorul pe caile profunde :
"Am aurum non vulgi , leonem , poezia ."
 Din reveriile domnului R.

Când singuraticul domn R. a ajuns

din întâmplare în chiar apropierea
domnisoarei sensibile N., el i-a spus:
„ma bucur ca existati, domnisoara”.
La tacerea mirata si indignata a ei, a raspuns:
„ati fi putut, ma gândesc, sa nu existati”.
Dar imediat, încercând sa repare greseala, a spus,
si de altfel aceasta-i era si convingerea ferma
(pe care acum regreta s-o fi pus la-ndoiala)
„va felicit pentru faptul ca existati, domnisoara”.
Întelegând (prea târziu) ca întrecuse masura
si devenise cam cordial, se corecta, cum urmeaza:
„vreau sa spun, propriu-zis, ca de fapt
ma felicit pe mine pentru faptul ca existati”.
Abia acum domnul R. savârsise o gafa enorma.
Cât ai clipi, întelese ca ultima-i fraza
era de un echivoc scandalos, cu subsoluri hibride
si intentiuni refulate, ba chiar
de o vanitate absurda (ca si cum domnisoara
i-ar datora cât de cât existenta),
ca din aceasta reiese un fel autarhic
si solipsist de a fi, în sfârsit, se facuse ridicul.
Schimbându-si cu totul dictiunea, domnul R. deveni analitic:
„adica, voiam sa constat ca sunteti o persoana sensibila”.
Formula aceasta avea, evident, un cusur:
cuvântul „persoana” strecura nu stiu ce aluziv, ca si cum,
domnul R. fiind o persoana, domnisoaara la fel, prin aceasta
o comunitate ar exista între ei,
un soi de fratie, de apartenenta
la aceeasi familie.
„Mai bine zis, am constatat cu placere obiectul sensibil”.
Si dupa o pauza, în care rosi:
„Vreau sa zic o idee sensibila, sau, oricum,
posibilitatea unei atare idei, sau
banuiala (în fond destul de obscura) despre putinta,
în general, a ideii ca în principiu
se poate admite ca daca
existenta e genul suprem si inexistenta
exista, atunci inexistenta e existenta, deci
nu exista si, în consecinta...”
Aici domnisoara sensibila N., din pricina
ciudatei purtari a ciudatului domn, deveni
în usoara-ncetosare a serii asa disparenta,
încât domnul R. a conchis: „Doamne, iata ca iarasi vorbesc
singur pe strada, probabil ca iarasi
am uitat sa iau picaturile”.
***

Când vremea-i prielnică mașinii de cusut, nu ezita să demontezi una până la cele mai mici
măruntaie. Vei vedea ce mult seamănă cu propriul tău trup în extaz.
Despărțire

Lance
zvârlită în inima
altui Eon.

Eu mă despart de auz. Mult am iubit

vai, auzul,
ca melcul
cochilia.
Eu mă despart pe vecie de văz. Am iubit
prea mult văzul, nu te-ndoi, frate iubit.
De tactul,
mirosul și gustul mă îndepărtez ca de moile
dulci animate domestice. Le mângâi ultima
oară la poartă.
De către sine
mă duc, precum gândacul de balegă zboară
spre foc primăvara.

Ca fătul din uter: ”Adio, adio,

în adorație”
Alesul

Vedeți-l: Acesta e cel care poartă însemnele,

Acesta e cel copleșit de noroc și de steme,
Acesta e cel care tace.
Fericiți-l, prealăudați-l, și fie-vă
milă de el.
Jâlțul verde

Când crengile toamnei se scutură-n casă

M-așez cu mâhnire într-un jâlț de mătase.
Acestea sunt crengile care în floare
Intrau printre gratii odinioară.

Alături stă arcul cu care la țintă

Am tras într-o floare curată și sfântă.
Pe jos, printre note, străvechea viaoră,
În semiîntuneric, cu trup de fecioară.

În jâlțul cel verde eu stau cu mâhnire,

și câtă iubire, o câtă iubire...
Acum e târziu și se face întuneric
și mă scufund într-un calcul himeric.

Câți ani să mai fie, ce oră a fost,

Pendula stă moartă și fără de rost.
Am fost mai întâi printre lunci și mesteceni,
În ce te mai legeni tua Ana, te legeni...

Pogoară-mi în brațe spre a nu te mai pierde,

La noi la pădure, în jâlțul cel verde...
Și cât deciudată mai fuse și ora,
La care a venit ca prin vis Minodora.

O doamne, nu uit și nici nu țin minte

Ce-a fost mai târziu, ce-a fost mai înainte.
Era pe la două de noapte îmi pare
În muzici nebune ciocneam la pahare.

Mai esti încă aici, minodora, sunt ani,

Mai porți la jartiere cei treizeci de bani?
În jâlțul cel verde acum mă cutremur,
Un plânset anume străbate prin vremuri.

Iubita mea albă, atâtea păcate,

Tu l-ai iubit pe sarmanul meu frate...
Pumnalul acesta e darul de moarte,
Lumina în sfeșnic abia de mai arde.

E foarte târziu și de tot întuneric,

și mă scufund într-un calcul himeric.
În jâlțul cel verde eu stau cu mâhnire,
Paianjenii țes împrejuru-mi la fire...
Ad lectorem

Întâia oară vei vedea, vei pleca și vei uita.

Ci încodată dacă vii, vei auzi și vei trăi.
A treia oară ai să rămâi.
Cântec nou

Hei hei frumoasa mea, Mississippi apa-și varsă în Atlantic

iar Bahluiul se târăște spre Siret.
Cântec nou nu se mai poate pe planeta asta,
să ne luăm rucsacul și să plecăm în Soare.

Hei hei frumoasa mea, Volga lată curge către Lacul Caspic
iar Bahluiul se târăște spre Siret.
Vorbe de iubire nu mai sunt pe lume,
Să ne luăm rucsacul să plecăm în stele.

Hei hei frumoasa mea, Fluviul galben curge către Marea Chinei
iar Bahluiul se târăște spre Siret.
Naștere durere, viață suferință, dragoste sărmană,
Soarele vieții – zece mii de bombe.

Hei hei frumoasa mea, Nilul veșnic curge spre Mediterană

iar Bahluiul se târăște spre Siret.
Nu auzi țițeiul gâlgâind în vene, evohe Uranos!
Stelele – globule în infarctul cosmic.

Hei hei frumoasa mea, se dezghează Amurul cel adând albastru

iar Bahluiul se târăște spre Siret.
Cântecul acesta nu-i un cântec vesel,
tu pe mine astăzi mă vei părăsi.

Iar Bahluiul curge totuși spre Siret.