JOCul POllYaNNEI

– Se pare că te pricepi să te bucuri de toate, observă Nancy [Nensi].

Pollyanna [Pollianna] rîse uşor.

– Păi, vezi bine, aşa e jocul.

– Jocul?

– Da, jocul de-a bucuria.

– Despre ce vorbeşti, copile?

– Este un joc. Tata m-a învăţat şi este grozav, explică Pollyanna. Ne-am jucat de-a el întotdeauna, de cînd
eram mică de tot.

– Ce fel de joc este? Trebuie să spun că nu mă prea dau în vînt după jocuri.

– Ei bine, l-am început cînd coletul pentru misionarii nevoiaşi ne-a adus nişte cîrje.

– Cîrje!

– Da. Pe-atunci vroiam foarte mult să am o păpuşă şi tata le-a scris celor care distribuiau ajutoarele să ne
trimită una. Dar, cînd a venit coletul, doamna ne scrisese că nu avea păpuşi, dar avea, în schimb, nişte
cîrje pentru copii. Deci le-a trimis, pentru că, cine ştie, s-ar putea să-i prindă bine cuiva. Şi iată atunci am
început jocul.

– Nu văd ce e de jucat aici! declară Nancy, aproape iritată.

– Ba da; jocul este să găseşti, în orice, un motiv de bucurie – nu contează care.

Şi am început cu cîrjele.

– Cred că-ţi baţi joc de mine. Nu văd de ce te-ai bucura, cînd ai primit o pereche de cîrje în loc de o
păpuşă!

Pollyanna bătu din palme, rîzînd.

– Asta e – asta e! Nu înţelegeam nici eu, la început. Dar tata mi-a explicat.

– Ei, atunci poate că binevoieşti să-mi spui şi mie, se bosumlă Nancy.

– Simplu de tot! Trebuie numai să te bucuri că nu ai nevoie de ele! exclamă Polyanna, triumfătoare. Vezi
cît de simplu este, cînd ştii cum s-o iei!

– Mare ciudăţenie şi asta, rosti Nancy, neîncrezătoare, privind-o pe Pollyanna aproape speriată.

– Dar nu este deloc o ciudăţenie – este grozav, insistă Pollyanna. Ne-am tot jucat aşa de atunci. Şi cu cît
este mai greu, cu atît mai amuzant se dovedeşte – doar că – doar că uneori este chiar prea greu – de
pildă, cînd tatăl tău pleacă în Ceruri şi tot ce îţi rămîne pe lume este Societatea Doamnelor Caritabile.

– Da, sau atunci cînd eşti pusă într-o odăiţă strîmtă în pod, deşartă şi urîtă ca vai de ea, murmură Nancy.

Pollyanna oftă.

– Da, aceasta a fost una din cele grele, la început, recunoscu ea. Mai ales că mă simţeam cam singură.
Oricum nu prea aveam dispoziţie pentru jocul nostru şi voisem atît de mult o odaie cu lucruri frumoase!
Dar apoi mi-am amintit cît de mult nu-mi place să-mi văd pistruii în oglindă şi m-am bucurat că odaia nu
are oglinzi; şi am văzut peisajul din geam, mai frumos decît orice tablou – şi am înţeles că am găsit de ce
să mă bucur. Înţelegi, Nancy, cînd începi să cauţi lucrurile frumoase, uiţi despre celelalte – cum ar fi
păpuşa pe care ţi-ai dorit-o.

Nancy scoase un suspin înăbuşit, încercînd să scape de nodul din gît.

– Dar de obicei nu durează atît de mult, continuă Pollyanna, şi, de cele mai multe ori, vezi motive de
bucurie fără să le cauţi înadins. M-am obişnuit cu jocul acesta. Este grozav, nu-i aşa? Şi t-tatei îi plăcea –
glasul îi tremură. – Iar acum mă tem că va fi puţin mai greu, pentru că nu e nimeni cu care aş putea să
mă joc. Poate că mătuşa Polly are să vrea să-l înveţe, adăugă ea, după o mică pauză.

– Măiculiţă dragă, ce idee – ea şi jocul! mormăi Nancy sub nas. Apoi declară, cu voce tare:

– Uite-aici, domnişoară Pollyanna, nu zic că am să joc foarte bine şi nu zic că mă pricep la jucat; dar am
să-l joc cu tine, poţi fi sigură de asta! Pe cuvînt că am să-l joc!

Eleanor Porter

Pollyanna

Trad. din limba engleză de Elena Cartaleanu