REPERTORIU BUZĂU

Raiul

M-am aşezat pe o bancă în parc. în faţa mea, dincolo de alee, pe iarbă, am

observat doi copii care se jucau, o fetiţă şi un băieţel. Apoi am căzut pe
gînduri şi nu i-am mai băgat în seamă.

- Domnule, vă rog să-mi spuneţi cît e ceasul. Copiii stăteau în faţa mea,
băiatul era cel care-mi pusese întrebarea. M-am uitat la ceas.

- Trei şi jumătate.

Băiatul mi-a mulţumit şi s-au întors împreună pe iarbă. Dar, în loc să se

joace, păreau că discută ceva. Am căzut din nou pe gînduri.

- Domnule, vă rog să-mi spuneţi cît e ceasul. De data aceasta îmi pusese
întrebarea ea. El stătea un pic mai încolo. M-am uitat la ceas.

- Cinci fără un sfert.

- Nu ţi-am spus eu?

i s-a adresat ea triumfătoare.

- Minte! — strigă băiatul. Inainte mi-a spus altceva.

- Domnule, vă rog să-l faceţi să înţeleagă că nu este mereu aceeaşi oră.

- Minte! - Micuţul era gata să izbucnească în plîns, dar şi-a strîns pumnul.

- Mie mi-a spus că e trei şi jumătate!

- E aşa de încăpăţînat... - mi se adresă ea mie ca între adulţi. L-a cuprins cu

un gest protector şi matern, iar cînd băiatul se dădu brusc la o parte, 'adăugă
cu tonul unei femei chinuite, dar foarte mul-ţumită de sine în acelaşi timp:
- Vedeţi şi dumneavoastră.

Era o imitaţie evidentă. Cu siguranţă o auzise de multe ori pe mama ei

destăinuindu-se unei cunoş-tinţe, folosind aceeaşi expresie: „Vedeţi şi
dumnea-voastră cum este, vedeţi prea bine".

- într-adevăr este cinci fără un sfert - i-am spus băieţelului pe cel mai blînd
ton posibil. Dar, în acelaşi timp, este adevărat şi că mai devreme a fost trei şi
jumătate. Aşa este în lumea asta, ceea ce a fost adevărat înainte acum nu
mai este.

- Ascultă ce spune domnul - l-a mustrat ea cu severitate.

- Şi chiar ceea ce este adevărat acum nu va mai fi adevărat mai tîrziu.

- într-adevăr?

- Da, trebuie să te împaci cu ideea. Băieţelul s-a gîndit o clipă şi s-a aşezat
pe bancă.

Dar nu lîngă mine, ci chiar la marginea băncii, cît

mai departe de mine şi de fetiţă.

- Atunci am să aştept — zise cu îndîrjire uitîn-du-se nu la noi, ci undeva

departe, spre capătul parcului.

- Ce ai să aştepţi? — l-am întrebat.

- Să se facă mai tîrziu. Atunci, ceea ce spuneţi acum nu va mai fi adevărat.

Fetiţa se uită la mine cu o privire complice, dar deodată am simţit că trebuie

să pun capăt situaţiei. N-am vrut să mai fiu complicele ei.

- Trebuie să plec — am zis. - Am ceva de rezolvat. M-am ridicat şi am plecat.

- Domnule, domnule! - am auzit strigătele ei. Am grăbit pasul.

- Cît e ora, domnule?

De-acum fugeam de-a binelea. Vroiam să scap de Raiul acesta, în care

aceleaşi trei personaje joacă

permanent aceeaşi dramă. Nu mă încînta rolul de şarpe, sau mai bine zis,
brml pe care Eva l^a transformat în şarpe. Se pare însă că era prea tirziu să
mai fug, deja mă simţeam ca un şarpe.
Probă olimpică - Adrian Păunescu

Mintea mea obosită
nu e mai proastă
decât mintea voastră odihnită,
hai să gândim împreună,
hai gândiţi şi voi,
încordaţi-vă minţile odihnite
şi produceţi gânduri.

Ce cânt acele broboane de sudoare

de pe frunţile voastre?
Străduiţi-vă,
concentraţi-vă,
gândiţi-vă,
aveţi minţile odihnite,
dormiţi de 2.000.000 de ani,
aţi avut scutire,
aţi avut permisie,
aţi avut concediu mental,
ce dracu!

Vă depăşeşte în viteză broasca ţestoasă,

melcul, de-a cărui trecere
vă ţiuie urechile,
e un melc mort,
ariciul v-apare ca un ideal imposibil,
vă mişcaţi ca prin corpuri solide,
ca prin undelemn îngheţat
ca prin ochi de sticlă,
ce dracu!
Gândiţi,
nu mai amânaţi aceasta,
gândiţi, ar fi trist pentru voi
şi vaţi fi pus mintea la uscat
pe gardurile în care închideţi,
cu depline sentimente
de posesiune şi protecţie,
mintea mea obosită.

Pact
Vicleană viață, sufletul meu mi-ai frânt;

nu l-ai lăsat nicicând din cioburi iar să se adune.

Visurile ce-am țesut și-adânc în fibra-mi le-am ferit,

sinistrul tău hohot de râs le-a nimicit.

Am încercat cu zâmbet să-ți răspund,

să te-mblânzesc cu-o lacrimă fierbinte

și astfel ura ta s-astâmpăr—dar nu te-ai învoit.

Învins sunt și mă supun să-ți dau și sângele, și chipul,

și binecuvântații ochi, și harnicele mâini.

Ești mulțumită-acum

Sfatul șobolanilor
Doar pripăşit de câţiva ani,
Motanul casei, Roadeslană,
Un tartor crâncen, o satană, –
Băgase spaima-n şobolani
Şi din atâţia câţi mai sunt
Zac mulţi lihniţi pe subt pământ.
Dar într-o bună zi, când blestematul
Şi-a început pe-acoperiş sabatul
În tămbălău de nuntă c-o pisică, –
În mare taină, grijulii, cu frică,
S-au întrunit şi ei să-şi ţină sfatul.
Vorbi întâi, ca staroste, Gherlanul:
– „Aşa şi-aşa… deoarece… şi întrucât…
Eu cred că-mpieliţatul nu ne-ar zvânta atât
De i-am lega un zurgălău de gât.
Am auzi când vine la pândă căpcăunul
Şi n-ar mai prinde unul…”
Mai leac ca zurgălăul, se-nţelege,
Nici nu era. Dar cine să i-l lege?
„Eu nu!” „Nici eu!” „Doar n-oi fi prost!”…
Vorbiră mulţi cu foc în glas,
Dar fără rost,
Căci a rămas
Tot cum a fost…
Am mai văzut eu sfaturi de stareţi, de canonici,
Ţinute fără noimă de vorbăreţi habotnici.
Ca sfetnici,
Mulţi sunt vrednici.
Dar câţi,
Dintre atâţi,
Pot să-şi preschimbe-n faptă
Povaţa înţeleaptă?

Maria GOOS-Cloaca

JOEP: Ceartă, ceartă, ceartă. Exigentă. Rigidă. Şi severă. Crispată, de fapt. Doamne,
ce crispată e femeia asta. Conny, bineînţeles. Femeia asta are în cap o imagine de
carte poştală: cum arată o căsătorie model, iar eu corespund din ce în ce mai puţin,
acelei imagini, pentru că o bună căsnicie depinde de marca de cereale pe care o
aduci în casă sau de felul în care, într-un moment de slăbiciune, îţi descrii viaţa de
pensionar. Nu mă înţelegi, nu-i aşa? Doamne, ce sete îmi era. Deci mă scol şi mă duc
până jos. Beau un pahar cu apă, stau un moment singur în cameră. Dar ea vine după
mine. În propria mea casă. Din coridor strigă spre mine, în bucătărie:„N-am să te iert
niciodată!” Bun... habar n-aveam... realmente... la ce se referă. Dar m-am trezit
deodată cu o furculiţă mare de friptură în mână. Nu era nici ora mesei, nu aveam nici
musafiri... şi eu cu furculiţa în mână. Conny în pijama, eu cu furculiţa?

Am avut o viziune. Mi-am zis: o ridic şi o agăț aşa, cu capul în cuier. Cu cârligul de
haine înfipt în gropiţa aia moale... de sub scăfârlie... şi pe urmă o străpung cu
furculiţa. Ei... aiureli bineînţeles, aşa ceva nu se face. Şi te întrebi de ce.

De ce? În pat mă întrebase, întoarsă cu spatele spre mine, „cum îţi vezi tu viitorul”. O
întrebare capcană, dar atunci nu mi-am dat seama. Şi, în naivitatea mea, îi spun
cinstit la ce visez: o barcă, o căsuţă în Franţa, şi un apartament în oraş pe unul
dintre cheiuri. O barcă, pentru ca să plutesc pe apă mi se pare aşa de... ferma din
Franţa, pentru ca înăuntru să-mi ţin cărţile, iar afară să am o vie a mea, mică, dar
selectă... şi apartamentul din oraş pentru locuit. Ea zice: „Dar eu unde sunt? Nicăieri.
Toate astea ţi le închipui fără mine.” Ei… stai cu un pahar cu apă lângă maşina de
gătit şi un moment mai târziu, te trezeşti pe coridor cu o furculiţă în mână. Oricum,
totul s-a terminat cu bine. Mi-am luat ceva imbrăcăminte în valiză, mi-am pus haina şi
am plecat. Poate că te întrebi cum de am ajuns să am nasul plin de sânge. Pentru că
am tras cufărul ăsta idiot de pe raftul de deasupra uşii de la garaj fără să aprind
lumina. Pentru că ştiu unde se găsesc cuferele din propria mea casă. Pe întuneric
simt că l-am apucat, îl trag şi deodată îmi pică în cap întâi băţul de la steag şi pe
urmă două crose de hochei. Cine dracu’ pune un băţ de steag şi două crose vechi de
hochei peste geamantane?

O... neglijenţă ca asta se împacă greu cu ideea unor oameni inteligenţi.

Pixuri. Am adus acasă mii de pixuri de pe la şedinţe, dar dacă vreau să-mi notez un
număr de telefon, nu găsesc nicăieri un pix. În toată casa asta împuţită, nu găsesc
un pix!

Nicio şosetă nu se potriveşte cu alta, şoareci în bufetul din coridor, unde n-ai voie să
pui otravă. De ce? Din cauza pisicii. Epileptică. Dar nu poţi s-o adormi pe veci cu o
injecţie, nu, pentru că a fost a lui Conny de pe când mergea încă la şcoală!

Are douăzeci şi patru de ani mortăciunea! Se ....pe preşul de la intrare, mai ales pe
ziare şi pe scrisori... dar o mică injecţie paşnică.. nu, Doamne fereşte!

În bucătărie, o fisură în țeava sub care de când mă ştiu e pus un lighean... de ce să

nu telefonăm unui instalator s-o repare! Pentru că pisica s-a obişnuit între timp să
bea apă din lighean. Pricepi logica asta? Mă întorc noaptea acasă... am poftă de
nişte cipsuri crocante... S- au terminat!... ori s-au muiat. Să arunc un ochi la
televizor... telecomanda dispărută. Trei telecomenzi! Şi trei telefoane. Mereu de
negăsit!
Dacă totul se poate... de ce să nu pot şi eu? De ce n-am voie să visez la o barcă sau
la o căsuţă la ţară? Unde toate sunt aşa cum trebuie.