Pollyanna

Jocul mulţumirii

Ediție îngrijită de

Grafica:
 Accidentul avu loc în ultima zi a lunii septembrie.
Plecând de la școală, Pollyanna, traversă drumul la o distanță
destul de mare, crezu ea, de un automobil care venea în mare
viteză.
 — Mătusa Polly, ma simt... nici nu stiu cum sa spun, nu
mi-e foarte rau. Doar ca picioarele parca nu sunt ale mele. E
ca si cum nu le-as mai avea.
— Da, draga mea, dar acum, te rog nu te mai preocupa
de asta si incearca sa te odihnesti.
— Nu pot sa nu ma gandesc, izbucni ea in hohote de
plans. Nu pot sa ma gandesc la altceva acum. Cum voi mai
putea merge, oare, la scoala, la domnul Pendelton, la doamna
Snow, sau... in alta parte? Zise ea suspinand.
 — Haide, lasa draga mea! O sa te linistesti si vedem noi,
apoi ce este de facut. De foarte multe ori, lucurile nu sunt atat
de negre cum par la inceput. Ai sa vezi draga mea, ai putina
rabdare.
— Da, stiu, asa spunea si tatal meu, sopti ea, stergandu-
si lacrimile. El spunea ca orice lucru putea fi si mai rau. Nu
stiu insa ce ar putea fi mai rau ca asta. Daca n-am sa mai pot
umbla, cum am sa mai fiu multumita de toate lucrurile?
 Pollyanna era o fetiță de 11 ani, orfană de ambii parinti.
Dupa ce tatal ei a plecat, in cer, la Domnul, matusa ei, Polly, o
primi la dansa cu raceala, fiind insa multumita ca-si implinea
astfel datoria.
Matusa locuia de multa vreme singura, de aceea la
inceput se gandise s-o tina cat mai departe pe Pollyanna, intr-
un loc unde credea ca zburdalnicia copilei n-o va putea atinge
nici pe ea, nici pe vreuna din pretioasele ei mobile. Astfel,
desi avea o casa mare, cu multe camere frumos mobilate, ii
oferi Pollyannei, o odaita la mansarda, extrem de modesta, cu
podeaua fara covor, peretii goi si ferestrele fara perdele.
 Dupa ce deschise usa camerei, Pollyanna gandi „Nu-i
nimic frumos aici” si se intrista. Insa, dupa putin timp,
Domnul ii dadu un gand bun. Incepu sa bata din palme si
striga vesela, apropiindu-se de fereastra:
— Ce priveliste grozava! Ce copac minunat se vede
acolo pe deal! Uite si florile violet de pe pajiste. Vezi, nici nu
e nevoie de tablouri, daca ai mereu in fata un peisaj atat de
frumos. Ce bine imi pare ca stau la mansarda.
 Pentru ca nu a fost punctuala la prima cina impreuna,
matusa Polly s-a suparat foarte tare si a hotarat ca Pollyanna
sa manance in bucatarie impreuna cu Nancy, doar paine si
lapte. Pollyanna primi insa vestea cu bucurie:
— Stiti, mie imi plac painea si laptele si apoi, sunt
bucuroasa ca pot sta sa le mananc impreuna cu
dumneavoastra. Cand ai asemenea lucruri bune, nu e greu sa
fii multumit.
— Se pare ca esti usor de multumit... cu orice, spuse
Nancy.
— Stiti, asta-i din pricina jocului meu.
 — Jocul tau?
— Da, jocul multumirii. E vorba de un joc pe care tata
m-a invatat sa-l joc si e intr-adevar minunat: sa gasesti in
orice imprejurare ceva de care sa te poti bucura. Daca mereu
cauti lucruri bune si frumoase, cele urate si rele dispar, le uiti.
De obicei acest joc nu-mi ia prea mult timp, deoarece fiind
obisnuita cu el, acum mie imi este foarte usor sa gasesc lucruri
placute, fara sa ma gandesc prea mult. Mi se intampla adesea
sa joc jocul acesta fara sa-mi dau seama, pentru ca in general
sunt multumita sau, oricum caut multumirea in toate lucrurile.
Daca ma straduiesc sa caut binele, intotdeauna gasesc ceva. E
adevarat, cateodata este peste masura de greu sa-l joci. Mi-a
fost atat de greu cand am ramas singura pe lume... Incercam
tot timpul sa joc acest joc, ca sa-mi fie mai usor.
 — Faptul ca acum, dupa accident, nu mai poate juca
jocul multumirii, vedeti, o indurereaza cumplit. Sustine ca nu
mai are niciun motiv de bucurie daca nu mai merge pe
picioarele ei, ca odinioara, ofta Nancy.
— Are dreptate, zise matusa Polly.
— La inceput am crezut si eu asa, urma Nancy, dar apoi
mi-a venit ideea sa-i amintesc cum i-a invat ea jocul pe altii. I-
am adus aminte de ce mi-a spus la inceput, ca jocul e cu atat
mai frumos cu cat e mai greu de jucat, urma Nancy, cu
tristete. Ea zice ca asta nu mai e valabil, ca acum este mult
mai greu.
 — Pe mine m-a invatat sa fiu multumita de o multime de
lucruri importante, sau mai marunte. Zicea ca asta iti face
viata mai usoara. De pilda, nu-mi puteam suporta numele,
Nancy mi se parea cel mai urat posibil. Ea m-a invatat sa-l
indragesc:
— „Sa stiti ca mie imi place Nancy, pentru ca il purtati
dumeavoastra. Sa fiti incantata ca nu va cheama
Hephzibach.”
 — Dumnezeu s-o binecuvinteze, sopti mos Tom,
batranul gradinar.
— Ti-a vorbit si dumitale de jocul acela, nu-i asa?
— Da, asa e. Mai demult. Ma plangeam odata ca sunt
garbovit si ma dor toate oasele, ce crezi ca mi-a raspuns?
— „Mos Tom, sa fiti multumit ca fiind garbovit nu e
nevoie sa va aplecati prea tare ca sa ajungeti la straturile
dumneavoastra din gradina.”
 — Vai, sarmana fetita, ofta domnul Pendelton.
— Tot timpul se gandeste la ce ar mai putea face de
acum inainte. Este disperata deoarece isi imagineaza ca nu va
mai putea gasi nimic care s-o multumeasca. Ah, dar eu
vorbesc si dumneavoastra, poate nu stiti de jocul ei, zise
Nancy, care-l stia pe domnul Pendelton ca fiind un om ciudat,
care nu sta de vorba cu nimeni si traieste izolat.
— Jocul multumirii? Ba da, mi-a spus despre el, cand m-
a gasit, accidentat, in padure.
 — „Daca va ganditi ca nu v-ati rupt decat un picior. Ar
trebui sa fiti multumit ca nu vi le-ati rupt pe amandoua.
— Din punctul tau de vedere nu incape nicio indoiala
ca sunt un om norocos zise bolnavul. Ar trebui sa mai adaugi
ca am avut noroc ca n-am 100 de picioare si nu mi-am rupt
50 dintre ele.
— Pollyanna radea in hohote.
— Asta-i cu adevarat extraordinar, striga ea printre
sughituri, stiu eu un animal care are o gramada de picioare,
cum ii zice... miriapod, sau cam asa ceva, asa ca, desigur
puteti fi multumit.
— Pot fi multumit si de restul, adica de doctor, de
infirmier, de servitoarea din bucatarie.
— Sigur ca da, domnule Pendelton. Imaginati-va un pic
cat de rau ar fi sa fiti singur acum.”
 — Am venit sa va intreb cum se simte fetita
dumneavoastra, zise Milly Snow.
— Esti foarte amabila, iti multumesc de intrebare. Din
pacate, e in aceeasi stare.
— Mama si cu mine ne gandim mereu la cat de
ingrozitor e pentru ea sa nu mai poata merge si ne mai gandim
la tot ce a facut pentru noi, pentru mama. Suntem nespus de
bucuroase ca am avut prilejul sa o cunoastem.
 Doamna Snow, mama lui Milly, avea 45 de ani, dar de
15 ani era imobilizata pat din cauza bolii cronice de care
suferea. De aceea era mereu suparata si artagoasa. Inainte de
accident, Pollyanna mergea deseori sa o viziteze si gasi ceva
care sa o faca multumita si pe dansa.
— „N-am dormit deloc toata noaptea.
— Ce mi-ar fi placut si mie sa nu dorm, ofta Pollyanna.
Pierzi atata vreme cu dormitul, nu-i asa?
— Esti formidabila, fetito!
— Va supara florile ca se vestejesc? Foarte bine,
inseamna ca veti fi bucura cand primi altele, proaspete.
— Hmm! Poate...
 — E greu sa fii multumit.
— Sa fii multumit cand ai o boala incurabila si esti
osandit sa stai pentru totdeauna la pat?! Crezi ca e posibil
asa ceva?
— Ati putea fi fericita ca va puteti servi de mainile si
bratele dumneavoastra.”
 Dupa ce primi aceste vizite si inca multe altele, in care
erau adresate multumiri si cuvinte de recunostinta Pollyannei,
matusa Polly, ii spuse:
— Toata asezarea noastra joaca acum jocul tau, iar
oamenii sunt mult mai fericiti decat inainte. Si toate acestea
pentru ca tu, o fetita buna si cu suflet mare i-ai invatat un joc
nou si le-ai aratat cum sa-l joace.
— Transfigurata de bucurie, Pollyanna batu din palme.
Matusa Polly, vorbesti de parca ai sti... Stii ceva din jocul
asta, matusa Polly?
— Stiu draga mea. Mi-a povestit Nancy despre el si imi
dau seama ca trebuie sa fie un joc minunat. As dori sa
incercam sa-l jucam impreuna de azi inainte.
 — Ah, cat sunt de multumita! Exclama ea, in timp ce
fericirea i se asternea pe chip. Tot timpul mi-am dorit sa-l
jucam amandoua, mai mult decat cu oricine de pe lumea asta.
Si sa stii, matusa Polly, ca imi dau seama acum ca mai pot sa
fiu, intr-adevar, multumita de inca ceva. Pot fi multumita de
faptul ca am avut candva picioare sanatoase si astfel am putut
face toate aceste lucruri. Sunt din ce in ce mai multumita de
faptul ca, odata si odata, am avut si eu picioare, ca toata
lumea.
— Scumpa mea, saptamana viitoare vei face o calatorie
si vei ajunge la un medic celebru. Are o clinica mare, departe
de aici si trateaza cazuri asemanatoare cu al tau. Mergem sa
vedem ce poate sa faca pentru tine, fetita mea.
 Dupa ce au trecut 10 luni, de la internarea Pollyannei,
matusa Polly primi o scrisoare:

Draga matusa Polly,

Eu pot... pot acum sa umblu.

Astazi am mers de la patul meu pana la fereastra.
In total 6 pasi.
Ce senzatie minunata, sa fiu iar pe picioarele mele!
Va dati seama? Pot umbla... umbla... umbla din nou.
Acum nu-mi mai pasa ca cunt aici de 10 luni.
Aici mi se spune ca in curand voi pleca acasa.
Ce bine o sa fie cand voi putea merge singura, fara
carje, fara ajutorul nimanui!
Ah! Sunt atat de multumita!
Maine voi face 8 pasi.

Cu multa dragoste,
Pollyanna