Partea a 3-a PUSLAMAuA

Scenele 5,6

Scena 5

...Fata se plimbă prin cameră.

FATA: Acum şase ani, la doi ani după ce părinţii mei s-au despărţit, mama nu m-a mai lăsat să
petrec câteva ore cu tata în fiecare week-end. Mă simţeam foarte bine în noua familie a tatălui
meu. Mai ales că apăruse şi un frăţior vitreg, cu doi ani mai mic decât mine. Era haios foc, chiar
dacă plângea din orice. Aveam şi eu pe cine să păzesc... La ei mereu era veselie mare. În contrast
cu atmosfera de la noi din casă, unde mama şi bunicii nu râdeau niciodată... Da’, niciodată, ladies
and gentlemen, cum se spune la TV... Parcă aveau un morcov undeva, înţelegeţi ce vreau să
zic... Acum şase ani, mama i-a cerut tatei doar... câte un milion de lei pe week-end, dacă vrea să
mă lase cu el şi cu familia lui, unde mai şi dormeam. Tata, care tocmai rămăsese fără serviciu, a
zis că, în primul rând, nu are bani. Că mi-a dat, oricum, o pensie alimentară, pe care, ca un prost
ce e, susţin eu, a pus-o toată în contul mamei pentru următorii patru ani. I-a mai zis mamei că
este legal să stau şi cu el, măcar în week-end. (Pe un ecranul coborât peste fereastră, apare
figura mamei.)
MAMA: Ai să vezi tu ce e legal!... Nu-ţi mai vezi copilul niciodată! (Imaginea dispare.)
FATA: Am plâns toată noaptea aia, ca proasta, în cămăruţa asta. Acum, n-aş mai plânge. (Se
aruncă în patul-târg de vechituri.) Au trecut multe week-end-uri, dar nu l-am mai văzut pe tata. În
schimb, prin casa noastră se perindau tot felul de bărbaţi. Mama îi aducea, credeam eu, la
început, să mă testeze pe mine, să vadă dacă-i suport. În realitate, ea îşi vedea de (Se strâmbă.)
treaba ei. Viitorii mei... taţi arătau care mai de care mai respingători. Îi comparam mereu cu tati.
Nicunul nu-i rezista, chiar dacă el e cam tolomac, ca să fiu sinceră până la capăt... Mormoloc,
mă, ce tolomac! Mă gândeam uneori cum fac tolomacii dragoste? Cum, oare?!... Eu n-aş putea
iubi un tolomac... Mă rog, e treaba lor... Mormoloc, tolomac, tata, dar cu bune maniere. Antrenor
de tenis, doar.... Nu ca bădărani aduşi de mama... Unul, un mârlan, m-a mângâiat pe sânii care
abia răsăreau. Era un poliţist, cam mangă. Am ţipat şi i-am zis mamei ce mi-a făcut. Poliţistul a
negat, făcându-mă (Imită Poliţistul.) „Curvuliţă nebună”. (Se ridică, merge la fereastră, ia
portavocea şi se răsteşte la un invizibil.) Nebun eşti tu, că arăţi ca o vacă beată! Nu ştiu cum se
uită mămica mea la tine! (Vehementă.) Ştii tu, poliţist împuţit, ce tătic civilizat am eu? (Lasă
portavocea.) Mama mi-a tras o palmă. Toată noaptea am plâns. Ca o proastă. Zilele şi nopţile
următoare m-am închis în cămăruţa asta. Am simţit cum mă ferec tot mai mult în mine. Şi devin
alta... (Sălii.) Chestiile astea pe care vi le-am spus îmi dau dreptul să zbor de la fereastră? Da
sau nu? (Ascultă. Merge la fereastră. Devine isterică.) Să nu încerci vreunul să mă opreşti cu
forţa, că fac scandal şi chem Poliţia! Ştii ce repede va veni Poliţia noastră, dacă strig viol! Altfel,
degeaba urlu eu că mă arunc de la etajul 13, că nu vine niciun caraliu. Să n-aibă probleme...
Scena 6

...Fata coboară de pe pervaz, închide fereastra.

FATA (rememorează, cu durere): Problema e că, într-o zi, a venit bunica, fostă profesoară de
pian, cu o falcă-n cer. De parcă în casa noastră nu s-ar fi ţipat tot timpul. Primise o hârtie de la
Tribunal. Tata o dăduse pe mama în judecată, că nu mă lasă să stau în week-end-uri cu el.
Sinceră să fiu, nu mai credeam că pot visa la asta. Culmea e că, în timp ce bunica şi mama
turbau, eu eram fericită. Începusem să-l aştept din nou pe tata, să mă ducă pe terenul de tenis şi
să-i zic, ca de fiecare dată când mă lua cu el la arenă: „Fă-mă Şarapova, tati!”. (Abătută.) Timp
de doi ani el mi-a răspuns, ca o statuie tâmpită... (Coboară ecranul peste fereastră. Apare
imaginea tatălui.)
TATĂL: N-ai talent de tenismană, tati! Cred că tu o să ieşi o pictoriţă, o a doua Miss Picasso,
chiar dacă nici mama şi nici eu n-avem treabă cu desenul... (Imaginea dispare.)
FATA: Nu ştiu dacă tata a vrut să mă îndârjească, repetându-mi, ca un monstru, doi ani la rând,
că n-am talent la tenis. Cert e că m-a ambiţionat rău de tot cu tenisul. O să-i arăt eu cine sunt!...
De desen nu m-am mai apropiat. Am făcut totul să iau numai 5 şi 6 la desen. Că nu-mi spune el
mie ce vreau eu să fac! (Se plimbă, mângâie racheta.) Din păcate, bucuria că-l voi reîntâlni pe
tata s-a transformat repede în cel mai neplăcut moment din viaţa mea. (Se aşează pe pat.) A
doua zi, după ce a venit chestia aia de la Tribunal, mama mi-a zis că va trebui să mă învoiesc de
la şcoală, ca să facem repetiţii până merg în faţa Judecătorului... (Ecranul coboară peste
fereastră. Imaginea Mamei.)
MAMA: Îi vei spune domnului judecător că nu vrei să-l mai vezi pe taică-tău! Că nu vrei să mai
mergi la el, pentru că te-a obligat mereu să bei bere şi vin...
FATA (ţipă): Nu-i adevărat! Tata mi-a dat numai Granini de portocale. Nici el n-a băut bere sau
vin, ştii prea bine asta.
MAMA (cu voce mai apăsată, sacadată): Îi vei spune domnului judecător că nu vrei să-l mai vezi
pe taică-tău, că nu vrei să mai mergi la el. Pentru că te-a obligat mereu să bei bere şi vin!
FATA: Nu-i adevărat!... Atunci, mama mi-a dat o palmă! (Pe ecran, Mama o loveşte, dispare. În
film apare imaginea Bunicii.)
BUNICA: Mama ştie ce te învaţă! E spre binele tău. Nemernicul ăla de taică-tău te-a obligat mereu
să bei bere şi vin, ce, n-am văzut eu... E un monstru! O să te violeze, dacă te mai duci la el, nu
vezi că ai devenit domnişoară...
FATA (se duce spre ecran, ţipă să fie auzită în stradă): Nu-i adevărat! Tăticul meu e un om
minunat, chiar dacă e prost de bun şi s-a opus să fac tenis. (Îşi şterge lacrimi alunecate pe obraji.)
O săptămână, mama şi bunica au făcut repetiţii cu mine. Să spun cât mai convingător în faţa
judecătorului că tata mi-a dat mereu să beau bere şi vin. (Oftează.) După nu mai ştiu câte zeci de
palme încasate, am ajuns în faţa judecătorului. Mama i-a pus placa cu berea şi vinul, insistând...
(Imaginea Mamei, în sala de judecată.)
MAMA: Întrebaţi şi fetiţa! Nu-i aşa, mami?
FATA (de după ecran): Judecătorul i-a cerut mamei să ne lase singuri. Judecătorul m-a privit
parcă până-n creier. Nu mi-a spus decât atât... (Pe ecran apare un Judecător. Fata vine în faţa
ecranului.)
JUDECĂTORUL (către Fată): Ştiu că tu nu vrei să minţi, ca oamenii mari... (Dispare imaginea.
Fata se frământă pe patul-târg de vechituri.)
FATA: Peste patru-cinci săptămâni, a venit acasă o hârtie. Domnul judecător ne anunţa că tata
are dreptul să mă ia cu el la două săptămâni şi jumătate din vacanţă. După ce a citit hârtia, mama
mi-a ars două palme, zbierând la mine... (Imaginea mamei pe ecran.)
MAMA: Ce i-ai spus, ticăloaso, judecătorului?! O să-l vezi pe tac-tu la Sfântul Aşteaptă!... Ei, lasă,
domnule antrenor, o să vezi tu cine-i mai tare! Te pui cu mine, nenorocitule?
FATA: A doua zi, a sunat tata! Mama a închis telefonul şi a urlat la mine.
MAMA: Când o să-l sun eu, să ţipi şi să-i spui la telefon că nu vrei să-l vezi, că-l urăşti! Îl urăşti,
înţelegi?
FATA: Eu nu-l urăsc! Îl iubesc!
MAMA: Toţi din casa asta îl urâm. (Pânza ecranului rulează spre tavan.)
FATA: Te urăsc, mamă! (Tăcere grea. Merge la pervaz şi priveşte strada.) Cei mai mulţi trecători
merg cu capul în pământ... Ia să-i număr pe cei tineri. Unu, doi, trei, cinci, opt, zece, treisprezece...
Trişti mai sunt copiii de astăzi!... Din cauza părinţilor lor, oare?... (Se aşează pe pat. Mângâie
corzile rachetei de tenis.) Peste două-trei săptămâni, dimineaţa, când am plecat la şcoală, cu
bunica, în faţa blocului am dat peste tata. I-a arătat bunicii o patalama care-i dădea dreptul să mă
ia la el, să petrec vacanţele cu el... (Coboară pânza ecranului.)
BUNICA: Copilul te urăşte!
FATA: Nu-l urăsc! Îl iubesc!
BUNICA (urlă la ea): Îl urăşti! Îl urăşti, urăşti! (Vrea să-i dea o palmă. O opreşte Tatăl.)
FATA (privind furiosă spre bunică): Ia mai du-te-n (Tatăl o mustrează din priviri.)... parc şi dă-te
pe rotile! (Îi întoarce spatele.)
TATĂL (bunicii): Eu am hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. Dacă nu mi-o daţi la
două week-end-uri şi câte jumătate din vacanţe, pot veni cu un executor sau cu Poliţia să-mi iau
fetiţa legal.
BUNICA (ţipând): Vino cu Poliţia, nemernicule, dacă vrei! Ai să mutilezi copilul. Ea te urăşte, nu
înţelegi?
TATĂL: Nu ştiu, soacră, dacă ai văzut sau ai citit piesa de teatru „Cercul de cretă caucazian”, de
Brecht. (Bunica se strâmbă.) Două femei vin în faţa judecătorului, revendicând un copil. Omul
legii pune copilul într-un cerc, tras cu creta, zicând fiecărei femei că aceea care va reuşi să-l tragă
de partea ei pe pici, va deveni mama lui. Cele două femei au început să tragă de mânuţele
puştiului, care ţipa de durere. Una dintre femei, nemaisuportând durerea micuţului, i-a dat drumul.
Atunci, judecătorul i-a spus femeii care a dat drumul copilului: micuţul va fi al dumitale! (Dispare
imaginea.)
FATA (vine de după pânza ecranului): Foarte interesantă povestea judecătorului. De atunci mă
tot gândesc la ea. De ce tata n-a venit cu Poliţia să mă ia, cum îl lăsa legea? A preferat să-şi
trăiască viaţa după scriitorul ăla bătrân cu cercul lui de cretă, în loc să mă ia cu forţa. De unde
ştia el că eu nu voiam chiar asta, să afle Poliţia că mama m-a bătut ca să mint? Să mint!... Eu n-
am minţit. Doar am tăcut. (Cu vinovăţie.) Da, ştiu, şi tăcerea... (Merge pe pasarelă.) Voi ce aţi fi
făcut? Da’, pe bune, nu ca ţapii moralişti? (Ascultă opinii. Nu le răspunde. Se îndreaptă spre
fereastră. Întuneric.)