După piesa de teatru pentru copii

Copilăria lui Johann Sebastian Bach (2011)

Scenariul Emanuel Ciocu
Consultant de specialitate Cristina Sârbu

Colecția Clasic e fantastic. Copilăria marilor muzicieni

Coordonator de colecție Cristina Sârbu
Text Monica Ciută, Irina Sârbu
Ilustrații Ana-Maria Lemnaru www.anamarialemnaru.com
Corector Alice Mavrodin
Litere Harman Script și Berenis ADF Pro

© Asociaţia Clasic e Fantastic, 2021

Toate drepturile sunt rezervate. Orice reproducere a acestei lucrări,
parţială sau integrală, prin orice mijloace, nu poate fi realizată
decât cu acordul explicit al Asociaţiei Clasic e fantastic.

Editura Muzicală, 2021

Calea Victoriei nr. 141, sector 1 Bucureşti
Editură recunoscută CNCS
Tel. Fax: 021 312 9867
e-mail: em@edituramuzicala.ro
www.edituramuzicala.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CIUTĂ, MONICA
Copilăria şi tinereţea lui Johann Sebastian Bach / Monica Ciută, Irina Sârbu ;
- Bucureşti : Editura Muzicală, 2021
ISBN 978-973-42-1198-2

I. Sârbu, Irina

78
929
 Monica Ciută
Irina Sârbu

Copilăria și tinerețea lui

Johann Sebastian
Bach

Colecția
Clasic e fantastic
pentru
Maria
 Înainte de a începe

Ș oarecele Sol este un foarte bun povestitor. Îi plac mult

copiii și ar dori mereu să le vorbească despre câte ceva nou și interesant.
Subiecte are destule, mai ales că stră-stră-străbunicii lui, șoriceii Sică și
Rică, au fost oaspeți în casele în care au copilărit cei mai mari compozitori
ai tuturor timpurilor. Împreună cu pisica Lola, Sică și Rică şi-au scris
amintirile, adunate în multe caiete care s-au păstrat cu grijă în familie.
Pe baza lor, Sol vă va spune povestea lui Johann Sebastian Bach, un
compozitor german îndrăgostit de regina instrumentelor, orga. Suntem
siguri că îl veți asculta cu cea mai mare plăcere.

5
 Dresda 1717, toamna

Într-o cameră de han, simplu mobilată, cu o masă, două scaune,

un fotoliu cam jerpelit și o spinetă (un clavecin mai mic) într-un colț,
Rică și Lola se agită, râd, zburdă, vorbesc repezit:

— Ai auzit? Ai auzit? Orga sună dumnezeieşte,

da, orga, sub mâinile lui Bach! Fantastic!
Francezul nu a rezistat, a fugit din fața
maestrului nostru. Bach a triumfat! Bach e
unic, e genial, e fantastic, e minunat! Francezul
pur şi simplu a dispărut, a fost spulberat!

6
— Cine a dispărut? Și cine a fost spulberat? Somnoros, abia trezit
din somn, Sică nu înțelege nimic din vorbăria prietenilor lui.
— Păi, dacă tu dormi! Lola îl privește acuzator.
— Și lipsești de la astfel de evenimente U-NI-CE! Rică e nemulțumit și el.
— Păi… Ați plecat atât de repede! Nu m-am putut ține după voi,
am fost bolnav, suntem de atâtea zile pe drum, oraș după oraș,
concert după concert, sunt încă în convalescență, de abia îmi revin
puterile. Și m-am întors trist la han… Și v-am așteptat… Și am
adormit… (Sică pare foarte nefericit.) Poate… poate îmi povestiți și
mie, rostește el rugător.

— Ai lipsit de la una dintre cele mai fantastice întreceri muzicale

din toate timpurile! Deși nu ai pierdut mare lucru, de fapt!
Numele Jean Louis Marchand îți spune ceva? Sică neagă vinovat
din priviri. Sigur că nu! Pufnește Lola, împungându-l acuzator cu
lăbuța. Sică se face mic-mic-mic!
— Stai, că îi spun eu. Rică este mai înțelegător și mai generos. Nu
de mult, un organist și clavecinist francez, pe nume Jean-Louis
Marchand, angajat la Versailles, la curtea lui Ludovic al XIV-lea
și foaaaarte apreciat, a venit în Germania, aici, la Dresda, unde a
fost primit cu mari onoruri. E un instrumentist foarte bun, e vestit
şi lumea se îmbulzește la concertele lui de orgă. Dresda face parte
dintr-un turneu al artistului prin Europa. Jean-Louis Marchand a
ținut neapărat să se facă cunoscut și dincolo de granițele Franței și
acum colindă Curțile princiare, susținând concerte la orgă și clavecin.
În programe figurează, de fiecare dată, și improvizații. Marchand se
consideră un maestru în această artă, cea a improvizației.

7
— Dar – preia Lola povestirea – muzicienii germani s-au simţit
jigniţi de succesul francezului, doar aveau şi ei organişti buni,
foarte buni, chiar mai buni decât Jean-Louis Marchand. L-au
provocat deci pe francez la o întrecere cu un muzician german,
recomandat de ei. Străinul a acceptat, convins fiind că arta lui
era desăvârșită. Nu îl cunoştea pe rivalul german, aflase doar că
acesta venea de la Weimar. Și era și un clavecinist formidabil.
— Weimar! Instrumentist foarte bun! Organist! Clavecinist! Era oare
Sebastian al nostru? Întreabă Sică.
— Sigur că era Sebastian al nostru, răspunde Lola. Și astăzi a fost
ziua întrecerii în sala de concert din palatul principelui.
— De unde, desigur, noi nu puteam lipsi – completează Rică.
— Înainte să înceapă concursul, lumea vorbea și eu ascultam foarte
atentă. Lola e foarte bucuroasă. Am auzit că
ieri dimineață, Marchand asculta de pe
stradă cum organistul german – adică
Bach al nostru! – studiază în biserică
şi zâmbea superior, vrând parcă să
spună: cât este de nesigur! Uite, mai
studiază chiar şi înainte de concurs!
Eu nu am nevoie, eu sunt sigur de
mine şi, până la ora fixată, nu am să
ating clapele instrumentului!

8
— Totuşi – intervine Rică –
spunea lumea că, pe înserat,
curios, francezul s-a strecurat
în biserică şi s-a ascuns în
spatele unei bănci. De acolo
a ascultat cu uimire şi groază
crescânde pasaje de virtuozitate,
acorduri minunate, melodii
splendide, nemaiauzite niciunde şi
nicicând. Trebuia să recunoască:
organistul german era bun, mult
mai bun decât era el.
— Păi, era! Lola e sigură de asta.
— Astăzi, la ora fixată pentru întrecere, sala de concert de la palat s-a
umplut de lume. Cei doi ar fi trebuit să se întreacă improvizând la
clavecin. Clopotele au fost trase, ca în zi de sărbătoare; bărbații erau
îmbrăcați, după obiceiul timpului, cu haine negre, sobre, toți cu peruci
albe, bine pudrate; femeile purtau rochii frumoase, bogat împodobite.
Era o atmosferă fantastică. Rică parcă trăiește totul din
nou, vocea îi tremură de emoție și de încântare.
— Apare Sebastian al nostru. Lola face o pauză.
E liniştit. Aşteaptă să înceapă întrecerea.
Dar… se pare că nu mai are cu cine să se
întreacă. Francezul nu apare. Şi timpul
trece. Nerăbdători, câțiva muzicieni din
orchestra Curţii s-au dus la hanul unde
se ştia că locuieşte Marchand. Acolo
află însă, că celebrul organist plecase pe
 furiş, de dimineaţă, cu poştalionul, pierzându-se fără urmă. Fugise
din faţa unui eşec sigur.
— Căci, dacă s-ar fi desfășurat, întrecerea l-ar fi avut, cert,
câştigător pe muzicianul german Johann Sebastian Bach care,
aflând cele întâmplate, amuzat, s-a aşezat la clavecin şi a
cântat neîntrerupt timp de două ceasuri întregi, spre
bucuria şi încântarea publicului. Tare mi-a plăcut și
mie! Rică e fericit.
— Daaaa, aprobă Lola. Sebastian este
neîntrecut. Sebastian este un geniu! Cum
a fost posibil? Cum a reuşit? Întrebarea
apare mereu pe buzele tuturor. Cei
curioşi primesc însă același răspuns
simplu: Am lucrat, am studiat şi iar am
studiat, mult, foarte mult. Toţi cei care fac
aşa pot cu siguranţă să ajungă la fel de buni
instrumentiști ca şi mine! Sunt cuvintele lui.
 Sol povestește (1)

Te întrebi acum, desigur, dragă cititorule, cine a fost acest

Johann Sebastian Bach, cel despre care vorbesc stră-stră-străbunicii
mei, Sică și Rică. Bătrânul Sol este gata să vă spună povestea acestui
maaaaaaare muzician german, cu adevărat unic. Sunt foarte multe lucruri
interesante și importante pentru istoria muzicii, în viața lui Johann
Sebastian Bach.
S-a născut în 1685, în orașul Eisenach, în țara care astăzi se
numește Germania. Pe acea vreme, Germania nu era un spațiu unit ci un
complex de zeci de state conduse de tot atâtea capete încoronate: prinți,
duci, regi… Din fericire, mulți dintre aceștia iubeau muzica. Ei angajau
instrumentiști, cântăreți și compozitori, care, prin muzica lor, să dea
strălucire și faimă vieții de la Curte.
Familia Bach locuia într-o casă galbenă, destul de mare și de
frumoasă, cu ferestre mari și însorite și cu un frumos perete de
iederă. În apropiere, pe un deal, se înălța castelul Wartburg;
băieții din oraș se distrau de minune, cățărându-se pe
povârnișuri și jucându-se în jurul zidurilor care, cândva,
adăpostiseră mari concursuri muzicale.

12
 De când a deschis
ochii, băiatul a fost în permanent
contact cu muzica.

13
 Johann Sebastian a fost cel de al 8-lea copil al lui Johann
Ambrosius Bach și al soţiei sale, Elisabeth.
De multe generaţii, familia Bach se lăuda numai cu muzicieni de
excepţie. Întemeietorul clanului Bach, stră-stră-străbunicul lui Sebastian,
Veit Bach (cca 1550-1619), venise din Ungaria în Thuringia în 1545. Era
morar. Cânta cu mare plăcere la citeră – un strămoș al chitarei. Era foarte
muzical. Totuși, pentru băieții lui, tatăl și-ar fi dorit o meserie adevărată,
precum cea de brutar sau de morar. Dar, cei mai mulți dintre urmașii
săi au fost muzicieni care și-au câștigat existența făcând muzică. Cel
mai vestit a fost stră-stră-strănepotul lui, Johann Sebastian Bach.
Tatăl lui Sebastian era un foarte preţuit violonist şi
profesor, renumit pentru seriozitatea şi severitatea lui. Conducea
orchestra din oraș și scria muzică pentru fanfară. Cânta la
multe instrumente, chiar și la o trompetă, la care copilului
Sebastian i-a fost permis să încerce să scoată câteva sunete
destul de chinuite.
 Ambrosius Bach se ocupa de
mulți copii – mai puţin de ai lui, care, în
casa părintească, respirau muzica aşa cum
respirau aerul. Sebastian se pare că nici nu
a avut nevoie de lecţii de muzică, a învăţat
singur, s-a dezvoltat singur, uimindu-i pe toţi
cu talentul lui.

Când tatăl cânta la vioară, copilul îl privea şi îl asculta

cu atenţie. Apoi, lua un instrument mai mic – casa era plină de tot
felul de instrumente – şi încerca să reproducă singur, din memorie,
după ureche, piesele auzite. Când a mai crescut şi degetele i s-au
mai lungit şi întărit, a început să cânte şi la violă. Clavecinul însă a
fost instrumentul lui preferat. Și, desigur, orga.

15
 Ușa se deschide și, în camera plină de poveștile și strigătele
vesele ale celor trei prieteni, intră Johann Sebastian Bach. Un tânăr de 32
de ani, serios, bine făcut, într-un costum elegant. Pare obosit și nu foarte
mulțumit. Tăcut, își dă jos peruca și se așază pe un scaun. Rică e primul
care îl observă și își dă seama că ceva nu este în ordine.

— Hei, liniște! A venit Sebastian! Ce… ce s-a întâmplat? Ești supărat,

nemulțumit? Ar trebui să fii vesel și fericit după un așa succes!
— Da. Așa ar fi trebuit. Dacă aș fi primit și cei 500 de ducați
promiși câștigătorului de către acest August, rege al Saxoniei! Și
dacă aș fi primit și un post de organist aici, la curtea din Dresda!
Dar, am auzit că un servitor hoț a dispărut cu banii, postul a
fost dat altcuiva, astfel încât, în afară de aplauze, nu am primit
nimic. Din păcate, nu e prima oară când plec de la un concert cu
buzunarele goale și nu e primul post pe care îl merit din plin dar
îl pierd.
— Ce urât! Câtă nedreptate! Nu mi-aș fi putut imagina că după un
asemenea concert… Lola e revoltată.
— Și totuși! – Sebastian ridică neputincios din umeri. Și cât de mult
m-am străduit să ajung până aici! Cât am muncit! Pe drumul
către han mi-am revăzut parcă toată copilăria și toată tinerețea:
muncă, muncă, muncă! Muzică, muzică, muzică!
— Așa este, știm, căci noi ți-am fost mereu alături. Sică se cațără pe
scaun și îl mângâie încet pe mâna obosită, care se odihnește pe masă.
— Da, ți-am fost mereu alături, de când ți-a murit mama. Aveai doar
9 ani. Rică privește trist în pământ.

17
— Așa e. Și aveam o copilărie foarte frumoasă. Bach devine visător.
— Îmi amintesc – Rică ronțăie tacticos un biscuit cu nucă –, îmi
amintesc cum – Sebastian era încă foarte mic! –, îmi amintesc cum,
într-o dimineață, dl. Ambrosius Bach aude sunete de clavecin care
veneau chiar din sufrageria casei lui. Care dintre elevii mei îndrăzneşte
să studieze în sufrageria mea? țipă furios profesorul. Dar când a deschis
ușa, l-a văzut pe micul Sebastian concentrat asupra clapelor. Hei,
fiule, întreabă tatăl, cine te-a învăţat să cânţi la clavecin? Sebastian i-a
răspuns mirat: Dar ce e de învățat aici? Clapele îmi dau exact sunetul pe
care îl vreau. La vioară a fost mai greu, trebuia să caut sunetele cu degetele
pe corzi, aici însă, apăs clapa şi sunetul e gata. Tot ceea ce trebuie să fac
este să apăs clapele potrivite, care să sune bine împreună! Uite, așa… și
aşa… Și în timp ce cânta, prinde contur o mică melodie. Bravo! i-a spus
dl. Ambrosius. Ai toată admirația mea! Tare frumos
mai cânta Sebastian la clavicord și la clavecin,
la vioară, la violă, la orgă mai apoi!

18
 Rică mușcă visător dintr-un nou biscuit.
— Îmi mai amintesc – intervine Lola – că, după ce studiai la instrument,
domnul Ambrosius îți spunea: Acum, fugi! În fața casei te aşteaptă
prietenii și sunt deja nerăbdători și gălăgioși.
— Da, îmi amintesc – zâmbește Sebastian. Toți prietenii mei făceau
muzică, se cânta în cor, de trei ori pe săptămână, pe străzile din
Eisenach. Cântam cântece religioase în fața caselor celor mai înstăriți
și primeam mici daruri. Eram îmbrăcați toți în pelerine lungi și negre.
Ca să părem serioși. Și chiar eram serioși!
— Și ce voce aveai! – adaugă Sică vesel. Către Rică și Lola: sigur vă
amintiți. De cum a început școala, datorită vocii sale curate și clare,
Sebastian a intrat în corul de băieți. Era mereu împins în față, să
se vadă şi să se audă mai bine. Ascultătorii erau cel mai adesea
impresionați si înduioșați și scoteau din pungă ceva mai mulți bani
decât se gândiseră inițial. Sebastian aprobă amuzat.
— Muzica era la școală materia mea preferată. În primii ani, recunosc, nu
am fost un elev model. Într-un an am lipsit 103 dimineți de la şcoală!
Școala mea avea un program mai special, dimineaţa de la 6 la 9 și
după amiaza de la 1 la 3. Duminica, noi, elevii, eram obligați să cântăm
în corul bisericii, la slujbă.

19
— De la cor știu că nu ai lipsit niciodată! Rică dorește neapărat să
sublinieze acest fapt. Erai cel mai bun, mai talentat și mai implicat
dintre cei 400 de coriști. Mulți se plictiseau sau considerau corul
o corvoadă. Știți… Rică se adresează din nou prietenilor lui, care îl
ascultă cu atenție. De multe ori, ascuns după un colț, îi priveam și mă
minunam ce diferență era între ei și Sebastian! Tu – arată cu degetul
spre tânăr – erai fericit şi învățai uşor și bine toate vocile. Ceilalți însă…
— Da, pentru că îmi plăcea mult ce făceam. Cea mai mare dorință a
mea era să fiu primit în chorus symphoniacus din Eisenach. Care era
dirijat de unchiul meu, Christoph, un muzician excepțional, talentat,
muncitor și ambițios. La 8 ani, am fost acceptat şi trimis la partida de
sopran. În curând mi s-au încredințat și părți solistice și, uneori, când
partitura era foarte grea, cântam solo…
— Trebuie să recunoști – spune Lola –, cântatul în cor te-a ajutat de
multe ori.
— Așa este – Sebastian e de acord. După ce mi-au murit părinții și am
ajuns în familia fratelui meu, cu 14 ani mai mare decât mine…
 Sol povestește (2)

E trist ce i s-a întâmplat micuțului Sebastian. Foarte trist!

Mama lui moare în 1694 când băiatul avea de abia 9 ani. Era clar că tatăl
lui trebuia să se recăsătorească și să aducă o nouă mamă numeroșilor săi
copii. Sebastian nu se va înțelege prea bine cu mama lui vitregă, Barbara
Margarete Keul, o femeie vrednică dar cu totul lipsită de imaginație și fără
niciun interes față de muzică. Imediat după nuntă, tatăl, Johann Ambrosius
Bach, se îmbolnăvește grav și moare în câteva luni. Astfel, la un an după
moartea mamei, Sebastian își pierde și tatăl.
Viața familiei Bach este din ce în ce mai grea. Tot ce se putea
vinde din casă a fost vândut, mobile, colecția de instrumente… iar copiii
au trebuit să plece la rude, care încotro. Ştim deja, familia Bach era foarte
numeroasă și membrii ei se ajutau întotdeauna la greu.
Doi dintre copii, Johann Jacob și Johann Sebastian, sunt luați de
fratele lor mai mare, Johann Christoph, la casa acestuia din Ohrdruf, un
mic oraş din Thuringia. În concertele de pe stradă, vocea minunată a lui
Sebastian aduce în noua lui familie un ban în plus. Băiatul de 10 ani ajunge
să câștige într-un an aproape jumătate din ceea ce câștiga fratele lui mai
mare cântând la orgă.
Se lasă seara. Sebastian nu s-a mișcat de pe scaunul lui. Pare ca
o stană de piatră. Lângă el, cei trei prieteni nu prea știu ce să facă…

21
— E târziu, nu ai obosit? Vrei să stăm toată
noaptea să povestim, să ne reamintim?
Mie îmi place dar ție nu îți este somn? –
se arată Rică îngrijorat.
— Nu. Sebastian pare că revine la viață.
Îmi face bine, îmi face plăcere să
îmi amintesc copilăria. Pentru mine,
acum, e un moment greu căci mi s-a
făcut o nedreptate.
Dar, povestind cu
voi și reamintidu-
mi tot ce am făcut
până astăzi, încep să mă simt mai bine.
Va trebui să găsesc dorința și curajul de
a merge mai departe. Și simt că, vorbind
cu voi despre trecut, despre muzică, găsesc
acest curaj și această dorință. Voi ce vă
mai amintiți? Spuneți-mi, povestiți-mi!

22
 — Spun eu! Lola vrea să fie băgată în seamă. Îmi amintesc că
Johann Christoph era un om serios şi sever. Ai fost înscris la
gimnaziul din oraş, un institut cu mare tradiţie şi renume. În
scurt timp, ai ajuns cel mai bun elev din clasa ta.
— Da, așa a fost. Educația muzicală era însă foarte slabă în școală.
Și tot ce am învățat nou am aflat de la fratele meu, care era un
organist foarte bun. Sigur că i-am cerut imediat să mă învețe să
cânt la orgă dar el a zis: NU ! Întâi trebuie să cânți bine cu două
mâini la clavicord!
— Eram acolo, pitit după un fotoliu, când a avut loc discuția voastră,
mi-o amintesc foarte bine, căci m-am amuzat copios! – zâmbește
Rică. Uite, a fost cam așa :

Johann Christoph - Înainte de orgă, trebuie să cânți bine la clavicord.

Sebastian - Dar asta ştiu de mult!
Johann Christoph - Cum să știi! Fără să fi primit vreodată lecții?
Sebastian – Sigur, Christoph, stai să îți arăt. Și i-ai cântat ceva la
clavicord, foarte corect și foarte frumos.
Johann Christoph (uimit) – Remarcabil! Şi asta, fără să fi luat vreo lecție…
Sebastian – Atunci mă înveți să cânt la orgă?
Johann Christoph – Nu înainte de a învăța să cânți la clavecin. Orga
urmează după clavecin. Hai să îți arăt.
Sebastian – Dar știu cum funcționează un clavecin. Și te-ai așezat la
clavecin și ai demonstrat că poți să cânți, la fel de bine și de frumos.

23
 Johann Christoph – Imposibil! Era uimit cu adevărat. Ca să pot să
cânt așa am studiat luni intregi. Și tu!?
Sebastian – Atunci, trecem la studiul orgii? Îmi amintesc, erai foarte
nerăbdător. Dar fratele tău nu s-a lăsat.
Johann Christoph – Nu. Mâine dimineață începem să studiem serios
clavecinul. Peste câteva luni vom ajunge și la orgă. Trebuie doar să studiezi mult și
bine. Ceea ce tu, Sebastian, ai făcut cu mare plăcere și cu rezultate spectaculoase.

— Am muncit mult și cu plăcere – confirmă Sebastian. Dar ceea ce

nu mi-a plăcut prea mult era că fratele meu avea închise într-
un dulap multe partituri pe care nu îmi dădea voie să le văd. Le
copiase el, notă de notă, ca să le aibă oricând la îndemână. Mie
îmi dădea exerciții plictisitoare de degete și el studia muzică
adevărată din acele partituri!

24
— Dar – sare Lola –, eu care mă plimb mult
noaptea știu ce ai făcut! Ai furat partiturile
ascunse în dulap și nopți întregi le-ai copiat
afară, la lumina lunii. Te-am văzut… te-am
văzut! Ţi-ai făcut propria ta carte cu muzică.
— Și ziua – te-am văzut și eu, intervine Rică. Ziua, când fratele tău nu
era acasă, încercai să le cânți la clavecin. Până când, într-o zi, te-a
prins și ți-a confiscat partiturile. Îmi amintesc, ai fost așa de furios!!!
— Da! Am fost! Dar am reușit să obțin ce voiam. Căci a doua zi, fratele
meu mi-a spus: Sebastian, în șase luni începem studiul orgii. Acum, așază-
te la clavecin și arată ce poţi. M-am așezat la clavecin și am cântat cum
am putut eu mai bine. Am improvizat dar am cântat și fragmente
muzicale pe care mi le-am amintit din partiturile copiate pe ascuns.
Johann Christoph a fost foarte impresionat. S-a dus la dulapul lui,
a adus partiturile originale, mi le-a pus în față și mi-a spus: Îți las
partiturile originale. Uite cheia, poţi avea acces la ele oricând. Și studiul
orgii îl începem în șase săptămâni, nu în șase luni!

— Și așa s-a întâmplat. Cele șase săptămâni au trecut ușor. Și

ai ajuns în fața orgii! Deseori, la slujbele religioase, mânuiai
burduful, în timp ce fratele tău cânta. Cred totuși că multe lucruri
le-ai învățat singur. Ca să ajungi la pedalierul orgii cântai pe
jumătate șezând, pe jumătate în picioare. Stăteam mereu lângă
tine când studiai – se laudă Sică. De multe ori mi-ai spus că
menirea ta este, cu siguranță, aceea de a fi organist.
— Și eu eram mereu prin preajmă – sare și Rică. Mulți ani ai studiat la
orgă împreună cu fratele tău. Îmi amintesc, picioarele nu îți ajungeau
la pedale și ai căutat două bucăți de lemn pe care ți le-ai legat de
pantofi. Așa ai reușit să folosești și pedalierul. Nu te-ai lăsat!

26
— Nu, nu m-am lăsat – zâmbește Sebastian mândru.
Dragostea mea pentru instrument era, pe zi ce
trecea, tot mai mare. Câte se puteau face cu orga!
Dacă trăgeai pârghia registrului potrivit, suna ca
un ciripit de păsărele sau ca un flaut, sau ca o
voce umană, sau ca o trompetă, ca un oboi, ca
un fagot… Eram… eram fascinat!
 — Dar vremurile s-au schimbat – rostește Lola cu tristețe.
— Da. Vremurile s-au schimbat. Fratele meu aștepta al cincilea copil,
viața era grea, nu am mai putut rămâne în casa lui. Nu știam
ce să fac. Aveam de abia 15 ani, eram încă elev și nu mă puteam
întreține singur. M-a ajutat un dirijor de cor, pe nume Elias
Herder. Când era de vârsta mea, fusese elev intern la Mânăstirea
Sfantul Mihail din Lüneburg și era de părere că aceasta este
soluția cea mai potrivită în cazul meu. Şi cine va plăti pentru mine,
căci fratele meu nu poate? l-am întrebat. Asta nu este o problemă.
Mânăstirea acceptă fără plată copii talentați din familii lipsite de
posibilități, mai ales atunci când aceștia au voci frumoase și pot cânta
în cor. Scrie-le și înscrie-te la concurs , m-a îndemnat el.

Sol povestește (3)

A doua zi chiar, Sebastian vorbește cu un camarad de

școală, Georg Erdman, care, și el, avea o voce frumoasă. Se hotărăsc
amândoi să se înscrie pentru un loc la mânăstirea din Lüneburg. În foarte
scurt timp sunt invitați să susțină examenul. La începutul primăverii
anului 1700, Sebastian, de 15 ani, și prietenul său de 16 ani, pleacă spre
Lüneburg. Au plecat pe jos căci nu aveau banii necesari să plătească un
cal sau un loc într-un poștalion, cu care să parcurgă cei 250 de km până
la destinaţie. Au pornit veseli și fără grijă sau teamă de hoții care atacau
la drumul mare, căci aveau bunzunarele goale. Își câștigau pâinea pe la

28
 hanuri, cântând drumeților și
dormeau sub cerul liber sau în
staule părăsite. După 10 zile
de mers au zărit în depărtare
turlele bisericilor din Lüneburg.
Examenul l-au trecut cu brio
și au fost atât de plăcuţi și de apreciați,
încât au fost imediat încadrați la vocile
înalte (sopraniști) din corul bisericii. Au
fost găzduiți gratuit și tot gratuite au fost și
cursurile în gimnaziul mânăstirii. Au mai primit
și mici sume de bani iarna pentru lemne și vara, de
buzunar. Banii erau puțini dar cei doi prieteni s-au descurcat
foarte bine, câștigând și la nunți, botezuri sau înmormântări iar
când aveau timp, mai cântau și pe stradă, unde erau ascultați
cu mare plăcere.

29
 Școala era uşoară pentru Sebastian. La orele de muzică – cinci
pe săptămână – era foarte apreciat. Dar, într-o zi, inevitabilul se produce
şi vocea lui se schimbă. Vocea înaltă și clară de copil se transformă într-o
voce de măgar! Nici nu mai putea vorbi ca lumea pentru că, tot timpul,
glasul îi sărea ba în sus, ba în jos, fără să-l poată stăpâni. Sebastian
se temea că va fi dat afară din cor si astfel, își va pierde mijloacele de
existență. Dar tânărul se va dovedi repede de foarte mare folos, dacă nu în
cor, atunci în orchestra din oraș, atât ca violonist, cât și ca bracist (violist).
În scurt timp ajunge la primul pupitru al orchestrei și cântă toate pasajele
soliste. E lăsat să studieze pe orga din biserică și, în scurt timp, devine
cunoscut și apreciat și ca organist. Începe să fie din ce în ce mai atras de
compoziție. Scrie mult, desigur, pentru orgă.

— Anii pe care i-am petrecut la Lüneburg, la școala de pe lângă

biserica Sfântul Mihail, au fost minunați! Sebastian își amintește
cu plăcere. Cu puțin înainte de a împlini 17 ani am fost numit
chiar înlocuitorul dirijorului, în orchestră. Eram foarte mândru
dar și foarte mulțumit de salariul care îmi creștea.
— Dar dacă aveai așa de mult de lucru, ai mai putut studia, ai mai putut
compune, ai mai putut călători să înveți? – întreabă Lola curioasă. Știi
doar, nu am putut veni cu tine, așa că acum aflăm lucruri noi…
— Și foarte interesante – adaugă Rică, la fel de curios. Știu că am
auzit de la fratele tău Johann Christoph – tu nu erai atunci
acasă, Lola, de aceea nu știi! – că ai profitat că orchestra avea
mai puține concerte decât corul și timpul liber astfel obținut l-ai
dedicat studiului muzicii.

30
— Da. Tot timpul liber, chiar și pe cel din vacanțe,
când vizitam muzicieni vestiţi ca să îi cunosc și
să le aflu secretele. Eram neobosit, da, neobosit! –
povestește Sebastian. Am mers trei zile pe jos până
în orasul Celle unde aflasem că se face multă muzică
franceză la Curtea principelui Georg Wilhelm. Acesta
avea o soție din Franța, care aranjase micul palat rezidențial
în stil francez, cu grădini minunate și fântâni arteziene.
— Nu mai spune ! Grozav! Grădini minunate… Lola e încântată.
— Și fântâni arteziene! Trebuie să fi fost foarte frumos – constată
Sică cu ochii larg deschiși, plini de admirație.
— Da, era foarte frumos! – confirmă Sebastian. La curte se vorbea
limba franceză, hainele erau croite după moda franceză și se
cânta, desigur, muzică franceză. Mi-am dorit foarte mult să ascult
un astfel de concert.
— Și ai reușit? – întreabă Lola. Parcă știu că se intră greu într-un
palat și că la concerte sunt invitați doar nobili.
— Și tu nu erai nobil – adaugă Rică.
— Am avut noroc – se bucură Sebastian. Am reușit să intru doar
în grădina palatului dar, pe când mă plimbam îngândurat, l-am
întâlnit pe trompetistul Curţii, Johann Pack, și l-am rugat să mă
ajute. I-am vorbit cu atâta patimă despre dragostea mea pentru
muzică și de dorința mea de a cunoaște lucruri noi, încât acesta,
Pack, m-a condus pe o scăriță dosnică în camera muzicienilor, m-a
îmbrăcat într-o livrea, mi-a pus pe cap o perucă pudrată și m-a
transformat într-un muzicant al Curții.
— Ce noroc! Dar cum te-ai descurcat? Cum ai ajuns în public, cum ai

31
 putut asculta concertul? Sică nu mai poate de curiozitate, la
fel și Rică și Lola care au uitat chiar să respire de emoție.
— Nu am ajuns în public, nu ar fi fost posibil așa ceva, micuților.
Dar! Bach ridică un deget și face o pauză pentru a crește
suspansul. Dar! Am primit o vioară și am fost așezat în
orchestră! În ultimul rând dar în orchestră! A trebuit să cânt la
prima vedere știma din piesa franceză, pe care o aveam în față.
Așa am putut cel mai bine să cunosc muzica din interiorul ei.
Muzica franceză era atât de diferită de cea germană, era mai
veselă, mai săltăreață, te îndemna la dans. Am cântat cu ușurință
și cu bucurie. Trebuie să vă mai spun că toți orchestranții m-au
admirat fără rezerve căci m-am integrat perfect în ansamblu și
nimeni din sală nu a simțit că în orchestră cântă un intrus. Și
după ce m-am întors la Lüneburg cântam mereu doar gavote,
bourrée-uri şi menuete. Am căutat chiar și un maestro de dans,
care să mă învețe dansurile franțuzești. Mai târziu, le-am folosit
în suitele mele pentru clavecin și pentru orchestră.
— În ce? Rică nu înțelege.
— În suitele mele. Nu știi ce este o suită? Rică dă din cap că nu. O suită
adică o colecție de piese scurte, buchete de flori diverse dar de aceeași
„culoare”, adică în aceeași gamă. Piesele se cântă una după alta.
— Ce denumiri ciudate, se miră Lola. Cum ai spus ? Gavote,
bourrrrrrrrrée-uri şi menuete… Ce sunt astea?
— Sunt dansuri franțuzești. O să înțelegeți mai bine despre ce
vorbesc, dacă vi le și cânt. Sebastian se ridică și se îndreaptă către
clavecin. E cam târziu dar la han e așa o hărmălaie încât muzica
mea nu se va auzi și nu va deranja pe nimeni. Se așază la clavecin.

33
 Uite o… gavotă… (cântă)… un bourrée… un menuet…
— Foarte frumos și foarte interesant – apreciază Sică.
— Foarte interesant și foarte frumos – i se alătură și Rică.
— Și se dansează atât de ușor, atât de elegant! Am privit și eu odată
pe geam, într-o încăpere dintr-un palat, în care se dansa, așa
că recunosc – puțin! – muzica. Lola face câțiva pași pe un ritm
numai de ea știut. Dar – își revine pisica – dacă te-ai îndrăgostit
de muzica franceză ce s-a întâmplat cu orga?
— Francezii au avut organiști mari, începând cu Nicolas de Grigny,
a cărui Carte de orgă am copiat-o cu mâna mea până la ultima
notă. Louis Couperin și nepotul François (celebrul clavecinist) au
fost organiști remarcabili. Școala franceză de
orgă e de luat în serios. Și… Sebastian ar
mai fi vrut să continue cu elogiul adus
muzicii franceze pentru orgă dar
Lola îl întrerupe.
— DAR! Nu poți dansa pe muzica
de orgă!
— Sigur că nu. Și oricât de cucerit
am fost de dansurile franțuzești
nu am uitat nicio clipă orga mea
dragă. Am luat lecţii cu Georg Böhm,
un vestit organist de la Johanniskirche
(Biserica Sfântul Ioan), care a fost
încântat de mine, de la prima întâlnire.
Mă lăsa deseori chiar să cânt la slujbele
principale în locul lui şi, trebuie să spun,

34
 m-am achitat minunat de aceste sarcini. Îmi plăcea să cânt mai
ales partea numită Postludium căci, aşa cum cerea regula atunci,
la sfârșitul slujbelor, pentru ca totul să se termine în apogeu și
nu plat și neinteresant, organistul trebuia să își arate măiestria,
improvizând spectaculos. Mă simțeam minunat inprovizând!
— Știiiiiiu! Ești minunat la improvizație! Te joci cu ritmurile, cu
melodiile, cu armoniile ca un vrăjitor care scoate dintr-o pălărie
sute de panglici colorate, și le împletește în cele mai curioase
feluri! Sebastian zâmbește în fața entuziasmului Lolei.
— Parcă am auzit, tot de la fratele tău Johann Christoph, că ai ajuns
și la Hamburg ? – intervine Rică.

35
— Da, am ajuns, confirmă Sebastian. Să vă povestesc. Într-o zi,
bătrânul Böhm m-a sfătuit să plec la Hamburg pentru a-mi
continua studiile cu un celebru organist de acolo, maestrul
Reinecke. Aveam 17 ani. Desigur, am plecat iar pe jos – de unde
bani de poștalion!? Vai, vai… îl compătimesc Sică, Rică și Lola
într-un glas. Sebastian dă resemnat din cap. Într-o seară, după
o lungă zi de mers pe jos, de abia îmi târam picioarele – cred că
aveam și o găurică într-o talpă! –, eram obosit și flămând dar nu
aveam bani pentru mâncare. M-am așezat frânt lângă zidul unui
han de țară când, de la o fereastră, îmi cad în cap – la propriu! –
două capete de pește. Și ce credeți? În gura fiecărui pește era câte
o monedă de aur! A fost o greșeală?! Nu cred! Nici noi! i se alătură
cei trei prieteni. I se făcuse cuiva milă de mine?! Cei trei dau cu
convingere din cap. Nu știu. Dar cu acești bani, mi-am plătit o cină
copioasă și am și rămas, peste noapte, la han. A fost minunat!
— Ce întâmplare! De necrezut! – murmură Lola.
— Și totuși, așa a fost. Apoi, când am ajuns la Hamburg, am așteptat
în biserica Sfânta Katarina până a venit bătrânul Reinecke.
Avea 78 de ani. Improviza la orgă cu o știință și o virtuozitate
nemaiauzite. N-am îndrăznit să îl deranjez din cântat – Sebastian
vorbește cu mare respect despre bătrânul organist. M-am întors
de trei ori în biserică până să prind curaj să îi cânt și eu. Am
început cu lucrări pe care le cunoștea și pot să spun că a fost
impresionat. Apoi, am cântat compoziţii proprii pentru orgă.
Și, la sfârșit, l-am rugat pe maestru să îmi ofere o temă
ca bază de improvizaţie. Am primit tema și am improvizat
pe ea o fugă la patru voci. Când am terminat, Reineke

36
 mi-a spus: Nu trebuie să mă mai tem pentru școala germană de orgă.
Credeam că arta vechilor maeștri se sfârșește cu mine. Dar acum sunt
sigur că tu vei deveni un artist și mai mare decât am reuşit noi toți să fim.
— Ooooooooo – Sică, Rică și Lola își unesc vocile într-o admirație
respectuoasă.
— Din acest moment am fost sigur de destinul meu. Nu mă mai
temeam de nimic. Și am putut părăsi internatul luându-mi viața în
propriile mâini – își termină, emoționat Sebastian Bach povestirea.
 Sol povestește (4)

Părăsind internatul, la 18 ani, Bach se prezintă

la un concurs pentru ocuparea postului de organist la biserica
Sankt Bonifacius din Arnstadt, unde mulți muzicieni din familia lui
cântaseră deja. Postul însă nu poate fi încă ocupat căci orga este în
restaurare, așa că tânărul se hotărăște repede să accepte un post de
violonist și violist în orchestra de la Weimar. Stăpânul lui era învățat
și talentat, deschis la minte și iubitor de muzică. Deseori se aşeza el
însuși în orchestră și cânta la vioară.
În câteva luni, Sebastian este chemat să încerce orga
reparată din Arnstadt și cetățenii orașului sunt uimiți de
măiestria lui. Postul îi este oferit și visul lui Sebastian se
împlinește – a ajuns organist. În anii ce urmează, își
perfectionează tehnica și compune mult.
 Este primul lui post de organist de biserică. Are un salariu și
grija zilei de mâine nu mai există. Bach trebuie să se ocupe și de corul
de băieți al bisericii, un cor slăbuț, alcătuit din tineri netalentați și
neinteresați. Nu se înțelege cu ei. Muzicianul din el se revoltă împotriva
tuturor regulilor și mai ales împotriva absenței talentului. Improvizațiile
lui din slujbele religioase sunt îndrăznețe, din ce în ce mai lungi și din ce
în ce mai diferite de sonoritățile și ritmurile impuse de tradiție. Spiritul
tânărului muzician nu se lasă îngrădit de reguli vechi și, în curând,
enoriașii încep să se plângă de lungimea intervențiilor muzicale ale noului
organist în ritualul slujbei ca și de forța și neastâmpărul cu care tânărul
dă viață unor voci și armonii foarte complicate, cu totul neobișnuite, care
îi uimeau și îi agitau pe credincioși, în timp ce menirea muzicii ar fi fost să
îi predispună la meditație liniștită. Organistul nonconformist e atenționat
dar nu ține cont de nimic altceva decât de muzica lui, pe care o vrea nouă,
proaspătă, altfel și totuși profund închinată divinității căci toată viața lui,
Johann Sebastian Bach a fost profund și sincer credincios.

E foarte solicitat și să probeze orgi nou construite în

orașele și satele din împrejurimi. Tuturor constructorilor de orgi
le era frică de el. Căci tânărul cunoscător făcea să sune „în forță”
toate tuburile pentru a verifica, în primul rând, “plămânii” noului
instrument. Apoi verifica, meticulos și atent, fiecare clapă, fiecare
registru. Și dacă nu era mulțumit, cerea ca instrumentul să fie
corectat până când suna așa cum trebuia.

40
 În scurt timp, ca urmare a comportamentului nestăpânit și rebel,
relațiile cu mai marii săi devin tensionate și ele se acutizează atunci când
organistul cere un concediu de patru săptămâni pentru a pleca din nou pe
jos, la Lübeck, unde dorea nespus să îl asculte pe celebrul organist Dietrich
Buxtehude. I-a plăcut atât de mult să rămână alături de maestru, încât în
loc de patru săptămâni a lipsit – fără să anunțe ! – patru luni, perioada
cuprinzând și sărbătorile Crăciunului! La întoarcere este concediat și
pleacă spre Mühlhausen unde ocupă, timp de un an, postul de organist
la biserica Sfântul Blasius din oraș. Se căsătorește cu verișoara lui (de
gradul doi) Maria Barbara, muziciană talentată și ea, cu o frumoasă voce de
soprană. În viața lui Johann Sebastian Bach urmează cei aproape 10 ani
pe care îi va petrece în orașul Weimar. Dar….
Sol se ridică greoi din fotoliul său, își ia bastonul și se îndreaptă
spre bibliotecă. De pe un raft mai înalt – se cam chinuie
să ajungă ! – scoate un caiețel gri, destul de
ferfenițit, dar care își mai păstrează încă toate
foile. Caută. Dă pagină după pagină și…
— Am găsit. Nu am vrut să trec mai
departe înainte de a vă reproduce
dialogul pe care Johann
Sebastian Bach l-a purtat cu
cel care l-a angajat și apoi l-a
concediat de la Arnstadt – cred
că era însuși parohul bisericii –
dialog pe care el însuși l-a povestit
stră-stră-străbunicilor mei, Sică și
Rică. Citesc:

41
 — Parohul: Domnule Bach, întârziați
mereu la slujbele în care trebuie să cântați!
— Bach: Mai bine vin mai târziu decât să
nu vin deloc.
— Parohul: Cântați mult prea tare, oamenii
în biserică vin să se roge și sunt deranjați.
— Bach: Muzica este vibrația spiritului
care, prin armonii, vorbește sufletului
omenesc. Ea nu poate fi „prea tare”! Muzica este
un limbaj, limbajul lui Dumnezeu, care prin noi,
muzicienii, vorbește oamenilor. Faceți o greșeală uriașă,
niciodată nu veți găsi un organist mai bun decât mine.
— Parohul: Dar nu respectați regulile, muzica este foarte departe de ceea ce
noi cunoaștem, de cea cu care oamenii s-au obișnuit și se simt bine. Cântați
prea mult, prea complicat, prea tare și folosiți foarte mult pedalierul…
— Bach: E nevoie de timp pentru ca oamenii să înțeleagă ceva nou. Se
întâmplă mereu: unii îmi acceptă și îmi admiră muzica; alții, nu.

Foarte bune, foarte frumoase răspunsuri, avea dreptate Bach. Era

încă foarte tânăr dar avea dreptate. Sol închide caietul. Tonul lui însă nu
i-a plăcut parohului, care l-a considerat cu totul lipsit de respect – și chiar
așa era ! – drept care l-a concediat. Sebastian n-ar fi vrut dar a trebuit să
plece din Arnstadt. S-a îndreptat către Mühlhausen, apoi către Weimar.

— Știți – li se adresează Sebastian șoriceilor, căci Lola tocmai

dispăruse discret pe fereastră, în întunericul care se lăsase peste

42
 case și grădini. Știți, l-am cunoscut și pe marele Buxtehude.
— Am auzit, am auzit, a fost o întâlnire fericită și nefericită, în
același timp – răspunde Rică, mai informat decât Sică, ușor
pierdut în poveste.
— Da, așa este – confirmă Bach amuzat. Și ce mai știi tu, Rică,
despre Dietrich Buxtehude ?
— Păi… – Rică se gândește. I-am auzit prima oară numele atunci
când copiai pe furiș, din partiturile pe care fratele tău nu voia să
ți le dea, zicând că ești prea mic și prea neștiutor pentru o astfel
de muzică. Poate că am auzit și câteva acorduri… Și mai știu că
acest Buxtehude, organist și compozitor, era foaaaaarte cunoscut
și foaaaaarte apreciat.
— Așa și era. Bach se se ridică și se duce la cufărul lui de călătorie
și, știind exact unde să caute, scoate un teanc mare de foi cu
portative acoperite de scrisul lui clar și ordonat. Păstrez și am
luat peste tot cu mine partiturile pe care le-am copiat chiar după
manuscrisele maestrului. Când am ajuns eu la el, avea 68 de ani.
— Ai plecat din Arnstadt către Lübeck! Presupun tot pe jos? Bach dă
aprobator din cap. Ai spus că în perioada Crăciunului? Deci iarna.
Bach aprobă din nou. Câte sute de kilometri? – întreabă Sică uluit.
— Cam 400 – răspunde Bach zâmbind. Și da, am mers cam două
săptămâni. Aveam 20 de ani. Octombrie 1705! Am plecat toamna,
pe drum uscat și m-am întors într-o iarnă grea de februarie, pe

43
 drumuri înzăpezite. Dar eram foarte mulțumit!
— Că l-ai ascultat și l-ai cunoscut pe
organistul și compozitorul Buxtehude? – Rică
vrea să fie sigur de asta.
— Da. Dietrich Buxtehude era angajat la
biserica Sfânta Maria din Lübeck. I-am spus :
Maestre, muzica dvs. este inspirație pentru compozițiile
mele! A fost impresionat. M-a ascultat, m-a apreciat, m-a învățat
foarte multe lucururi. De exemplu, mi-a ordonat puțin gândirea
muzicală. Se pare că amestecam prea mult vocile și armoniile.
Și Buxtehude mi-a spus : Ceea ce cânți trebuie să fie foarte clar.
Nu poți cânta cu gura plină, trebuie să vorbești foarte clar, trebuie
să scrii vocile foarte clar, ca ele să poată fi auzite fiecare în parte.
Acest sfat mi-a folosit mult. Și nu a fost singurul. De aceea am
rămas cu Maestrul trei luni deși concediul meu era de doar patru
săptămâni. Patru săptămâni am petrecut doar pe drumul dus-
întors. Buxtehude ar fi dorit să fiu succesorul său la orga bisericii

44
 Sfânta Maria. Aș fi vrut și eu, mi-ar fi plăcut mult
dar n-am acceptat și m-am întors la Arnstadt.
— De ce, de ce te-ai întors, de ce nu ai rămas la
Lübeck alături de maestrul Buxtehude?
— Pentru că… Bach zâmbește amuzat. Pentru că… ar
fi trebuit să mă însor cu fiica lui care, nu numai
că era mai bătrână decât mine, dar mai era și
foarte urâtă. Așa că am spus nu și la post și la
fiică. Știți ceva?! Îmi este foarte sete. Aș bea o
bere, cobor și mă întorc imediat. Voi vreți ceva?
— Dacă vrem ceva? Lola care se întorsese între timp
în cameră dar rămăsese ascunsă după fotoliu iese la
lumină. Poate un cap micuț de pește?
— Și o feliuță de cașcaval… moale… îndrăznește și Sică.
— Sau o nucă maaaare și gustoasă… se bucură și Rică.
— Sigur. Sper să mai găsesc, e destul de târziu. Revin imediat. Bach iese
închizând cu grijă ușa în urma lui, să nu facă zgomot.

45
 Sică și Rică fac câteva tumbe ca să se dezmorțească. Lola toarce
încet privindu-i pe sub pleoapele aproape lăsate. În cameră domnește o
atmosferă de liniște și pace.

— Ce om minunat! – oftează Sică. Și ce noroc că a trimis după noi

imediat ce s-a stabilit pentru o mai lungă perioadă de timp în
orașul Weimar. Era în 1708.
— Da. Și eu m-am bucurat mult când a sosit scrisoarea. Ochii lui
Rică sclipesc atunci când își amintește momentul. Și uite, au
trecut 10 ani de când locuim împreună în acest oraș minunat.
— Dar călătoria! Vai, călătoria nu mi-a plăcut deloc – oftează Lola.
Într-un coșuleț acoperit și legat, toți trei, aruncați printre bagaje,
scuturați în goana poștalionului care nu ținea cont de gropi!
Brrrrr, mă înfior numai când îmi amintesc! Se zbârlește.
— Mi-e cam foame. Rică se uită spre ușa camerei pe care ar fi
trebuit să se reîntoarcă Bach.
— Și mie – confirmă Sică cu glasul slab și obosit.
— Mrrrrrrrr… Lola ciulește urechile. Parcă aud ceva … Da… Vine…

Ușa se deschide și Johann Sebastian Bach intră în cameră. Pare

mulțumit. Pe bărbie mai are încă o urmă de spumă de bere. Duce în mână
o farfurie pe care sunt așezate toate bunătățile cerute de prietenii lui.
Am adus totul. Mâncați! Poftă bună! Rică își ia nuca în lăbuțe și începe să
ronțăie fericit. Și Sică apucă delicat bucățica de cașcaval și, luând și un
șervețel, se retrage într-un colțișor. Lola rămâne în fața farfuriei și, delicat,
fără să se murdărească pe mustăți, începe să mănânce carnea gustoasă din
capul de pește prăjit. E liniște în cameră. Bach se gândește.

46
— E minunată berea! Chiar minunată! Am avut noroc că tocmai
acum, deși e de mult trecut de miezul nopții, și hangiului i s-a făcut
sete așa că l-am întâlnit la butoi. Am băut împreună câteva halbe.
Mi-a povestit – știam deja dar m-am prefăcut că nu știu, așa e
politicos! – că de foarte mult timp, la noi, în Thuringia, germanii
– cei care își puteau permite, desigur – beau bere, multă bere. La
micul dejun, o supă fierbinte de bere. Apoi, de-a lungul zilei, pentru
sete, bere și iar bere. Și eu beau multă bere, îmi place mult.
— Și aici, la Weimar, berea nu îți lipsește. Căci, pe lângă un
salariu foarte bun, aproape dublu față de cât câștigai până
acum, mai primești și produse: lemne de foc, cereale în cantități
îndestulătoare și 30 de găleți de bere, ceea ce înseamnă cam cam
5 litri de băutură pe zi. Mai mult decât suficient – apreciază Lola.
Să tot bei!
— Așa este, aprobă Bach. Dar, trebuie să spun că, în viața noastră,
a germanilor, în ultimii ani, a apărut o altă băutură miraculoasă.
Vine de la Viena unde, în 1683, turcii, când s-au retras, au lăsat
în urma lor 500 de saci cu cafea, băutura turcească preferată, de
culoare neagră-neagră, care, se știe, nu este recomandată copiilor.
Deci nici vouă – zâmbește Bach către prietenii lui, care aproape
și-au terminat cina. În scurt timp, vienezii deschid prima cafenea
Kaffee-Haus și băutura are un succes așa de mare, încât numărul
celor care o consumă crește vertiginos. Am auzit că la Leipzig,
prima cafenea s-a deschis la scurt timp după nașterea mea, prin
1690. Vestită a devenit cafeneaua lui Zimmermann din Leipzig,
cea de pe Katharinenstrasse la numărul 14, unde lumea se adună

48
 să discute politică și afaceri, unde vin cei care caută de lucru și
cei care vor să angajeze, unde se află mereu ultimele noutăți. Se
pare, o cană de cafea proaspătă și aromată face mintea mai clară
și mai sprintenă. Au apărut și vânzătorii ambulanți de cafea, care
servesc, la porți și la ferestre, băutura mult dorită.

— Am simțit o singură dată miros de cafea și nu mi-a plăcut – spune Lola.

— Dar de unde ai știut tu că e miros de cafea? se miră Rică.
— Păi venea de la o ceașcă mică, în care aburea o licoare neagră-neagră,
exact așa cum a spus Sebastian, răspunde Lola enervată. Și nu era
ceai! Ceșcuța era așezată într-o grădină, pe o masă frumos pregătită
cu șervețele albe, farfurioare asortate la cești și o cutiuță cu pătrățele
de zahăr. Pe un scaun de nuiele stătea o tânără cufundată în lectura
unei cărți. Sigur aștepta să se răcească licoarea neagră-neagră căci,
peste câteva clipe, a luat ceșcuța, a dus-o la buze, a sorbit declicat,
s-a strâmbat ușor – da, s-a strâmbat – a pus-o înapoi pe farfurioară,
a luat cu un cleștișor de argint un cubuleț de zahăr, l-a pus în
ceșcuță, a amestecat cu o linguriță la fel de delicată și tot de argint, a
scuturat ușor lingurița de marginea ceșcuței – și am auzit un clinchet
foaaaaarte frumos – apoi, a sorbit din nou și, de astă dată, un zîmbet
larg i s-a așternut pe față. Lola și-a pierdut răsuflarea la o frază atât
de lungă, chiar dacă a rostit-o repede iar șoriceii au căscat și ochii și
gura plini de admirație.
— Știți – intervine Bach entuziasmat, am de gând să scriu o cantată a
cafelei! Adică o piesă muzicală pentru voce și instrumente, în care să
laud calitățile cafelei. Prea vorbește lumea mult despre ea, și de bine, și
de rău. Am auzit chiar și povestea pe care o voi pune pe muzică, mi se

49
pare foaaaarte amuzantă! Se spune că o tânără, pe nume Liesgen, află de
la tatăl ei, Schlendrian, că nu i se va găsi un soț dacă ea nu va renunța
total la cafeaua pe care o bea cu deosebită plăcere și de care, se pare,
nu se putea lipsi în nicio zi. Fata va cânta și un imn în cinstea îndrăgitei
băuturi – îl am deja în urechi! – dar, aparent ascultătoare, îi promite
tatălui că va renunța la ea. Pe ascuns însă, își asigură prietenii că nu se
va mărita decât cu un bărbat care îi va îngădui să bea oricând și oricât de
multă cafea va dori. Nu-i așa că e drăguț?! Și, cine știe, poate ajung și eu
la Leipzig, la cafeneaua Zimmermann și, poate, mă îndrăgostesc și eu de
cafea! Și uit de bere – acum Bach râde de-a binelea.

— Plecăm la Leipzig? – Rică face ochiii mari.

— Nu, deocamdată plecăm la Köthen. Nu-mi mai place la Weimar.
Ducele e foarte supărat, m-a amenințat chiar că mă trimite la
închisoare dacă insist cu ideea plecării. Dar oricum voi pleca.
Principele Leopold de Anhalt-Köthen mi-a oferit postul de
Hofkapellmeister, maestru de muzică la Curtea lui. Sigur o să-mi
placă. Sigur o să vă placă.
— Deci, vom veni cu tine?! Sică, Rică și Lola sunt foarte bucuroși.
— Sigur că veniți cu mine. Acum, la Köthen, apoi, cine știe unde mă
vor duce pașii vieții!

50
 Sol povestește (5)

Și așa a fost. De la Weimar au plecat, în 1717, la Köthen

unde familia Bach a rămas până în 1723. A urmat Leipzigul, așa cum își
dorise muzicianul – a ajuns chiar să fie un oaspete permanent al cafenelei
Zimmermann; acolo bea cafea și făcea muzică împreună cu elevii lui! La
Leipzig a rămas până la sfârșitul vieții, în 1750. Din păcate, Sică, Rică și
Lola nu au mai locuit mult timp în familia Bach, care devenise extrem de
numeroasă: 20 de copii s-au născut dar, din păcate, doar 10 au rămas în
viață. Cu codițele bandajate – toți copiii se amuzau copios să îi fugărească și
să îi calce pe codițe! - cei doi șoricei și pisica au hotărât să își ia o vacanță,
să își mai tragă sufletul. Și nu s-au mai întors.
Johann Sebastian Bach însă nu a avut nicio vacanță toată viața lui.
A învățat și apoi a scris muzică, neîntrerupt. Semnătura lui se află pe cca 1200
de partituri. Practic, de la 14 ani, Bach a compus până la sfârșitul vieții. Și a
făcut-o cu dăruire, cu pasiune și cu o imensă bucurie. Muzica a fost viața lui.
Cât a lucrat ca organist în biserici, a scris piese pentru orgă – preludii, fugi,
toccate – și cantate pentru toate slujbele dintr-un an, pentru toate aniversările,
comemorările, nașterile, nunțile și înmormântările. Apoi, ca dirijor de orchestră,
dirijor de cor și, în sfârșit conducător de viață muzicală, sau cantor cum s-a
numit la Leipzig, a scris multă muzică vocal-simfonică – corale, misse,
pasiuni – și instrumentală – concerte pentru diferite instrumente,
suite, sonate, preludii, fugi pentru instrumente solo (clavecin, vioară, violoncel).
Vocația lui de profesor s-a concretizat în 24 de preludii și fugi, adunate sub
titlul Clavecinul bine temperat. Și… câte și mai câte…
Bach nu a părăsit niciodată Germania dar a ştiut ce se întâmplă
în lumea muzicală din jurul lui. A fost un mare admirator al contemporanilor
săi, italienii Antonio Vivaldi, Giuseppe Torelli, Benedetto și Alessandro
Marcello. A fost un maestru în polifonie – mai multe melodii de sine
stătătoare care sunt intonate în același timp și sunt măiestrit combinate, una
în jurul celeilalte, ca să dea o muzică minunată, uneori însoțită de text. Când
asculți această muzică, ai impresia că asiști la o discuție armonioasă între mai
multe persoane care vorbesc deodată și în care vocile au toate dreptul să fie
auzite, clar, fiecare în parte, căci fiecare are ceva important de spus.
Bach a excelat în toate genurile muzicale ale timpului său, mai
puțin în operă/teatrul liric. A folosit tot ceea ce muzica descoperise până
la el și, grație geniului său, a realizat o sinteză unică. Nu există istoria
muzicii fără Johann Sebastian Bach. Nu există compozitor
adevărat care să nu-i fi studiat, cu maximă atenție,
lucrările. Și nu există instrumentist, mai ales pianist,
organist, violonist, violoncelist… care să nu-i fi cântat
partiturile. Mulți ani mai târziu, alt compozitor de
geniu, german și el, Ludwig van Beethoven, a
spus : Nu pârâu ci ocean ar fi trebuit să
se numească. În limba germană, Bach
înseamnă pârâu.

 Mic dicţionar de termeni muzicali

CLAPĂ (de clavecin/pian) – Dispozitiv care, prin apăsare cu degetele,

contribuie la producerea sunetelor. Prin tradiție, este placată cu fildeș.

CLAVECIN (Harpsichord, Cembalo, Klavecymbel) – instrument muzical cu claviatură, la

care sunetele se obțin prin ciupirea coardelor de metal de către un dispozitiv acționat
de clape. De aceea, intensitatea la care se cântă nu poate fi modificată. Oricât de
puternic s-ar apăsa pe clapă, sunetele obținute au aceeași intensitate. Cel mai vechi
instrument care s-a păstrat datează de la sfârșitul secolului al XV-lea. Germanii,
italienii și flamanzii au fost cei mai cunoscuți constructori de clavecine. Spre sfârșitul
secolului al XVIII-lea, clavecinul este înlocuit de pian, instrument mult mai ofertant din
punct de vedere expresiv, dat fiind că, datorită ciocănelelor acoperite cu pâslă ce lovesc
corzile, se pot obține intensități pe o paletă largă, de la piano (slab) la forte (tare).

CLAVICORD – Instrument muzical cu claviatură și coarde, strămoș al pianului.

CONCERT (dublu sens) – 1. Un eveniment muzical, de mai mare sau mai mică amploare,
la care asistă public. 2. O consistentă lucrare muzicală scrisă pentru unul sau mai
multe instrumente soliste cu acompaniament de orchestră. În forma lui clasică, are trei
părți în mișcări contrastante, de genul repede-lent-repede.

CORAL – Cântec religios, la origine (sec. 16) pe o singură voce, mai târziu armonizat pe
mai multe voci; compoziție pentru orgă pe tema unei melodii de coral

DUCAT (dublu sens) – Monedă de aur sau de argint (la origine italiană) care a circulat în
mai multe țări din Europa, iar, în sec. XIV-XVII și în țările române 2 Provincie, teritoriu, stat
de sub stăpânirea unui duce sau a unei ducese (DEX)

FUGĂ – Formă muzicală construită pe două sau mai multe voci, în care o melodie,
expusă de o voce, este reluată pe rând de celelalte, după legi stricte.

53
IMPROVIZÁ – (sensul bun al cuvântului) A face ceva pe nepregătite. A compune, a alcătui
(ocazional), pe loc (de obicei la cerere), fără un plan dinainte stabilit, o poezie, un discurs, o
compoziție muzicală etc.; (sensul negativ) a face, a confecționa, a construi ceva la repezeală
(provizoriu și cam neglijent) din ce se găsește la îndemână.

INTERNAT – instituție anexă a unei școli care asigură elevilor locuință și masă.

MISĂ (MÉSSA) – slujbă religioasă în ritul catolic. Compoziție polifonică (mai multe voci)
religioasă, care se cântă, cu sau fără acompaniament instrumental, în bisericile romano-
catolice în cadrul liturghiei. (DEX)

ORGĂ – un instrument muzical cu claviatură, burduf și tuburi de diferite mărimi (ca

diametru și lungime). Bach, Mozart și mulți alți compozitori consideră că orga e regina
instrumentelor. Se pare că cel mai vechi strămoș al orgilor de astăzi este naiul. Ca și
acest mic instrument popular, din care, suflând în tuburi, obții numeroase sunete, și orga,
folosind un sistem de pompare a aerului în zecile, chiar sutele ei de tuburi metalice, poate
scoate sunete puternice, impresionante, care, în funcție de forma lor și după dorința
interpretului, pot fi asemănătoare celor specifice altor instrumente (trompetă, flaut
etc.) și chiar și vocii umane (vox humana). Orga este mult folosită în bisericile catolice și
protestante dar, din secolul XIX, ea devine și mândria multor săli de concert.

PARTITURĂ – Așa cum o carte este alcătuită din pagini acoperite de cuvintele scrise
de un scriitor, partitura este alcătuită din foi cu portative acoperite de note scrise de un
compozitor. Așa cum, pentru a putea citi o carte, trebuie să înveți literele, muzicienii trebuie
să învețe limbajul notelor ca să poată citi o partitură.

PASIUNE – Termen folosit de catolici pentru Patimile Domnului. Gen muzical ce

implică orchestră, cor și soliști, al cărui text este întotdeauna inspirat din patimile
Mântuitorului; bucată muzicală aparținând acestui gen.

PEDALIER – Sistem de pedale la orgă (corespunzător sunetelor grave). Se acționează cu picioarele.

54
PERUCĂ – Obiect imitând părul, cu fire foarte lungi, confecționat din păr natural, din
fire sintetice, lână etc., folosit odinioară de nobili, judecători, actori.

VIOLĂ – Instrument muzical cu coarde și arcuș, puțin mai mare decât vioara și având
sunete mai grave decât aceasta. Se ține pe umăr ca și vioara.

Bibliografie selectivă

Catucci, Stefano – Bach and Baroque Music, Colecția Masters

of Music, în Barons educational series, 1998
Heimbucher, Christoph – Bach. Das Bilderbuch, Bärenreiter,
Kassel, 2005
Rogers, Sam - What’s So Great About Bach? A Biography of
Johann Sebastian Bach Just for Kids!, Golgotha Press, 2016
Scurtă cronică a Anei Magdalena Bach, Editura Muzicală a
UCM din RSR, București, 1965
Venezia, Mike – Johann Sebastian Bach, Colecția Getting to
know the world’s greatest composers, Children’s Press, 2017
Surse INTERNET

55
 Următorul volum din seria
Clasic e fantastic. Copilăria marilor muzicieni
este
Copilăria lui Mozart

56
 „Clasic e fantastic. Copilăria marilor muzicieni“
este un proiect ce propune spectacole de teatru și muzică
adresate copiilor între 4 și 10 ani. Ele se joacă pe
scenele Teatrului Odeon din București și pe
scena de concert din Sala Mare a Filarmonicii
„George Enescu“ de la Ateneul Român.

Povestea spune că doi șoricei, Sică și Rică, au trăit, un timp, în vioara lui
Antonio Vivaldi, în orga lui Johann Sebastian Bach, în biblioteca lui Wolfgang Amadeus
Mozart, în clavecinul lui Ludwig van Beethoven, în pianul lui Frédéric Chopin, în
cămăruța lui Richard Wagner, în grădina din fața casei lui George Enescu... În piesele de
teatru, bătrânul Sol povestește ce lucruri minunate a aflat de la stră-stră-stră-bunicii
lui, Sică și Rică, despre copilăria acestor mari compozitori, despre bucuriile și tristețile
lor, despre munca de zi cu zi în fața instrumentului, începând chiar de la vârste foarte
mici, despre călătoriile lungi și obositoare ale celor considerați copii-minune, pe care
întreaga Europă dorea să îi vadă și să îi asculte, și mai ales despre felul în care toți au
învățat să scrie muzică și să se bucure de ea.

Până în ianuarie 2020, piesele de teatru au ajuns la un număr de douăsprezece

avându-i ca eroi pe Vivaldi, Bach, Mozart, Beethoven, Rossini, Wagner, Chopin, Ceaikovski,
Johann Strauss, Enescu, Bartók, Gershwin. Cărțile din colecția noastră sunt inspirate
din aceste piese de teatru cu muzică. La materialul deja existent, s-au mai adăugat însă
numeroase pagini menite a completa și îmbogăți povestirea, destinată acum lecturii.

Cristina Sârbu
Coordonator de colecție