#RefugiulPerfect 8
După prietenie, vorbim despre generozitate.
Și despre scurgerea timpului.
Și despre „fericiți până la adânci bătrâneți”.
Pomul cel darnic este #RefugiulPerfect 8
Un text de Florin Bican, dintr-o serie de dialoguri imaginare cu Francisca
– „…Vino, Băiatul meu, stai jos. Stai jos și te-odihnește.
Și a șezut băiatul. Și fetița-pom a fost fericită… Sfârșit.”
Tata închide încet cartea. Se lasă tăcerea. În tăcere nu se
aude decât Francisca, trăgându-și discret nasul.
– Da’ de ce-a fost fericită? protestează ea într-un târziu.
– Cine?
– Păi, fetița-pom…
– Da’ ce, tu nu voiai să fie fericită?
– Ba da, da’ nu așa… Că nu mai rămăsese decât un ciot
din ea.
– Și ce, un ciot nu poate fi fericit?
– Păi… cred că poate, da’ mie nu mi se pare că fetița-pom
e fericită.
– De ce? Nu fusese fericită ori de câte ori îl putuse ajuta
pe băiat?
– Da, da’ băiatu’ nu se mai juca cu ea ca la-nceput. Nu
venea decât să-i ceară lucruri.
– Și ea i le dădea… I-a dat merele să le vândă ca să
aibă bani, i-a dat crengile să-și facă din ele o casă, i-a dat
trunchiul să-și facă o barcă și să plece pe mare… Și de
fiecare dată a fost fericită.
– Da’ băiatu’ nu-i spunea nici măcar „mulțumesc”. Și o
lăsa iar singură, de fiecare dată.
– Da’ se-ntorcea, nu?
– Numai ca să-i mai ceară ceva…
– Și crezi că băiatul era fericit?
– Păi nu prea…
– Când s-a întors la sfârșit, ce i-a cerut?
– Ăăă… Nimic!
– De ce?
– Pentru că era obosit și nu-i mai trebuia decât un loc să
stea jos.
– Și l-a găsit?
– Păi… fetița-pom i-a spus să stea pe ce mai rămăsese din
trunchiul ei și să se odihnească.
– Și băiatul a stat?
– Păi da, că era obosit.
– Înseamnă că avea tot ce-și dorea. Nu crezi că în
momentul ăla a fost și el fericit?
– Ba da! Eu sunt foarte fericită când ne-ntoarcem obosiți
din parc și găsim loc să stăm jos în metrou.
– Păi vezi? Înseamnă că și fetița-pom era fericită.
– De ce?
– Păi dacă fusese fericită ori de câte ori putuse să-i facă
un bine băiatului, chiar dacă el pleca, cum să nu fie fericită
acum, când vechiul ei prieten rămâne cu ea?
– Păi da’ nu era supărată pe el?
– Dacă s-ar fi supărat pe el, mai putea fi fericită?
– Nu… Da’ parcă tot nu-mi place cum se termină
povestea…
– Da’ nu se termină, Francisca! Se termină doar cartea.
Povestea de-abia începe… Cei doi prieteni sunt, în sfârșit
împreună și de data asta rămân împreună. Când băiețelul se
așază pe ciotul fetiței-pom pentru că nu-l mai țin picioarele,
e ca și cum rădăcinile ei ar fi picioarele lui, iar corpul lui ar
fi trunchiul și ramurile ei…
– A, e ca faza din basme cu „au trăit fericiți până la
adânci bătrâneți”!
– Cam așa…
– Atunci îmi place cum se termină cartea!