Peticel este al meu

Copiii sunt aşezaţi în cerc. În mijlocul lor se află un bol mare cu

dovlecei mici. Înainte de a începe povestea, au ţinut dovleceii în mână,
i-au mirosit şi apoi i-au pus la loc. Pentru fiecare copil este câte un
dovlecel. Doamna Educatoare îi întreabă: „Dar, ştiţi voi de ce avem
atâţia dovlecei la grădiniţă?”

Miercuri e Sărbătoarea dovlecilor. Cum?!?! Nu ştiţi ce e sărbătoarea

dovlecilor?!?! Sărbătoarea dovlecilor e atunci când.... toţi copiii merg să caute dovleci
şi… pe cei mai mari îi aduc la grădiniţă. Această sărbătoare presupune o zi cu totul şi
cu totul deosebită. Copiii, cu mic – cu mare, merg să caute dovleci şi....pe cei mari îi
aduc la grădiniţă. Aici îi pictează, le desenează ochi şi gură şi năsuc. Apoi… îi aşează
lângă geam pentru că… dovlecii pot vorbi cu vântul. Da… dovlecii ascultă vântul, îi
ascultă poveştile şi, dacă aud poveşti frumoase, le spun şi copiilor.
Dar până miercuri mai este. Şi, înainte să mergi la sărbătoarea de dovleci,
trebuie să ştii unde anume se află dovlecii. Pentru asta, copiii se urcă toţi în microbuz
şi merg la fermă.
Au aflat ei...poate tot un dovleac le-a spus, că acolo sunt multe multe animale,
dar şi o grădină mare cu dovleci. Zis şi făcut. Toată lumea merge la fermă. Copiii
au ajuns acolo foarte repede dar, când au intrat în curte, ce să vezi?!?! Animale de
toate felurile… câteva răţuşte se plimbă grăbite prin grădină. Două gâşte povestesc de
zor într-un colţ… fac atâta gălăgie, de parcă doar ele sunt acolo. Un cocoş se plimbă
ţanţoş între cinci găini şi câţiva puiuţi mici şi galbeni strigă speriaţi după mămica lor.
De undeva… din spatele casei se aude Lupu – un căţel… nici prea mic, nici prea mare
şi cu părul creţ, creţ, creţ… aproape că nu i se văd ochii de mare ce îi e părul. Fuge
după o pisică albă. Cine ştie cu ce l-a supărat?!?! Nicăieri nu s-au mai văzut atâtea
animale… şi de atâtea feluri… Copiii ajung în grădină şi aici, într-adevăr, sunt
dovleci… o mulţime de dovleci.

.
Fiecare copil va numi un animal care trăieşte la fermă. După
aceea, dintr-un săculeţ, vor scoate stickere cu animale şi fiecare dintre
ei va avea lipit pe mânuţă câte un sticker cu animalul preferat.
 Când să iasă din grădină, în poartă îi aştepta Peticel. Peticel e un ponei
maroniu, cu ochii mari şi coama împletită. I-a auzit pe copii şi a venit să-i vadă. Toţi
copiii fug la el. Peticel îi lasă, pe rând, să îl călărească. Se plimbă cu ei prin curte…
aleargă puţin… toţi copiii strigă: 

– Şi eu… şi eu. Mai vreau o dată. Încă o dată. Doar de data asta!

Doamna Educatoare întreabă: „Copii, vreţi şi voi să îl vedem

pe Peticel?”. După răspunsul copiilor, un desen mare cu Peticel este
pus lângă perete, astfel încât fiecare copil să îl poată vedea. Copiii îl
salută pe Peticel.

Fiecare, ajutat de stăpânul lui Peticel, ajunge să încalece poneiul. Dar timpul
trece repede când sunt atâtea de făcut. E trecut deja de prânz. Copiii trebuie să se
întoarcă la grădiniţă.
– Îl luăm pe Peticel cu noi?! întrebă Alex. 

– Peticel are căsuţa lui aici. Aici doarme, aici mănâncă… El locuieşte aici,
împreună cu ceilalţi căluţi, îi spuse doamna educatoare. 

– Dar eu vreau să locuiască la mine! 

– Asta nu se poate. Peticel se simte bine aici, la fermă, împreună cu toate
celelalte animale - prietenii lui. 

– Dar eu vreau să fiu prietenul lui. Nu suport să nu fiu prietenul lui! insistă
Alex 

– Dacă doreşti, poţi fi prietenul lui şi îl poţi vizita aici, explică cu multă răbdare
doamna educatoare.
– Nu...îl vreau la mine acasă.
– Acolo Peticel ar fi trist. Tu mergi la grădiniţă. Mergi în parc cu copiii, mai
mergi şi la bunica. Peticel nu poate să le facă pe toate acestea. Şi… atunci ar sta
singur acasă şi ar fi trist pentru că nu ar avea cu cine să se joace, adăugă doamna
educatoare pentru a-l convinge pe Alex. 

– Nu… nu… nu… Îl vreau pe Peticel. E al meu că mă iubeşte pe mine. L-am
întrebat eu şi vrea să vină.
– Alex, şi ce va face atunci când tu eşti la grădiniţă? Şi unde are să doarmă? E
pătuţul tău atât de mare?
– Eşti rea… spuse hotărât Alex. Peticel e al meu. Dă-mi-l! Dacă nu mi-l dai, am
să plâng. E rău dacă Peticel nu vine la mine. E foarte-foarte rău. Alte jucării nu-mi
mai plac.
Alex se supără. Îşi încruntă sprâncenele şi continuă… 

 – De-acum am să fiu trist şi furios în fiecare zi. Gata… sunt furios pentru că
Peticel nu vine cu mine. Cel mai furios!

Fiecare copil va lua câte un dovlecel şi, cu ajutorul unui creion,

îi va desena o faţă furioasă. Doamna Educatoare îi poate ajuta cu o
planşă pusă la vedere, unde este desenată deja o faţă furioasă.

Peticel se apropie de Alex şi îi spuse cu vocea lui groasă:

– Alex... poate nu ar trebui să vorbesc cu tine acum, când eşti atât de furios.
Dar... totuşi, am să o fac. Ştii de ce?!?!
– De ce? întrebă Alex mirat. 

– Pentru că doresc să-ţi spun că furia nu duce la nimic bun. Când suntem
furioşi, îi supărăm pe cei din jur şi nici noi nu ne putem bucura de lucrurile frumoase
care ni se întâmplă. Uite... acum tu eşti furios pentru că îţi spui că ar trebui să vin la
tine neapărat. Nu suporţi să nu primeşti ceea ce doreşti. Te gândeşti că nu mă poţi lua
acasă şi te superi, în loc să te bucuri pentru că ne-am întâlnit şi am devenit prieteni. 

– Asta aşa e... recunoscu Alex.
– Şi mie mi-ar plăcea să petrecem foarte mult timp împreună. Dar nu îţi pot
cere să pleci de la căsuţa ta, aşa cum nici eu nu pot pleca de la a mea. Însă, te voi
aştepta de fiecare dată cu mare bucurie şi mă voi juca cu tine ca şi cu cel mai bun
prieten al meu. 

– Şi nu ai să mă uiţi? întrebă Alex. 

– Nu am să te uit dacă vei mai veni la mine. Va fi o bucurie de câte ori ne vom
revedea. Ce spui?!?!
– Spun că mi-ar plăcea tare mult lucrul acesta şi îmi pare rău că am gândit astfel
şi apoi m-am înfuriat. Data viitoare, când voi dori mult ceva ce nu se poate, o să îmi
spun că nu-i chiar aşa de greu de suportat. Voi încerca să văd şi partea bună a
lucrurilor. Aşa mă voi simţi puţin nemulţumit... dar cu siguranţă nu voi mai fi furios.

Pe partea opusă feţei furioase, copiii îi vor desena dovleacului o

faţă veselǎ.

Copiii se întorc la grădiniţă unde Alex le povesteşte tuturor de noul său prieten.
El nu uită să-şi ceară iertare şi de la doamna educatoare şi aceasta îi dă o planşă de
colorat cu Peticel, astfel încât Alex să îşi amintească mereu de el.
 La finalul poveştii, Doamna Educatoare îi întreabă pe copii:
„ - Unde au plecat copiii de la grădiniţă?
- Cu cine s-au întâlnit acolo?
- De ce s-a înfuriat Alex?
- Cum ne putem da seama când cineva este furios?
- Noi ne mai înfuriem câteodată? De ce?
- Cum ne simţim atunci când suntem furioşi?
- Ce facem ca să ne treacă furia?
- Cum credeţi că s-a simţit Alex când şi-a dat seama că nu
poate să îl ia acasă pe Peticel?
- Ai putea să te înfurii câteodată, dar să nu arăţi că eşti
furios?”