Era o cameră simplă, cu divan, birou şi bibliotecă, cu puţine cărţi, dar cu multe mape şi dosare, cu

câteva scaune aranjate la întâmplare, cu un dulap ascuns într-o nişă, cu pereţii neregulaţi şi aproape
goi, doar câteva fotografii înfăţişând scene sportive erau agăţate deasupra bibliotecii, cu tavanul oblic
zugrăvit într-un albastru ciudat, şi, din cauza aceasta, cineva o botezase: camera albastră. De câteva zile
însă căpătase o altă denumire, o denumire tainică, pe care n-o cunoşteau decât două fiinţe şi despre care
aflase ceva foarte vag o a treia. Noua ei denumire? Observatorul! Cele două fiinţe care o botezaseră?
Sergiu şi Pompilică. Cea de a treia fiinţă căreia îi trecuse cuvântul pe lângă ureche? Tic.
Camera îi aparţinea lui Ştefan, fratele lui Pompilică, şi se afla la mansarda unei vile cu două etaje,
în partea de răsărit a oraşului, la o răscruce de străzi. Una din străzile care se întretăiau acolo se numea
Cireşului, şi din camera albastră se zărea ca-n palmă tot cartierul Cireşului. Ceea ce explică dintr-o dată
o mulţime de lucruri.
Musafirul, Sergiu, sosise înaintea "gazdei" la locul de întâlnire, în faţa vilei, şi aştepta de jumătate
de oră. Aştepta e un fel de a spune. Pentru că se foia ca un vrăbioi, şi dacă ar fi avut pene, i-ar fi stat tot
timpul zbârlite şi ţepoase. Sărmanul! Parcă-şi plimba picioarele numai pe jar, iar gâtul parcă-i fusese
deşurubat din umeri de atâta întors. Mâna stingă i se încleşta furioasă la fiecare pas, iar cea dreaptă nu
i se dezlipea de pe piept nici o clipă. Carnetul cu nepreţuita comoară îi frigea degetele, iar nerodul şi
blestematul de Pompilică îşi pierdea timpul cine ştie pe unde. Oare ce scrisese Victor?... Întrebarea îl
îmbolnăvea, nu-i ieşea nici o clipă din minte... Din cauza ei nici nu mâncase, iar blestematul de
Pompilică...
Codobatura apăru brusc de după un colţ, abia trăgându-şi sufletul:
― Stai... lasă-mă oleacă, se rugă el. Aoleu...! Credeam că s-a zis cu noi. N-a vrut Ştefan să-mi dea
cheia... A spus că în loc să-i facem curăţenie, îi murdărim camera. Am aşteptat să plece ca să pot şterpeli
cea de a doua cheie.
Sergiu simţi deodată vată în glezne:
― Dacă ne prinde?
― Nu ne prinde, că m-am interesat eu. L-am şi urmărit. S-a dus la antrenament, la terenul de volei.
N-am plecat de acolo până nu l-am văzut în tricou, pe teren...
― Şi dacă vine? tremură iarăşi vocea lui Sergiu.
― Nu vine, mă! Am auzit cu urechile mele când le-a spus antrenorul că până la şapte nu le dă
drumul. Au duminică meci greu... Abia e patru. Trei ore ne ajung cu vârf şi îndesat...
Sergiu se mai linişti puţin, dar din entuziasmul cu care venise la întâlnire rămăseseră numai urme.
Sus în observator se linişti însă de-a binelea. Pompilică era în mare formă, dar şi el avea o surpriză...
― Bă, Pompilică, n-am vrut să-ţi spun până acum; am făcut, bă, o captură grozavă...
― Lasă-mă cu aiurelile tale; să-ţi arăt eu ce-am făcut în ultimele zile... Ia vino încoa'!
Din spatele unor dosare, Pompilică scoase o foaie de bloc şi începu s-o agite, triumfător, în faţa lui
Sergiu. Era o îngrămădire de linii şi corpuri geometrice, unele încercuite în roşu, altele în albastru, unele
purtând cifre, altele litere.
― Ghici ce-i? întrebă Pompilică.
― Habar n-am... Poate o fiţuică la geometrie...
― E o hartă, bă, o hartă originală...
― Asta hartă!!! se cruci Sergiu. Atunci pot să zic şi eu că nasturele ăsta e un castron cu supă...
― Iar eşti tâmpit! se enervă Pompilică. Ia vină-ncoace la fereastră. Vino şi spune ce vezi în direcţia
asta!
Sergiu se supuse şi privi în direcţia indicată de mâna lui Pompilică:
― Acolo e strada Cireşului, mare scofală!
― Şi aici ce e? întrebă Pompilică superior, lipind foaia de bloc de faţa lui Sergiu.
― Adică vrei să spui...
― Sigur că da, bă alifie. Chiorăşte-te! Uite casa Mariei, pătratul ăsta cu cifra 3. Uite-o şi pe a lui
Victor. Aici stă Ursu, dincoace idiotul de Dan, triunghiul ăsta cu litera D...
― Cercu' ăsta cu I, se repezi Sergiu, e casa lui Ionel...
― Vezi, bă! Vezi ce chestie mare am făcut? Acum îi avem pe toţi cireşarii în mână...
Sergiu fu cât pe-aci să-i dea dreptate lui Pompilică, dar un gând neaşteptat şi răutăcios îl opri:
― Şi la ce foloseşte harta asta a ta?
― Cum: la ce foloseşte? Vrei să-ţi trag două labe? Trei zile m-am chinuit s-o fac şi tu întrebi ca un
tâmpit la ce foloseşte... Nu avem aici pe coală toate casele cireşarilor?
― Dacă zici tu, ridică Sergiu din umeri. Dai* să ştii că mai uşor se recunosc de la fereastră. Vezi?
Casa aia albă cu cerdac astupat de iederă şi cu chioşcul ăla rotund e casa Mariei. Şi dincolo, în fund...
― Ce, crezi că eu nu ştiu? se oţărî Pompilică. În fund se vede magherniţa lui Ursu, aia din spatele
movilei. Şi te rog să nu mai faci pe nebunul că te ating cât ai zice peşte. Ţi-e ciudă că eu am făcut harta
şi tu n-ai făcut nimic...
― Zău!! spuse Sergiu uitându-se plin de dispreţ la prietenul şi duşmanul lui. Poftim!
Carnetul scos din sân cu iuţeala unui scamator făcu o curbă prin aer şi căzu exact la picioarele lui
Pompilică.
― Aiurea! îl respinse Pompilică după ce auzi povestea lui Sergiu. Bagă-l din nou în sân. Trebuie să
fie rezumatul vreunei lecţii, şi la ora asta n-am timp de lecţii...
― Numai la ora asta... nu scăpă Sergiu prilejul.
 ― Bă! se oţărî iarăşi Pompilică. Dacă mai scoţi o singură literă urâtă te fac ficat de post. Vii în casa
mea şi în loc să zici săru-mâna...
― Da' tu când vii la mine, ce faci? Bunica îşi pune vată în urechi ca să nu mai audă tâmpeniile tale...
― Să fie sănătoasă, că nu eu am învăţat-o să asculte la uşă...
― Bă idiotule! îşi ieşi Sergiu din pepeni. Dacă-i pe aşa, atunci spune dacă în tot oraşul mai există
vreun altul cu urechi atât de blegi ca ale lui frate-tău!
Numai o minune mai putea opri încăierarea cruntă care era pe cale să înceapă. Şi minunea se ivi:
trei bătăi în uşă, pauză, şi din nou trei bătăi.
Cei doi cocoşi deveniră nişte mogâldeţe de catifea din care se scurseseră tărâţele. Fiecare aştepta
salvarea de la celălalt...
― Cine m-a pus să mă gândesc la urechile blegi ale lui frate-tău... se căină în şoaptă Sergiu. Ce ne
facem?
― Nu-i el! se lumină dintr-odată Pompilică fără să scape însă cu totul de tremurul care-i atacase
încheieturile. El are cheie...
― Bă, să nu fi pierdut cheia, se îngrozi Sergiu.
― Ssss! Cavou! comandă Pompilică.
Bătăile reîncepură şi se auzi o voce care avea în ea atâta limpezime şi atâtea ondulaţii că era
imposibil să n-o recunoşti:
― Deschideţi! Eu sunt...
Trufaşul care n-avea nevoie să-şi rostească numele pentru a fi recunoscut nu era altul decât Tic.
― Fir-ar să fie de nasol! îl înjură Pompilică tot în şoaptă. Ce i-aş mai dili una peste muie! Zău că-i
dau drumul şi-l articulez...
― E prieten cu Ursu! se sperie Sergiu.
― Hei! N-auziţi...? răsună vocea de după uşă. V-am văzut pe amândoi la fereastră.
― Ce facem? întrebă Pompilică.
― Aoleu! se lumină la rândul lui Sergiu. Tu ştii alfabetul Morse?
― Habar n-am... N-o să ai curajul să-mi spui că-l ştii tu... Înghit cartea de fizică fără s-o mestec...
― Să-l folosim pe nasol! spuse Sergiu. El îl ştie precis. Să-l punem să ne descifreze chestia aia a lui
Victor.
Pompilică acceptă imediat, apoi întrebă ca de undeva de departe:
― Cine bate la uşă, la ora asta?
― Aş fi venit mai devreme, răspunse Tic în timp ce intra pe uşă, dar nu mi-a dat voie... Ţombi.
― Cine ţi-a spus că suntem aici? îl luă la rost Pompilică.
― Nimeni..: Dacă nu v-aş fi văzut la fereastră... Da' a cui e camera asta?
― N-ai să ghiceşti niciodată! decretă Sergiu.
― Zăăăău! zâmbi cel mai mic dintre cireşari uitându-se în jur. Şi dacă aici stă... dacă aici stă...
Tic se uită la cele câteva fotografii agăţate deasupra bibliotecii, care înfăţişau scene din meciuri de
volei. Eroul fotografiilor era mereu acelaşi.
― Ai un frate grozav, îi făcu prichindelul un semn din ochi lui Pompilică. Eu n-aş lăsa pe mâna
voastră o cameră ca asta...
― Venim şi noi din când în când ca să facem curat, îi răspunse Pompilică întorcându-i semnul din
ochi. Dar de ce n-ai lăsa o cameră ca asta pe mâna noastră?
Întrebarea era cam arţăgoasă şi lui Sergiu, care se gândea mereu la carnet, nu-i prea convenea. Nici
lui Tic.
― Ia zi-i! repetă şi mai insistent Pompilică. De ce n-ai lăsa-o?
― Pentru că n-o am... râse prichindelul.
― Ce vorbeşti, dom'le! interveni Sergiu foarte prompt. Dacă eşti aşa de isteţ precum vrei să arăţi, ia
spune! Ştii cine a inventat telegraful?
"Oare ce vrea ăsta de la mine?" se întrebă Tic în sinea lui. Apoi cu voce tare:
― Sigur că ştiu...
― Ştii şi alfabetul?
― Cu ochii închişi! răspunse prichindelul.
― Alfabetul Morse? Te lauzi, piciule...
― Pariem? îl provocă Tic.
― Pariem! acceptă Sergiu. Dar cu o condiţie. Să-l scrii aici în faţa noastră, uite! pe hârtia asta, în cel
mult cinci minute!
Deşi simţea un iz ciudat în toată povestea, Tic primi totuşi pariul: dacă va izbuti să scrie alfabetul
Morse în cinci minute, îşi va putea alege din bibliotecă orice carte, cu condiţia ca ea să nu depăşească
200 de pagini; dacă nu va izbuti, se obliga să deseneze, în cel mult trei zile, toate hărţile din manualul de
geografie al clasei a opta.
― Ahaaaa! înţelese Tic. Vreţi să vă lăudaţi cu un caiet mişto la examen... Numai că n-o să vi-l fac
eu... Gata?
― Pe cuvânt de onoare! întări Sergiu pariul.
― Pe cuvânt de onoare! răspunse solemn Tic.
Un singur lucru uitară toţi: să-şi potrivească şi să-şi verifice ceasurile. Dar cine se mai gândea la
asta? în nici un caz Tic. Prichindelul se puse imediat pe treabă şi în mai puţin de cinci minute reuşi să
scrie alfabetul. Ba socotind că-i rămâne încă timp, mai adăugă o coloană după terminarea literelor, aşa
că în clipa când îi înapoie lui Sergiu foaia de hârtie, ceasul lui arăta exact scurgerea celor cinci minute.
― Ai pierdut! strigă Sergiu după ce luă coala. Ai depăşit termenul cu... cu zece secunde.
― Ba nu-i adevărat! se opuse Tic. Ţi-am dat-o la secundă, exact la secundă, după ceasul meu.
Întreabă-l şi pe Pompilică!
― Nu! N-ai depăşit termenul cu zece secunde, răspunse Pompilică uitându-se la ceas. Ci cu...
treisprezece secunde.
― Pe cuvântul meu de onoare, se rugă Tic. Puteam să vă dau alfabetul mai repede, fiindcă l-am
terminat în patru minute, dar m-am gândit să vă fac o surpriză să scriu şi cifre. Zău, uitaţi-vă la coloana
de cifre... În cât timp puteam s-o scriu? În cel puţin treizeci de secunde, nu? Chiar dacă v-aţi lua după
un ceas flămând, tot am terminat la timp alfabetul...
― Să nu umbli cu scamatorii, se răţoi Pompilică, să nu cauţi să ne duci, că-ţi dau un picior în fund
de nu te vezi. Ai depăşit termenul, gata!
Tic înţelese că partida era pierdută. Mai ales când îl auzi pe Sergiu întrebând:
― La urma urmei, pentru ce ai venit aici?
― V-am văzut la fereastră şi m-am gândit că poate găsesc la voi o carte mai veche, cu basme. Am
întrebat peste tot...
― Umbli cu basme, va să zică! îl ameninţă Pompilică.
― Zău că e-adevărat... Dacă voiam să vă mint găseam altceva mai deştept... Zău! Trebuie să
pregătim un basm, la română, pentru sfârşitul anului, şi eu...
― Şi tu... îl întrerupse Sergiu, ar fi bine s-o ştergi imediat, până nu-ţi sărim noi în ajutor...
Încolţit din două părţi, cu drumul spre uşă tăiat, prichindelul căută altă cale de salvare:
― Mă duc singur... mă duc direct la Ştefan. Ştiu eu unde să-l găsesc...
Spaima lui Pompilică ţinu doar o clipă:
― Faci drumul de pomană. Azi nu mai are antrenament.
Micul cireşar fugise, la întâmplare şi aproape fără nădejde, după un prăpădit de iepuraş, şi iată-l
înhăţând dintr-o dată doi, şi-ncă ce şoldani. Mai întâi aflase că "şmecherilor" le era teamă de Ştefan, şi
apoi aflase şi locul unde, în mod sigur, îl putea găsi. Îşi făcu repede un plan de răzbunare care începea
cu o tentativă de liniştire:
― Dar duminică, la meci, trebuie să vină...
― Ha, ha! îi râse Sergiu în nas. Duminică avem serbare de sfârşit de an...
― Atunci cealaltă duminică... Îl linişti Tic cu totul. Dar dacă-mi daţi şi mie o ţigară nu vă mai spun...
― Ţigară!? se miră Pompilică. Unde vezi tu ţigări...
― Uită-le colo, în raft, după dosarul albastru.
Cireşarul porni cu mâna întinsă şi scoase din raft un pachet de ţigări "Carpaţi". Descoperirea lui Tic
îi cam zăpăci pe cei doi şmecheri. Priveau pachetul de ţigări aşezat disciplinat pe masă, îşi aminteau
rugămintea celui care-l găsise, dar nici o inspiraţie nu încolţea în capul lor.
Cireşărelul profită de moment pentru a se lipi de uşă, mai ales că şi raftul din care scosese pachetul
era în apropierea uşii. Când cei doi se dezmeticiră nu mai văzură decât spatele lui Tic prin uşa deschisă,
iar piciorul lui Sergiu, deşi pornise ca o săgeată, lovi în gol.
― Ce păcat că nu l-am atins! se plânse Sergiu. Cred că l-aş fi scos prin tavan. Fir-ar să fie de
vagabond! Ai văzut ce ochi de spion! Ţine-mă, că-mi vine să sar pe geam după el...
― Stai, stai... Începu Pompilică să-l domolească. Adică de ce să ne pară rău, de ce să ne înfuriem?
De ce, mă neghiobule? Ar trebui să râdem cu hohote şi să ne decorăm. Ha! Ha! A venit la noi cu aere de
motan şi l-am adus în stare de scrumbie. L-am pus să ne scrie alfabetul, l-am dus cu frate-meu, ne-am
bătut joc de el, şi după toate astea ne-a făcut rost şi de ţigări... Cum dracu de le-a observat, spionul! Noi
am trecut de o sută de ori pe lângă ele fără să le vedem... Dar până la urmă tot i-am venit de hac. Bă, ce
l-am stors!
― Ai dreptate! se învioră Sergiu. Ai văzut ce-nseamnă să fii deştept? Acum recunoaşte şi tu,
Pompilică, ideea cu pariul şi alfabetul a fost grozavă...
― Bă, da' şi ideea mea cu harta. Putem să notăm pe hartă toate mişcările lor... Dar hai mai bine să
descifrăm textul!
După aproape o oră de chin şi certuri, de cazne şi oftaturi, Sergiu reuşi, în sfârşit, să adune
următorul text:
«Cireşari! Feriţi-vă de Sergiu şi Pompilică. Ei caută să afle locul expediţiei noastre şi data plecării.
Nimeni nu mai are voie să rostească vorbele: "Lacul Păstrăvilor" şi data de 5 iulie. Victor».
― Formidabil! răcni Pompilică. Am dat lovitura. Bă! Ori îi avem în labă, ori nu! Tot secretul
cireşarilor e în mâinile noastre. Formidabil!
― Acum recunoşti că sunt destul de genial? îl pironi Sergiu. Fără hârtia asta n-am fi ştiut nimic
despre planurile cireşarilor, şi nici...
― ... Şi nici fără hartă nu ne-ar fi stat bine, persevera Pompilică. Recunoaşte şi tu că nu se poate
face nici o chestie mai interesantă fără hartă. Aşa că aproape suntem unu la unu. Nu zic că nu ai un mic
avantaj... dar ca să te egalez de tot, vin şi eu cu o idee mare: ce-ar fi să fumăm câte o ţigară, să vedem şi
noi cum e...?
Sergiu privi nehotărât pachetul lăsat de Tic pe birou:
― Eu ştiu?... Nu e prea nu ştiu cum...?
 ― Adu-ţi, bă, aminte din filme cum stau ăia în fotolii şi fumează când au de gând să facă o chestie
mai a dracului. Ţigara e semnul omului deştept... Ce zici de asta?
Sergiu încă se codea:
― N-o să vadă frate-tău că lipsesc ţigări din pachet? Să nu iasă vreo crimă...
― N-o să vadă niciodată! descoperi Pompilică după o clipă de ezitare. Fiindcă o să cumpărăm alt
pachet şi o să-l înlocuim pe ăsta început. Este că-s deştept?
― Dar mi se pare că nu avem chibrituri... făcu Sergiu o ultimă încercare.
Într-adevăr, nu se vedea nici o cutie de chibrituri la suprafaţă, şi nici după vreun sfert de oră de
căutări furioase prin adâncuri, prin sertare, prin rafturi, pe sub divan, prin dulapuri, prin toate spaţiile
ascunse ale încăperii, nu găsiră urmă de chibrit. Prin cameră parcă trecuseră câteva hoarde de barbari,
una mai crudă decât alta, dar tinerii şmecheri civilizaţi ai secolului 20 nu-şi dădeau seama de nimic.
― Am găsit! ţipă Sergiu, cu atâta triumf în voce că nu se poate să nu fi neliniştit un anumit mormânt
din Siracuza. Fierul de călcat!
― Adică...? ceru lămuriri mai ample Pompilică.
― Încălzim fierul până la roşu!... Este?
― Este... recunoscu Pompilică. Dar şi harta mea...
Nu numai că încălziră fierul până la roşu, dar îl şi uitară aşa, în priză, în timp ce amândoi, neavând
fotolii pe care să se tolănească, se lungiră pe divan, sprijinindu-şi picioarele pe două scaune răsturnate.
Nu mai fumaseră până atunci, dar văzuseră mii de ţigări aprinzându-se şi fumându-se, aşa că nu le fu
greu să imite, cu o adevărată artă, atitudinea şi ticurile unui fumător inveterat. Tuşea şi lacrimile le mai
atacau entuziasmul, dar erau prea dârzi ca să se dea bătuţi, mai ales că printre sughiţuri puteau să-şi
slăvească isprăvile grozave din ziua aceea, începând cu cele din recreaţie şi terminând cu ultima:
fumatul. Şi mereu îşi aduceau aminte de Tic şi râdeau cu atâta poftă de renghiul pe care i-l jucaseră că
la un moment dat nu se mai puteau deosebi hohotele de râs de accesele de tuse.
Aşa îi găsi Ştefan când deschise ca o furtună uşa:
― Va să zică, biletul pe care l-am primit la antrenament nu minţea! Aoleu! Ce-aţi făcut aici,
barbarilor, criminalilor, sinucigaşilor!!?
Din nefericire pentru cei doi, Ştefan nu rostise la întâmplare ultimul cuvânt. În timp ce palmele
loveau sonor, autoritar, şi mai ales cu iscusinţă, Pompilică, ghemuit ca un arici jumulit de ţepi, încercă
să se apere:
― Nu eu, pe cuvânt... să-mi sară ochii, el a găsit fierul de călcat...
― Cum!!?? urlă Ştefan, descoperind fierul de călcat într-un nor de fum. Aoleu!
Dar mai bine să întoarcem pagina.