Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Astă toamnă, într-o dimineaţă, am plecat de acasă supărat. Băiatul meu cel
mic rupsese o filă dintr-o carte, o făcuse ghemotoc şi începuse să se joace cu
el. Câteva clipe după ce am ieşit pe poartă, în urma mea, din castanul
nostru a căzut o castană. A căzut pentru că îi venise vremea să cadă şi nu
cum ar putea unii să creadă, pentru că s-a căţărat în castan iar de acolo a
alunecat şi a căzut. Nu. Castana nu şi-a julit genunchii şi nu şi-a rupt
pantalonii. Ajungând pe pământ, ea s-a întrebat doar ce era firesc să se
întrebe :
Ghemotocul râse iar, deşi — aşa cum s-a văzut — nu avusese când să-i
treacă necazul :
— Când am căzut din castan, am făcut „pac !“ Se pare că, deocamdată, asta
ştiu să fac : „pac !“
— „Pac !“ repetă ghemotocul. „Pac !", după câte ştiu, face puşca. Pe vremea
când eram o filă dintr-o carte, cartea a fost împrumutată unuia care pleca
adeseori la vânătoare şi avea o puşcă. Iar puşca, ţin minte, făcea „pac !“
Dacă şi tu ştii să faci „pac !“ cred că ar fi bine să te întovărăşesc la vânător şi
să-l rogi să te ia la vânătoare...
Ieşiră din curte, o luară la dreapta, apoi la stânga — şi nu mai ţin minte
dacă pe urmă o luară din nou la dreapta sau din nou la stânga. Important
este că nimeriră casa vânătorului.
— Uite, aici stă, spuse ghemotocul. Sună la uşă şi... seară bună ! Castana
sună şi după câteva clipe îi deschise un ogar uşa.
— Îmi pare rău, îmi pare foarte rău, dar nu cred că o să puteţi. M-am cam
pripit. Dumneavoastră nu ştiţi să faceţi „pac !“ ca puşca. Poate n-aţi auzit
bine...
— „Boc ?“ se gândi castana. Se poate să fi făcut „boc !“... Dacă e aşa, ce sfat
îmi dai ?
— „Boc !“, după câte ştiu, face ciocanul fierarului. Pe vremea când eram o
filă dintr-o carte, cartea a fost împrumutată şi unui fierar. El avea un ciocan
care, ţin minte, făcea „boc !“ Dacă şi tu ştii să faci „boc !“, cred că ar fi bine
să-l rogi pe fierar să te ia în atelier...
— Nimic. Cred că iarăşi m-am înşelat. Când am căzut, n-am făcut „boc !“...
— Dar cum ?
— Habar n-am...
— „Toc“, după câte ştiu, fac tocurile ghetelor atunci când merg. Dar „toc“ se
mai numeşte şi unealta care la vârf are peniţă şi cu care povestitorii scriu
poveşti.
Adresa cizmarului n-o ştiu. Ştiu însă adresa povestitorului. De la fereastra
lui am căzut eu. Băiatul lui cel mic, pe vremea când eram o filă, m-a rupt
din carte, m-a făcut ghemotoc şi a început să mă arunce prin casă. Cred că
ar fi bine să te întovărăşesc la povestitor şi să-l rogi să scrie şi despre tine
poveşti.
— La noi, acum e invers. Eu stau acasă, pentru că sunt răcit, şi tata s-a
dus la grădiniţă ca s-o anunţe pe tovarăşa educatoare...
— A, nu, clătină din cap băiatul, asta nu se poate. Tu n-ai peniţă şi nici n-ai
încăpea în călimară. Poate că atunci când ai căzut ai spus altceva...
— Eu, se gândi băiatul, când cad spun : „eh, lasă că trece !“ dar nu cred că
tu ai spus aşa...
— Nu, intră în vorbă ghemotocul. N-a spus aşa. A spus ceva care seamănă
cu „pac !“, cu „boc!” cu „toc!” ...
— Cărţile nu sunt făcute pentru joacă ! zise tăios ghemotocul. Cărţile sunt
făcute ca să fie citite !
— Atunci o să te iau, o să te îndrept şi o să te lipesc la loc, în carte... căută
băiatul să-l îmbuneze.
— Da...
Aşa s-a făcut că, atunci când am venit acasă, am găsit cartea întreagă şi la
locul ei, iar pe băiat
jucându-se cu o castană !