Pollyanna

Jocul mulţumirii
Eleanor H. Porter
Traducere si adaptare: George Alexandrescu

Ediție îngrijită de:

Grafica:
 Accidentul avu loc în ultima zi a lunii septembrie.
Plecând de la școală, Pollyanna, traversă drumul la o distanță
destul de mare, crezu ea, de un automobil care venea în mare
viteză.
 — Mătusa Polly, mă simt... nici nu știu cum să spun, nu
mi-e foarte rău. Doar că picioarele parcă nu sunt ale mele. E
că și cum nu le-aș mai avea.
— Da, draga mea, dar acum, te rog nu te mai preocupa
de asta și încearcă să te odihnești.
— Nu pot să nu mă gândesc gândesc la altceva acum,
izbucni ea în hohote de plâns. Cum voi mai putea merge, oare,
la școală, la domnul Pendelton, la doamna Snow, sau... în altă
parte? zise ea suspinând.
 — Haide, lasă draga mea! O să te liniștești și vedem noi,
apoi ce este de făcut. De foarte multe ori, lucrurile nu sunt atât
de negre cum par la început. Ai să vezi, ai puțină răbdare.
— Da, știu, așa spunea și tatăl meu, șopti ea, stergandu-
și lacrimile. Că orice lucru putea fi și mai rău. Nu știu însă ce
ar putea fi mai rău ca asta. Dacă n-am să mai pot umbla, cum
am să mai fiu mulțumită de toate lucrurile?
 Pollyanna era o fetiță de 11 ani, orfană de ambii părinți.
După ce tatăl ei a plecat, în cer, la Domnul, matușa ei, Polly, o
primi la dânsa cu răceală, fiind însă mulțumită că-și împlinea
astfel datoria.
Mătușa locuia de multă vreme singură, de aceea la
început se gândise s-o țină cât mai departe pe Pollyanna, într-
un loc unde credea că zburdalnicia copilei n-o va putea atinge
nici pe ea, nici pe vreuna din prețioasele ei mobile.
 Astfel, deși avea o casă mare, cu multe camere frumos
mobilate, îi oferi Pollyannei, o odăiță la mansardă, extrem de
modestă, cu podeaua fără covor, pereții goi și ferestrele fără
perdele. Nancy, femeia care o ajuta pe mătușa Polly la
treburile casei, o conduse pe Pollyanna la mansardă.
După ce deschise ușa camerei, Pollyanna gândi „Nu-i
nimic frumos aici” și se întristă.
 Însă, după puțin timp, Domnul îi dădu un gând bun.
Începu să bată din palme și strigă veselă, apropiindu-se de
fereastră:
— Ce priveliște grozavă! Ce copac minunat se vede
acolo pe deal! Uite și florile violet de pe pajiște. Vedeți, nici
nu e nevoie de tablouri, dacă ai mereu în față un peisaj atât de
frumos. Ce bine îmi pare că stau la mansardă!
 Desen: camera de la mansarda, Pollyanna la geam
vesela si pe partea asta ce se vede = peisajul.
 Desen: in bucatarie, Pollyanna la masa cu Nancy

Pentru că nu a fost punctuală la prima cină împreună,

mătușa Polly s-a supărat foarte tare și a hotărât ca Pollyanna
să mănânce în bucătărie împreună cu Nancy, doar pâine și
lapte. Pollyanna primi însă vestea cu bucurie:
— Știți, mie îmi plac pâinea și laptele și apoi, sunt
bucuroasă că pot sta să le mănânc împreună cu
dumneavoastră. Când ai asemenea lucruri bune, nu e greu să
fii mulțumit.
— Se pare că ești ușor de mulțumit... cu orice, spuse
Nancy.
— Asta-i din pricina jocului meu.
— Jocul tău?
Continuare Desen: in bucatarie, aici
 —Da, jocul mulțumirii. E vorba de un joc pe care tata
m-a învățat să-l joc. Și e într-adevăr minunat: să găsești în
orice împrejurare ceva de care să te poți bucura. Dacă mereu
cauți lucruri bune și frumoase, cele urâte și rele dispar, le uiți.
De obicei acest joc nu-mi ia prea mult timp, deoarece fiind
obișnuită cu el, îmi este foarte ușor să găsesc lucruri plăcute,
fără să mă gândesc prea mult. Mi se întâmplă adesea să joc
jocul fără să-mi dau seama, pentru că în general sunt
mulțumită sau, oricum caut mulțumirea în toate lucrurile.
Dacă mă străduiesc să caut binele, întotdeauna găsesc ceva.
Câteodată însă este peste măsură de greu să-l joci. Mi-a fost
atât de greu când am rămas singură pe lume... Incercam tot
timpul să joc acest joc, că să-mi fie mai ușor.
 — Faptul că acum, după accident, nu mai poate juca
jocul mulțumirii, vedeți, o indurerează cumplit. Susține că nu
mai are niciun motiv de bucurie dacă nu mai merge pe
picioarele ei, că odinioară, oftă Nancy.
— Are dreptate, zise mătușa Polly.
— La început am crezut și eu așa, urmă Nancy, dar apoi
mi-a venit ideea să-i amintesc cum i-a învățat ea jocul pe alții.
I-am adus aminte că mi-a spus că jocul e cu atât mai frumos
cu cât e mai greu de jucat, urmă Nancy, cu tristețe. Dar zice
că asta nu mai e valabil, că acum este mult mai greu.

Desen: Nancy cu matusa Polly in sufragerie

 — Pe mine m-a învățat să fiu mulțumită de o mulțime
de lucruri importante, sau mai mărunte. Zicea că asta îți face
viața mai ușoară. De pildă, nu-mi puteam suporta numele,
Nancy mi se părea cel mai urat posibil. Ea m-a învățat să-l
îndrăgesc:
— „Să știți că mie îmi place Nancy, pentru că îl purtați
dumeavoastră. Ați putea fi încântată că nu vă cheamă
Hephzibach.”
 — Dumnezeu s-o binecuvinteze, șopti moș Tom,
bătrânul grădinar.
— Ți-a vorbit și dumitale de jocul acela, nu-i așa?
— Da, așa e. Mai demult. Mă plângeam odată că sunt
gârbovit și cămă dor toate oasele. Ce crezi că mi-a răspuns?
— „Moș Tom, puteți să fiți mulțumit că fiind garbovit nu
e nevoie să va aplecați prea tare că să ajungeți la straturile
dumneavoastră din grădină.”
 Desenul poate sa se continue aici, bineinteles mos Tom
sa fie garbovit :)
 — Vai, sarmana fetiță, oftă domnul Pendelton.
— Tot timpul se gândește la ce ar mai putea face de
acum înainte. Este disperată deoarece își imaginează că nu va
mai putea găsi nimic care s-o mulțumească. Ah, dar eu
vorbesc și dumneavoastră, poate nu știți de jocul ei, zise
Nancy, care-l știa pe domnul Pendelton ca fiind un om ciudat,
care nu stă de vorba cu nimeni și trăiește izolat.
— Jocul mulțumirii? Ba da, mi-a spus despre el, când m-
a găsit, accidentat, în pădure.
 — Dacă vă gândiți că nu v-ați rupt decât un picior. Ar
trebui să fiți mulțumit că nu vi le-ați rupt pe amândouă.
— Din punctul tău de vedere nu încape nicio îndoială
că sunt un om norocos. Ar trebui să mai adaugi că am avut
noroc că n-am 100 de picioare și nu mi-am rupt 50 dintre ele.
Pollyanna râdea în hohote.
— Asta-i cu adevărat extraordinar, strigă ea printre
sughițuri. Știu eu un animal care are o grămadă de picioare,
cum îi zice... miriapod, sau cam așa ceva. Așa că, desigur
puteți fi mulțumit.
— Pot fi mulțumit și de restul, adică de doctor și de cei
care mă ajută acum, fiind bolnav.
— Sigur că da, domnule Pendelton. Imaginați-vă un pic
cât de rău ar fi să fiți singur acum.”
 — Am venit să vă întreb cum se simte fetița
dumneavoastră, zise Milly Snow.
— Ești foarte amabilă, îți mulțumesc de întrebare. Din
păcate, e în aceeași stare.
— Mama și cu mine ne gândim mereu la cât de
îngrozitor e pentru ea să nu mai poată merge și ne mai
gândim la tot ce a făcut pentru noi, pentru mama. Suntem
nespus de bucuroase că am avut prilejul să o cunoaștem.
 Doamna Snow, mama lui Milly, avea 45 de ani, dar de
15 ani era imobilizată pat din cauza bolii cronice de care
suferea. De aceea era mereu supărată și arțăgoasă. Înainte de
accident, Pollyanna mergea deseori să o viziteze și, după mai
multe încercări, găsi ceva care să o facă mulțumită si pe
dânsa:
— „N-am dormit deloc toată noaptea.
— Ce mi-ar fi plăcut și mie să nu dorm, oftă Pollyanna.
Pierzi atâta vreme cu dormitul, nu-i așa?
— Ești formidabilă, fetițo!
— Și apoi... vă supără florile că se veștejesc? Foarte
bine, înseamnă că vă veți bucura când primi altele,
proaspete.
— Hmm! Poate...
 — E greu să fii mulțumit.
— Să fii mulțumit când ai o boală incurabilă și ești
osândit să stai pentru totdeauna la pat?! Crezi că e posibil
așa ceva?
— Ați putea încerca să fiți fericită că vă puteți servi de
mâinile și brațele dumneavoastră.”

Desen: dna Snow tricotand pulovere pentru bolnavi, cu

draperiile trase, camera luminoasa, avand multe gheme cu
lana frumos colorata.
Continuare desen
 Desen: camera in care Pollyanna statea in pat,
imbratisandu-se cu matusa Polly.

După ce primi aceste vizite și încă multe altele, în care

erau adresate mulțumiri și cuvinte de recunoștință Pollyannei,
mătușa Polly, îi spuse:
— Toată așezarea noastră joacă acum jocul tău, iar
oamenii sunt mult mai fericiți decât înainte. Și toate acestea
pentru că tu, o fetiță bună și cu suflet mare i-ai învățat un joc
nou și le-ai arătat cum să-l joace.
— Transfigurată de bucurie, Pollyanna bătu din palme.
Mătușa Polly, vorbești de parcă ai ști... Știi ceva din jocul
ăsta, mătușă Polly?
— Știu draga mea. Mi-a povestit Nancy despre el și îmi
dau seama că trebuie să fie un joc minunat. Aș dori să
încercăm să-l jucăm împreună de azi înainte.
 Desen: clinica? Sau continuare pagina precedenta?

— Ah, cât sunt de mulțumită! Exclamă ea, în timp ce

fericirea i se așternea pe chip. Tot timpul mi-am dorit să-l
jucăm amândouă, mai mult decât cu oricine de pe lumea asta.
Și să știi, mătușă Polly, că îmi dau seama acum că mai pot să
fiu, într-adevăr, mulțumită de încă ceva. Pot fi mulțumită de
faptul că am avut cândva picioare sănătoase și astfel am putut
face toate aceste lucruri. Sunt din ce în ce mai mulțumită de
faptul că, odată și odată, am avut și eu picioare, ca toată
lumea.
— Draga mea, săptămâna viitoare vei face o călătorie și
vei ajunge la un medic celebru. Are o clinică mare, departe de
aici și tratează cazuri asemănătoare cu al tău. Mergem să
vedem ce poate să facă pentru tine, fetița mea.
După ce au trecut 10 luni, de la internarea Pollyannei,
mătușa Polly primi o scrisoare:
 Dragă mătușă Polly,

Eu pot... pot acum să umblu.

Astăzi am mers de la patul meu până la fereastră.
În total 6 pași.
Ce senzație minunată, să fiu iar pe picioarele mele!
Vă dați seama? Pot umbla... umbla... umbla din nou.
Aici mi se spune că în curând voi pleca acasă.
Ce bine o să fie când voi putea merge singură, fără
cârje, fără ajutorul nimănui!
Ah! Sunt atât de mulțumită!
Mâine voi face 8 pași.

Cu multă dragoste,
Pollyanna
Desen: ceva de genul asta sau Pollyanna la in salon,
mergand vesela?