„Aceşti îngeri trişti”

de Dumitru Radu Popescu

Una dintre greşelile pentru care am ajuns unde sunt a fost ca n-

am spus niciodată nimic. N-am spus adevărul. Despre tine, bunăoară...
Că mă snopeai în bătăi. M-ai bătut şi cu furca de fier. Stăteam cu capul
în pământ şi nici nu strigam. Îmi place, în gând, să te opresc
întotdeauna cu mâinile în sus şi să te ţin aşa, drept pedeapsă, cât vreau
eu.... M-ai dus tu la doctor... De ochii lumii, să vadă lumea că nu eşti
vinovat. Odată am mâncat o bătaie de-am stat trei zile în pat şi n-am
auzit o lună cu urechea stângă decât un bâzâit neîntrerupt ca de
bondar... Din cauza bătăilor tale îmi vâjâiau urechile! Dar nu puteam să
spun nimănui nimic, fiindcă ar fi însemnat că mint.
Şi chiar de lumea mă credea, ţi-ar fi spus ţie să te potoleşti, dar eu tot
cu tine rămâneam... Eram ca într-un coteţ de pui... Dar n-o să mă mai
duci la doctor! Nu. Atunci nu ţi-am zis nimic, n-aveam curaj... Dar acum
pot să-ţi zic... Am o memorie grozavă, tată... şi nu mă lasă să uit nimic.
Şi nu-ţi iert nimic din ce mi-ai făcut!
Şi nimănui n-o să-i mai permit nimic! Nu mai vreau să iau bătaie,
fiindcă nu mai mi-e frică, tată, nu mai sunt laş, înţelegi? Am plecat de-
acasă... Am aşteptat să mai cresc şi-am fugit... Şi am fost ajutor de
magazioner şi când m-au furat cei care m-au furat, n-am spus... Am
fugit... Eu muncisem acolo şi n-am băgat de seamă ca alţii mă furau...
Ştiau că fugisem de-acasă şi m-au pus acolo ca să mă fure...
Magazionerul m-a pus, un om cu ochii albaştri şi cu părul alb, ca un
Dumnezeu arăta... Şi eu nu mi-am putut închipui că ei contează pe
prostia şi pe nepriceperea mea, pe faptul că sunt copil, ca să mă fure...
Cum să furi un copil?
N-am crezut... Şi când magazionerul gostatului – că la un gostat
intrasem – mi-a spus că am deficit, mi-a făcut cu ochiul şi m-a bătut pe
umăr. Adică dă-i înainte, dar pe şest! Am fugit, nu voiam să fiu închis.
Ştiam că n-o să mă creadă nimeni că n-am furat, mai ales că fusesem cu
unii la beţii şi când e vorba de beţii, lumea sentreabă: De unde sunt
banii pentru băutură? N-am avut curajul să spun adevărul! Fiindcă nu
ştiam nici cine mă furase precis... Beam, m-am bătut şi pe la nişte
baluri... Şi nu m-am mai prezentat la miliţie... Mi-era teamă că n-o să fiu
crezut! Şi nu voiam să creadă cineva că mă milogesc. Şi am fugit prin
ţară, ca un iepure... Mă urmăreau... De un miliţian, la Constanţa, am
scăpat smulgându-i buletinul din mână şi ieşind printr-un geam... Toţi
chelnerii credeau c-o să ies pe uşă şi voiau să mă prindă ca pe-un
criminal... Vezi, intram pe-o uşă undeva şi ieşeam tot prin altă parte...
Mi se părea că toţi mă urmăresc... Şi tu, tată. Mă vânai ca pe un iepure
cât stătusem acasă, dar nu crăpasem... Mă fugăreau toţi ca pe un
iepure, dar eu eram mai degrabă un câine râios cu piele de arici.. Aşa
mi-ai spus, tată, când am venit apoi acasă, nam să uit: Ce urli, mă, la
mine ca un câine râios, ce tot râcâi lumea cu pielea ta de arici? Vezi sâ
nu te-afum! Aşa mi-ai spus! A, nu-ţi aminteşti! Nu-ţi aminteşti nici de
mama? Se îmbolnăvise, o lăsasei. N-ai răbdat niciodată să vezi pe
cineva suferind lângă tine, n-ai răbdat nicio durere care nu era a ta,
nicio suferinţă... Te deranja. Ai îmbolnăvit-o în bătăi, nu de la lapte s-a
îmbolnăvit ea. Îi spuneai c-o visai noaptea murind, cum îmi spuneai şi
mie: Ioane, astă-noapte am visat că te îngropam cu lăutari în cimitir!
sau Ioane, am visat ca erai foarte frumos spălat şi cu lumânarea pe
piept... Ea te-a iubit, nu te-a spus… Ştii care a fost ultima dorinţă a
mamei? Cea mai fierbinte dorinţă a ei înainte de a muri? Să nu te
primească la înmormântarea ei! A murit tânără, la optsprezece ani, şi tu
ai omorât-o… Şi te-a iubit, păcătosule… A fugit cu tine de la părinţi, din
dragoste… Erai lumina ochilor ei, aşa-ţi zicea, îmi spunea bunica… Îţi dai
seama cum a crăpat pământul sub ea când a văzut cât eşti de porc? A
murit de durere c-ai înşelat-o pentru nişte case mari…
Nu voia să te mai vadă, nu mai avea pentru ce trăi… de ruşine… îmi
spunea bunica… Şi pe mine mă luasei de la ea, că e atacată la plămâni…
tuberculoză. Mă luasei, să nu-i mai laşi niciun reazem… Voiai sa scapi de
mama… O călcai în picioare! Vrei martori? Ţintele de pe bocancii tăi…
Aveai nişte bocanci cu ţinte, ţi-aminteşti? Eu mi-i amintesc. I-ai purtat
mult timp şi după moartea mamei… Două ţinte am luat şi eu de pe
tălpile lor, ca amintire… Una pentru mama, pe care n-am cunoscut-o, şi
alta pentru mine. Ai călcat-o pe mama în picioare cu bocancii… Şi când
au spălat-o moartă se mai vedeau încă, vinete, urmele bocancilor tăi!
Uite ţintele! Pipăie-le! Când o să mori, o să ţi le pun la căpătâi! Mă duc
să iau aer… Mi-e lehamite!... când viu, nu vreau să te mai găsesc aici!