MAZO DE LA ROCHE

JALNA
10

STAPÎNUL DIN JALNA

LUI HUGH WALPOLE
 Renny Whiteoak stătea cu sprîncenele încruntate, dar
trăsăturile feței îi erau îmblînzite de um zîmbet, și se uita la foxul
sîrmos al fratelui său Piers care rîcîia cu labele dinainte și cu
energie nedomolită, pentru a-și face loc să intre in vizuina unei
mici sălbăticiuni. Săpatul nu era ușor, deoarece la intrarea
vizuinei se afla rădăcina unui mesteacăn cu scoarța ca argintul.
Părul cîinelui era plin de pămînt afîmat, și Renny își aminti că în
chiar dimineața, aceea Piers își pierduse o oră ca să-l spele de
urmele unei aventuri similare din ziua trecută. Era o cățea, și
fratele său o gătise și o pieptănase de parcă ar fi avut intenția s-o
ducă la o expoziție. Și-acum, iată în ce hal era!
Se murdărise totuși numai cu pămînt, cu pămînt sănătos care,
atunci cîsnd se va usca, avea să cadă de pe blana ei. Cățelușa se
așezase acum pe o parte și zvîrlea cu picioarele dinapoi pămîntul
negru spre pîntecele trandafiriu. Trăgea cu atîta îndărătnicie cu
dinții de rădăcină, încît bucățile care-i scăpau din gură erau pătate
de sînge. Renny își aminti că este primăvară și că probabil în
fundul vizuinii se află o mamă înspăimîntată, cu puii adunați
împrejurul ei. Apucă repede cățelușa de ceafă și, luînd-o la
subțioară, plecă cu ea. Cățelușa știa că orice încercare de a scăpa
era zadarnică. Ridică botul murdar de pămînt înspre el și-l privi cu
ochi rugători, dar, înțeleqînd că nu are scăpare, începu să des din
coadă qîndindu-se la noile emoții pe care le va trăi în dimineața
care abia începuse.
Renny își continuă drumul prin lumina caldă a acestei zile de
iunie. Pe pămînt și în aer era liniște netulburată, și poteca netedă
pe care-o simțea sub tălpile picioarelor ara proprietatea lui. La
amănuntul acesta se gîndi după ce poteca începu să cotească prin
pădurea de mesteceni. Senzația de a poseda o potecă era stranie în
felul ei și nu se putea compara cu plăcerea de a fi stăpînul unor
parcele de pămînt pe care le poți cultiva și nici a pădurii prin care
trecea și ai cărei copaci îl priveau cu indiferență. Poteca ți se
întinde la picioare supusă — dar numai ca să pășești de-a lungul ei,
fără s-o poți abale în altă parle ea te duce acolo unde vrea și nu le
urmează daca încerci să te strecori printre trunchiurile copacilor
sau să intri în hățiș; merge singură înainte. pe urmele lăsate și
bătătorite de înaintașii tai.
ii făcea plăcere să se gîndească la acest amănunt. Se simțea
înviorat la gîndul că această potecă — ia fel ca toate potecile din
Jalna — a lost bătătorită de familia lui sau de cei care au lucrat pe
această proprietate a lor. Cînd bunicul său, căpitanul Philip
Whiteoak, a venit din Anglia în această regiune îndepărtată, n-a
găsit altceva decît pădure neumblata. Unchiul Nicholas și unchiul
Ernest alergaseră și ei de-a lungul acestor poteci în anii copilăriei
lor. El însuși... fn sfîrșit, daca potecile acestea ar putea vorbi, ar
avea cu siguranță alîtea de spus despre el!... El avea astăzi
patruzeci și cinci de ani... Zâmbetul care-i înflorea pe buze deveni
maj larg
Iasă cățelușa de la subțioară și-i făcu vint pe potecă, astfel încîl
aceasta țîșm ca săgeata pe urma a coca ce i se păruse, probabil, că
mișcă între frunzele de ferigă... Ce afurisită era Biddy asta! Ar fi
fost imposibil s-o faci să stea liniștită. Zburdălnicia ei îl făcu și pe
el să se simtă mai înviorat. Așa trebuie să privești viața! Dacă, nu
reușești să obții ceea ce urmărești, îndreaptă-le cit mai repede spre
altceva!...
Care era motivul nemulțumirii de adineaori? A — dai Socoteala
prezentata de Piers pentru nutrețul livrat iarna trecui i! li
închiriase lui Piers tot pămîntul cultivabil al fermei, iar hrana
pentru animalele pe care le avea, o cumpăra de la el. Piers aducea
întotdeauna arenda exact în ziua scadenței, dar de la o vreme el
însuși fusese obligat sa-i ceară amînăn <’e plată. Situația i se
păruse umilitoare, mai ales că era mai in virstă decît Piers și de
fiecare dată acesta îl privea de parca ar li vrut să-i spună ceva, dar
se străduiește să-și rețină vorbele, deși i-ar face plăcere să le poată
rosti. In sfîrșit... Dacă exista cineva care a reușit să profite cît de cît
de pe urma creșterii cailor, — În situația care se crease începînd de
a- cum doi ani și care continua fără întrerupere, înrăutațindu-se
din ce in ce — l-ar interesa și pe el să afle cum a procedat Zîmbetul
îi dispăru de pe buze; și între sprîncenele roșcate i se săpă o cută
adîncă. ’
Cățelușa apăru din nou pe poiecă, țopăind in jurul unui tînăr
zvelt, de vreo șaptesprezece ani, care se apropie de Renny zîmbind
șiret.
— O, Renn y, ce bine că le-am întîinit! Te-am cântai to toate
părțile! Te duci spre crescătoria de vulpi?
— De, s-ar putea să mă opresc și pe-acolo.
— Aș vrea să merg și eu cu tine... dacă nu le superi „
—- Foarte bine!
Renny se uită la el întrebător. Wakefield părea întotdeauna
dispus să facă o vizită la crescătoria de vulpi. Era posibil oare să se
Ii îndrăgostit de Paulina Lebraux? I se părea ridicol să-și închipuie
că băiatul acesta ar putea fi îndrăgostit de cineva. Era și astăzi un
copil. Totuși, daca te uitai la el cu o privire obiectivă, ar fi fost
imposibil să nu exclami: „lată un tînăr înalt și zvelt, și totodată
frumos cum nu se mai află I " Dar un străin cu privirea obiectivă
n-ar fi avut de unde ști cît de tînăr și de crud era Wakefield, deși
sănătatea lui nu mai era atît ele delicată ca altădată.
Ajunseră pe o porțiune de teren acoperită cu iarbă grasa, pe
deasupra căreia tremura umbra ca o dantelă a mestecenilor cu
tulpinile argintii. Renny mîna și-l apucă pe Wakefield de braț, apoi
se opri:
— Iți mai aduci aminte?
Wakefield se uită la el, fără să înțeleagă.
— Ce să-mi aduc aminte?
—■ De ziua în care mi-ai citit poemul pe care l-ai sc rîs... Asta
s-a întîmplat exact în acest loc. Sînt aproape doi ani de-atunci.
Wakefield se simți mulțumit.
— Tu îți mai aduci aminte? Eu am uitat cu toiul... \m uitat chiar
și poemul pe care l-am scris...
— Pentru asta nu pot dccît să-i mulțumesc lui Dumnezeu! Mă
temeam sa nu devii și tu un fel de Eden. Ac cai toate simptomele...
A fost numai o faza trecătoare. Acum nu mă mai preocupă așa
ceva...
În privirile fratelui sau mai în vîrstă sclipi o lumina de aprobare.
Wakefield o observă imediat și-și spuse că acesti e momentul
căutat;
— Școala dă un banchet în cinstea profesorului Ralston, începu
el, și un fel de serală. Va trebui să contribui și eu cu ceva. Și cred
c-o sa am nevoie și de-un smoking... Sînt cel mai înalt băiat din
școală și m-aș simți extrem de slînjenit daca aș fi obligat să mă duc
îmbrăcat în haine de stradă... La ultima serată la care am fost,
m-am simțit caracihios și cred că am și tost în realitate...
AT fi fost imposibil să-ți Închipui despre el c-ar putea arăta
caraghios, văzîndu-1 oprit aici, In lumina soarelui, tot atît de drept
și de zvelt ca și tulpinile acestor mesteceni cu scoarța argintie—
Renny ii răspunse s
— În dulapul din camera de la mansardă e un smoking rămas
de la Eden, Cred că ți s-ar potrivi perfect. Ești la fel de înalt ca și el
pe vremea aceea.
Wakefield se uită la fratele său și păru înspăimîntat
— Smokingul ăla ponosiți? Dacă l-aș îmbrăca, aș arăta ca o
sperietoare! Adu-ți aminte că pînă și Finch a refuzat să-1 îmbrace.
— Finch nu putea să-l îmbrace. El are brațele prea lungi. Cred
însă că ție ți-ar veni perfect La nevoie, l-am putea da unui croitor
să-l modifice puțin.
Wakefield se uită în altă parte.
— Bine, Renny, — începu el, și în glasul său se simțea un fel de
demnitate jignită — nu voi merge la serată... N-aș putea spune
că-mi pare rău, dar mi-ar părea mult mai rău dacă m-aș face de
rîsul celorlalți băieți.
Renny îl urmă în lungul potecii și zîmbi, gîndindu-se la metodele
pe care le întrebuințează pentru a obține ceea ce dorește și la felul
său de a vorbi, care îi era atît de specific. Cît de deosebit era
băiatul acesta față de ce fuseseră ceilalți frați ai săi, pe vremea cînd
erau de vîrsta lui! într-o situație similară, Finch s-ar fi supus
imediat și ar fi fost în stare să îmbrace orice, fără să mai stăruiască.
Piers ar fi rămas îmbufnat. Eden ar fi început să discute cu toată
aprinderea! Dar, la urma urmelor, nu-i chiar un lucru de nimic să
vezi că Wakefield a ajuns la vîrsta cînd își dorește un smoking!
Avusese de multe ori momente cînd se îndoise de această
eventualitate. În același timp, bănuise despre el că va deveni un
tînăr extravagant. Banii i se scurgeau printre degete ca apa. Ce
păcat c-a ajuns la vîrsta asta tocmai acum cînd el are atît de puțini
bani! Băiatul ăsta fusese predestinat să ducă o viață ușoară și
strălucitoare. Se pomeni că-i răspunde cu un fel de părere de rău:
— Cred c-o să pot face sacrificiul ăsta... Dar tocmai a- cum banii
au devenit la Jalna o raritate. Poate c-ar fi mai bme, chiar, să-ți
spun adevărul: în clipa asta n-am nici un ban!
Wakefield îi răspunse lără să se uite la el:
— Piers n-are decît să mai aștepte.
— El așteaptă...
— Să continue să aștepte! De fapt, nici n-ar trebui să-ți pună la
socoteală nutrețul.
— In cazul ăsta, din ce crezi c-ar putea trăi?
— Cu ajutorul tău... cum fac toți ceilalți...
Renny începu să rîdă în hohote, dar se stăpîni numai- decît.
— Ascultă, Wake, zise el, încercînd să pară sever, mi se pare că
ai început să crești prea repede.
— Cu toate astea, stărui băiatul, să știi că mie nu-mi face nici o
plăcere să-1 văd pe Piers că se grozăvește și se landă cît de bine
reușește ei să exploateze proprietatea, cînd în realitate, el, soția și
cei doi copii ai lui trăiesc la Jalna pe spinarea ta, fără să plătească
nimic.
— Tu nu înțelegi situația! ripostă fratele său mai mare, pe un
ton aproape nemulțumit. Piers îmi e, în multe privințe, de mare
folos.
Cura ar fi putut Wakefield să-i înțeleagă nevoia funciară de a ști
toată familia reunită sub acoperișul aceleiași case și mîndria lui de
șef de trib de a vedea vechea lor reședință întotdeauna plină!
— De, îmi face plăcere să te aud spunînd că Piers îți e de folos,
răspunse Wakefield, binevoitor Si ți mulțumesc foarte mult pentru
smoking. Cred că-1 vei putea comanda la Fowler chiar și pe credit!
„La Fowler?!? Cel mai scump croitor din oraș! Băiatul ăsta a
început să se întreacă cu gluma..."
— Da. cred că voi putea...
■— Și să nu uiți de partea mea de contribuție la serbare și de
darul pe care va trebui să-l facem profesorului!
. f im '
Trecură printr-o livadă, ieșiră pe o poartă și ajunseră în șosea.
Drumul era pustiu și nu departe văzură gardul de nuiele vopsit în
alb al crescătoriei de vulpi.
In cei doi ani și jumătate de cînd soțul ei murise Clara Lebiaux
avusese de luptat pentru a putea menține crescătoria. Dar,
cum-ne-cum, datorită și ajutorului primit de ia Renny, amănunt
pe care-1 păstrau în cel mai mare secret — reușise să evite
dezastrul. Reușise, de asemenea, să facă dm crescătoria de păsări
alăturată o buna afacere; dar pentru asta era nevoită să se scoale
în fiecare dimineață foarte devreme.
LL
Cînd cei doi frați apărură în fața porții, ea și Paulina se aflau în
apropierea uneia dintre ferestrele bucătăriei. Paulina se întoarse
spre ea și-i spuse repede:
— Haide să nu ne găsească în bucătărie, căci altfel o sa-și
închipuie că locuim numai în încăperea asta. Ultima dală cînd a
trecut Renny pe la noi ne-a găsit spălînd vasele.
Clara Lebraux începu sa rîdă |
— Cred că pentru mine e inutil să mă mai schimb cînd vine el pe
la noi... S-au împlinit mai bine de trei ani de cînd mă vede de
fiecare dată în felul acesta prea puțin favorabil, răspunse ea, și
glasul păru că-i vibrează de o stranie mulțumire, cînd adăugă i
despre oamenii căsătoriți se spune că nu se uită la nici o altă
femeie în afară de soțiile lor...
—* Oare de ce nu sună la intrare?
— Au luat-o pe partea cealaltă, ca să vadă vulpile.
 — Mamă, ce zici, să nu dau fuga Ia etaj și să-mi schimb rochia?
Asta cu care sînt îmbrăcată acum e grozav de scurtă...
— Da, schimbă-ți-o... Îmi face plăcere să te văd frumos
îmbrăcată...
Cînd dădu să iasă din cameră, Paulina păru că ezită i
— E greu să te gîndești la el ca la un bărbat căsătorit, nu-i așa?
Pe soția lui o vedem atît de rar!...
Și cu toate astea, e căsătorit în toată regula! ripostă Clara
Lebraux. Apoi se apropie repede de plită și, deschizînd cuptorul,
scoase o tavă plină cu franzeluțe, pe care le pusese la copt: le privi
cu atenție și apoi băgă tava înapoi, închi- zînd ușa cuptorului cu
putere.
Îndată după ce Paulina urcă la etaj, soneria de la intrare se auzi
zbîmiind. Clara își șterse mîinile cu o cîrpă ponosita de bucătărie și
se îndreptă spre ușă. Cînd ajunse în vestibul, se examina repede în
oglindă; părul ei spălăcit, care avusese cîndva culoarea cînepei,
începuse să se întunece și era nepieptănat; pe obraz avea urme de
făină, dar cu toate acestea nu se sinchisi și deschise ușa.
Ea și Renny se salutară cordial, dar Wakefield rămase nemișcat
și sfios. Părea că e conștient de noua lui înfățișare acum, cînd era
aproape un bărbat.
— Unde e Paulina? întrebă Renny, după ce intrară în salonul
destul de confortabil, deși mobilierul părea foarte uzat.
— La etaj. Vine imediat...
— Ce face vulpea bolnavă?
-— S-a vindecai, dar am avui multă bătaie de cap cu ea.
Celelalte vulpi i-au mîncal aproape de tot un picior. Cînd sînt
întarîtate, nu mai poți răzbi cu ele... Dar Paulina nu-și pierde
niciodată răbdarea, ceea ce nu s-ar putea spune și despre mine.
Uneori îmi vine sa le dau drumul și să deschid totodată și cotețele
păsărilor, ca sa provoc un masacru general...
Ochii lui Wakefield străluciră i
— Dacă o să se întîmple vreodată să ajungeți la soluția asta, vă
rog să-mi dați și mie de știre... Mi-ar face o plăcere grozavă să văd și
eu un asemenea masacru!
Cu totul pe neașteptate, Clara se întoarse spre Renny și-l
întrebă cu glas schimbat i
— Ai auzit... Dar evident, nu se poate să nu fi auzit... despre
apropiata tăiere a copacilor?
Renny întoarse repede capul spre ea și întrebă răstit i
— Copacii cui?
— Ai tuturor! E vorba să lărgească șoseaua... Cotitura aceea
care e în apropiere de Jalna, va fi îndreptată... Mi-am închipuit că
nu se poate ca dumneata să nu știi despre afacerea asta, de vreme
ce proprietatea dumitale va avea cel mai mult de suferit de pe
urma acestei inițiative.
Se uită la ea înspăimîntat. Părea incapabil să înțeleagă vorbele
ei. Wakefield începu să se frămînte pe loc, ca si cînd nu s-ar fi
simțit în largul lui. E] auzise despre afacerea asta, la fel ca și Piers.
Dar nu suflaseră nici unul nici o vorbă! Prevedeau că Renny va
face un scandal enorm și cei mai în vîrsta din casă se vor speria.
Clara îi mai spuse o data:
— Vor să lărgească șoseaua! Stejarii aceia uriași se nimeresc să
fie chiar pe traseul proiectat. Intenția Direcției Drumurilor este să
creeze o posibilitate de circulație mai sigură pentru automobile. Se
spune că acea cotitură ar fi primejdioasă... Inițiativa este a
guvernului, prin urmare va trebui să ne împăcăm cum vom putea
mai bine cu noua situație... Paulina e profund mîhnită din pricina
crîngului nostru de cedri, pe care de-aici înainte nu îl vom mai
avea, căci va fi și el tăiat.
Abia acum începu să-și dea seama de gravitatea vorbelor ei.
— Cînd ai aflat despre afacerea asta? întrebă Renny.
— Abia ieri!
Renny se întoarse spre Wakefield i
— Dar tu?
Băiatul îi răspunse cu glasul stins •
Acum două zile...
— Piers știe ceva?
 Wakefield dădu din cap.
Renny începu să rîdă cu amărăciune.
— Pe cinstea mea, să știți că-mi face mare plăcere povestea asta!
E nemaipomenit! Șoseaua va fi lărgită... Proprietatea mea va avea
de suferit... Și toată lumea este informata... afară de mine!
— Am bănuit amîndoi că vei afla destul de curînd, în- gînă
tînărul Wakefield.
— Ei bine, acum am aflat... Dar nu voi admite așa ceva! După
cite știu eu, contribuabilii interesați n-au fost consultați de
nimeni.
— Dimpotrivă. Au tost. In timp ce tu erai la Montreal.
Renny rînji sinistru:
— Vasăzică așa... Au pîndit ocazia cînd nu-i puteam împiedica...
Ticăloșii! Ei bine, așa ceva nu se poale... Eu nu voi admite! Copacii
aceia sînt acolo de pe vremea... Se pori și înghiți în sec, apoi
văzînd-o pe Paulina care cobora scara, se ridică în picioare.
Cînd intră în cameră, ochii fetei erau ațintiți spre el.
— Tocmai mi-au spus despre ce se va întîmpla cu copacii, zise
Renny.
— O, am prevăzut eu că dumneata te vei necăji din pricina asta.
Nu s-ar putea să intervii?
— Să intervin? Aș vrea și eu să-l văd pe cel care A a îndrăzni să
se atingă de copacii mei!
Wakefield începu să vorbească pe un ton ponderat și categoric:
- La urma urmelor, sintem obligați să ținem seama de interesul
comunității. Trebuie să recunoaștem că pentru circulația
automobilelor șoseaua e prea strimta.
— In cazul ăsta, n-au decît să nu treacă pe aici cu automobilele
lor!
— Si cotitura e primejdioasă! Tu, Renny, ai uitat probabil că
exact în cotitura asta l-ai lovit cu propria ta mașină pe bătrînul
Noah Bins.
— N-a fost rănit '
— Da, dar îl puteai ucide...
 — Ar fi fost mult mai bine •
—■ Dacă vorbești în felul ăsta, atunci mei un fel de argument
n-o să te poată convinge de necesita'oa acestor lucrări...
— Ia ascîiltă, zbieră Renny cu glas sălbatic, tu ai fi de acord ca
acești copaci să fie tăiați?
— Nicidecum, dar dacă majoritatea celor interesați vor fi de
acord, cred că nu vom avea ce face și va trebui să ne supunem,
nu-i așa?
Clara Lebraux interveni .
— Eu cred că situația asta se datorește, probabil, unei
intervenții făcute la Ministerul Comunicațiilor, care s-a văzut
obligat să cedeze stăruințelor unor oameni interesați.
— Dar va avea de-a face și cu mine! răcni Renny. Copacii aceia
erau bătrîni încă pe vremea cînd bunica s-a stabilit în această
regiune. Ea și bunicul i-au păstrat cu cea mai mare grijă și i-au
apărat. In țara aceasta n-au mai ramas decît foarte puține regiuni
pitorești. Pînă acum nu s-a întîmplat niciodată ca un străin să
viziteze Jalna, fără să admire acești copaci!
— Știu, încuviință Wakefield, dar noi avem sute de copaci ca
aceștia, și aproape tot atît de frumoși.
— Exact ț Ai făcut foarte bine c-ai întrebuințat cuvîntul
„aproape", căci în realitate n-avem nici un copac care s-ar putea
compara cu ei...
— Ne vor plăti o despăgubire...
— Eu n-am nevoie de banii lor împuțiți!
Clara Lebraux și Wakefield se uitară unul la' altul.
Paulina se apropie de Renny și întinse mîna spre brațul lui.
— Am fost convinsă ca această împrejurare o să te impresioneze
la fel ca pe mine, declară ea.
Renny îi strînse mîna pe brațul său.
— O să Je zvîrlim în obraz despăgubirea pe care vor să ne-o
ofere! zise el, și trăsăturile i se destinseră cînd se uită în ochii fetei.
Niciodată nu reușise să-și dea seama de culoarea ochilor ei, dar
știa că sînt adînci și frumoși, și că pleoapele ei au un desen straniu.
 Paulina ar fi vrut să se alăture de el, deși nu se simțea în stare să
suporte această apropiere. I se părea că temperamentul ei rece nu
poate rezista la pojarul din adîncul ființei lui. Pe tatăl ei îl iubise cu
toată puterea sufletului ei de copil duios. Tatăl ei îl iubise pe
Renny Whiteoak, prin urmare sentimentele ei față de Renny
trebuie să fie o moștenire sacră, rămasă de la fatal ei. Se dcparta
de el și se opri lingă Wakefield.
Dogoarea prezenței lui era blinda, și în apropierea lui se simțea
mai întărită. Totuși, și el avea ceva care o în- spăimînta. Părea că
stă mereu la pîndă, deși încerca să-și ascundă cu toată grija
această atitudine...
Cînd cei doi frați o apucară din nou de-a lungul potecii pe care
veniseră, Renny începu să yorbească despre copaci, despre
frumusețea drumului pe care-1 mărgineau și despre jignirea pe
care i-ar aduce-o lui daca s-ar cere să se retragă hotarele Jalnei fie
și cu un metru față de locul în care se aflau ele acum. Ii vorbi
despre drumurile cotite din Anglia și nu vru să intre în casă înainte
de a se duce pînă ia marginea livezii, care se afla dincolo de
pajiștea din apropierea casei, pentru a se convinge că stejarii lui
erau intacți. Își scoase pălăria din cap, ca și cînd ar fi vrut sa-i
salute. Se opri sub bogăția de frunze cu care vara împodobise
crengile vînjoase și, lăsîndu-și capul pe spate, ochii lui căprui și
strălucitori se îndreptară spre vîrfurile luminate de soare ale
copacilor săi, ca și cînd ar fi încercat să-i învăluie în dragostea lui
pătimașă și să-i apere.
Il
)
Prima zi călduroasă de.vară începuse și timpul era foarte plăcut.
Frunzele -, tinere, lucioase și netede', ca de cară, irizau scăldate în
lumină. Fiecare firicel de iarbă era îndreptat în sus, palpitînd de
viață nouă, de parcă voia sli-ți spună: „Noi toți la un loc formam
pajiștea dimprejurul casei!“ Bobocii florilor, care înainte cu Cîleva
zile începuseră să se deschidă cu sfială, își desfăcura de astă dată
petalele ca niște brațe întinse, spre a-ți ura „bun venit!" Pămîntul,
care pînă acum fusese încălzit numai la suprafața, începuse să
simtă din ce în ce mai adînc, dogoarea soarelui. Jock, cii- nele
ciobănesc cu coadă scurtă, părăsi peronul casei unde se prăjise
pînă alunei la soare și-și întinse trupul cu blana zbirlită la umbra
unui brad rușinos.
Chiar și vechea casă batrîneasca parca că absoarbe cu lăcomie
căldura plăcută care-o învăluia. Pereții ei, plesniți din pricina
gerurilor cumplite și a vînturilor înghețate de miazănoapte, păreau
acum trandafirii. Porumbeii gîngureau mulțumiți, plimbîndu-se în
lungul streșinei înfierbîntate de soare. Ferestrele, din spatele
cărora, vreme de șaptezeci și cinci de ani, se uitase de atîlea ori
bătrina Adelina — centrul oricărei activități a familiei cîtă vreme
trăise ea — străluceau acum mulțumite. O destrămare albastră de
turn, scăpată din coșul vetrei de la bucătărie, tremura pe deasupra
acoperișului întocmai ca o aureolă.
In fața casei, pe o porțiune de alee pietruită, Ernest Whiteoak
stătea gșezat într-un fotoliu, cu o mulțime de perne clădite la spate,
astfel îneît trupul lui delicat să se poată bucura din plin de această
zi luminoasă. Cu două luni în urmă se îmbolnăvise grav de gripă și
acum se afla intr-o plăcută stare de convalescență prelungită.
Ii făcea plăcere sa se oprească dimineața in pragul ușii la intrare
și să-l urmărească pe Wragge, nucul londonez care în timpul
războiului fusese ordonanța lui Renny, cum scoate pentru el
fotoliul greu din casă, uimat de aproape de slujitoarea care-i
aducea pernele; totodată, urmărea cum fratele său Nicholas își
alegea un loc ferii, ca după puțină
« vreme sa-1 urmeze și el sprijinit în bastonul cu miner de fil- deș
care fusese odinioară al mamei lor.
Trecuse un ceas și douăzeci de minute de cînd se instalase aici.
Încă douăzeci de minute și va fi unu.., adică ora de masă. Ii era
foame și digestia lui era mai bună decît fusese mai înainte. Se
gîndea încîntat la mîncarea caldă care-1 aștepta și la lungul somn
tihnit de după-amiază, în patul pufos din camera sa. Din pricina
căldurii plăcute, se simțea de pe acum toropit de somn, și tremurai
razelor de soare în părul luminos al soției lui Renny, care se
așezase în apropierea lui, îl făcea să clipească din ochi de plăcere.
Ea începuse să-i potrivească unghiile, obligație pe care și-o
asumase atunci cînd el se îmbolnăvise și cînd, din pricina
temperaturii, îi tremurau mîinile. Acum ar fi putut să-și taie și
singur unghiile, dar într-una din zile, cînd fratele său, Nicholas,
făcuse aluzie la această eventualitate, îi răspunsese nemulțumit:
— Cred că ție puțin ți-ar păsa dacă mi-aș tăia vîrfurile degetelor!
De obicei, Alayne se achita cu plăcere de orice însărcinare pe
care și-o asuma. Fiecare tăietură de forfecuță urma întocmai curba
de la rădăcina unghiei. Își adusese din casă trusa de manichiură,
iar acum începuse să-i Instruiască unghiile cu pila de unghii.
Privirile lui Ernest se concentraseră cu tot interesul pe propriile
sale unghii și nici nu mai baga de seamă forma frumoasă a mîinilor
ei și nici părul ei at it de lucitor.
Tolănit într-un fotoliu adînc de trestie, Nicholas se uita la oi, și
în privirile ochilor lui ascunși sub sprîncenele stufoase sclipeau
luciri ironice. Bătrînul Ernest, gîndea ei, nu este altceva decît un
copil răsfățat, iar boala de care a suferi* l-a făcut și mai grijuliu
față de propria sa persoană. Dac i mama ar fi fost în viață, l-ar lua
numaidecît în primire,.. Parcă o și aude protestînd: „Mă băiete, nu
te purta ca un caraghios!" Ea îi zicea mereu „băiete", deși vara
aceasta Ernest va împlini șaptezeci și opt de ani. La urma urmelor,
era plăcut să-1 vezi din nou pus pe picioare, după spaima prin
care trecuseră datorită tusei, temperaturii, junghiurilor și
durerilor care-1 chinuiseră... Arăta destul de bine pentru a mai
putea trăi zece ani, sau chiar și mai mult...
Dimpotrivă, Alayne, își zise el, arată mult îmbătrînită de la
nașterea fetiței, deși acum pare ceva mai mult decî* o ființă
încîntătoare >. este o femeie matură, care a învățat ceva de la viață,
iar trăsăturile obrazului ei te fac să le întrebi cu interes ce s-o fi
ascunzînd dincolo de ele. În realitate, ea îl iubește pe Renny; asta
se poate vedea fără nici o greutate, iar acest amănunt nu-i un
lucru de nimic pentru o femeie ca ea, mai ales că pare mereu
nemulțumită de propriile ei simțăminte. Din ziua în care a venit
pentru prima oară la Jalna, ca soție a lui Eden, a trecut prin multe
încercări.
— Am terminat, zise Alayne, și dădu drumul mîinii lui Ernest.
Vreme de cîteva zile, nu vei mai avea nevoie d mine.
— Cred că data viitoare va fi în stare să-și îngrijească și singur
mîinile, zise Nicholas.
— Încep să mă refac încetul cu încetul, răspunse Ernest cu glas
blînd.
— Eu văd că arăți ca un laur, răspunse fratele său.
— Ti-ai adus oul bătut? întrebă Alayne.
— Da, mulțumesc 1
— Și-acum va avea ocazia să se îndoape cu mîncare caldă,
adăugă Nicholas, în bătaie de joc.
Alayne se uită la el cu o ambră de reproș, dar glasul ei păru
înduioșat cînd îi răspunse:
—- Va trebui să-l punem din nou pe picioare, și hrana bună este
cel mai complet medicament... zise ea.
Un glas de contralto se auzi strigînd din pragul-casei:
— Renny e pe-acolo? 11 cheamă cineva la telefon.
Se întoarseră toți trei și o văzură pe lady Buckley, sora lui
Nicholas și a lui Ernest, înaltă și distinsă cu trupul drept, cu bucla
în stilul reginei Alexandra, ce-i atîrna pe frunte încă neagră și
lucitoare, deși împlinise optzeci și unu de am. Era o zi caldă, dar ea
era îmbrăcată într-o rochie de 'ină de culoare cafeniu-închis, cy o
panglică de catifea Ia poale, care nu se armoniza deloc cu culoarea
obrazului ei. Ținea și astăzi fruntea sus, bărbia retrasă, ochii mari
deschiși și avea aceeași atitudine de femeie jignită, în timp ce
obrajii scofîlciți imprimau gurii un desen neobișnuit, care-i dădea
un aer de resemnare. Avusese multă bătaie de cap cu fratele
Ernest, și spaima prin care trecuse îi lăsase urme în trăsăturile
feței. Venise din Anglia în luna martie pentru a fi aproape de fratele
ei, înfruntase apele răscolite ale oceanului și suportase oboseala
lungului drum făcut cu trenul. Se simți mulțumită văzînd grupul
lor așezat la soare și pe Ernest intre ei, cu obrazul ușor îmbujorat.
— Nu l-am mat văzut de azi-dnnineață, răspunse Alayne. Voi
răspunde eu la telefon, mătușa Augusta,
Intră repede în casă, și lady Buckley se apropie de frații ei.
Ce nc-am face noi fără Alayne! exclamă ea cu glas adine. Mi arn
pus toata nădejdea în ea.
Și eu la fel — adăugă Ernest. E o femeie atît de înțelegătoare și
atit de atenta cu fiecare dintre noi!...
Cred ca Renny trebuie să fie la crescătoria de vulpi, spuse
Nicholas, și se uită malițios la fratele său.
Așa cred și eu. Prietenia dintre ei mai stăruie și a- curn deși e
destul de limpede că Alayne n-o poate s-ifed pe doamna Lebraux.
Nici mie nu mi-e simpatică, declară Augusta. Nu mi a fost
simpatica chiar din clipa în care am văzut-o. Mi-a făcut impresia
că nu are nimic feminin în ea.
Probabil că tocmai amănuntul acesta îl atrage pe Renny spre ea,
spuse Nicholas.
Nici pomeneală! Un bărbat excesiv de viril, cum este Renny, nu
se poate interesa decît de o femeie a căr?i tern mi late este evidenta.
N-ai decît să te uiți la Alayne și le v< i convinge...
— Eu m-ani qindil la puterea de seducție, nu la dragoste, riposta
Nicholas nemulțumit.
—- El ține foarte mult la mica Paulina, adăugă Ernest, iar fetița
aceasta s-a obișnuit cu el îndată după moartea tatălui ei.
In slirșil, iată că a aparul „Creastă roșie" in persoană. Ia sa-1
întrebăm ce se ascunde în inima lui.
Renny apăruse la capătul aleii, însoțit de Wakefield și, cu fiecare
pas pe care-1 făcea spre ei, se vedea tot mai limpede că este
tulburat de indignare. Imediat ce ajunse destul de aproape pentru
a putea fi auzit, strigă:
— Îmi închipui că toți trei ați aflat!
Cei trei oameni în vîrstă se uitară la el, fără sa știe Ce să-i
răspundă, dar, cu toată nemulțumirea lui de-acum, era evidentă
asemănarea dintre ei, o asemănare care nu se reducea numai la
trăsături și ținută, ci părea cu mult mai profundă. Ii auzi
răspunzirid toți trei, într-un singur glas ț
— Ce să aflăm?
— Despre copaci! Dobitocii aia de la Casa Pădurilor sau
Ministerul lucrărilor Publice au de gînd să-i căsăpească I Mi-am
închipuit ca în afara de mine, țoala unica este informata despre
ceea ce s-a pus la cale.
Augusta se uită la el într-un mod semnificativ; emoția aceasta
nu-i face bine deloc lui Ernest!... dai Renny nu dădu atenție privirii
ei și continuă cu glas metalic:
— Au intenția să lărgească șoseaua și să mai ia cîțiva metri din
proprietatea Jalna — cred că înțelegeți ce înseamnă asta! — adică
să taie stejarii... și toate acestea pentru a „îndrepta o cotitură
primejdioasa"... Sfinte Atotputernice, mi-ar face plăcere să-i am
acum în fața mea, ca să le croiesc eu o „cotitură" pe spinare, sa mă
țină minte.
Exact în momentul în care rostea aceste cuvinte, Alayne ieși din
casă. Pe fața ei trecu o umbră și-și încleșta dinții, \ăzîndu-l
într-una din dispozițiile pe care ea nu le putea suporta: violența lui
zgomotoasă., îi venise destul de greu să suporte aceste violențe la
bunica lui, dar ea era o femeie bai rină; la un bărbat însă, mai ales
cînd bărbatul acela era soțul ei... Din ziua căsătoriei lor, îl
comparase de sute de ori cu tatăl ei. și de fiecare dală comparația
ieșise în detrimentul lui. Își dădea seama că este o prostie din
partea ei să-i compare pe unul cu celalalt, deoarece tatăl ei fusese
un profesor cu fire blajina din Noua Anglie, tar soțul ei era un
crescător de cai — un nobil rural — dar cu toate acestea numai un
crescător de cai, un tovarăș al rîndașilor și al oamenilor grosolani
care au de-a lace cu caii... Pe tatăl ei, îl adorase și își dădea seama
că ar fi spus despre Renny cel mult că este „nedelicat". Pe Renny îl
iubea cu toată patima ce clocotea în ființa ei, și cu țoale acestea se
apropia de el cu o umbră de dezaprobare zugrăvită pe obraz. El
constată numaidecît indispoziția ei, și ochii lui, care încercaseră
să-î întîlnească privirea, sp feriră într-o parte. Totuși, mai repetă o
dată fraza pe care o rostise cu puțin înainte.
Eu cred că nu vor îndrăzni £a se atingă de copacii noștri,
declară Augusta cu glas adînc.
— Cum se poate?... Cine a mai auzit așa ceva!? exclamă Ernest.
Ar fi îngrozitor... Cred că trebuie sa fie nebuni!
— Asta le-ar pune capac la toate, murmură Nicholas
nemulțumit. Voi încerca chiar eu să vorbesc cu ministrul
comunicațiilor.
— Vom merge cu toții! continua Renny. Vei veni și iu, mătușă!
Aici ai și tu o vorbă de spus! Vom merge cu toții!
Se uită mîndru la cei mai vîrstnici dintre membrii familiei și
păru convins de importanța pe care o reprezintă personalitatea lor.
Apoi, dintr-o dată, se simți înveselit și începu să rîdă, trecîndu-și
degetele prin părul de pe creștet și răscolindu-1 ca pe o creastă.
— Îmi vine să le plîng de milă c-au îndrăznit să provoace
nemulțumirea noastră, declară el cu toată convingerea.
Cei doi unchi și mătușa începură să discute pe un ton ridicat
această problemă. Își aduseră aminte de cazuri din tiecut, unele
dintre ele întîmplate cu șaizeci de ani în urmă, cînd comunitatea
încercase să-și impună voința față de cei din familia Whiteoak, dar
fără să reușească. Și cu toate a- cestea, în împrejurimi, și chiar în
întreaga provincie, n-ar fi putut găsi o singură familie care să fie
respectată ca a lor.
Discuția aceasta îi încălzi și păreau că se simt mai tineri decît
erau în realitate. Nicholas se ridică din fotoliu și începu să se
plimbe de colo pînă colo prin fața casei, uitîn- du-se din cînd în
cînd la ea, ca și cînd ar fi așteptat să fie aprobat. Piciorul atins de
gută și-l mișca fără nici un fel de efort.
Ernest se întinse cît era de lung în fotoliu. Își încrucișă brațele
pe piept, își dilată nările și se uită provocator la ceilalți:
— Slavă Domnului, declară el, că mă simt destul de întremat
pentru a vă putea însoți și eu. Vom spune ceva a- dunăturii
acesteia de vandali, ca să ne țină minte.
Augusta părea mai jignită decît oricînd. Își retiase bărbia pe care
luceau cîteva fire aspre de păr și ochii îi scăpărau de emoție, cînd
declară:
— Maman și papa s-au plimbat pe sub crengile acestor copaci,
ca tineri căsătoriți, pe vremea cînd eu eram încă în fașă. Exact la
această cotitură trăsura lor s-a ciocnit cu a domnului Pinck
și-bătrînul s-a ales cu un picior rupt.
— Eu cred, declară Alayne, care coborîse treptele de la intrare,
că tocmai acest amănunt dovedește cît de primejdioasă este curba
aceasta.
— Nu este deloc așa, ripostă Augusta. Domnul Pinck era un
bătrîn năuc. Nu era în stare să danseze nici măcar un cadril, fără
să se lovească de cineva.
— Pe vr'emea cînd eram eu copil, mă plimbau cu căruciorul în
lungul acestei cotituri, pe sub crengile stejarilor. declară Wakefield
solemn. Prima problemă pe care i .-am pus-o în viață, a fost să
ghicesc ce grosime ar putea să aibă trunchiurile lor. Cele mai
vechi...
Q privire a lui Renny îl determină să se oprească.
— Pînă și Wakefield, adăugă Augusta, se simte impresionat.
— Da, încuviință Ernest, și nu e deloc de mirare, deoarece în
ziua nașterii sale, cînd maică-sa trăgea să moară, o furtună
puternică a smuls din rădăcini unul dintre cei mai frumoși stejari
și l-a aruncat de-a curmezișul șoselei.
—: In sfîrșit, ce să ne mai facem sînge rău din pricina acestor
copaci, declară Renny. Vom merge la cei care au născocit acest
proiect și-i vom determina să renunțe la e^
Din interiorul casei se auzi chemarea gongului. Nicholas o luă
pe soră-sa la braț, iar Renny și Alayne îi urmară îndeaproape. Cînd
ajunseră în hol, îl apucă de mîneca hainei și, oprindu-1 în loc se
uită la el, în parte provocatoare, în parte cu reproș.
— Știi ca astăzi nici nu m-ai sărutat!
— Mi se pare că astăzi te întîlnesc acum pentru prima dată.
— Cine-i de vină?
— In orice caz nu eu. Știam că noaptea trecută n-ai putut dormi
din pricina fetiței și tocmai de aceea azi-dimineată am ieșit fără să
ie mai trezesc. Imediat după ce am prînzit, am coborît la grajduri,
unde aveam treabă.
— Procedeul acesta cred că nu e nou nu-i așa?
Își dădu numaidecît seama de ironia cuvintelor ei și se simți
jignit de aluzia pe care o făcea la caii săi, așa că-i răspunse:
— Mi-ar plăcea să știu unde am fi noi acum daca n-am avea caii
aceștia. *
— Uneori îmi vine să cred că am fi mult mai mulțumiți,
răspunse ea.
— Nu mă aștept cîtuși de puțin ca tu să înțelegi situația reală, și
smucindu-se din mîna ei, o apucă spre ușa sufrageriei, de unde
venea un ispititor miros de tocană de pui și se auzea murmur
neîntrerupt de glasuri.
.Se întinse după el și-l apucă din nou de braț •
— Renny, știi foarte bine că ești nedrept. Eu sînt de acord cu tot
ceea ce faci tu, dar îmi vine foarte greu să-ți cer să mă săruți.
Se întoarse din nou și se apropie de ea, apoi o săruta, dar in
sărutul acesta nu fu cu nimic mai multă duioșie decît ar fi fost
dacă ar fi mușcat-o. Alayne îl împinse ușor spre ușa sufrageriei și-i
spuse rîzînd:
— Te rog, du-te și mănînca. Nu te mai gindi la mine Obrazul i se
înroși de nemulțumire.
Îi ținu scaunul, ca să se așeze și-l împinse sub ea, mai mult cu
violență, decît din politețe, apoi se așeză pe scaunul sau clin capul
mesei. Wragge se uită la ei cu coada ochiului și pe obrazul lui
flutură o umbră de înțelegere și părere de rău. Alayne se simți
nemulțumită de această mină a lui, dar mai mult decît orice o
nemulțumi felul în care se aplecă spre Renny, ca să-i spună ceva
în șoaptă și cu un fel de compătimire in glas. II auzi munnurînd:
„copacii aceia bătrîni și frumoși" și „am prevăzut, domnule, cît veți
fi dumneavoastră de nemulțumit".
Renny începuse să le pună celor prezenți, pe farfurii, porții de
tocană de pui și găluști, făcînd mișcări repezi și alegînd fiecăruia
bucățica preferată. O bucată de carne albă și o aripioară pentru
fiecare dintre femei, numai o bucată de piept pentru Ernest, o
bucată de carne albă și o fărîmă de carne în formă do scoică din
spate, pentru Wakefield ,- o pulpă pentru Nicholas, care prefera
carnea de culoare mai închisă, un picior de ros pentru Mooey, iar
restul, împresurat de o grămadă de găluști, era pentru sine și
pentru Piers. Ochii tuturor erau îndreptați spre el. Dacă s-ar fi
întimplat sa facă o greșeală cît de mică în timpul acestui ritual,
prestigiul său de cap al familiei, pe care și-l cîștigase cu multă
trudă, ar fi avut de suferit și solidaritatea dintre membrii familiei la
masa comună s-ar fi resimțit și ea.
De o parte a mesei era așezată Augusta, între cei doi frați ai ci.
De cealaltă era Piers, soția sa și Wakefield. Între Piers și Renny era
micul Maurice care acum împlinise șase ani și-și aduna cu lingura
sosul din farfurie, fără să se ocupe de ceilalți
Ochii albaștri ai lui Piers se îndreptau pe furiș spre Renny și-l
cercetau curioși. Se întreba, pînă unde se va lăsa tîrît de rec olta
pricinuită de soarta copacilor, și in cazul în care autoritățile se vor
dovedi refractare față de străduințele lui, ce holărîre va lua? în
realitate el însuși se simțea rnîh- nit din cauza lor și se gîndea cu
părere de rău la aspectul pitoresc al cotiturii din șosea; dar, la
urma urmei, omul trebuie să țină pas cu vremea în care trăiește, or
vremea alerga acum cu automobilul.. Ridica fruntea și-1 întreba
cu glasul calm:
— Ce ai de gind să faci, în razul hai sa zicem, ca nu se vor lăsa
convinși?
Renny băgă în gură o gălușca și se uita mirat la Piers. Alayne
profită de ocazie ca să-și exprime părerea. Se Strădui să vorbească
liniștit, și fără îndoială că proceduicl în felul acesta, voia să-i dea o
pildă și soțului ei.
— Ce-ar putea face, dragă Piers, decît cei mult sa se plece în fața
hotărîrii luate, așa cum ar face orice gentleman!
Piers murmura ceva tară să-și desprindă privirea de p obrazul
fratelui său.
 Wiagge zîmbi sarcastic, dar încercă să-și ascunda zîm- belul în
dosul degetelor palide pe care și le ridicase la gură, ca să-și
stapînească o tuse forțată.
Renny dădu drumul găluștii pe gît.
— Ce voi face? repetă el. Uite ce voi face! Voi lua arma și voi ieși
în șosea, unde primul foc îl voi trage asupra celui care va îndrăzni
să lovească cu toporul în tulpina u- nuia dintre copacii mei.
Urmă o tăcere adîncă și aceasta păru cu atît mai grea, cu cît toți
cei de la masă încetară să-și mai mestece dumicatul ce-1 aveau în
gură, iar micul Maurice lasă lingura din mîna și se uită mirat și pe
rînd la fețele celor din jurul său.
Nicholas izbucni intr-un hohot adine, și după el se auzi
chicotilul subțire al lui Pheasant. Ernest se înroși ca o flacără.
— Vezi, așa trebuie să vorbească un bărbat, zise el.
— Exact, declară Piers, în cazul cînd țfne numaidecit să intre în
vreo încurcătură.
Nici o încurcătură, riposta Nicholas. Le vom arăta, chiar de la
început, că nu ne vom lăsa intimidați. Sfinte Doamne, cînd mă
gîndesc la stejarii aceștia...
Augusta adăugă:
— Și la șoseaua care odinioară a fost și ea a noastră...
— Și care acum este desfigurată de căsuțele acelea caraghioase
ce s-au clădit în apropierea ei, zise Ernest.
Iar astăzi toată lumea pare că ar vrea să înlăture ce a fosl
odinioară, se amestecă Wakefield.
Augusta ofta adine:
— Lucrurile au început a se schimbe, atît aici cit și în Anglia.
Apoi se uită împrejurul mesei, ca și cînd s-ar fi așteptat să-i vadă
mirați de cuvintele pe care le pronunțase.
— S-au schimbat în mai rău decît au fost, interveni tî- năra
Pheasant.
— N-au decît să se schimbe cît poftesc, căci nu mă interesează,
dacă pe mine mă lasă în pace, declară Renny.
Rags care se oprise în pragul sufrageriei, oftă și declară cu
glasul plin de melancolie:
— In ziua în care eu mă voi întoarce la Londra, fără îndoială
acolo totul va avea altă înfățișare.
Lady Buckley ridică privirea și se uită pe deasupra lui. Ocini lui
Alayne se plecară și păru că-și examinează vîrful nasului. Renny
însă îi răspunse mulțumit.
— Sînt convins, Rags, că va avea. Va trebui să plecăm foarte
curînd, ca să ne convingem cum arată orașul.
Terminase cu mîncarea și acum adună în farfurie sosul și
resturile pe care le întinse cățelușei lui Piers.
Piers, care n-o mai văzuse din clipa în care îi făcuse baia și
scăpase din mîinile lui Albă ca zăpada, se uită la ea și exclamă
nemulțumit:
— Unde a fost de s-a murdărit în balul acesta?
— A ieșit la plimbare împreună cu mine.
— N-ar fi trenuit s-o lași să sape la gura vizuinilor. Astăzi
după-amiază vreau s-o duc cu mine în oraș, ca s-o arat cuiva ca-re
ar vrea să aibă un cățeluș de la ea Apo se aplecă și-i luă farfuria pe
care Renny i-o așezase pe parchet • N-are voie să mănînce resturile
de la masă.
Renny, care dădea întotdeauna cîimlor săi leaturile de pe
farfurii, se aplecă și el și-l apucă pe Piers de încheietura mîinii.
— Las-o în pace, zise el, nu vezi că este lihnită de foame?
— Tot așa i-am spus și eu, interveni Pheasant. Nu-i dă niciodată
mîncare să se sature!
— Tu habar n-ai despre ce vorbești, răspunse Piers care se
străduia să ridice fârfuria, dar Renny îl ținea strîns de mină.
— Cred că știu și eu ce înseamnă să fii însărcinată, ripostă
Pheasant.
Toți cei de la masă începură să facă haz pe socoteala lui Piers
care se ridică în picioare, roșu la obraz. Fața de masă dintre el și
fratele său se răsucise și cana cu laptele iui Mooey se răsturnă.
Cățeaua, care de teamă să nu-i ia farfuria cu sosul, începuse s-o
curețe repede cu limba, ridică fruntea și păru bucuroasă de laptele
care începu să se scurgă ca o mană cerească.
— Ia vezi ce-ai tăcut, tîmpitule! strigă Piers fiului său.
— Tu ai răsturnat cana, nu el, riposta Renny și întinse mîna, ca
să îndrepte fața de masă.
Alayne se uită rugătoare la Augusta care începu să protesteze.
— Încetați cu astfel de vorbe, că veți face din copilul ăsta un
băiat prost crescut.
— Pe mine m-ar interesa să știu cînd vom putea pleca să vorbim
cu cei de la biroul care se ocupă de afacerea asta, interveni Ernest.
Sînt obligat să-mi păstrez toată energia pentru această ocazie.
— Imediat ce ne vom ridica de la masă, răspunse Renny care
întinse mîna după rulada cu stafide pe care Wragge o așezase în
fața lui.
Ernest se uită la ea cu lăcomie.
— Unchiule Ernie?
— Probabil că e mai bine să nu mănînc dintr-însa.
— Cred că ți-ar face bine.
— In cazul acesta, dă-mi o bucățică, dar mică de tot.
Farfuriile cu rulada din care se scurge i siropul purpuriu de
stafide începură să alerge împrejurul mesei, ca să se o- prească în
fața fiecăruia dintre ei.
— Mooey, mă pungășiile, am ajuns la tine. Să-ți dau o bucată
mare, sau una mai mică?
— Una mare ’ strigă Mooey și se așeză din nou pe scaun.
— E înspăimîntător cît de prost crescut pare băiatul acesta, oftă
Augusta.
Piers își așeză palma pe creștetul fiului său și-l obligă să aplece
capul. Apoi se întoarse spre Renny.
— Înainte de a pleca de acasă, cred c-ar fi mai bine să te
interesezi dacă ministrul se află în oraș. Poate ar trebui să ceri o
audiență.
Nicholas interveni.
— Nici să nu vă gîndiți. Dacă dați de știre, ar putea să evite
întîlnirea cu noi. Ne-am expune riscului să nu-1 găsim acasă. Mai
bine să batem fierul cît e cald.
Piers ridică din umeri:
— La o oră ca aceasta drumul pînă în oraș vi se va părea
neplăcut.
\ om lua mașina cea noua, zise Renny.
Îi mai ziceau și astăzi „mașina cea nouă", deși se împliniseră trei
ani de cînd o întrebuințau. Piers se uită mirat la fratele său care
pînă acum refuzase mereu s-o întrebuințeze.
— Bine, dragul meu, dar aveam de gînd ca, în timpul a- cestei
după-amiezi, să iau eu mașina. Îmi pare foarte rău... (La. urma
urmei era mașina lui).
— N-ai decît să iei mașina veche, răspunse fratele mai înv listă și
zimbi.
Evident! încuviință Nicholas. Nu se poate să mergem cu mașina
cea veche. S-ar putea ca omul acesta să nu fi af.al pînă acum cine
sîntem noi Va trebui să ne prezentăm la el ca oameni cu greutate.
— N-a aflat pînă acum cine sîntem noi < exclamă so- ra-sa
De, răspunse Nicholas grav, în astfel de împrejurări nu poți ști
niciodată dinainte cu ce fel de oameni ai de-a tace.
Da, va trebui să ne prezentam în fața lui ca oameni cu greutate,
interveni Ernest. Cred că îmi voi pune jobenul.
Pentru numele lui Dumnezeu!... Îngînă Piers.
Telefonul din salon se auzi zbîrnîind cu violență. Aparatul îl
instalaseră în timpul bolii lui Ernest, dar servea mai mult pentru
conversațiile lui Renny cri prietenii săi crescători de cai. Se ridică
numaidecît în picioare și lăsă prăjitura neterminată. Unul dintre
prepelicarii săi ieși de sub scaunul pe care-1 părăsise și întinse
botul peste locul gol, ca și cînd ar fi vrut să i-1 păstreze, pînă cînd
se va întoarce.
Lăsă ușa deschisă, așa că toate vorbele lui puteau fi auzite de cei
din sufragerie.
— Alo! Da... aici Whiteoak... Evident, vreau sa văd mînza. Va
trebui să-mi dai de știre. N-am primit nici o comunicare... Nici o
vorbă! A cumpărat-o Collins? Ce păcat! De ce nu m-ai chemat din
nou?... Soția mea 1 Nu mi-a spus nimic... Probabil s-a gîndit la o
rochie nouă... da, femeile sînt toate la fel... da, îi voi repeta
cuvintele dumilale... Îi voi spune că este o fată răutăcioasă, și
începu să rîdă. Da de unde, n-avea nici o grijă că nu se va supăra .
Se întoarse din nou la masă și zîmbi, dar zîmbetul i se șterse de
pe buze cînd văzu obrazul soției sale
—- Nu-i deloc de mirare că Alayne este supărata, cînd bătrînul
Crovvdy își permite să tacă haz pe socoteala ei, declara Pheasant.
Mă mir cum de poate fi atît de nerușinat.
Renny se uită rugător la Alayne, pe sub sprîncenele roșcate și
stufoase care îi accentuau expresia și reprezentau alîta farmec în
fața femeilor.
— Crowdy este un bărbat cuviincios și Mayne n-are nici un
motiv să se supere, zise el. Cred că ar fi cazul să mă supăr eu, din
cauza ca nu mi s-a transmis comunicarea ce mi-a făcut-o. M-ar fi
interesat foarte mult să văd mînza aceea.
Alayne nu zise nimic. Se simțea revoltată împotriva soțului ei,
întocmai ca un copil fără minte, și nu-și putea stă- pîni
nemulțumirea. Sub pleoape simțea valul de lacrimi fierbinți care o
îneacă, dar cu»'toate acestea pe buze îi încremenise un zîmbet de
gheață. De ce anume era revoltata? Nici ea nu știa tocmai limpede.
Probabil din cauză, că-1 iubea cu o pornire atît de sălbatică, or
iubirea aceasta nestă- pînită era nepotrivită temperamentului ei și
o făcea să sufere. Probabil și din cauză ca tot ce făcea el i Se părea
ei extrem de important; făcea ca dragostea pentru ei și greșelile să
i le vadă exagerate. In același timp, nu era exclus ca ei să-i facă o
plăcere perversă orice jignire venită de la el. De astă dată însă
revolta ei era totuși reală. După câteva cuvinte de explicație,
relative la omisiunea comisă, se scuza în fața celorlalți și se ridică
de la masă, pentru a se urca la etaj, unde trebuia să ia locul
dădacei care avea grijă de fetiță.
După ce intră în camera ponosită de la mansardă, pe care o
transformaseră în cameră de copii, constată că aici, sub acoperișul
înclinat, aerul era fierbinte de te îneca, și se gîndi — cum se gîndise
de alîtea ori — că dacă familia n-ar fi atît de numeroasă, ar fi putut
să aranjeze o cameră modernă pentru copii, alături de camera ei.
O disprețuia pe Alma Patch, tînăra fată care în timpul zilei venea
să aibă grijă de copii. Nu-i plăceau unghiile și părul ei neîngrijit,
buza de jos întotdeauna umedă, glasul aproape stins, așa că nu
admitea să se ocupe de fetița ei decît în cazuri extreme și cît mai
puțin posibil. Era nervoasă și neliniștită. Ii adusese un pătuc în
camera ei și partea cea mai mare a zilei și-o petrecea cu ea.
Băiatul cel mai mic al lui Pheasant, pe care-1 chema Finch, dar
îi ziceau Nooky, era așezat în scaunul lui înalt și sorbea ultimele
picături de lapte din cana sa. Împlinise doi ani și era un copil
delicat și sfios, a\ea un păr blond și mătăsos și niște ochi de
culoarea alunelor. Ținea foarte mult la Alayne, așa că de multe ori
se gîndea c-ar fi bine c și letița ei să țină tot atît de mult la ea.
Fetița se apropie de ea cum o văzu, umblînd țeapăn ca orice
copil cînd învață să se țină pe picioare; părul roșu întunecat, de pe
creștet, îi era zbîrlit și toată ființa ei minusculă trepida de viață. Nu
era un copil frumos, căci avea nasul prea mare pentru obrazul ei
mic și linia gurii ei nu exprima nimic din duioșia gurii unui copii de
un an și jumătate. Se uită la Alayne cu aceiași ochi ca ai lui Renny
și, amănunt straniu, această privire ridica un fel de barieră între
mamă și fiică, deoarece felul acesta de a privi al unui copil era
specific unei femei care nu te poate suferi.
O ridică în brațe și o sărută. Fetița îi petrecu brațele împrejurul
gîtului și o strînse cu putere, apoi începu s-o bată cu genunchii în
piept și să-și frece bărbia catifelată de bărbia ei.
— Domôl, drăguța mamei, domol. Nu trebuie să fii atit de
violentă!
la-mă și pe mine « la-mă și pe mine! strigă băiețașul.
Se aplecă spre el și-l sărută pe creștetul mătăsos al capului. Dar
înainte de a-și putea da seama ce se întîmplă, fetița întinse repede
mîna și-l înhață de păr, apoi îl smuci o dată zdravăn. Băiețașul
începu să zbiere și răsturnă cana de lapte care căzu și se sparse.
Alayne lăsă fetița din brațe și, încercînd să-și reprime dorința de
a o scutura, îi spuse:
Adelina fii mai blinde!! Ia uitfi-te ce i-ai făcut micului Nooky!
Alma Patch începu să adune cioburile de pe jos și declară:
— Tot timpul, doamnă, se ține după el. Îi ia jucăriile și dacă i se
pare că nu i le dă destul de repede pentru a o mulțumi, se repede la
el și-l trage de păr. Uneori este ir - grozitor să te uiți la ea și s-o vezi
ce este-în stare să facă.
Mica Adelina se supără că maică-sa o lăsase din brațe și, în
iizîndu-se pe dușumele, se propti în călcîie și în ceafă, apoi se făcu
arc și începu să țipe de se cutremura camera. Alayne o ridică din
nou în brațe, ieși cu ea din cameră, coborî repede scara și intră în
camera ei. Aici o lasă din nou și o privi îndelung examinind-o afli
mult bănuitoare dorit cu dragostea caracteristică unei mame. Te
pomenești Cu începe din nou să se tăvălească pe jos! Și dacă se va
tăvăli, va fi oare mai bine să iasă din cameră și s-o lase să facă ce
vrea, sau să încerce s-o liniștească?
Dar Adelina nu se mai trînti pe jos. Rămase nemișcată și
continuă să țipe, lovind-o furioasă pe maică-sa peste mîna pe care
o întinsese spre ea. Alayne rămase aproape înșpăi- mîntată de
revolta ce i-o trezea în suflet propriul ei copil. Ii era groază de
dorința pe care o simțea cum crește în- trîn-sa: s-o ridice din nou și
să-i tragă cîteva la funduleț. Dar se gîndea că dacă ar bate-o, ar
durea-o mai mult pe ea, decît pe fetiță.
Adelina se opri o clipă pentru a putea țipa și mai întă- rîtată, iar
în timpul acesta Alayne îl auzi pe Nooky zbierînd în camera de la
mansardă. Copii!... Cît de mult îi dorise înainte!
II auzi pe Renny ieșind pe coridor. 11 auzi și fetița și urletul pe
care-1 pregătise, îi scăpă dintre buzele rumene, prefăcut într-un
hohot de rîs. Se repezi la ușă și începu să scuture de clanță. Alayne,
temîndu-se ca nu cumva să se lovească în clipa în care ușa se va
deschide, o ridică din nou în brațe și fu răsplătită cu cîteva lovituri
de picioare.
Cînd Renny intră în cameră, se pomeni față în față cu ele, mama
și fiica, fără nici o trăsătură comună, nici fizică, nici morală, ci
două adversare legate una de alta, datorită dragostei lor comune și
dragostei față de el.
Luă fetița din brațele soției sale, o ridică și o sărută. In ochii ei,
care acum luceau ca două stele, nu văzu nici o urmă de lacrimi.
Zvîrcoleala de adineauri îi rumenise obrajii deheați. Renny o
examină cu mîndrie.
— Ia spune drept, nu ești de părere că bunica s-ar fi mîndrit cu
ea? întrebă el.
Alayne dădu din cap, căci era prea tulburată de scena petrecută,
pentru a mai putea vorbi.
— Este o minune de fată, continuă el, o adevărată minune, și
drăgălașă fără pereche. Ce bine ar fi fost dacă ar fi putut-o vedea și
bunica! Ea ar fi iubit-o, căci i s-ar fi părut o vrednică urmașă a ei.
O mînzuliță care se clasifică singură pentru premiul întîi, nu-i așa
drăguța tatei?
„Obiectul" acestui extaz înțelegea limpede că ei îi erau adresate
vorbele de laudă. Își întinse trupul și, sugîndu-și colțurile gurii, se
uită la tatăl ei dintr-o parte, examinîndu-1 cu ochii adinei și
întunecați.
O slrînse la piept și, lipindu-și buzele de gura ei, începu sa o
sărute, pînă cînd i se tăie respirația... Alayne stătea și se uita la ei,
gîndindu-se cit de mult și-a dorit un copil, în ideea că atunci cînd
Renny își va strîngc în brațe prop’iul lui copil, legătura dintre el și
Wakefield care i se părea un băiat neurastenic — se va destrăma în
mod cît se poate de firesc. Dar se înșelase în așteptările ei,
deoarece inima lui Renny se mai lărgise puțin, ca să facă loc
acestei iubiri noi, dar nimic altceva. Tot astfel, dovezile zgomotoase
de dragoste față de fetița lui i se păreau prea extravagante și prea-i
aduceau aminte de bunica-sa, pentru a-i putea face plăcere. Cum
va putea să-și crească fetița aceasta, dacă Renny începe s-o laude
și intervine tocmai atunci cîrțd n-ar trebui să intervină între ele?
Chiar și acum se putea vedea destul de limpede, din felul în care
Adelina o privea, că parerea ei n-are nici o valoare, în raport cu
părerea tatălui ei. De fiecare data cînd îl simțea apropiindu-se,
trecea pr’n- tr-un fel de metamorfoză și, din scorpie, devenea înger.
Exact ca o mică actriță, făcea de față cu el paradă de capriciile ei.
Cînd era singură, trăgea cîinii de urechi și de cozi, dar -imediat ce-i
auzea răsunetul pașilor, începea să-i alinte și să-i mîngîie. Toată
familia (afară de Wake, care era gelos pe ea) o răsfăța. „Cît de mult
seamănă cu scumpa noastră mamă I" — „Este o adevărată Court!"
— „N-o supurați, căci ar fi păcat să-i stricați buna dispoziție!". Sau
- „Este bucățică ruptă din bătrîna și scumpa noastră bunică
Acestea erau exclamațiile pe care Alayne le auzea fără întrerupere.
Începuse să-și piardă nădejdea că \ a -reuși s-o crească așa cum ar
trebui.
— S-a purtat toarte unt, zise ea. S-a repezit Fără nici un motiv la
Nooky și l-a tras de păr
Renny o sărută din nou.
Se vede că-i place sa simtă parul in mină. Probabil mei nu-și dă
seama că gestul ci doare. Haide, tragc-1 pe tăticu de păr. El nu
este atît de sensibil.
Fetița își încleșta mîinile în părul lui roșu și aspru și începu să
tragă, pînă cînd ajunse la nivelul obrazului Său. Dar imediat după
aceea o lăsă din brațe și o așeză în picioare pe dușumele.
— Acum eu trebuie să plec.
Cîteva clipe rămase mirată, dar imediat după aceea începu să
țipe și să lovească revoltata cu pumnii în ușa care se închisese în
urma lui.
Ill
Întrevederea bătrîmlor Whiteoak și a lui Renny cu ministrul
comunicațiilor nu dădu decît un rezultat partial. Admiseră ca
șoseaua, pe porțiunea din fața Jalnei, să fie lărgită pe cealaltă
parte, iar copacii, care fereau vechea reședință de privirile curioase
ale trecătorilor, să nu mai tie tăiați. Asta însemna că frumusețea
acelui drum avea să a- partină foarte curînd amintirilor trecutului,
pe care le vor mai păstra doar cei care, ca și membrii familiei
Whiteoak, crescuseră în imediata lor apropiere.
Impunătorii stejari, cu forța lor neînduplecată și mîn- dria pe
care ți-o sugerau, avură parte de răgazul de a-și împodobi toate
crengile cu frunzele verii, înainte ca prima lovitură de topor să
răbufnească pe tulpinele lor. Crengile formaseră un arc pe
deasupra șoselei și se întindeau asemenea unor mîim care
încearcă să se împreune cu cele din cealaltă parte a drumului. In
timpul zilelor de arșiță crengile își așterneau umbra în lungul
cărărilor de dedesubt. Veverițele, gaițele, mierlele și sturzii săgetau
printre ele, iar mustul lor dătător de viață picura de multe ori pe
pămint, ca un prisos de care nu mai aveau nevoie.
Ziua în care primul copac se prăvăli sub loviturile topoarelor fu
la Jalna o zi de jale. Cei doi unchi rămaseră nenușcați și abătuți,
dar Augusta, sprijinită de brațul lui Pheasant o apucă în
lungul .șoselei, pînă la cotitură, ca sfi-i vada pentru ultima dată
așa cum au fost dintotdeauna Era o zi senină, iar drumul așternut
cu un covor de cetină de brad. Părul scurt al lui Pheasant tremura
răscolit de boarea lina, iar cînd trecură pe sub crengile copacilor,
strînse brațul Augustei mai cu putere, parcă-ar fi vrut s-o
îmbărbăteze. Se simțeau ca și cînd ar fi intrat într-o cameră
mortuară.
— Cum se pot găsi oameni atît de proști, încît să fie în stare să
taie asemenea copaci I exclamă Augusta.
E un adevărat noroc că bunica n-a trăit sa vadă ce se înfîmplă,
oftă Pheasant.
— Ea nu s-ar fi învoit pentru nimic în lume să se taie copacii!
declară Augusta. Presupun chiar despre oamenii a- aceștia, că au
avut atit bun simț, ca în timpul cît a trăit, să nu vină la ea cu o
astfel de propunere. Pe frații mei ii consideră oameni mai tineri,
care nu țin atît de mult la tradițiile trecutului.
— Sigur că da. Nici unul dintre noi nu se poate compara cu
bunica.
Augusta plecă privirea și se uită la obrazul ei mic cu sprîncenele
trase cu creionul.
— Tu ești foarte tînără, declară ea. Sper că ești fericită în
căsătoria cu Piers.
 — O, sigur că da! Și cu drăguțul de Mooey și Nooky. De fapt, cred
că sînt o femeie mult mai fericită decît Alayne, deși amîndouă am
trecut prin atîtea încercări.
— Așa este! răspunse Augusta cu convingere. Cu mine a fost
altceva; căsătoria mea s-a întîmplat să fie o adevărată
binecuvîntare cerească.
— Viața pe care ai dus-o dumneata, ca femeie căsătorită, a fost
încîntătoare.
Pheasant își aducea aminte de fotografiile unchiului ei Edwin
care avea ochii palizi și favoriți rari.
— Încîntătoare... Soțul meu este mort de ani îndelungați
— Nu vrei să ne întoarcem, mătușă? Pentru dumneata
plimbarea a fost destul de lungă.
In drumul de întoarcere spre casă, fură copleșite de alte gîndun
și uitară de copaci. In mintea" Augustei se treziră amintiri din
vremea copilăriei și din timpul cînd ajunsese fata de măritat, iar
întrebarea adresată de ea lui Pheasant, o determină pe aceasta
să-și aducă aminte de relațiile dinți e ea și Eden, fratele lui Piers.
Intîmplarea aceea aproape distrusese viața lor de căsătoriți. De
atunci trecuseră șapte am., ea nu avusese decît optsprezece... și se
împliniseră a *i patru de cînd Eden plecase împreună cu Mmny Vv
are. De atunci nu se mai întorsese acasă. Numele lui nu-1 mai
pomenea nințeni — dar știa că din cînd în cînd Renny primește știri
de la el, deoarece văzuse o scrisoare pe al cărei plic recunoscuse
scrisul lui. Se întrebă, oare Alayne se mai gîndește la el și dacă și
pentru ea amintirea lui a devenit o umbră de vis, așa cum era
astăzi pentru ea. Nu-și putea aduce limpede aminte de trăsăturile
obrazului sau dar zîmbetul lui — zîmbetul acela sfișs și melancolic
— și senzația trezită de mîinile lui — acestea lăsaseră urme în
sufletul ei, ca și cînd ar fi fost
arse cu Herul roșu .. Cînd (recii pe sub copaci, trupul i se înfiora
ca de un suflu de gheață. Niciodată de aici înainte nu va rhai simți
dorința sa-1 vadă. Va fi chiar foarte mulțumită -dacă va afla c-a
murit, undeva prin țări străine. Tot sufletul ei aparținea acum lui
Piers și copiilor ei. Grăbi pasul, pentru a putea ajunge cît mai
repede la ei... Probabil că a fost și un bine că, datorită acelei
întîmplări, cuibul clădit împieună cu Piers fusese aproape distrus,
deoarece în felul acesta se va putea întoarce de fiecare dată cu atît
mai nerăbdătoare la el...
După ce copacii fură tăiați și tulpinile lor se așezară fără putere,
cu crengile rupte, de-a curmezișul drumului, Renny, ca și ceilalți
membri ai familiei, nu fură în stare să se mai stăpînească, și să nu
se apropie de scena acestei distrugeri. Se repezea cu mașină cea
veche pe lîngă tăietori, cu o viteza atît de nebunească, încît bieții
oameni se împrăștiau ca niște potîrnichi, pentru a nu fi căleați sub
roți. Uneori se oprea cu mașina alături de ei și le atrăgea atenția
asupra frumuseții peisajului pe care-1 distruseseră. Lucrătorii
erau italieni dar, deși nu înțelegeau nici jumătate din vorbele pe
care le pronunța el, presimțeau totuși din gesturile pe care le făcea
cît de dragi îi fuseseră copacii pe care ei îi taiaseră. De fiecare dată
cînd apărea, ținea tăietorii de vorbă și-i făcea să-și piardă vremea,
așa ca șeful e- chipei nu putea suferi să-l vadă prin apropierea lor.
Cînd tăierea copacilor înainta, începu să vină călare, ca astfel să
se poală apropia mai mult do oameni și să poată trece printre
copacii căzuți. Calul cu care venea era un patruped nărăvaș, astfel
că de multe ori tăietorii se speriau și fugeau, văzindu-1 că se
frămînlă pe loc și se ridică pe picioarele dinapoi. Renny știa că șeful
echipei nu-1 poate suferi, dar tocmai de aceea se oprea mereu în
apropierea lui, ca să-i poată spune
— Ferice de dumneata ’ îndeamnă lucrătorii sa se grăbească, și
foarte curînd locul acesta va arăta ca talpa iadului!
(ăranul, de la care doamna Clara Lebraux arendase terenul și
casa unde avea crescătoria de vulpi, fusese umil dintre cei care
semnaseră cererea pentru lărgirea șoselei. Cînd Renny se întîlni o
dată cu el. Îi strigă de departe:
Mulțumește-i lui Dumnezeu, că sînt în stare să mă stăprnesc '
Dar după ce toți copacii fură lăîațî și drumul se vedea dezgolit și
hidos, încetă să se mai frumînle din pricina a- cestui vandalism.
Astfel de lucruri se pot înlimpla oricine!, și era foarte mulțumit c-a
reușit să convingă autoritățile să nu se atingă de proprii săi stejari.
Acum trecea cu mașina pe lingă grupul lucrătorilor, fără să se mai
uite nici în stingă, nici în dreapta, nemaiinteresîndu-1 ce fac.
La întoarcere găsi poarta de la Jalna închisa și, cobo- rînd din
mașină, și-o deschise singur. Cînd reveni sa se urce din nou și
simți în palmele mîinilor plăcuta senzație de sta- pîn, ridică
privirea și rămase înspăiraîntat de felul în care arăta acum
șoseaua. Incepînd din ziua aceea, de fiecare data cînd pleca de la
Jalna, o apuca pe celălalt drum, pentru a evita drumul obișnuit,
pe care el nu-1 mai recunoștea. Intr-un rînd văzu pe cineva
mergînd încet dc-a lungul acestui drum și tresări, deoarece omul i
se părea cunoscut; probabil îl cunoștea cu adevărat, dar trecuse
pe lingă el fără, să-l bage în seamă. Făcu ochii mici și se strădui
să-și aducă aminte, dar în aceeași clipă își simți inima tresărind u
piept, de mulțumire și durere, cînd il recunoscu pe Eden.
Mulțumire că-1 revedea după o absență de aproape cinci ani, și
durere pentru felul în care arata. Toata viața lui fusese un lînăr
zvelt, dar acum era numai piele și os. Obrazul îi era scofîlcit și ochii
îi ardeau ca de friguri. 11 văzu că se apropie repede de el, înainte
de a pleca din fața porții.
— Cînd ai trecut cu droaga asta veche, te-ani recunoscut
imediat, exclamă Eden, dar conduceai alît do repede, incit n-am
putut să-ți atrag atenția asupra mea. Apoi îi slrinse mina și adăugă:
Ar fi fost bine sa mă iei și pe mine în ma șină. E foarte greu să faci
pe jos drumul de la gară!
!mi pare rău că nu te-am văzut! răspunse Renny și rămase cu
degetele încleștate pe rnîna lui. Dar de la gară pînă aici... Nu mai
termină fraza, ci se uită speriat la obrazul fratelui său și-l întrebă:
Ce-i cu tine? Ai fost bolnav?
Eden ridică din umeri cu indiferența:
— Să-ți spun drept, n-a lost nevoie sa za< iu pat, dar mă simt
destul de slăbit. Poale ar mai fi de adăugat că n-am un ban și nu
am din ce trăi. Dacă aș fi avut o slujba, ar fi trebuit să renunț la ea
deoarece nu sînt in stare să mai lucrez
trupul i se cutremura de o luse violentă și, după ce se liniști,
continuă grăbit:
— N-aveam intenția să vin la voi; vreau să merg la Meg- gie și s-o
întreb, dacă ar fi dispusa să mă primească ia ea pentru un timp.
Cîteva clipe Renny nu zise nimic, apoi făcu un pas înapoi și se
uită la trupul slăbit al fratelui său, profilat pe fondul cenușiu al
drumului devastat. Dincolo de el se vedeau copacii întinși la
pămînt, cu frunzele tinere zdrobite și crengile adunate grămadă. O
clipă se simți copleșit de păreri de rău, dar cu mare efort reuși să-i
răspundă:
— Evident, Meggie va fi foarte mulțumită să te primească în casa
ei. l ot așa și Maurice. Te voi duce pînă acolo cu mașina. Ai ceva
bagaj?
— L-am lăsat la gară, căci am prevăzut că va trebui să fac
drumul pe jos. Nu mi-am dat seama cît este de lung. Doamne, dar
cum de-au masacrat șoseaua în halul acesta! Pe vremea asta
peisajul era întotdeauna încîntător și simțeai o adevărată plăcere
să te uiți la el.
— Așa este! Dar din fericire am reușit să obțin ca stejarii noștri
să rămînă intacți. Urcă-te în mașină și vom ajunge la Vaughan
tocmai la timp pentru a te așeza la masă.
Eden se așeză pe scaunul tocit al automobilului și oftă ușurat.
Renny porni motorul și, după cîteva smucituri, mașina se urni din
loc și o apucă spre Vaughanlands.
— Ce-ai făcut pînă acum? întrebă Renny. A trecut mai bine de
un an de cînd n-am mai primit nici o știre de la tine. Tînărul Finch
mi-a scris că s-a întîlnit cu tine la Paris.
— Da... am fost la Paris și la Londra.
— Ce este cu fata aceea... cu Minny Ware?
Eden începu să rîdă nepăsător.
— Ne-am despărțit în relații bune. Motivul meu a fost plictiseala,
al ei un evreu cu parale. Era meloman și s-a îndrăgostit de glasul
ei.
 — Huîhm... ca să-ți spun adevărul, sînt mulțumit că v-ați
despărțit.
— Probabil ai dreptate. Dar dacă Minny ar fi fost cu mine, astăzi
n-aș fi în starea aceasta. M-a îngrijit întotdeauna cu cea mai mare
atenție — mă expedia de fiecare dată devreme la culcare — și, cînd
reușea, îmi dădea bine de mîn- care. In timpul din urmă nu am
prea avut ce mînca.
Vorbea cu indiferență, dar, văzîndu-i genunchii colțuroș. și mîna
slăbită, proptită pe pulpa piciorului, Renny se simți îndurerat și
murmură:
— De ce nu te-ai întors acasă mai demult?
— Un timp am fost la redacția unui ziar din Paris. Dar puțin
după aceea am pierdut slujba și... am pierdut-o și pe Minny. M-am
întors la Londra unde am scris ceva, dai literatura se vinde greu.
Camera în care locuiam nu era confortabilă și am răcit; ce să-ți
mai spun... toate mergeau așa cum n-ar fi trebuit, și nu mă
puteam întoarce nici acasă, căci nu aveam cu ce-mi plăti biletul de
vapor.
— Știai foarte bine că eu ți-aș fi trimis banii necesari.
— Tu ești un om cumsecade! Cum îți mai merge?
— Cu mare greutate reușesc să fac față cheltuielilor. Trecem
printr-o epocă foarte grea. Nimeni nu pare dispus să mai cumpere
cai.
— Dar Alayne?
Eden reuși să formuleze întrebarea cu toată indiferența, dar
Renny se aprinse la obraz:
— E bine și ea. Probabil nu știi că acum are o fetița.
— Despre asta am aflat. Cu atît mai bine pentru ea. Finch mi-a
spus că seamănă cu tine ca două picături de apă.
— Seamănă mai mult cu bunica... Cînd te-ai întiinit cu Finch?
— In ajunul zilei în care m-am îmbarcat. El mi-a făcut rost de
bani pentru bilet. Moștenirea ce i-a lăsat-o bunica este pe
terminate, dar cu toate acestea el își va urma drumul. Succesele
lui la Londra au început să atragă atenția lumii muzicale. Toată
lumea vorbește despre el. L-am ascultat cîn- tînd la un recital.
M-am simțit foarte mîndru de el. Înainte de concert era într-o
deplorabilă stare de nervi, dar după ce s-a așezat la pian, am
constatat că s-a liniștit. In fotoliile din spatele meu se așezaseră doi
critici muzicali, și t-am auzit spunînd despre el lucruri atît de
frumoase, încît nu m-am mai putut stăpîni. La sfîrșitul concertului
m-am întors spre ei și le-am spus că sînt fratele lui. A început să
facă și compoziții. Îl preocupă ideea unei opere, cu un subiect
straniu, dar foarte interesant Eu sînt convins că va fi o lucrare
bună. Cum ți-am spus și mai înainte, Finch este exemplarul cel
mai de seamă dintre noi toți.
Renny se uită la el mulțumit, dar cu un fel de îndoială, apoi îi
spuse:
— Wake a început să crească și calcă pe urmele tale. Te vei mira
cînd te vei întîlni cu el. Este tot atît de înalt ca tine. Inima nu-1 mai
supără aproape deloc. Acum și-a comandat primul smoking...
— Mai scrie versuri?
Nu nidi scrie, răspunse Renny și în glasul lui se simți un tremur
de mulțumire'
Eden rise sarcastic:
— In cazul acesta cred ca familia este mulțumită de eL
—■ Poezia, după cum știi și tu, este o îndeletnicire destul de
inocenta, dar eu cred că prea multă poezie nu poate folosi unui
tînăr... iu ai mai scris în timpul din urma?
N-am mai scris ' răspunse Eden, încercînd să imite glasul de
adineauri al fratelui sau, dar asupra acestuia nu făcu nici un efect,
deoarece tocmai atunci îl întrebă:
Ce face Pinch? S-a mpi îngrășat?
Arată foarte obosit. Mi-a spus că are intenția sa se întoarcă
acasă pentru a se odihni.
— \ om fi toți mulțumiți să-l putem revedea între noi.
Mașina intră pe poarta curții lui Vaughan și se opri în fața ușii
deschise' în interiorul casei o văzură pe Meggie tre- cînd prin
cameră, în brațe cu un buchet de bujori trandafirii.
 l a însăși arata ca un bujor, cu pieptul opulent, zîmbi- toare și
răspindind împrejurul ei o delicată atmosferă feminină. Zîmbi cînd
îl văzu pe Renny, apoi tresări cînd își dădu scama ca este și Eden
cu el; coborî repede scara și, după ce-i petrecu un braț împrejurul
gîliihii, îl sărută de mai multe ori la rind.
O, dragu! meu băiat, cît pari de bolnav! Dar sînt atît de
mulțumită că te pot vedea Mi se pare că de cînd ai plecat, a trecut
o veșnicie! Te rog, Renny, de ce nu mi-ai spus ca a sosit?
Nu ți-am spus pentru ca nici eu n-am știut. Apoi a- dauga,
zimbind aproape în felul in care ar fi zîmbit Nicholas: Dupa cum
știi, el are obiceiul să plece și să vina, fără să dea de știre
membrilor familiei.
De fața cu Meggie, Eden se simțea din nou ca un copil îmbufnai
Tară să-și desprinde brațul de gîtul lui, soră-sa a- dăugă:
Nu face nimic. Voi pune încă doua tacîmuri. Haideți sa intram,
căci ați sosit tocmai bine, ca să luăm masa împreună.
Îi conduse în salonul luminos, cu mobilele tapisate și plin de
flori. In colivia de pe perete cînfa un canar, iar pe scaunul cel mai
confortabil o pisică se făcuse ghem și dormea; un glas răgușit de
femeie recomanda la radio rețete culinare. Renny întinse un deget,
printre Sîrmele coliviei, mătură cu mina pisica de pe scaun și
închise aparatul Soră-sa se uită la el cu îngăduința, apoi declară «
— N-am ascultat emisiunea. Dar zgomotul pe care-1 lace
aparatul, îndeamnă canarul să cînte și sperie pisica. Prin urmare
își are și el utilitatea lui.
Patience, care acum avea șase ani, apăru în fugă. Zîm- bea în
același fel ca maică-sa și avea aceiași ochi ca tatăl ei. Se urcă pe
genunchii lui Renny și-l strînse în brațe. Renny o sărută zgomotos
și-o întrebă:
— Știi cine este domnul acesta?
Fetița se uită cu îndoială la Eden, căruia nu-i plăceau copiii.
— Este unchiul tau Eden, adăugă Renny.
— Nu vrei să mă săruți și pe mine? întrebă Eden.
Se apropie de el, cu înfățișarea gravă, și se sărutară fără nici un
entuziasm. Apoi se întoarse din nou și se urcă pe genunchii lui
Renny.
—- Eu va trebui sa vad de mîncare. Sînt atît de mulțumită ca ați
venit, declară Meg și se îndreptă spre ușă.
După plecarea ei, Eden întreba:
— A început și ea sa mănînce ca lumea sau trăiește șt astăzi
numai cu gustări?
— Este aceeași Meggie dintotdeauna. Tăvile cu tranzeiu- țe, cu
untul și cu mierea — pline cu dulceața și cîteva cești de ceai. La
masa lor se mănîncă foarte prost.
— Nu-i adevărat! protestă Patience.
— Nu fi obraznică. Și să nu-i spui maică-tu nimic, raci altfel te
jupoi; de vie.
In primul moment paru ca s-a liniștit și Eden declară
— Sper ca nu voi fi oblicțat sa rabd de foame in casa lor.
— Meggie va fi încintală ca să te poată hrăni cît mai bine. Față
de tinărul Finch s-a purtat admirabil pe vremea cînd a fost în casa
ei.
Renny îi tăcu semn sa tacă șj se uită la fetiță.
Fetița se uită la ei și protestă: »
N-am să spun nimănui nimic.
Renny o strînse la piept și începu sa ridă.
Maurice Vaughan apăru în cameră. Soția sa îl informase despre
sosirea lui Eden. Odata cu încărunțirea părului, o- brazul i se mai
luminase. Se mai și îngrășase. Atît el cît și Meggie erau o pereche
de oameni cu greutate.
După çe-i strînse mîna lui Eden, se întoarse spre Renny, dar nu
reuși decît în parte să-și ascundă spaima care-1 încerca. Eden se
uită la ei.
— Arăți foarte bine, Maurice. Amîndoi păreți revoltatei de
sănătoși. Ce nenorocire pentru mine să moștenesc de la
maică-mea toate slăbiciunile de care a suferit în viața.
— Dacă te vei îngriji, te vei face bine, să nu-ți faci gînduri din
pricina asta, încercă Renny să-l îmbărbăteze.
 — Dacă nu mă înșel, boala cea mai indicată pentru poețj este
aceasta de care suferi tu, nu-i așa? întrebă Maurice.
Meg apăru din nou în odaie și se uită cu ochii strălucitori la cei
doi frați și la fiica ei, apoi se încruntă la Maurice '— Peste cinci
minute se va servi masa, zise ea și, așe- zîndu-se pe brațul
fotoliului în care era așezat Eden, îi netezi părul de pe creștetul
capului: Ai părul tot atît de frumos ca și înainte, Eden! Ai băgat de
seamă cît de mult a încărunțit Maurice?
— Da. Tocmai mă gîndeam că la asta, dragă Meggie, probabil ai
contribuit și tu.
— Nici un fir de păr din capul lui n-a putut să încărunțească din
vina mea, răspunse soră-sa cu convingere.
— În orice caz arată bine hrănit.
Patience începu să se zvîrcolească pe genunchii unchiului ei ■
— Tăticule, eu nu vreau să fiu jupuită de vie!
— In cazul acesta va trebui să fii fetiță cuminte, răspunse
Maurice.
— Auzi ce spune! se miră Meggie. Uneori vorbește intr-un fel de
mă și sperii de ea.
— Nu te sinchisi de ce spune. Este procedeul cel mai indicat,
răspunse Renny.
— Bine, dar gîndește-te și tu, ce ided îi trec prin minte!
Eden se întoarse spre Maurice:
— Ce zici de felul în care arată acum șoseaua?
— Aș fi preferat, răspunse Maurice mai mult în șoaptă, ca
drumul să fi fost lărgit în partea asta. Compensația pe care mi-ar fi
oferi l-o pentru teren și pentru copaci, ar fi fost bine venită.
Dar Renny îl auzi și se repezi numaidecît cu gura la el i Mi-e
rușine să te aud pronunțînd astfel de vorbe. Mai bine sa mori de
foame, decît să săvârșești o astfel de faptă.
Maurice încercă sit rîdă sarcastic r
— În orice caz, după felul în care se prezintă situația, mi se pare
că totuși vom fi condamnați să murim de foame. Dividendele mele
nu mai reprezintă astăzi aproape nimic.
 — Este un adevărat noroc că Finch a luat asupra sa ipoteca
noastră, interveni Meg, căci altfel am fi fost expuși să ne dea afară
din casă.
—- Se întoarce acasă, declară Eden. Probabil aceasta este și
intenția lui.
— Nici nu se gîndește! Finch n-ar fi în stare să o dea afară din
casă pe singura lui soră!
Femeia aceasta nu avea nici cel mai palid simț al umorului. Cei
trei bărbați se uitară la ea cu îngăduință. Maurice adăugă:
— Finch este un băiat cumsecade. N-aș putea afirma că sînt
omul care l-ar putea înțelege. Dar, cum spune Meggie, are un
suflet de aur.
Cîteva clipe nu mai zise nimic, ci se bătu cu degetele peste dinții
din față, ca și cînd ar fi încercat să spună ceva ce nu-i prea era la
îndemînă. Dar pînă la urmă își dădu drumul.
— Eu și Meg ne-am gîndit că ar fi bine să parcelăm o parte din
proprietatea noastră, pentru a o vinde în loturi de casă. Sau chiar
să clădim cîteva vile. Lumea este dornică să scape din mijlocul
atmosferei citadine. c uit convins că foarte multi oameni ar fi
dispuși să-și vîndâ casele pe care le au în oraș, ca să se mute într-o
vilă cochetă de la țară, unde impozitele sînt mult mai mici și unde
ar putea avea și cîte o grădiniță.
Tot timpul cît vorbi, își pipăi bandajul de piele ce-1 avea la rnîrra
cu care se întorsese invalid din război.
Renny o ridică pe Patience și o așeză în picioare pe dușumea. Se
uită la cumnatul său și de sub pleoape i se văzu albul ochilor.
— Cred că nu vorbești serios I
— Vorbesc foarte serios. Adică de ce să nu vorbesc?
— Știi foarte bine de ce. Cred că nu ți-ai pierdut mințile i
Obrazul lui Maurice se tăcu roșu ca o flacără.
— E ușor să vorbești. Dar ce-ai putea tu face în interesul nostru?
La urma urmelor, trebuie să trăim din ceva.
— Dacă te găsești la o strîmtoare atît de mare, am să-ți
împrumut o sumă de bani, cu care sa te ajuți.
 — De unde crezi că poți lua acești bani? Nu vreau să md
amestec în afacerile tale, dar... să-ți spun drept... mi-am închipuit
că și tu te găsești în mare încurcătură.
— Asta e adevărat. Dar nu voi admite ca proprietățile vechilor
familii din apropierea Jalnei să fie îmbucătățite.
— Jalna nu va avea nimic de suferit, din pricina asta.
— Ntf vorbi copilării. Sigur că va avea de suferit. Ce fel de
oameni crezi că se vor muta în astfel de vile?
— Voi avea eu grijă să vină numai oameni cumsecade.
— Nu încerca să te amăgești singur. Nu vezi că te gîn- dești
să-nîi faci o colonie de barăci, chiar în fața casei, ripostă Renny,
ridieîndu-se în picioare, și începu să se plimbe prin odaie.
— Ar fi inevitabil, interveni Meg. Va trebui sa facem rost de bani.
Pînă acum am făcut tot felul de economii, dar nu mai putem
continua în felul acesta. Ne hrănim cît se poate de simplu...
— O, nu-nu-nu! protestă Patience și începu sa plîngă.
Meg se întinse după ea și o strînse la piept.
— Ce s-a întîmplat, drăguța mamei?
— Nu vreau să fiu jupuită de vie!
Meg se uită mîndră la cei doi frați ai ei.
— Acum vedeți și voi că fetița și-a pierdut cumpătul. Presimte că
ne amenință o primejdie.
lirlen începu să rîdă enervat.
— N-ai decît să rîzi, ripostă Renny, dar afacerea asta este foarte
gravă. Nici n-aș fi îndrăznit să-mi închipui cà lui Maurice i-ar
putea trece așa ceva prin cap. Mă gîndesc, Meggie, și la faptul că
tocmai tu te-ai găsit să-1 susții în astfel de intenții. Situația mi se
pare înspăimîntătoare. Dacă bunica ar putea afla intențiile voastre,
sînt sigur că s-ar întoarce in sicriu.
Vorbești ca și cînd ar fi vorba despre parcelarea Jalnei, protestă
Maurice.
— Tu ești vecinul nostru cel mai apropiat. Părinții tăi si părinții
mei s-au străduit întotdeauna să trăiască în conformitate cu
vechile tradiții.
 — La ce ne poate folosi sa păstrăm o proprietate care nu ne
produce nimic? Draga băiete, sîntem obligați să trăim și noi in
spiritul vremii de astăzi.
Zadarnic încerci să mă convingi că vremea în care trăim ar fi
mai bună decît rea dinainte, cînd în realitate este mult mai rea
-— Asia așa o fi, clar în orice caz eu am nevoie de bani...
Mă întrebam adineauri, oare Finch nu ne-ar putea ajuta, zise
Meg.
De asta nu mai poate h vorba, răspunse Eden. Este cu
desăvîrșire curățat.
Meg clătină din cap abătută:
— Felul în care Finch a tocat toți banii bunicii mi se pare
îngrozitor. Nu mi-aș fi închipuit despre el că este atîl de
extravagant.
x- Poate vrei sa spui, atît de generos, ripostă Eden. Partea cea
mai mare din ce a moștenit a împărțit-o altora.
Meg se prefăcu că nu-1 aude.
Dacă mi-ar fi lăsat banii mie, care sînt singura ei nepoata, cu
siguranță n-ar fi fost risipiți în felul acesta.
Afacerea asta nu are nici o legătură cu problema pe care o
discutăm noi, protestă Renny.
— Dimpotrivă, are foarte mult de-a face, căci dacă bunica mi-ar
fi lăsat mie banii ei, astăzi n-am mai avea nevoie sa vindem
proprietatea.
— Sîntem obligați să ne gjndim și la viitorul fetiței, a- dăugă
Maurice. Dacă am avea un venit din arendarea terenurilor, am
putea trăi mult mai ușor și situația s-ar schimba.
— Meg vorbește despre vînzări, iar tu vorbești despre arendare,
zise Renny. Care este adevărul?
— N-am luat pînă acum o hotărîre definitivă.
In atitudinea lui Maurice i se păru că simte ceva, ca și cînd ar fi
încercat să evite o lămurire, și Renny se uită la el fără să înțeleagă.
Apoi se întinse după pălăria pe care o a- runcase pe canapea și
dădu să se îndrepte spre ușă.
 — Cred că nu ai intenția să pleci! protesta Meg.
— Ramîi la noi la masă, stărui Maurice cu jumătate de glas, căci
îl înspăimînta gîndul că va trebui să se așeze la masă împreună cu
cumnatul acesta al său, care se împotrivea atît de categoric
planurilor făcute de el.
— Sînt nevoit să plec. La ora două vine cineva care ar vrea să
vadă un cal.
Același pretext pe care-1 avea întotdeauna pregătit, dacă se
întîmpla să aibă nevoie de el, și, în timp ce-1 pronunță, se depărtă
cu calmul caracteristic unui cal care încearcă să se depărteze de
tovarășii săi. Înainte de a ajunge la ușă. se uită cu înțe'es la Meggie
care se luase după el.
— Eden se simte foarte rău, zise el cu glas șoptit. Va avea nevoie
de liniște și de multă hrană bună. Am fost obligat să-l aduc aici, în
casa ta; nu-1 puteam duce la Jalna .. cred că înțelegi.
Îl apucă de braț cu amîndouă mîinile ■.
— II voi îngriji și-l voi face din nou bine. Indiferent de situația
noastră de acuma, lui totuși nu-i va lipsa nimic. Mulțumesc lui
Dumnezeu, lapte avem de ajuns î
— Bine. Am să-ți trimit cîteva sticle de bere și cîteva sticle de
sherry. Săptămîna viitoare cred că-ți voi putea da și ceva bani.
Probabil vei avea nevoie.
— Nu, te rog, să nu-mi trimiți nimic. Spune-mi... unde este
Minny?
— S-au despărțit. Cred că e mai bine așa. El este foarte slăbit.
— Da, bietul băiat. Dar nu fi neliniștit. Voi avea eu grijă de el. De
ce să ne speriem fără nici o pricină.
Îi zîmbi abătut, dar o sărută cu dragoste, apoi se urcă în mașină
și, după ce făcu mai multe încercări să pornească motorul, mașina
începu să se miște și o apucă spre Jalna.
Intr-o dimineață, la două luni după aceea, Finch ieși din casă
unde prînzise pentru prima dată după întoarcerea sa din
străinătate, împreună cu fratele său Wakefield. Cu capul dat pe
spate și cu ochii închiși, trecu în lungul pajiștei, incer- cînd să
absoarbă miresmele 'Cunoscute ale atmosferei, pentru ca dincolo
de întunericul profund al pleoapelor lui închise să-și poată îmbiba
întreaga ființă de această senzație.
„Iată, sînt din nou acasă, își zise el, unde pînă și aerul are ceva
aparte: o mireasmă plăcută și aspră care te gîdilă în nări. Fiecare
bucățică din pajiștea aceasta a fost de mii de ori bătătorită de
picioarele fiecăruia dintre membrii familiei. Indiferent de orașele pe
unde am umblat și de ceea ce am văzut, locurile acestea m-au
urmărit în toate părțile și nu m-aș fi putut despărți de ele chiar
dacă aș fi încercat. Am văzut locuri mult mai frumoase și mai
impunătoare deci t proprietatea aceasta, care nici nu se poate
compara cu ele dar pe mine totuși mă impresionează atît de adînc,
încît pînă și susurul copacilor mă înfioară; nechezatul
armăsarului în grajd mi se pare glas de clopoței, iar cînd îl văd pe
Rags îmbrăcat în livreaua lui tocită, mă simt emoționat pînă la
lacrimi. Aș face prinsoare că sînt în stare să trec în lungul pajiștei
cu ochii închiși și de pe marginea straturilor să rup o dalie
galbenă".
Inaintă fără să ezite, se abătu puțin la dreapta, ca să nu se
lovească de tulpina bradului și se opri exact Ia marginea
straturilor. Se aplecă și simți în palmă corola unei flori, apoi
degetele îi coborîră în josul lujerului pe care-1 rupse și deschise
ochii. Văzu că a rupt o floare ca aurul de culoare închisă și cu
stammele roșii.
Mai rîdea încă, în clipa în care auzi pașii stinși ai cuiva venind pe
urina lui. Se întoarse și constată că era Wakefield Ce faci aici?
întrebă Wake.
— O simplă încercare. Am trecut pajiștea cu ochii închiși ca să
mă opresc aici și să rup dalia aceasta aurie
Tinere strălucitor, răspunse Wake și se așeză pe pajiște, iată-
răsplata ta 1 și-i întinse un măr galben pîrgiiit, lucios ca o țesătură
de mătase, pe codița căplia se mai vedea încă o frunză verde.
Finch i-1 luă din mina și se întinse și el pe iarbă, alaiuri de
fratele său. Mirosi mărul aromat și ninși înd o dala din el, exclamă:
 — Doamne, am și uitat ce gust au merele!
Wake se uită la mina în care ținea mărul.
— Ești foarte slab, declară el. Mult mai slab decît îmi aduc
aminte să te fi văzut vreodată. Tot așa și Eden • d astă dată s-a
întors mult mai bolnav decît a fost la început. Mi se pare straniu.
Eu v-arn invidiat întotdeauna pe toți cei care umblați prin țări
străine, dar constat că la urmă toți vă întoarceți acasă, cu toate
triumfurile ce le-ați avut acolo și arăt ați ca și cînd ați fi morți de
foame.
— Pare straniu, încuviință Finch. Dar eu am lucrat îngrozitor de
greu, așa că e firesc să fiu slăbit. Nu este și cazul lui Eden. Mă simt
înspăimântai din cauza lui.
— Acum nu mai ai motiv să fii înspăimîntat, căci, după cum vezi,
a început să se întremeze destul de bine. Am stat ieri de vorbă cu el;
am constatat că arată foarte bine, chiar mai bine decît te-ai fi
putut aștepta. Ar vrea să știe, nu cumva bogății tăi prieteni, soții I
eigh, ar putea să-l ajute pentru a-și găsi o slujbă.
— Ai avut ocazia să-i vezi, acum de cürînd? întrebă Finch,
străduindu-se să vorbească pe un ton cît mai indiferent.
— Nu i-am văzut. Toată vara și-au petrecut-o undeva pe St.
Lawrence, dar înainte de plecare îi vedeam din cînd în cînd.
— Ia spune, Wake, ce părere ai despre Sarah.
Era curios să afle ce impresie a făcut această femeie stranie, pe
care el o iubise, dar o și urîse în același timp, asupra fratelui său
atît de susceptibil și bănuitor.
— Despre tînăra doamnă Leigh? Ei bine, Meggie afirmă despre
ea că este tot atît de adîncă, pe cît de adînci sînt apele mării, așa că
eu înclin să cred toi așa. De un fapt însă sînt pe deplin convins, și
anume că rudele ei prin alianță nu o pot suferi.
— Ce te determină să crezi așa ce\ a?
— I-a spus ea însăși lui Pheasant, iar Pheasant mi-a suus mie.
Eu nu sînt niciodată în stare să ghicesc realitatea. 1 același timp
i-a mai spus lui Pheasant și ceva despre anumite relații ce ar fi
existat între voi doi.
 Wake se uită la el dintr-o parte. Finch simți că inima e început
să-i bată cu violența. Smulse un smoc de iarbă și lăsă firele să-i
scape printre degete.
— Relațiile dintre noi n-au dus la nimic. Cred că ne-am
simpatizat, dar după ce a apărut Leigh, ei doi s-au îndrăgostit
unul de altul de la prima vedere. Probabil tu n-ai reușit să afli
nimic în legătură cu felul în care au trait, după ce s-au căsătorit?
— N-am auzit nimic... dar mi-a spus Pheasant c-ar fi convinsă
că ei doi nu se potrivesc deloc. Totuși, în măsura în care sînt eu în
stare să judec, majoritatea oamenilor căsătoriți nu se potrivesc
unul cu altul. Cu excepția căsătoriei mătușii Augusta cu unchiul
Edwin, care au fost altfel do oameni. Intre ei doi a existat și o
înrudire sufletească.
Cînd pronunță aceste cuvinte, deveni atît de grav, incit ar fi fost
greu să-ți dai seama dacă vorbește serios sau în ironie. Cît era de
vanitos și de stăpîn pe sine caraghiosul acesta de Wake! Finch se
simți din nou copleșit de dorința lui de altădată, de a-1 admira și
de a-1 trata cu brutalitate. Dar continuă să mănînce mărul și să
dea din cap, în semn de aprobare, apoi aruncă în flori coceanul și
se întoarse spre fratele său mai tînăr.
— Te. Întîlnești adeseori cu Paulina?
— De cînd a început vacanța, ne înlîlnim aproape în fiecare zi.
Te vei mira cît de mult s-a dezc oltat. Eu nu mi-am închipuit
niciodată despre ea c-ar putea fi o fată frumoasă, dar acum a
devenit aproape o frumusețe. Uneori frumusețea îi strălucește în
trăsăturile obrazului întocmai ca radiația unei lumini interioare. O
vezi că stă în apropierea ta, adusa de umeri și palidă la față, apoi se
întoarce spre tine și zîm- bește — sau poate nici nu zâmbește — și
dintr-o dată ți se pare atît de adorabilă, încît îți vine să-i strigi: „Nu
te mișca — nu te schimba — rămîi toată viața la fel ca acum!* Mi se
pare ceva extraordinar!
Urmărindu-i mobilitatea trăsăturilor obrazului, își dădu seama
cu totul pe neașteptate că Wake s-a făcut mare. Ar putea să devină
prieteni. Între frații săi nu găsise pînă acum nici un prieten
adevărat — un prieten în adevăratul înțeles al cuvîntului, de care
să se poală apropia sufletește.
— Mai spune-mi cîte ceva referitor la Paulina, zise el.
— De, în primul rînd trebuie să-ți spun că am fost cu ea la un
bal. Știam că dansează. Mai știam că Renny a dansat de foarte
multe ori cu ea. acolo la crescătoria do vulpi, după
49
•omanda HM coala 4
muzica gramofonului. Cu toate acestea n-am bănuit că ar putea
fi o dansatoare atît de desăvîrșită. Fata aceasta îți face impresia că
zboară și simți c-ai fi în stare să dansezi cu ea toată viața, fără să te
mai oprești.
— Mi-ar face plăcere s-o văd.
— In timpul după-amiezii vom trece pe la crescătorie.
— Eu nu pot să merg; trebuie să-i vizitez pe soții Vaughan.
— Trecem pe la crescătorie înainte de a pleca la soții Vaughan.
— Atunci ne-arn înțeles... Ia spune, ce e cu povestea pe care am
auzit-o despre Maurice, în legătură cu parcelarea proprietății sale?
—- Pentru numele lui Dumnezeu, de ce mă întrebi pe mine
despre astfel de lucruri! M-am săturat pînă în gît de afacerea asta.
In timpul vacanței n-am auzit vorbindu-se despre altceva, decît
despre această parcelare. A fost vizitat de nenumărate delegații de
aici de la Jalna. De o săptămînă încoace toată afacerea asta pare
c-a luat o altă înfățișare și o nouă delegație va pleca să discute cu el
această problemă. Dacă ar fi să te iei după cei mai în vîrstă, bunica
noastră nu mai prididește să facă altceva, decît să se întoarcă în
coșciug, cînd pe spate, cînd pe burtă. Renny pare și el tot atît de
lipsit de cumpăt, ca și ceilalți. Un fapt este însă cert s Maurice și
Meggie au nevoie de bani pe care vor trebui să-i găsească undeva,
altfel vor fi obligați să ceară ajutorul unei societăți de caritate
publică.
— Aș prefera să nu fii atît de coroziv, ripostă Finch. Felul în care
vorbești despre astfel de lucruri, mi se pare înspăimîntător.
— Crezi? Mie mi se parte foarte interesant
 — Ești o brută, cu inimă de piatră.
— Mai bine așa decît nimic.
— Doamne, cînd mă gîndesc la cum eram eu la vîrsta ta!
— Ai dreptate, încuviință Wake cu părere de rău. Îmi aduc foarte
bine aminte. Piers se ținea mereu de capul tău. Tot așa și Renny
era destul de sever cu tine. Dar astăzi este mîndru de ceea ce ai
reușit să faci. Toți ne mîndr.m cu tine Mi se pare că tu ești pe cale
să devii celebru, nu-i așa? Nu știu dacă voi deveni și eu. Probabil
un criminal celebru, căci presimt în mine instinctul crimei.
— Nu m-aș mira deloc, răspunse Finch, apoi adăugă pe un ton
mai serios: Spune, Wake, tu ce-ai de gînd să devii?
— Nu știu. Renny spune c-ar prefera să mă fac preot își
închipuie că felul acesta de viață ar fi plăcut și ușor, și c-aș putea
trăi în apropiere de Jalna. Adevărul este că mai curînd decît orice,
aș prefera să devin aviator, deși prevăd că Renny nu va admite
pentru nimic în lume să-mi aleg a- ceastă carieră.
Wake își domoli glasul, căci îl văzu pe Renny că se apropie de ei,
de-a lungul livezii bătute de soare.
— Mă duc pînă la crescătorie, declară fratele lor. Nu vreți să mă
însoțiți și voi?
Se uită la ei cu bunăvoință și le puse această întrebare, ca și
cînd ar fi vorbit cu doi copii pe care-i întreabă dacă doresc să le
cumpere o acadea. Wakefield se ridică în picioare:
— Este exact ceea ce vrem și noi. Tocmai îi spuneam lui Finch că
mi-ar face plăcere să vină cu mine, ca să i-o arăt pe Paulina. Sînt
convins că se va îndrăgosti imediat de ea, nu-i așa Renny?
Finch rămase nemișcat în iarbă:
— Eu nu vă însoțesc, declară el, învîrtind între degete floarea de
dalie.
Wakefield se uită la el și în ochii lui sclipi o lumină ironică:
— Foarte bine, te vom lăsa aici, răspunse el și începu să cînte cu
glasul limpede de tenor:
Tînărul acesta este om frugal
Chiar în amor preferă ceva vegetal...
 Renny dăcju drumul unui hohot de rîs batjocoritor, care avea
întotdeauna calitatea să-1 fapă pe Finch să se aprindă la obraz de
nemulțumire, și se depărtă. Wake dădu să plece dar după o clipă
de ezitare, Finch se ridică și el în picioare și se apropie de ei.
— Cred că pe mine m-au uitat cu totul, le explică el, și n-aș vrea
să dau buzna peste ele.
— Nu-ți face nici o grijă din pricina asta, răspunse Wakefield,
căci nu te-au uitat. Eu și Renny avem întotdeauna g 'i vorbă să
nu te
uite. Vorbim mereu despre tine. Pe vremea cînd erai bogat,
vorbeam despre bogăția ta? astăzi, cînd această bogăție nu mai
există, vorbim despre faima ta, nu-i așa Rennv?
Finch se simțea îndemnai sa-1 siringă de beregată. Nici n-a sosit
bine acasă și au și început să-i ia în bătaie de joc, deoarece știu cu
toții că nu se poate răzbuna împotriva lor. Renny începu din nou
să rîdă, apoi se întoarse spre Finch i
— Cît ți-a mai rămas din moștenire?
Pentru Finch întrebarea aceasta fu ca o lovitură de măciucă.
Problema banilor lui și felul în care va trebui să-i întrebuințeze,
fusese întotdeauna punctul nevralgic între ei. Renny refuzase
categoric s-o discute cu el, așa că întrebarea neașteptată pe care
i-o puse acum în legătură cu ce i-a mai rămas, îl sperie și-l tulbură.
Unul dintre motivele care-1 determinaseră să se tulbure era faptul
că-i dăduse lui Eden sa înțeleagă că din suta de mii de dolari,
moșteniți de la bunica, nu i-a mai rămas aproape nimic. Își dădu
seama că gestul de a-1 amăgi pe fratele său este respingător, mai
ales că Eden era bolnav și fără nici un mijloc de ex'Stență, dar
recursese la el, pentru a-și proteja propria artă. Daca intenționa să
îmbrățișeze cariera artistică, avea nevoie de mijloace pentru a trăi.
In cazul în care Eden ar fi știut că el mai are bani... În sfîrșit, eî
n-ar fi fost în stare să-l refuze pe tratele său. Dar iată că de astă
dată problema aceasta se punea de față cu tînărul Wake, care
asculta despre ce vorbesc, și-i va da numaidecît de știre lui Eden...
Totuși nu era în stare, să-i spună lui Renny un neadevăr. La urma
urmelor ce puteau să însemne cincispreze mii de dolari? Aproape
nimic! Nimeni nu putea să știe mai limpede decît el însuși cît de
repede se topesc banii.
— De... nu sînt tocmai sigur., dar cred că vreo cincisprezece mii
de dolari, îngînă el.
— Huîhm! Constat că ai scăpat destul de repede de a- ceastă
moștenire. S-a întîmplat exact ceea ce am bănuit eu că se va
întîmpla
— Mi-a mai rămas tocmai de ajuns, ca să pot merge pînă la
capăt.
— Asta înseamnă că ai noroc. Aș fi preferat să fi avut și eu.
— Renny... daca aș putea face ceva pentru tine...
Wakefield se uită la fratele său mai mare, ca și cînd ar fi vrut să-l
îndemne, dar Renny murmură i
— Nu, dragul meu, r.ti ' Eu nu am nevoie de banii tăi.
— Trebuie să fie foarte plăcut, să cheltuiești atîțîa bani și la
urmă totuși să-ți mai rămînă o sumă atît de mare, conchise
Wakefield.
— Nu știu nici eu ce să zic, răspunse Finch.
— In drum pînă la doamna Lebraux, intereeni Renny, trebuie
să-ți arăt ce pregătește scumpul nostru Maurice. Probabil ai auzit
că plănuiește să clădească un cartier de case pentru lucrători, pe
marginea rîpei?
— Da!... Ascultă Renny, prefer să nu văd nimic, căci nu mi-ar
face plăcere. Spectacolul poale cel mult să mă deprime.
Renny nu dădu cuvintelor lui mai multă atenție docil pe vremea
cînd fusese copil, ci deschise o portiță de nuiele, tăiată în gardul de
mărăcini, apoi o apucă înainte și trecu prinlr-un țarc al cailor, în
lungul potecii cotite care cobora în rîpă. Pe fundul acesteia se
vedea șuvița de apă, ascunsa sub firele de mohor și caprifoi. O
clipă se opriră pe podețul de lemn, pe care nici unul dintre cei din
familia Whiteoak nu era în stare să-1 treacă fără să se oprească.
Pe marginea apei se vedeau cîțiva tutei cafenii de trestie, dintre
care unii își pierduseră fulgii, și aceștia se legănau în aer,
scăpărînd ca niște firicele de argint. Între vrejurile unui sumac cu
frunza roșie ca sîngele, se oprise un sturz cu pene lucitoare și cînta
despre cele din urmă bucurii ale verii, uitîndu-se curios la răsurile
cu fructe de culoarea mărgeanului, așternute sub el. Șuvița de apă
murmura stins și, la cîțiva pași, i se văzu sclipirea dintre ierburi,
înainte de a o apuca pe sub podețul în apropierea căruia își săpase
o fîntînă în care Finch aruncă floarea de dalie pe care o adusese cu
el. O clipă vrejul florii rămase drept și își întinse petalele ca peste
marginile unui vas, apoi se lasă dus încet de r ursul apei și începu
să coboare.
Renny scoase port-țigaretul și-l întinse fraților săi mai tineri:
— Mi se pare că abia ieri l-am dus pe Wake in brațe pînă la
podețul acesta, ca să vadă apa, iar tu alergai zben- guindu-te,
alături de noi.
— Îmi aduc și eu aminte, declară Wake, aprinzindu-și țigara.
Finch făcea bărci de hirtie și le dădea drumul pe apă, iar tu mă
ridicai peste balustrada podului, cu fața în jos, ca să văd apa care
pe atunci mi se părea ca un puț foarte a- dînc.
Finch nu zise nimic. Își simțea sufletul copleșit de amintirile
copilăriei care acum defilau prin fața or hiior lui ca ceva real. Avea
aceeași senzație, ca și cînd ie-ar fi ținut în palmele miiniior lui și
le-ar putea da drumul în apă, cum dăduse adineauri drumul
daliei.
Fumul țigărilor lor se legăna în aer, șuvițe destrămate și albastre.
Renny se uită la frații săi și pe obraz i se ivi o umbră de zîmbet, căci
o clipă i se păru că-i vede, cum fuseseră odinioară. Într-un tîrziu,
ca și cînd ar fi ascultat un îndemn comun, coborîră de pe podeț și
începură să urce coasta de pe cealaltă parte a rîpei. Trecură
printr-o pădure tinără de stejari și Renny le spuse;
— Acesta este locul unde Piers și Pheasant se întîlneau pe
ascuns.
Ieșiră în cîmp deschis și din loc în loc se vedeau înfipte prăjinile
lăsate de geometrul care făcuse măsurătoarea.
— Sfinte Atotputernice! exclamă Finch. Aici intenționează
Maurice să clădească barăcile pe care le plănuiește? Asta
înseamnă că vor fi aproape în ușa casei noastre.
— Va trebui să facem un gard de sîrmă ghimpată, zise
Wakefield.
Renny chicoti batjocoritor.
— Nici un fel de gard nu va fi în stare să ne apere împotriva
vederii lor și nici a zgomotului pe care-I vor face. Cred că sîntem
aproape de sfîrșit s dacă vom admite ca lucrurile să continue în
felul acesta, numai Dumnezeu ar putea spune unde vom ajunge.
Apoi se întoarse spre Finch și zîmbi încîntător, exact cum
zîmbea uneori bunică-sa.
— Iată, tinere, acum ți se oferă și ție ocazia să devii proprietar
rural. Ai putea să cumperi proprietatea aceasta a lui Maurice și să
salvezi situația.
—- Cît cere pe ea? întrebă Finch abătut.
— Cu zece mii de dolari, sau chiar cu mai puțin, ai putea să o
cumperi. Dar evident, ție nu ți se poate cere așa ceva. Prin urmare
cred că vom fi obligați să zîmbim și să suportăm cele ce vor vent
Se uită plin de amărăciune în largul cîmpului, apoi, ca și cînd
n-ar fi fost în stare să-l mai suporte, se întoarse în loc și plecă.
Ieșiră din nou pe potecă și se îndreptară spre crescătoria de vulpi.
— Nu se vor supăra oare, cînd ne vor vedea că am venit înainte
de masă? întrebă Finch, după ce deschiseră poarta. Cred că nici
nu se așteaptă la vizita noastră.
— Ne vom duce în cealaltă parte, ca să vedem și vulpile,
răspunse Renny. În felul acesta vor avea vreme destulă să se
schimbe, în cazul în care au această intenție. Deși doamna
Lebraux nu se sinchisește de astfel de nimicuri.
— Tot așa nici Paulina, adăugă Wakefield. N-am avut niciodată
prilejul să văd o fată atît de neprefăcută. Este tot atît de firească și
de frumoasă, ca una dintre vulpile ei favorite.
Renny se uită peste capul lui Finch, ca și cînd ar fi vrut să-i
spună ceva. Finch se gîndi: „Vasăzică așa... băiatul acesta este
îndrăgostit de Paulina".
 Dar, fără să înțeleagă de ce, eventualitatea aceasta nu-i făcu
plăcere. Wake era prea tînăr pentru a se putea îndrăgosti cu
adevărat și se simți nemulțumit la gîndul că Paulina a putut să fie
ținta primei iubiri a fratelui său.
La apropierea lor vulpile începură să alerge grăbite. A- nimalele
cu blănuri roșcate o zbughiră în cotețe sau își dădură drumul pe
gaura vizuinelor. Dispărură toate, afară de vulpoiul cel mare care
se suise pe acoperișul cotețului și se uita la ei disprețuitor. Avea
aceeași înfățișare ca a vulpilor urmărite de nenumărate ori de
vînători, deși în realitate își petrecuse toată viața în țarcul de sîrmă
împletită, își găsise hrana fără să se fi expus la vreo primejdie,
între celelalte vulpi nu avusese nici un rival și toată viața lui nu
auzise cîinii porniți în goană pe urmele lui lătrînd. El fusese la
început puiul slăbănog pe care-1 îngrijise Paulina. Era favoritul ei
și-i suporta mîngîierile fără nici un protest, decît cel mult că-și
arăta uneori dinții. Știa că acum ea trebuie să se afle în scaunul
dintre crengile mărului, de unde controlează fiecare mișcare pe
care o fac vulpile fără ca ele s-o poată vedea.
Paulina îi văzu pe cei trei frați că se apropie și simți o emoție
neașteptata. Dacă ar fi avut posibilitatea, ar fi dat fuga în casă, să
n-o vadă. Rămase nemișcată între crengile mărului și ascultă, în
nădejdea că-i va putea auzi despre ce vorbesc, dar se simțea
înfiorată de spaimă.
Se opriră și se uitară la vulpoiul de pe acoperișul cotețului. Ii
vedea limpede ce fac și-l auzea pe Renny fluierînd printre dinți.
Paulina își dădea pe deplin seama de sufletul lui inaccesibil. Deși
pe Finch nu-1 mai văzuse de aproape doi ani, totuși ea se uita la
Renny, cu un fel de mirare și dorință, ca și cînd ar fi ghicit
într-însul un dușman pe care-1 iubești, dar în același timp te și
temi de el.
— Constat că aici la crescătorie au intervenit unele îmbunătățiri,
zise Finch. Arată mai bine decît ultima dată cînd am trecut pe aici.
Nuanța glasului acestuia îi atrase numaidecît atenția- Tonurile
a\ eau rezonanțe adînci și pierduse inflexiunile plăcute și tinerești
de altădată. Era un glas de bărbat care se mlădia cu ușurință,
nepăsător și plăcut la auz. Pînă și obrazul Iui avea o alta expresie,
ca și cînd s-ar fi obișnuit să poarte o mască. 11 auzi pe Wakefield
că-i răspunde cu entuziasm;
—- Doamna Lebraux este o femeie pricepută. Lucrează ca un
bărbat. Cît despre Paulina... ea face adevărate minuni cu creșterea
vulpilor — este la fel de duioasă față de ele, ca și cînd ar fi copii —
dar în afara de asta este și adorabilă. Din acest punct de vedere
sînt convins că vei fi de acord cu mine, dragă Finch.
Paulina își simți obrajii dogorind ca o flacără. Ii era frică să n-o
descopere că îi ascultă ce vorbesc. Era incapabilă să mai stea
nemișcată, dar cuvintele spuse de Wakefield despre ea, o făcură
să-și simtă inima tresărind. Se uită printre frunze la el și se simți
mulțumită și înspăimîntată.
Glasul lui Renny se auzi vibrînd profund i
— Eu n-aș putea să spun despre ea că este o fată adorabilă. Are
o privire sfioasă, exact ca o mînză, o privire care-ți face plăcere s-o
vezi la o fată tînără și încîntătoare... Mi-ar fi făcut plăcere dacă ați
fi avut ocazia să cunoașteți o fată cu numele Vera Lacey, de care
mă îndrăgostisem pe vremea cînd eram de vîrsta voastră. Aceea zic
și eu că a fost frumoasă!
O, ce cruzime din partea lui să spună despre ea că nu este
frumoasă cînd Wake a declarat adineauri atît de categoric că este!
—I Spune, Renny, aceasta este fata de la care ai cele unsprezece
fotografii? întrebă Wakefield.
— Da. Fata aceea se fotografia mereu.
— Ei bine, în cazul acesta eu sînt cel care are dreptate. Admiți că
Vera a fost o fată încîntătoare. Prin urmare Paulina este totuși
frumoasă, căci între aceste două noțiuni este o oarecare deosebire.
Renny se uită la Finch încîntat, ca și cînd ar fi vrut sa-i spună:
„Ia te uită, cît de chibzuit vorbește băiatul acesta!*
Finch rămase întunecai. Paulina se uită în jos printre crengile
pomului și abia mai putea respira din pricina erno- ției, Ce se va
întâmpla daca cei de jos vor descoperi unde se află? Nu va mai
îndrăzni să apară niciodată în fata lor Văzu fețele celor doi frați mai
tineri, ale căror trăsături străluceau limpezi în lumina dimineții,
dar pe a lui Renny n-o putea vedea decît tulbure, ca și cînd s-ar fi
uitat la ea prin- tr-o perdea de lacrimi.
Clara Lebraux ieși din grajd, ducînd pe umeri un sac de paie.
Era îmbrăcată înlr-o salopetă bărbătească și o cămașă de bumbac,
deschisă la gît, din care i se vedea gîtul rotund și pieptul ars de
soare. Părul ei era de culoarea paielor secerate; privirea ochilor
mari se îndreptă spre cei trei vizitatori, cu prietenie și încredere,
Lăsă sacul să-i alunece de pe umăr și le strînse mîna. Împrejurul ei
se simți un miros de paie proaspete și de trup înfierbîntat.
— Ce-ai în sac? întrebă Renny,
— Așternutul puilor de vulpe, răspunse ea și se uita cu atenție la
Finch: Te-ai mai împlinit, zise ea pe obișnuitul ei ton brusc, și
după cîte am aflat, ești pe cale să devii celebru.
— Nici vorbă de așa ceva! protestă Finch.
— Totuși ai dat cîteva concerte la Londra.
— Mai am drum lung de făcut, pînă să pot deveni celebru.
— Vei da și aici concerte?
— Cred că da
— Înainte de orice, va trebui sfi se odihnească și să exerseze un
timp, interveni Renny. L-am adus la crescătorie ca s-o vadă pe
Paulina.
— Credeam că este pe afară, răspunse doamna Lebraux, și se
uită în direcția unde era Paulina, dar văzîndu-i obrazul speriat, se
întoarse numaidecît: Să intrăm în casă și să o căutăm, sfîrși ea și
se îndreptă spre intrare,
Finch o văzuse și el pe Paulina, dar plecă împreună cu ceilalți,
simțindu-se înveselit și curios.
Intrară în salonul modest al doamnei Lebraux care a- duse
sticla de whisky și sifonul. Cei doi frați mai tineri refuzară să bea,
dar Renny își prepară un pahar și unul ceva mai slab pentru Clara
Lebraux. Cu paharul în mînă se apropie de ușa deschisă și strigă:
Paulina!
 Un glas îi răspunse de la etaj și în clipa următoare Paulina
apăru în fața lor, înaltă, palidă și cu rochița prea scurtă, în raport
cu moda, de sub care i se vedeau picioarele subțiri și frumos
formate. Avea aceeași privire, cum spunea Renny, ca o mînză
speriată. În primul moment Finch rămase dezamăgit de faptul că
arăta foarte puțin schimbată. Apoi îi văzu ochii frumoși, zîmbetul
fermecător de fată tînără și îndrăzneață, așa că-și zise: „Nu e ceea
ce spune Wake, dar este o fată extrem de ispititoare".
Ochii fetei îl cercetară iscoditori, căci bănuia c-a văzut-o între
crengile mărului, dar Finch reuși să se prefacă și se uitară la ea
într-un fel care o făcu să se liniștească. Cînd îi întinse mîna
prelungă și rece, i-o ținu între degetele lui mai mult decît ar fi
trebuit.
— I-am arătat lui Finch felul în care se prezintă parcelările lui
Vaughan, zise Renny.
— Cred c-a rămas indignat de ceea ce a văzut. Este mai mare
rușinea, declară Clara Lebraux.
— A rămas atît de indignat, încît va cumpăra el terenul și astfel
va deveni zidul de apărare împrejurul Jalnei.
— In familia noastră el este cel care are parale, adăugă
Wakefield.
— Este o idee foarte bună, încuviință Clara Lebraux.
— Frații mei fac glume, răspunse Finch și rîse în silă.
— Sigur că facem glume, ripostă Renny înveselit și se întoarse
spre Paulina, cu care schimbă cîteva cuvinte în în șoaptă.
— Renny se Simte mult mai profund tulburat de planul acesta
cu parcelarea, decît ar fi dispus să admită, zise Clara,
adresîndu-se lui Finch.
Dădu din cap cu înțelegere, dar își zise că nu poate fi de acord cu
procedeul de a se ascunde al lui Renny.
— Cred că nu vom putea face nimic pentru a zădărnici acest
plan, declară el categoric, ca și cînd ar fi vorbit pentru a se apăra
pe el însuși.
— Evident, nu se poate face nimic. La început au fost copacii.
Acum a venit și parcelarea aceasta. Pentru el reprezintă o lovitură
dureroasă.
— Cred că tot așa reprezintă și pentru restul familiei.
— Firește! răspunse ea, dar felul în care se uită în partea unde
era Renny, părea c-ar vrea să-i spună; „El este singurul care mă
poate interesa pe mine". Îmi pare rău și de soții Vaughan, adăugă
ea. Deși ei nu pot proceda altfel, totuși se simt cu conștiința
încărcată.
Wakefield se apropiase de gramofonul care era în adîn- citura
ferestrei și controla plăcile. Lui Finch i se păru că-1 vede în aceeași
atitudine, ca pe vremea cînd era mic și profita de faptul că cei mai
în vîrsta erau ocupați cu altceva* ca să răscolească în dulapul în
care erau adunate curiozitățile aduse din India de bunica.
— Haideți să dansăm, zise Wake. L-am adus special pe Finch cu
noi, ca să o vadă pe Paulina cît de frumos dansează.
— La ora unsprezece dimineața! exclamă Clara Lebraux.
Probabil ai uitat că eu și Paulina sîntem lucrătoare de fermă.
— Abia aștept să pot dansa cu dumneata, în costumul în care
ești îmbrăcată acum, răspunse tînărul. Mai bine să fim veseli, cum
spunea bunică-mea, căci peste cincizeci de ani sau chiar mai mult,
și așa vom muri.
Paulina se uită nerăbdătoare de la unul la altul.
— Cu cine să dansez? întrebă ea. Mămica n-are nici un motiv să
afirme că la această oră nu avem obiceiul să dansam, căci
adevărul este tocmai dimpotrivă. Ea și eu dansăm tangouri de
fiecare dată cînd ne aducem aminte.
— Ia ascultați la fata asta! exclamă Renny. Clara, nu vezi că
încearcă să te dea de gol, afirmînd că lenevești '
— N-ar fi mai bine să ducem masa în sufragerie, sau s i dansăm
împrejurul ei și în hol? întrebă Wakefield.
— S-o scoatem afară, răspunse Clara Lebraux.
După ce duseră masa în camera da alături, Wakefield puse un
disc și-1 porni ușor. De afară se auzi glasul unei vulpi care ..fu
imediat amuțit de acordurile unei melodii de dans.
 — Să ne veselim în voie, strigă Wakefield și, făcînd cîțiva pași de
dans, se îndreptă cu brațele întinse spre Clara Lebraux.
Era un spectacol plin de haz, să-i vezi dansînd împreună, el
într-un costum cenușiu de flanelă bine tăiat, ea în salopetă
șifonată și cu părul zburlit. Finch se uita la ei și zîm- bea sfios. Nu
dorea să danseze cu Paulina și rămase mulțumit, cînd îl văzu pe
Renny că îi trece brațul împrejurul mijlocului și intră în ritmul
muzicii.
Amîndouă perechile dansau în mijlocul camerei și Finch se uita
la ei, ca și cînd ar fi fost niște copii între care ar fi dorit sa se
amestece și el, dar nu îndrăznea, de teamă că nu v a fi în stare să
împărtășească mulțumirea lor. Gîndurile i se zbateau între dorința
de a rămîne un simplu spectator și dorința de a o cuprinde în brațe
pe Paulina. Ce voiau să exprime ochii ei, cînd se ridicau și se uitau
la Renny? in- credere nemărginită, implorare sau aceeași atracție
pe care o simte fluturele în apropierea luminii? Mișcările ei păreau
extraordinar de suple și de energice. Cît despre Renny, el era un
dansator tot atît de desăvîrșit pe cît era de desăvîrșit călăreț...
Discul se termină și aparatul se auzi mergind in gol. Wakefield
se repezi spre el și începu să învîrtă mecanismul, apoi întoarse
placa și se înclină în fața Paulinei. Cît era de ceremonios tînărul
acesta! Se repezea mereu în toate părțile, iua atitudini solemne și,
cu toate că nu era trecut de a- miază, dansa după melodiile unui
mic gramofon. Finch spera că nu va fi obligat să danseze cu
doamna Clara Lebraux, îmbrăcată în salopeta aceea. S-ar fi simțit
caraghios. Se întoarse spre fereastră și păru că se uită cu toată
atenția la păsărelele care ciripeau între crengile unui măr. Melodia
gramofonului era un dans languros și ritmul îi chinuia nervii cu o
stăruitoare melancolie. Cînd se întoarse și se uită din nou în
cameră, constată că dansatorii s-au schimbat. Paulina trecea în
brațele lui Wakefield și părea că plutește prin aer. Doamna
Lebraux și Renny, amîndoi cu fețele împietrite, se învîrleau în loc și
împrejurul capetelor lor se legăna o șuviță de fum de la țigara pe
care Clara o ținea în gură.
 După ce valsul se termină, Renny se uită la ceasul de la mină și
declară că este obligat să plece, deoarece are ceva de lucru, înainte
de masă.
La doud saplainîni dupa aceea, răsfoind un ziar, Finch
descoperi știrea despre moartea prietenului său Arthur Leigh, care
se înecase într-o localitate balneară de pe țărmul lacului St.
Lawnence. El și soția sa fuseseră surprinși de furtună în timpul
unei plimbări pe lac, și barca lor cu pînze fusese rasurnată. Se
încleștaseră amîndoi pe chila bărcii răsturnate. dar Arthur nu mai
avusese putere să se țină la suprafață și-și dăduse drumul în apă.
Doamna Leigh fusese scoasă din apa abia după cîteva ceasuri, și,
deși suferea încă de pe urma accidentului și a temperaturii din apa
înghețată în care stătuse ceasuri întregi, starea ei se apropia de
îmbunătățire
După prima tresărire dureroasă, Finch citi de mai multe ori la
rînd știrea și-și simți sufletul copleșit de durere. Nu spuse nimănui
nimic, ci se retrase în camera sa, încercind sh-și dea scama de cele
înlîmplate, să se obișnuiască cu gîn- dul că pe Arthur nu-1 va mai
vedea niciodată și să-și alunge din minte imaginea Sarei.
În același timp, se simțea copleșit de o chinuitoare mirare, din
pricină că nu simțea nici o părere de rău mai adîn- că. Arthur... cel
mai bun prieten al său,., cel mai iubit tovarăș.. cu toate acestea se
putea gîndi la el fără nici un fel de zbucium și fără remușcări...
Cum de era posibil să se gîn- dească la moartea lui, fără să-și
simtă sufletul însîngerat... și ce va însemna moartea lui de aici
înainte pentru el!
Sarah. Cum se poate ca apariția acestei femei în viața lin să fi
schimbat atît de profund sentimentele sale de prietenie față de
Arthur * Nu putuse să-1 ierte niciodată, din pricină că i-o luase,
deși el nu avusese cunoștință de ceea ce fusese între ei. Își aducea
aminte de felul în care Arthur își descurcase sufletul de spaima și
extazul dragostei lui. Își «durea aminte și de faptul ca acest extaz al
lui fusese întotdeauna umbriț de o frică neînțeleasă și de spaima
continuă de a ramîne singur cu ea. Oare cum au trăit ca soți? se
întrebă el. Iu timpul din urma nici nu le mai scrisese și între ei
inrepuse s<i se ridice încet un zid de înstrăinare.
Se așeza pe un scaun și-și îngropa obrazul în palme, pentru a-și
putea evoca mai limpede imaginile lor. Obrazul lui Arthur i se
părea neted și strălucitor, cu seninătatea caracteristică și
netulburată a unui tînăr fericit. Oare în viața Iui s-a întîmplat
vreodată să-l contrazică cineva și să-l supere? Fără îndoială pînă
în ziua în care Sarah... Dar a fost ea în stare... s-ar găsi o femeie
care să poată răni un bărbat ca Arthur? Oare Sarah o fi avînd
inimă? Era o femeie pătimașă, dar asta este cu totul altceva... Ii
vedea obrazul palid, cu trăsăturile liniștite, gura mică și suptă,
ascunsă între nasul coroiat și bărbia proeminentă. Ii vedea
urechile mici și reci, și Inelele rigide ale părului negru... Obrazul lui
Arthur se depărtă de el și dispăru, topindu-se în apele lacului St.
Lawrence care se încinseseră peste el, și nu mai rămase decît
obrazul Sarei, cu expresia lui de tulburătoare blîndețe tiranică...
Intr-un tîrziu nu se mai simți în stare să se gîndească la ea. Se
ridică în picioare și, după ce ieși pe coridor, coborî repede scara și
se opri in fața intrării de la odaia mătușii Augusta. Bătu în ușă și-i
auzi glasul adînc, cînd îl pofti să intre. Era așezată în fața ferestrei
și începuse să coasă un nasture pe o cămașă albă de noapte. Își
scoase ochelarii și se uită la ei, cu un fel de îndemn, căci știa că
Finch are nevoie să fii încurajat.
— Mătușă Augusta, începu el. Iți aduc o știre tragică. Augusta își
retrase bărbia și se uită la el cu ocini mari.
— Da? Ce s-a întîmplat, dragul meu?
— Este vorba despre Arthur. Dumitale ți-a fost simpatic, nu-i
așa?
Da, mi-a fost chiar foarte simpatic... A murit?
— A murit ieri. S-a înecat! și-i repetă cele aflate din ziar.
Obrazul oacheș al Augustei deveni palid. Apoi exclamă i
— Ce nenorocire! Doamne... și biata maică-sa >
— Dar de Sarah ce zici, mătușico? întrebă Finch. Pe ea n-o
compătimești?
 — Sarah va suporta această lovitură cu ușurință, îi răspunse
Augusta pe un ton enigmatic.
In ușă se auzi o bătaie violentă și imediat după aceea intră
Nicholas. Era cu ziarul în mînă.
— Constat că ați aflat, declară el. Tocmai venisem să vorbesc cu
voi. Ce nenorocire I
— Pentru Sarah trebuie să fie o situație îngrozitoare, nu-î așa,
unchiule Nick?
— Firește, sigur că da! Dar eu mă gîndesc în primul rtud la
băiatul acesta, bietul de el. Fata aceea mi-a făcut întotdeauna
impresia că este o femeie fără suflet.
Finch simți o mulțumire stranie cînd îl auzi pe unchiul său
pronunțînd aceste cuvinte... „O femeie fără suflet”, își repetă el în
gînd.
La cîteva zile după aceea se duse să vorbească cu Eden care îi
cunoscuse pe Arthur și Sarah, în timpul scurtei lor logodne. Eden
arată splendid, își zise el. Ar fi fost greu să a- firmi despre el că
acum cîteva luni a fost atît de grav bolnav. Meggie reușise să facă
adevărate minuni pentru el. Luase în stăpînire exclusivă salonul
soților Vaughan, care se gîndeau de două ori înainte de a îndrăzni
să intre în acea încăpere. Îl găsi în față cu un maldăr de pagini
scrise, și pe obrazul frumos cu o expresie de adîncă preocupare.
— Păcat că Leigh a dispărut în felul acesta, declară el. Și tocmai
cînd începusem să mă gîndesc la el, că poate va putea sa mă ajute
să-mi găsesc o ocupație.
Finch nu se simți nemulțumit de indiferența fratelui său. De
fapt nu era nici tocmai sigur că vorbele lui erau o dovadă de
indiferență. Eden își pleca pur și simplu fruntea în fața capriciilor
destinului și nici pe sine nu se compătimea, ci din cînd în cînd
dădea drumul la cîteva observații ironice.
— Da, păcat, încuviință Finch. Tu ce ai de gînd să faci?
— Indiferent ce! Ar fi imposibil sa trăiesc toată viața pe capul lui
Meg și al lui Maurice, cînd sărăcia bate la ușa or. Mi-am închipuit
că datorită relațiilor sale, Leigh va putea să-im găsească undeva o
ocupație, ca lector de limba engleza Eventual o slujbă a un birou
sau la o bar.< ă. Am în cerca’ a toate ziarele, dai editorii nu au
nevoie de funcționari. Unuia i-am trimis și cîteva articole despre
Paris și Londra. Cred că voi fi obligat să primesc o slujbă de liftier.
— Eu cred că pentru tine orice ocupație sedentară este cît se
poate de nepotrivită. Tu trebuie să trăiești în aer liber.
Eden începuse să deseneze silueta unei femei, pe blocul ce-]
avea în față.
— Cred că din afacerea asta Sarah s-a ales cu o avere
importantă declară el, fără nici o legătură cu ceea ce vorbiseră
pînă atunci.
— Da, va Ii bogata. Mania lui Leigh și soră-sa au avere mare
Cred că tot ce-a avui, i-a lasal Sarei.
’e obrazul lui Eden sé ivi un zimbet ironic.
Acum ți se oferă o ocazie unica, Finch. Fala aceasta a fost
îndrăgostită de tine. leigh n-o interesa cituși de puțin. Meg îmi
spune că n-au fost fericiți împreună. Ai fi un prost dacă n-ai
încerca...
— Tacă-ți gura! se răsti Finch. Dacă ție-ți lipsește bu-
na-cuviința, eu n-am pierdut-o încă. Cum se poate să vorbești în
felul acesta, cînd probabil trupul lui Arthur nici n-a fost găsit încă!
Pe tine nu te interesează deloc moartea lui tragică? protestă el cu
glas sugrumat.
l'e obrazul lui Eden apăru o expresie de totală indiferența. Își
trecu repede mîna prin păr și se întinse dupa un creion proaspăt
ascuțit. Apoi declară mulțumit •
— Aș prefera să nu vii să mă tulburi, tocmai atunci < înd ma
preocupă ceva ce merită să fie așternut pe hîrtie.
Finch se ridică în picioare -, se simțea jignit.
—- îmi pare rău că te-am deranjat... Plec, dar aș vrea să vorbesc
și cu Meggie! zise el și obrazul i se aprinse de nemulțumire.
Meggie fu numai simpatie și vărsă cîteva lacrimi pentru Arthur,
în timp ce morfolea o brioșă cu stafide, de pe o tavă pe care o
adusese în camera ei.
 — Întotdeauna se întîmplă în felul acesta. Cei bum și frumoși
sînt condamnați să moară, declară ea. Cît despre mine, eu nu am
reușit nici astăzi să mă împac cu moartea bunicii noastre. Uneori o
visez și o văd prin somn, mult mai limpede decît o puteam vedea în
realitate. Dar amănuntul straniu, dragă Finch, este c-o aud mereu
spunînd: „Margaret — deși nu mi-a spus niciodată în felul acesta
— Margaret, eu am avut intenția să-ți dau ție inelul cu rubine”. Nu
ți se pare ciudat?
— Foarte ciudat, Meg.
— Este și impresionant, nu-i așa?
—- Foarte impresionant '
— Ce crezi, care este motivul ca in somn îmi zice Margaret?
— Pentru că visurile nu se aseamaiiă niciodată cu realitatea.
— Evident, dar în faptul că ea ar fi dorit să-mi dea mie inelul cu
rubine, eu nu văd nimic contradictoriu. Gîndește-te și tu, ceea ce
eu — În calitate de unică nepoată — am ob-
ținut din frumoasele lucruri pe care le-a avu a fost ceasul acela
mare de aur, pe care nu pol sii-1 port, și vechiul ei șal indian, în
care papagalul ei își tarea cuibul. Pînă și mica Patience spunea „Ce
lucruri caraghioase ți-a lăsat bunica!"
— Uite ce, Meggie, im epu Finch pe neașteptate, mie mi-ar face
plăcere sa am ceasul și șalul bunicii, dacă ai fi dispusa să te
desparți de ele
Soții Vaughan rămăseseră în urmă < u plata clobînzilor pentru
ipoteca pe care o deținea Finch asupra proprietății lor. Meg se
aprinse la obraz
— Poale vrei să spui... Îngînă ea, vrei < a... știu c-a rămas în
urmă cu plata dobinzilor
— Nu, draga mea, nici nu m-am gindil la dobînzi. M-am gîndit
că claca ai fi dispusă să-mi vinzi mie obiectele acestea, eu le-aș
cumpăra de la tine, zise el și zîinbi cu sfială.
Meg îi puse mîna pe braț
— Dragul meu, sînt convinsă că ți-ar face plăcere sa ai ceasul și
șalul. De vreme ce-ai moștenit toți banii ei. ar fi indicat să ai și ceva
din lucrurile care i-au aparținut.
Finch tresări și murmură:
•— O, nici eu nu știu ce să zic... M-am gindil numai așa... Mie
mi-a plăcut întotdeauna ceasul ei și culorile șalului aceluia.
Evident, și tot așa mi-au plăcut și mie... sînt adorabile, dar dacă
mi-ar fi lăsat și inelul, aș fi fost mai încântată. Va trebui să admiți
și tu că-mi vine foarte greu ca eu, în calitate de singură nepoată, să
văd femei străine cu bijuteriile ei. Nu mă refer la mătușa Augusta,
deoarece ea este singura ei fală, și nici la Alayne, căci ea este soția
lui Renny care n-a primit altceva decît patul ei pictat... Dar ia
gîndeș- te-te și tu la Pheasant — caie este o fată nelegitimă și soția
fratelui meu mai tînăr — cum se mîndrește cu inelul acela
impunător, de mă răscolește la ficați, de fiecare dată cînd o văd.
— Da, admit că-ți vine greu, încuviința Finch, fără nici o
convingere. Ascultă, Meggie, eu cred c-ai comite o greșeală, dacă
te-ai despărți de obiectele acestea. La urma urmelor n-ar fi nici
just, de vreme ce bunica ți le-a lăsat ție.
— Bine, dar eu vreau să ți le cedez ție, ripostă Meg pe un ton
dramatic. Din clipa în care unul dintre frații mei își exprimă
dorința de a poseda ceva, mă consider obligată să
65
comanda 1S4 coala 5
le procur ceea ce doresc, dacă se întîmplă sa am posibilitatea.
— De acord, Meggie, dar...
— Să nu mai spui nici o vorbă. Îți voi da ceasul și șalul, deși sînt
singurele obiecte pe care le am de la ea.
Finch se simți impresionat văzînd dezinteresul lui Meg, care
constată numaidecît emoția lui și ochii i se umplură de lacrimi,
care porneau întotdeauna, ca la poruncă.
— In sfîrșit, declară Finch, dacă tu stărui. Dar, firește, va trebui-
să ți le plătesc așa cum se cuvine.
Meg își încreți fruntea:
— Aș fi preferat să ți le pot oferi, fără să-ți cer nimic pentru ele.
Este atît de penibil să fii obligat să te gîndești mereu la bani.
 — Știu, știu!...
— Dar de vreme ce trebuie... Stai, sa facem o socoteală... cred că
ceasul bunicii n-a putut să fie mai ieftin de două sute de dolari, iar
— poate tu nu știi, dar aceste vechi șaluri din India se spune că
valorează sume fantastice — Însăși regina Victoria avea obiceiul să
dăruiască la nunți astfel de șaluri...
— Serios? întrebă Finch și se uită la ea aproape speriat.
— Prin urmare, cred că bunica nu mi l-ar fi lăsat mie car« sînt
singura ei nepoată, dacă nu ar fi fost de valoare... Eu însă nici nu
mă gîndesc să-ți cer mai mult decît s-ar putea cere pe un chilipir.
Dă-mi hai să zicem — patru sute, sau nu... dă-mi trei sute cinzeci
de dolari pentru ceas și pentru șal, și eu voi fi pe deplin mulțumită...
fără să mă mai gîndesc și la părerea de rău că nu pot să ți le ofer
fără să mi le plătești.
Finch rămase aproape convins că i le dă de pomană. Cît de bună
era Meg! O femeie aproape desăvîrșită...
— Iți voi semna chiar acum un cec! exclamă el și-și scoase
carnetul de cecuri și stiloul pe care-1 primise în dar de la mătușa
Augusta.
— Dar nu-i nici o graba! protestă soră-sa, însă cu toate acestea
îl lăsă să completeze formularul și urmări curioasă mișcările pe
care le făcea pe hîrtie cu tocul, ca și cînd ar fi fost bagheta unui
vrăjitor.
Finch se simți mulțumit că poate face ceva anume menit să-i
abată gîndurile de la Arthur, fie și pentru scurt timp, și de la
dureroasa constatare ca moartea lui r i-a p- •rmuit o mîhnire prea
adîncă.
Părăsi casa Vaughan, cu șalul împachetat într-o airtie și cu
ceasul în buzunar. Trecînd în lungul cîrnpului, simți o mulțumire
neobișnuită, la gîndul că lucrurile acestea erau acum ale lui.
Bunica adusese șalul din India, acum optzeci de ani. Țesătura fină
și colorata a acestui șal înfășurase de atitea ori umerii ei goi și
grațioși și-i acoperise sînii, pe vremea cînd fusese femeie tînără. Iar
ceasul... Îl scoase din buzunar și-l ținu în palmă, ca să se uite la el
cum lucește, bătut de razele calde ale soarelui. Pe capac era
gravată inscripția -. Adelinei, de la Philip al ei, 1862. Finch își
aduse aminte că ceasul fusese un dar primit în ziua în care tl
născuse pe tatăl său. Tatăl său și bunicii săi se prefăcu- seră
demult în țărînă, dar ceasul mai mergea și acum, tot atît de bine ca
la început... Vederea lui îi aducea aminte de bunică-sa! I se părea
c-o vede cum se uită la cadranul lui, făcînd ochii mici, ca să poată
descifra ora mai cu ușurință j boneta îi alunecase pe o ureche și pe
obrazul ei se citea o expresie de adîncă mulțumire . „Ora de masă!
He, ce plăcere! Fie că fac, fie că nu fac mișcare, mîncarea caldă Ia
amiază îmi face plăcere!" Și întindea gîtul, ca să poată auzi prima
chemare a gongului.
Mergind spre casă, i se păru că datorită obiectelor acestora, care
acum erau ale lui, în trupul său a trecut o vigoare noua, cu care se
va putea împotrivi loviturilor existenței. Din ele părea că se
desprinde putere de viață și energie, datorită faptului că vreme atît
de îndelungată ea nu se despărțise niciodată de aceste obiecte.
Dar gîndurile nu putură să-i alunge dureroasa senzație a
înmormîntării lui Arthur. Totuși se întîmplă ca el să nu poată
participa la ceremonie. Răci și trebui să stea în pat, tocmai în ziua
înmormîntării. Trecu o săptămînă rână să poată părăsi camera și,
imediat după aceea, începu s<. se aîndeas- că înspăimîntat la ziua
cînd va fi obligat s-o intilnească pe Sarah. Cît zăcuse, reușise să-și
alunge imaginea ei din minte, în timpul zilei, deși noaptea
tulburătoarea ei prezență îi speria visurile. Încerca anume să se
gîndească la Paulina Lebraux, la obrazul ei pe care sentimentele
ascunse se reflectau ca într-o oglindă, la obrazul acela încadrat de
părul negru și la trupul suplu și delicat, ca al unei păsări, cînd se
leagănă pe aripi. Cînd veni Wakefield să-l vadă, încercă a- nume să
aducă xorba despre crescătoria de vulpi, dar deși
Wake vorbea cu volubilitate despre vulpile doamnei Lebraux, nu
făcu decît o aluzie trecătoare la Paulina.
„Băiatul acesta este prea șiret, pentru a se lăsa amăgit de mine.
El știe ce urmăresc, aproape înainte de a-mi da seama". Își zise
Finch
Din ziua aceea, de fiecare dată cînd se gîndea la Paulina, în mod
implicit trebuia să se gîndească și la Wakefield. Gîndurile acestea
se zbenguiau împreună întocmai ca doi fluturi în lumină. Ar fi fost
imposibil ca din fundul întunericului să poată desprinde imaginea
acestei fete, fără ca alături de a ei să apară și imaginea fratelui său
mai tînăr, mult mai tînăr decît în realitate. Uneori îl vedea
uitîndu-se la el peste umărul ei, altădată era ascuns la ea sub
bărbie. Ochii și buzele lor se amestecau între ele. Finch se simțea
nemulțumit, deoarece Wake i se părea prea tînăr pentru a fi
îndrăgostit și pentru ca își închipuise despre el că vor fi de aici
înainte tovarăși nedespărțite In schimb, iată ce obținuse de la
Wake, acum, cînd devenise adult; Un rival! Gîndul aresta îl făcea
sa rîdă, îl rănea și-l înspăiminta. Totuși el nu o iubea pe Paulina,
dar nu dorea nici să fie iubită de altcineva. Ar fi dorit ca o vreme să
rămînă exact așa cum era astăzi.
A doua zi după ce părăsi patul, intră în salon și, găsin- du-1 gol,
se așeză în fața pianului, fără intenția de a cînta, ci numai cu
dorința de a fi în apropierea lui, de a-1 simți și de a-și opri gîndurile
asupra armoniilor misterioase ce se ascundeau in el. Își plecă
trupul ciolănos asupra lui, într-o atitudine de supunere și uitare.
Mîinile i se întinseră spre Clar lătura, exact ca mîinile unui amant
spre sînii iubitei sale.
Nu auzi deschizîndu-se ușa, dar presimțea ca cineva a intrat în
cameră. Întoarse obrazul congestionat și nemulțumi' spre cel care
venise. Era Sarah Leigh, îmbrăcată în haine de doliu și cu ochii
adînci și negri strălucind, ca două pietre prețioase, în mijlocul
obrazulm palid.
— Sarah! exclamă el si , idicîiidu-se în picioare, « îndreptă
repede spre ea. Dur ă ce se apropie, i se pSr» < a se ferește de el,
cum o vedea întotdeauna ferindu-se, în timpul visurilor sale Ezită,
se retrase, apoi o văzu că se apropie ea de el, așa cum o vedea
apropiind u-se și în vis. Se pomeni c-o ține de mînă și o privește în
adîncul ochilor, iar de pe buze îi scăpau cuvinte pe care nu le
putea formula decît cu greutate și nu aveau nici o legătură între ele,
așa că păreau întocmai ca gînguritul unui copil. În aceeași clipă
constată că lacrimile îi alunecă în lungul obrazului.
O conduse spre canapea și continuă s-o ținu de mină chiar după
ce se așezară unul lingă altul. Rochia neagră cu cai era îmbrăcată
o făcea să i se pară absenta, dar din nou Simți dogoarea de foc care
ardea în adincul sufletului ei, așa rum o mai simțise o dată cînd îi
pîrjoh'se aripile sufletului descătușat.
— Te simți în stare sa vorbești? întreba el cu sfiala.
— Nu despre ce-a fost între noi.
— Despre asta nu trebuie să vorbim niciodată.
Dar despre ce altceva ar fi putut vorbi astăzi, cînd între ei mai
stăruia încă chipul de înecat al lui Arthur?
— Începe și vorbește tu, Finch. Vorbește-mi despre tine.
— Nu ani prea multe de spus, Sarah. Muncesc din greu, încolo
nimic altceva.
— Bine, dar vorbește-mi despre ce-ai făcut. Povcsteș- t^Qi
despre viața pe care ai dus-o. S-au împlinit trei ani de cînd nu
ne-am mai văzul.
Începu să-i vorbească despre studiile pe care le-a făcut la
Londra și în Germania în timpul povestirii, amănuntele vieții lui
petrecute în străinătate păreau romantice și pline de ispite. Ii vorbi
despre concertele pe care le-a dat și Înspre compozițiile lui, fără s-o
privească, dar ținîndu-i mina mică între degetele lui. Fa stătea
nemișcată, ca o statueta de abanos, și numai torurile pantofilor i
se auzeau bătînd ușor pe parchet.
— Ai făcut atîlea lucruri iar eu n-am făcut apioape nimic, oftă
ea.
— Tu ai făcut călătorii, le-ai căsătorit.. (N-av usese intenția să-i
spună aceste ultime cuvinte, dar nu se putu sla- pîni). Femeia nu
tresări, dar mîna i se încleșta mai cu putere pe mîna lui.
— Da... am făcut calatorii... am fost căsătorită. Vorbea, ca și
cînd ar fi repetat o lecție. N-am făcut aproape nimic,
— S-au împlinit trei ani de cînd nu ne-am mai văzut, continuă
Finch. Ce crezi, m-am mai schimbat?
Se întoarse spre el și-l privi în fața, așa că-i văzu cearcănele
negre de sub pleoape și tresărirea melancolică a buzelor
Da, te-ai mai schimbat. Dar obrazul tuu păstrează și astazi
aceeași expresie frumoasă. Tocmai de aceea mă simt mulțumită și
împăcată.
Își desprinse mîna din mîna ei și, fără să-și dea seama ce face, își
împreună mîinile împrejurul genunchilor. Ca să spună ceva,
declară i
— Nici nu bănuiam să vii astăzi la noi.
— Mă așteaptă Alayne. Ultima dată cînd ne-am văzut, m-a
invitat la ea. Crede că o schimbare a mediului ar putea sa-mi facă
bine.
In aceeași clipă Alayne apăru în salon, urmată de Renny.
Vederea Sarei, îmbrăcată în haine de doliu, și paloarea obrazului ei
îl impresionară și făcură să se simtă tulburat. Ca să-și ascundă
emoția, începu să vorbească cu glas sonor, de îndată ce terminară
cu saluturile obișnuite. Mirosul săpunului dezinfectant cu care se
spălase nu putea masca în întregime mirosul de cai și de curele ce
se desprindea din hainele Iui.
— Ce crezi că ne-a făcut să întîrziem? Iți spun eu. Discutam
despre fetița noastră care este un permanent subiect de
neînțelegere. Este bucățică ruptă din bunica — ce p i cat că tu n-ai
cunoscut-o pe bunica — și Alayne se străduiește din toate puterile
să facă din ea o fată manierată. Dar sarcina aceasta este destul de
grea, și tocmai de aceea eu o admir.
VI
Spusese adevărul cînd afirmase ca mica Adelina eia un subiect
de perpetuă discuție între el și soția sa. De nenumărate ori Alayne
își propusese să evite aceste discuții, dar în intimitatea sufletului
ei își dădea seama că este incapabilă să facă ceva pentru a le evita.
Fetița avea aproape doi ani, se ținea zdravăn pe picioare, era
inteligentă, șireată și se simțea mulțumită că pentru maică-sa este
o problemă insolubilă. De pe acum începuse să se uite la ei
bănuitoare, cînd îi auzea vorbind mai răstit unul cu altul. Cînd
Renny o certa și-i dădea cîte una la fund, cum se întîmplă să facă
uneori, se înfuria, își încorda trupul, îl trăgea de păr și-l mușca.
Violențele acestea îl încîntau. O strîngea în brațe și-i acoperea de
sărutări obrazul schimonosit de furie, iar după ce se liniștea, o
legăna în brațe, ca și cînd ar fi fost cel mai cuminte dintre copii.
De multe ori Alayne se simțea deznădăjduită din pricina
obrăzniciilor ei și a lipsei de considerație față de ceilalți copii din
casă. Nooky se temea grozav de ea. Cum simțea ochii ei căprui
îndreptați spre el, lăsa din mînă orice obiect ar fi avut. Pînă și
Mooey, care împlinise șase ani, se ferea s-o supere. Piers, ca și
Renny, de altfe], o încurajau în gesturile ei de violență.
Ea însăși avea obiceiuri stranii. Ii plăcea să stea pe întuneric și,
din pricină că nu dormea prea mult, stătea trează și vorbea sau
rîdea singură. La început cînd Alayne cobora din pat și se apropia
de ea. se liniștea și, după ce o acoperea și o așeza pe cealaltă parte,
adormea mulțumită. Dar pe măsură ce treceau lunile, se obișnui
tot mai mult cu perversitatea de a petrece nopți albe. Dormea cinci
sau șase ceasuri și se trezea odihnită, tocmai în momentul în care
Alayne era pregătită să ațipească. Imediat după aceea întunericul
camerei era înfiorat de un chicotit stins, după care urma un hohot
de rîs sinistru. Uneori răcnea ca ursul sau mugea ca vacile, altă
dată vorbea cu glas stins, fără să poți înțelege ce spune. Nu se
liniștea pînă nu venea Alayne, o ridica în brațe, se plimba cu ea
prin cămeșă sau o ducea și o așeza în pro- prml ei pal Nopțile
începuseră sa se răcească și era i culi- aral clini să slai treaz și să le
plimbi, în loc să dormi ri paiul cald Nu se putea nici odihni cu ea
alături, deoarece lelița dădea tot timpul din picioare. Din cauza
somnului insuficient Alayne arăta palidă și devenise irascibila.
Mica Adelina ii supără și pe Nicholas și pe Ernest cu gălăgia ei
dar Renny după ce adormea, nu se mai sinchisea de nimic și nici
un fel de gălăgie nu-1 putea trezi. Totuși, u- neon o auzea noaptea
și-i spunea lui Alayne să-i dea cîteva la fund sau s-o stropească cu
apa rece.
 fnlr-o noapte mira in cameră și le găsi pe mamă și pe fiica
uitindu-se una la alia. Alayne era palidă și cu ochii plini de lacrimi,
iar fetița se uita la ea cu obrazul îmbujorat și zimbind, inii-un fel c
u lotul neobișnuit. Era ora trei după miezul nopții.
Ce s-a întîmplat? întrebă el,
— E trează de mai bine de doua ceasuri și rîde și vorbește
singură, răspunse Alayne deznădăjduită. M-a scos din lire și nu
mai știu ce să fac cu ea. Se uita la fetița aproape revoltată, apoi se
întoarse spre el și-l examina nemulțumită, zic tndu-și că el poartă
răspunderea nașterii acestui copil.
Cu mișcări ușoare și suple, în pijamaua cu care era îmbrăcat
Renny se apropie de fetiță.
— De ce rîzi? o întrebă el.
Fetița il privea așezată în pătucul ei, cu claia de par roșu
întunecat căzut pe frunte.
— De ce-ai rîs? repetă el cu sev eritate.
— Irebuie să rid. gîngiiri mica Adelina.
— De ce?
— Pentru ca trebuie.
Se așeză pe marginea patului lui Alayne și ridică fetița pe
genunchi, apoi se uită la ea.
— Ce vezi în fața ta?
Fetița zîmbi și întinse degetul, ca pentru a-i arăta ceva.
— Vezi ceva caraghios?
Dădu din cap și-și băgă aproape toată mîna în gură.
— Asc ultă, draga mea, se adresă el lui Alayne. Așa nu mai
merge. Iu ești obosită moartă. Mi-a venit o idee... Pe vremuri, cînd
copiii se încăpățînau să facă ceea ce n-aveau voie, li se clădea o
bătaie bună. Astăzi însă este cu totul altceva. Se spune că sîntem
obligați să-i urmărim de aproape, ca să ne dăm seama ce vor, și să
le împlinim dorința.
— Așa este! Alayne se uita la ei ca hipnotizată.
— Mi se pare, continuă ei, salinul fetița pe genunchi, tă ea
suferă de o criza de rîs care probabil se daloreșle faptului că pe tine
te vede uitîndu-te la ea alil de gravă.
— Da! Alayne se sprijini de măsuța de toaleta, căci abia se mai
putea ține pe picioare de obosită.
— Probabil are nevoie de cineva care să rida împreună cu ea.
— In timpul zilei n-are docil să rida, împreuna cu ceilalți copii.
De ce adică să rîdă în timpul nopții?
Probabil în timpul nopții se trezește și se simte singură, apoi se
gîndește că viața este atît de stranie... poate îți mai aduci aminte că
bunica însăși era o ființă stranie, și Adelina seamănă cu ea.
— E dureros să constat că amindoi copoi lui Pheasanl sînt atît
de liniștiți, iar fetița mea...
— Ascultă, draga mea, bagă-te în pat și nu te mai gînd: la
lucrurile acestea. Voi lua fetița cu mine
— Unde v rei s-o duci?
— La mine în cameră. Voi ride și eu cu ea.
— Te rog, Renny., nu fi absurd
— Nu sînt deloc absurd Metoda face parte dm psihologia
modernă.
— O aduci înapoi?
— Imediat ce adoarme. O voi înveli bine așa că nu va fi nevoie să
te mai trezesc.
C u fetița în brațe o conduse pe Alayne spre pat și, după ce se
întinse, o acoperi cu plapuma. Cînd să plece, îl apucă de mîna și
i-o sărută, gala să izbucnească în plîns.
— Sînt și eu exact ca un copil. Nu știu ce m-a apucat
— Tu ești soția mea adorată! zise el și o mîngiie pe obraz.
Stătu la pîndă și ascultă, exact ca o sălbăticiune in vizuina ei. II
auzi trecînd in lungul coridorului, apoi ușa de la camera lui
deschizîndu-se și închizîndu-se. Prezența lui o făcuse sa se
liniștească, dar cînd îi puse mîna pe obraz, își simțise sîngele
zvîcnindu-i cu violență prin vine și fu înfiorată de o dureroasă
neliniște. Respiră adînc aerul plăcut al acestei nopți zbuciumate...
De ce-o fi plecat acum de lingă ea? De ce i se umplu ochii cu
lacrimi de dorință, cînd se gîndește la el. Odinioară, cînd fuseseră
împreună în această casă, fuseseră despărțiți unul de altul de
zidurile căsătoriei ei cu Eden și se zbuciumase pe ascuns
dorindu-1... Astăzi își aparțin unul altuia și totuși sînt despărțiți,
iar dorințele eî se lovesc neputincioase de pereții care-i separă.
Auzise fetița scoțînd un țipăt de mulțumire cînd intrase cu ea în
camera lui. Pe urmă se făcu tăcere și-și zise că probabil s-a liniștit
și acum a adormit. Dar nu trecu mult și auzul ei sensibil prinse
ecoul unui hohot de rîs. Imediat după aceea se auzi și rîsul stăpînit
al lui Renny... Își trase plapuma peste cap. Dar, îndemnată de o
curiozitate neînțeleasă, se descoperi din nou și ascultă.
Rîsul Adelinei devenise mai puternic și tot așa a] tatălui ei.
Cascadele fantastice ale rîsului lor ajunseseră acum un fel de
chiote.
„Își închipuie probabil, că în timp ce ei rîd ca niște nebuni, în
casă mai e cineva care să poată dormi. Vor trezi din somn pe toți
membrii familiei!'
Rămase nemișcată și ascultă. Curînd se făcu o tăcere care i se
păru încîntătoare și-și închipui că fetița s-a liniștit. Dar nu trecu
mult și rîsul porni din n1 >u, hohot după ho- hot. Rîdeau în duet și
Alayne auzi glasuri și uși care se deschideau pe coridor.
„Bieții bătrîni! oftă ea. Unchiul Ernest ar putea să moară din
cauza asta. Și mătușa Augusta, la vîrsta ei!"
Lui Renny ar putea să-i fie rușine. Dragostea ei față de el se
transformă cît ai clipi în ură. Cu părul desfăcut, sări din pat, își
îmbrăcă halatul și-și puse papucii, apoi ieși repede din odaie și se
îndreptă spre camera lui. Găsi toată familia adunată grămadă «.
Augusta, cu părul răsucit pe papiote și cu sticluța de săruri
aromate în mînă t Nicholas, cu părul cărunt și zbîrlit ca o coamă de
leu; Ernest, cu capul lucios, îmbrăcat într-un halat elegant ,• Piers
și Pheasant flrat au ca doi actori de comedie într-o scenă de
interior; Finch, pe buze cu surîsul lui copilăros și tresăririle
nervoase ale trupului, părea un adolescent; Wake, așezat în capul
oaselor, părea obosit și avea înfățișarea unui om matur.
Ii cuprinse pe toți într-o privire furioasă. Se uită și la Renny,
care era așezat pe un scaun, cu fetița pe genunchi, dar acum
păreau că-și stăpînesc insuportabila veselie de adineauri.
— Ce zici de această nouă metodă de educație? întrebă Nicholas,
întorcîndu-se spre ea.
— Mie nu-mi convine cîtuși de puțin, se amestecă Ernest. Este
prea zgomotoasă. Prevăd că după această scenă voi fi obligat să
veghez ceasuri întregi, fără să mai pot a- dorini.
— De, începu Piers; dacă e să mă întrebați pe mine, vă răspund
că nimic nu poate fi mai bun decît nuiaua. Dacă unul dintre copiii
mei ar încerca să...
— E foarte bine să vezi cum procedează și alți părinți, îl
întrerupse Pheasant. In ce mă privește, eu sînt de părere că Renny
procedează în felul cel mai indicat. Pînă și un copil își are clipele lui
de nemulțumire.
— De-ale mele nu se sinchisește nimeni, declară Ernest
— Ale tale reprezintă cea mai simpatică parte din personalitatea
ta, ripostă fratele său.
Ernest se uită la el jignit.
Augusta mirosea sticla cu săruri și nu zicea nimic. Un țînțar,
care bîzîia prin cameră, fu atras de papiotele ei și veni să vadă ce
sînt, apoi, după ce făcu încercarea cu una, trecu la cealaltă.
Renny și fiică-sa se uitau unul la altul. In luminile ochilor
Adeline! se aprinse o sclipire, ca de durere, și se întunecă la obraz.
Deschise apoi gura și dădu drumul unui hohot. In clipa următoare
începură amîndoi să rîdă la unison. Dar hohotele lui virile nu
reușeau să acopere rîsul fiicei sa e. Părea că a răgușit,
străduindu-se să rîdă mai tare decît ■“>.
E îngrozitor. Își zise Alayne. Amindoi păreau aproape nebuni.
Adelina își plimbă ochii pe deasupra celor adunați în odaie și
începu să rîdă și mai tare. Părul îi atîrna în lațe umede împrejurul
capului.
„Vor să se dea amîndoi în spectacol", își zise Alayne, Nimic
altceva! Puțin le pasă de ceea ce fac, din moment ce se găsește
cineva care să le acorde atenție, căci ei nu urmăresc altceva". Va
trebui să intervină, dar se temea să-i spună ceva, de față cu ceilalți
membri ai familiei. Nu se știe._ sau mai bine zis, ea nu știa
niciodată ce ar fi fost în stare să facă. Ceilalți membri ai familiei îl
cunoșteau mai bine decît ea.
Fără nici un preambul Augusta se aplecă și o smulse pe Adelina
de pe genunchii tatălui ei:
— Ajunqe cu prostiile acestea, țipă ea cu glas cît putu mai adînc.
Vei reuși să Iaci din ea un copil încăpățînat și răsfățat cu care n-ai
sa te mai poți înțelege I
Fetița nu numai că nu se împotrivi, ci deschise brațele și i le
petrecu pe după gît,\refugiindu-se la pieptul Augustei și
uitîndu-se la Renny cu ochii plini de reproșuri.
— Tăticul este răutăcios! slțigă ea și renetă cuvintele, uitindii-se
la cei din jurul ei.
\layne o privi pe Augusta cu recunoștința.
Orice-ați spune voi, declara Renny, totuși ei i-a făcut bme
această lecție. De aici înainte nu va mai ride niciodată in timpul
nopții.
Cred că nu va mai ride nici in timpul zilei, adăugă \\ akefield
Dar e bine să știți cu eu sînt sleit de puteri.
Obrazul lui Renny se mai îmblînzi:
— Haideți cu toții să ne culcăm, zise el.
— Voi lua fetița cu mine, declara Augusta.
Faci foarte bine, Gussio! încuviință Nicholas. Tu ai ni<ii mult
curaj decît mine.
Mica Adelina se lăsase moaie pe umărul Augustei și moțăia <u
gura îrdredesrInsă.
Dupa ce ieși din camera Augustei, unde văzuse straniul
spectacol cu această femeie în vîrstă culcată alături de fetița. se
întoarse în odaia ei, unde-1 găsi pe Renny stînd în picioare în fața
ferestrei și silueta lui întunecată se desprindea limpede în
geamurile luminate de lună.
Luna fusese ascunsă dincolo de copaci, dar acum se ridicase
deasupra lor și-și cernea argintul din înălțimea cerului. Camera
era inundată de lumină și fiecare colț al mobilelor părea poleit cu
argint. O făclie pe care o aprinsese înainte de plecare se pleoștise și
arăta întocmai ca o solista de balet, cînd se înclină în fața
publicului. Pe fereastra des- < bisă pătrundeau miresmele iuți ale
sfîrșitului de vară. Casa era învăluită acum în tăcere și liniște.
Râmase nemișcată în cadrul ușii și se uită la el, fără ca Renny
s-o simtă. Era în cealaltă parte, la fereastră, și spațiul dintre ei era
liber, dar cu toate acestea a\ ea aceeași senzație, ca și cînd l-ar fi
cuprins în brațe. Bărbatul acesta făcea parle din ființa ei, chiar
dacă uneori comunitatea aceasta de simțire părea s-o chinuie. Era
tot atît de nedespărțit, ca și cînd ar fi fost un copac și și-ar fi întins
o creangă în calea luminii de lună. Totuși el părea mereu absent.
Singura soluție pentru ea era să-l țină înlănțuit cu puterea
dragostei ce se învălmășea în ea.
Intra în cameră și-și dezbracă halatul care luneca pe dușumele
cu un fîșîit stins de mătăsuri. 11 văzu grămadă, lui ind în lumina
lunii, întocmai ca pielea lepădată de un șai pe. Se întoarse spre ea
și o văzu
— A adormit? întrebă el.
— Da! răspunse ea și făcu un gest, ca și cînd ar fi încercat să
alunge fantoma fetiței dintre ei.
11 auzi că rîde stins și, întinzînd mîna după ea, u apropie de
fereastră. Se uitară amîndoi jos în grădină unde lumina lunii
strălucea pe picăturile de rouă înșirate pe firele pînzelor de
păianjen. Țîrîitul lăcustelor și al gîzelor din iarbă nu încetase toată
noaptea, iar acum, sub bătaia lunii, corul lor părea că a mai prins
putere, iar pînzele de păianjen începură să se legene, scuturînd
picăturile de rouă în iarbă. Păsărelele adormite se mișcară prin
somn și-și întinseră aripile pe marginea cuiburilor.
Alayne ridică mîna și o puse pe pieptul soțului ei. 11 văzu că
pleacă fruntea; privindu-1 dintr-o parte, îi examina privi rea
aprinsă, nările frumos arcuite și buzele mobile.
In clipa următoare buzele acestea se opriră pe gura ei.
 VII
După ce rămase singur, Wakefield nu fu în stare să a- doarmă;
se simțea prea tulburat. Deși casa părea acum adormită, era mai
conștient decît oricînd de emanația magnetică a existenței celor ce
trăiau sub acoperișul ei. Nu simțea nici- cînd mai limpede vibrația
acestor fire nevăzute, decît a- tunci cînd toate ușile erau închise.
Renny stinse lumina înainte de a ieși din camera. În camera
aceasta nu intra lumina lunii, dar Wakefield era totuși conștient de
prezența ei. Probabil acum intrase pe fereastra lui Alayne. În
camera în care se afla Renny cu soți Iui.
Se întinse și rămase nemișcat, întocmai ca umbra unei statui. Ii
venea ușor să se simtă din nou copil, puțin speriat de întuneric,
așteptînd să vină Renny, să poată ațipi din nou. I se părea straniu
gîndindu-se la timpul cînd nu va mai putea dormi în același pat cu
fratele său mai mare. Timpul acela trebuia totuși să vină, căci el
devenise acum aproape bărbat. Într-o noapte va întinde mina, ca
otice bărbat prin întuneric, și va întîlni o femeie pe care o va strînge
la piept. Se gîndi la acea noapte, dar fără nici un fel de dorință. Ar
fi preferat să rămînă mereu băiat, căci nu era deloc grăbit, fiind
dispus să prelungească starea în care se găsea acum. El nu avea
propriu-zis trecut. Puținele evenimente pe care le trăise
rămăseseră în amintirea lui exact ca petalele scuturate ale unei
flori stinghere.
În fața lui se așterneau anii nenumărați, și, dacă va fi să trăiască
atît cît a trăit bunica, atunci mai are exact optzeci și cinci, ceea ce
înseamnă că va sărbători de optzeci și cinci de ori Crăciunul,
optzeci și cinci de zile de naștere și se va trezi în de optzeci și cinci
de ori trei sute șaizeci și cinci de dimineți... Un bărbat poate face
foarte multe lucruri în vreme atît de lungă.
Sp întinse pînă cînd ajunse cu vîrful picioarelor în tăblia paiului.
Era înalt! Renny spunea de multe ori că se simte mîndru de faptul
că l-a putut crește, ca să ajungă' la o astfel de înălțime și vigoare,
pentru a duce același fel de viață pe care-1 duceau și alți tineri de
seama lui. Știa sa călărească, să înoate, sa joace tenis, deși el nu va
reuși niciodată performanțele lui Renny și Piers.
Din anii copilăriei pînă astăzi reușise să treacă peste multe
greutăți... Își aducea aminte de zilele în care îl duceau în salon,
pentru a saluta pe străinii ce veneau în vizită și se vedea pe sine
frămîntînd între degete cravata de mătase de la costumul de
marinar, sau tăvălindu-se nemulțumit pe dușumelele camerei,
simțind arsura palmei îndesate a lui Renny pe dosul pantalonilor
lui. Își aducea aminte de nopțile în care nu putea dormi și Renny
veghea lîngă patul lui frecîn- du-i tălpile picioarelor, pentru a-1
liniști. Se vedea trecînd în lungul livezilor, ca să ajungă la pastorul
Fennel cu care-și făcea lecțiile, ca pe urmă să se întoarcă într-un
suflet acasă. I se părea că a trecut de atunci o veșnicie. Epoca
întunecată de melancolie, asupra căreia nu va mai reveni
niciodată, era acum departe, în urma lui. Astăzi era aproape
bărbat. La acest gînd ochii i se umplură de lacrimi.
Acum stătea cu ochii umezi în mijlocul întunericului.
Peste puțină vreme adormi, dar era mai mult treaz decît adormit.
Își dădea seama destul de limpede că visele lui sînt simple vise și
nimic altceva și-i venea să zîmbească de ciudățenia lor. O adiere
ușoară de vînt înfoie perdelele de la fereastră și-i răcori obrazul.
Aproape nu-i venea să creadă c-a adormit din nou.
Cu toate acestea adormise, deoarece R -uuy era acum întins
alături de el și dormea, cu obrazul cuicat în palma arsă de soare,
întocmai ca un copil. Deși arăta atît de liniștit, totuși părea că stă
în așteptare, ca și cînd ar fi asculta! chemarea unui glas iubit.
Suflul ușor al vîntului îi legăna o șuviță rebelă de pe creștetul
capului care, în lumina dimineții, părea roșu ca o flacără... Cît de
mult semăna cu el mica Adelina și cît de stranii i se păruseră
amîndoi cînd îi văzuse rîzînd împreună în odaia aceasta luminată
de candelabrul aprins.
Nu mai simțea nevoia să doarmă și, aproape fără să-și dea
seama, se pomeni c-a coborît din pat și că începe să-și caute
hainele. De fiecare dată hainele lui erau amestecate cu ale lui
Renny. Dezordinea din camera lor era motiv de statornică
nemulțumire pentru Alayne.
Îmbrăcă un jerseu alb și pantalonii de flanelă cenușie, dar nici
nu se spălă, nici nu se pieptănă. Nimic nu-1 putea determina să se
îngrijească și să se ocupe de felul în care arată și lotuși parca mult
mai Îngrijit decît tratele său Finch.
La picioarele scării de la mansardă, paru că ezita. Oare sa
meargă la Finch și să-1 cheme și pe el? Se întoarse în loc... Mai
bine să plece singur, căci așa se va putea bucura numai el de
dimineața acestui început de august. Coborî scara cu preșul tocit
și, după ce ajunse în holul pustiu, ieși pe ușa laterală care dădea
spre livadă.
Soarele încă nu se ridicase deasupra copacilor, dar în partea de
răsărit cerul, vărgat cu roșu cu purpură și aur, părea fantastic, iar
pe deasupra lui, nori mici și ușori se tî- rau în lungul adîncului
cenușiu al zării. Fiecare firicel de iarbă și fiecare petală de floare
era perfect conturată, luminoasă și plină de expresivitate. După ce
ieși în cîmp deschis, i se păru că toată lumea se așterne la
picioarele lui, întocmai ca un pergament bogat colorat, vărgat cu
liniile de aur ale razelor soarelui. Un stol de pescăruși zbură foarte
sus pe deasupra lui, umplînd cuprinsul de țipetele lor melancolice.
Se opri, nehotărît, neștiind ce sa facă. Trecuse de mult vremea
cînd alergînd, strigînd și dinei din mîini i se părea că poate să-și
exprime sentimentele ascunse în sufletul său. 'lotuși nu putea să
se simtă mulțumit numai datorită mișcării picioarelor care-1
duceau înainte, nici să se limiteze a privi în toate părțile,
gîndindu-se la frumusețea acestei dimineți. Pînă și imaginile
poetice care înainte i se trezeau atît de ușor în minte păreau că de
astă data fug de el.
Se uită la miriștea aurie pe unde trecea, apoi la pescărușii albi
care se roteau în aer și simți în suflet cum îi tresare o senzație nouă,
de plăcută melancolie. Era singur și ar fi dorit să aibă un tovarăș
care să-1 înțeleagă și să se bucure împreună cu el. Își aduse
aminte de Paulina Lebraux și, ieșind din miriște, o apucă în lungul
potecii care ducea prin pădurea de mesteceni, pînă la crescătoiia
de vulpi. Se întrebă care să fi fost motivul că Finch încercase să-1
facă să vorbească despre Paulina. Nu cumva Finch îl bănuiește că
ține la ea? Te pomenești că datorită temperamentului său de artist,
urmărește să-1 facă să-și descarce sufletul? Totuși el nu-i vorbise
despre ea. deși imaginea ei îl preocupa aproape tot timpul.
Într-una din zile îi spusese că de multe ori pleacă dimineața de
acasă, ca să culeagă mure sub streașină pădurii, după ce soarele
începe să dogorească.
Sub tălpile picioarelor simțea țepii de paie ramași după seceriș.
Pescărușii se legănau în aer, foarte aproape de pămînt. ca și cînd
ar fi așteptat nerăbdători să se depărteze, pentru a coborî din nou
în miriște. Un șoarece de cîmp cu părul roșcat în lumina soarelui,
se opri o clipă și-l privi mirat, apoi disparu alergînd cotit printre
firele de paie. O omidă cafenie, cu trupul catifelat, se ridicase în
vîrful unui pai și, cu capul repezit înainte, se uita în largul miriștei,
ca și cînd ar fi plănuit să plece la o vînătoare pe care numai ea o
știa. O păsărică minusculă rîcîia pămîntul nisipos, cu energia și
graba unei găini oprită în gura șurii.
Brazii întunecați și tulpinile albe ale mestecenilor păreau că se
feresc din cale, pentru a face loc potecii ce colea printre ei. Apoi un
timp părură că se înghesuie alături de ea, înainte de a face din nou
loc luminii soarelui. Dup i ce ieși din pădure, poteca o apucă de-a
lungul unui gard care era demult ascuns de bogăția curpenilor șa
a rugilor crescuți la poalele lui. Aici soarele își risipea săgețile
fierbinți care contribuiau la grăbirea coacerii Trunchiul unui măr
crescut în mijlocul acestui hățiș, înfrunta căldura soarelui cu
crengile îndreptate în toate părțile și întorsese spre el, în semn de
ispită, trei mere rumene și acre pe o singura rămurea.
Din buruieni și din iarba uscată și înaltă, se auzea un țîrîit
neîntrerupt ele gîze și lăcuste în al căror cîntec părea că se simte o
notă de deznădejde. O pala de căldură plăcută pătrundea pînă și în
colțurile cele mai umbrite, căci dimineața era plină de energie și
dorințe nestăvilite O măciulie de scaieți plesnise și în ea se vedeau
semințele înșirate una lîngă alta, ca solzii de pește, iar fulgul, cu
fiecare firicel de sămânță, se legăna ușor in suflul abia simțit al
vîntului.
O descoperi, îmbrăcată într-o rochiță de pînză galbenă, ascunsă
în partea unde hățișul era mat des și unde își făcuse loc pas cu pas
pentru a culege murele lucioase și negre, de păreau date cu lac.
Coșul ce-1 avea pe braț era aproape plin.
— Paulina! strigă el cu glasul stins.
Întoarse capul și, uitîndu-se peste umăr îi zimbi cînd îl văzu.
— Vrei să vm să te ajut? o întrebă el. Dai n-ar fi dorit să intre
între mărăcini, ca să ajungă pînă la ea. ci ar fi preferat ca ea să
iasă în potecă și să stea de vorba
— Am obosit, și aș vrea să ma odihnesc puțin, răspunse fata.
«1
comanda 194 coala S
Dar mărăcinii rugilor îi prinseseră rochița și nu se mai putea
mișca, astfel că Wakefield trebui să vină și să i-o desprindă de pe
fiecare mărăcine. Constată că era toată înțepată și zgîriată pe mîini
și pe brațe. Se aplecă, pentru a-i desprinde un vrej plin de spini
care i se încolăcise împrejurul gleznelor, apoi, ridicînd privirea, îi
văzu ochii care-i urmăreau mișcările. In clipa aceasta i se păru c-a
surprins-o în- tr-o atitudine de neobișnuită frumusețe.
Se așezară alături pe iarbă, la umbra unui fag. Fata părea
aproape un copil și din trupul ei simți cum se desprinde o
mireasmă care se amesteca în adierea parfumată a dimineții.
Rămase încîntat cînd constată cît este de fermecătoare și-și zise că
probabil farmecul acesta se datorește zîmbetului ei. Totuși, în ochii
ei părea că clipește o luminiță cînd se întoarse spre el, ca și cînd ar
fi făcut haz de străduințele lui de a trece drept bărbat. În viața lui
nu văzuse încă ceva atît de serios și de fermecător ca zîmbetul
acestei fete și nici ceva mai tînăr și mai pur decît fruntea ei
încadrată de părul des și negru. Dar în atitudinea ei nu era nimic
aspru și nimic ironic. „Fata aceasta este prea bună și prea blinda,
așa că, pentru binele ei va trebui să se găsească cineva care să
aibă grijă de ea și s-o apere", își zise el. In gînd se văzu pe sine că-și
apropie buzele de obrazul ei, dar în realitate n-ar fi îndrăznit nici
cel puțin să-i prindă mîna.
Începură să mănînce amîndoi mure din coșul în care le
adunase.
— E o dimineață foarte frumoasă, nu-i așa? Ești primul din cei
de la Jalna care s-a trezit? întrebă Paulina.
— Da. Nici unul nu s-a trezit încă. Pe mine m-a trezit ceva și m-a
determinat să părăsesc casa. Mi-am închipuit că te voi găsi aici.
— Ar fi trebuit să vină și Finch. Lui i-ar fi făcut plăcere această
plimbare.
— Lui Finch? De ce?
— De... el este un fel de port; cel puțin aceasta este impresia pe
care ți-o face. E atît de firesc să-ți aduci aminte de el înainte de a se
zvînta rouă dimineții.
— Dar să te gîndești la mine, Paulina, nu ți se pare tot atît de
firesc?
—■ Da, este tot atît de firesc, răspunse fata și-l privi în adîncul
ochilor. Dar dumneata parcă faci parte din toate acestea, și făcu
un gest neobișnuit în care îmbrățișă tot ce se vedea împrejurul lor.
Finch seamănă mai mult cu un spectator, CÎtă vreme dumneata
Faci parte din însuși spectacolul lumii, repeta ea.
li făcură plăcere vorbele spuse de ea. Niciodată pînă acum nu îi
făcuse atîta plăcere tovărășia cuiva. Însuși aerul dimprejurul lor
părea că așteaptă să-i asculte cuvintele. Dai chiar dacă n^-ar fi
vorbit, pentru el apropierea ei îi era de ajuns. Se întinse în iarbă
alături de ea și își propti capul în- tr-o mîna. ca să o poată privi.
— Nu ne-am mai putea întîlni uneori ca acuma? întrebă el. Aș
vrea să vorbesc cu dumneata, cînd nu e nimeni în apropierea
noastră. Aproape că n-am fost niciodată sin- gun.
— Ba da, cred c-am putea, răspunse ea fără să ezite. Mi-ar face
și mie plăcere.
— Probabil știi, Paulina, că eu n-am avut niciodată un prieten.
— Nici eu n-am avut.
— Dar, să-ți spun drept... parcă n aș vrea ca tocmai dumneata
să-mi devii prieten, adăugă el cu sfială.
— Nu? întrebă ea și se uită la el fără să înțeleagă.
— Nu știu cum să-ți explic — dar aș vrea să simt că uneori
ne-am putea întîlni în felul acesta — aproape fără să ne spunem
nimic — să nu știe nimeni despre întîlnirile noastre — și să ne
simțim unul față de celălalt mai aproape decît față de orice ființă de
pe pămînt.
Fata îl asculta, uitîndu-se la el cu ochi gravi t
— Mi se pare că încep să înțeleg ce vrei să spui. Vorbești despre
ceva ce nu poate fi atît de durabil ca o prietenie. Da... mi-ar face
plăcere.
— Sînt foarte mulțumit, Paulina, zise el și se simți copleșit de
duioșie, apoi se întrebă cum de se poate uita la el fără să-i
ghicească sentimentele. Totuși era cert că ea nu-și dădea seama de
realitate, altfel n-ar fi putut să-1 privească cu atîta inocență. Ochii
lui cu genele lungi se opriseră pe buzele ei. In aceeași clipă simți
un fior de plăcere și de sfială fugindu-i în lungul trupului.
Tăcură amîndoi și ascultară un sturz care se oprise în streașină
pădurii. Zburătoarea nu-și mai aducea aminte decît de o parte a
cîntecului din timpul primăverii și pe acesta îi repeta mereu. O
veveriță cu coada zbîrlită se apropia de coșul fetei și se uită lacomă
la murele coapte. Îndrăzni sa ia din coș o mură pe care o ținu între
labele dinainte și se așeză dreapta, ca sa se uite la ei, apoi tresari,
scăpa mura și se repezi intre crengile unui ulm, unde o auziră
chițcăind, ca și cînd ar fi vorbit cu cineva despre îndrăzneala și
dezamăgirea ei.
Începură amîndoi sa rîdă și Wakefield veni ceva mai aproape de
ea. Oare se va speria dacă îi va lua mîna? Se va feri de el? Dar nu
se putu decide să întindă mîna spre ea. Inlîliiirea lor era întocmai
ca o cupă fragilă de cristal, pe care n-o puteai atinge cu mina fără
să se spargă.
Începu să vorbească din nou. Despre viața lui, expunîn- du-i
fazele mai importante, ca s-o impresioneze, întocmai ca un
negustor ambulant care scoate din bocceaua lui cele mai frumoase
țesături. Și cu inocentă vanitate încerca să înfrumusețeze fiecare
incident la care participase, pentru a se prezenta pe sine într-un
fel impresionant.
Paulina îl asculta încîntată. N-avusese pînă acum tovarăși de
aceeași vîrstă cu ea. Era atît de obișnuită cu singurătatea, incit
numai rareori se gîndea la ea și nici nu-și dădea seama că este
singură. Faptul că acum stătea la umbra copacilor și asculta ce
spune Wakefield, părea că-i deschide noi orizonturi în viață. Chiar
în timp ce-i sorbea cuvintele, se gîndea ce-ar putea să-i spună ea
însăși. Dar nu găsi nimic ce l-ar fi putut interesa pe el, așa că se
mulțumi s-asculte.
Timpul trecea repede. Razele soarelui cădeau drept pe mitrele
din coș, așa că se muiară și scăzură. Nu mult după aceea soarele
începu să dogorească și amîndoi se retraseră mai adine în umbră.
Corul nevăzut al lăcustelor deveni mai insinuant și mai puternic,
ca și cînd ar fi încercat să nu piardă nici o clipă din scurtul răgaz
ce le mai rămăsese din vară.
Înainte de a-și putea da seama de ropotul de copite ce se apropia,
Renny apăru în fața lor, încălecat pe un cal tînăr și neastîmpărat.
Calul juca mergînd costiș și încordîn- du-șj grumazul, ca un
dansator conștient de valoarea sa. Ca frumusețe, nimic din ce
vedeau împrejurul lor nu se putea compara cu el. Însuși călărețul,
cu capul gol, părea că face parte nedespărțită din această
frumusețe.
Atît calul cît și călărețul îi văzuseră pe Wakefield și pe Paulina.
Renny zîmbi, arătîndu-și dinții lucitori și făcu o mișcare, ca și cînd
ar fi vrut să se oprească, dar calul săltă în loc și se repezi între tufe,
ca să dispară în umbra pădurii. Mirosul iute și aromat al frunzelor
răscolite de copitele lui ajunse pînă Ia cei doi tineri care se uitau
după ei,
— A fost splendid, exclamă Wakefield.
Glasul ei se auzi și-și ridu a mina delicata spre qît:
— Da!
— Renny îl lasă să umble de voie, dar în ziua cînd \ a găsi de
cuviință, va începe sa-1 dreseze așa cum vrea el.
— Da ș
I se păru că se uită la el înlr-un fel cu totul neobișnuit. După ce
ropotul de copile al calului se stinse. Între ei păru c-a intervenit
ceva. O examina îngîndurat. apoi declară cu glas stins:
— Eu va trebui să plec...
Se despărțiră, stfipîniți de o duioasă melancolie.
Dar se gîndi la ea cît fu ziua de lungă. Din fiecare colț al
gîndurilor ce-1 preocupau, se ridica imaginea Pauline? care dădea
cu totul altă înfățișare lumii dimprejurul său. „Sînt îndrăgostit", își
zise el cu mîndrie. Se simțea exact ca o pasăre ale cărei aripi au
crescut în timpul primăverii.
Prin minte îi treceau gesturile ei pline de grație, variația
sclipirilor din ochii ei, zîmbetul care-i lumina obrazul și-l făcea să
radieze de frumusețe.
„Sînt îndrăgostit", repetă el de cîteva ori la tind și rămase mirat,
gîndindu-se că, deși membrii familiei se uită ia el. totuși nu vor
putea descoperi pe obrazul său nici o urma a acestui sentiment.
Plecă, să stea de vorba cu Finch, pe care-l găsi în curtea din
spatele casei examinînd porumbeii. Ar fi avut poftă să vorbească
cu el despre Paulina, dar în așa fel, încît fratele său sa nu
bănuiască nimic. Dorea să se audă pronunțîndu-i numele și să
simtă pe buze formularea sunetelor.
Dar i se păru că Finch se gîndește la altceva decît la porumbei.
Pe fiecare umăr avea cîte unul și a] treilea i se așezase pe creștetul
capului. Pe obrazul Iui se citea o expresie de mulțumire
desăvîrșită.
Porumbeii erau ai lui Mooey și băiețașul apăru în mîna cu un
castron plin de grăunțe. Porumbeii însă păreau a nu fi deloc grăbiți
să-1 părăsească pe Finch părîndu-li-se că în persoana lui au găsit
ceva pe placul lor.
— Porumbeii sînt ai mei nu ai tăi, protestă Mooey nemulțumit.
— Știu că sînt ai tăi.
—- Sînt ai mei, repeta Mooey și le mai aruncă o mîna de grăunțe,
apoi se întoarse spre Wakefield: Porumbeii aceștia sînt ai mei.
Wakefield îi luă din mîna castronul gol și i-1 puse pe cap, cu
qura în jos. Băiețașul și-l smulse de pe cap supărat, și-l trînti de
pămînt, apoi îi mai trase și un picior șî începu să țipe •
— Sînt ai mei! Nu înțelegi că sînt ai mei!
— Dacă mai repeți cuvintele astea, zise Finch cu glas blind, să
știi că le sucesc gîtul. Și ți-1 voi suci și pe-al tău.
Mooey se trînti la pămînt și începu să se tăvălească, ți- pînd cît îl
ținea gura. Porumbeii bătură de cîteva ori din aripi, se ridicară în
zbor și, oprindu-se pe acoperișul cotețului, se uitară în jos, să vadă
ce se întîmplă în curte.
— Mi i-a dat* Paulina. Da, ea mi i-a dat! Sigur! țipă Mooey cu
gura strîmbă de supărare.
— Ce face? exclamă Wakefield. Ți i-a dat Paulina! Eu n-am știut
nimic de asta, și ridică ochii spre stolul de pe acoperiș. Sînt foarte
frumoși. Nici n-am băgat de seamă pînă acum cît sînt de frumoși!
— Adineauri tocmai am încercat să mă împrietenesc cu ei,
declară Finch cu glas grav.
Unul după altul, porumbeii coborîră de pe acoperiș șl începură
să ciugulească grăunțe din curte. Mooey se ridică în picioare și se
uită la ei, cu ochii mulțumiți, și plini de lacrimi.
Tinerii săi unchi se întoarseră și plecară.
— Porumbeii i-a dat Paulina, zise Wakefield.
—- Uhîm I
— Nu știu dacă el se pricepe să-i hrănească.
— Arată destul de bine.
— Nici n-am bănuit că acești porumbei sînt de la ea.
— Cum asta?
— Va trebui să controlez și eu, ca nu cumva să-i uite.
— Ideea nu e rea.
— Azi-dimineață m-am întîlnit cu ea.
— Serios? Vrei să te întorci în casă?
— Nu... Cred că ar fi mai bine... Tu încotro ai plecat î
— Nu știu nici eu unde anume.
 Se îndreptară, fără nici o țintă, spre livadă.
— Ce ți-a spus? întrebă Finch, mai mult din politețe.
— Am vorbit despre o mulțime de lucruri, răspunse el și se uită
dintr-o parte la Finch. Cam despre ce crezi c-ara vorbit?
— Cred că despre muzică n-ați vorbit.
— Nu. Pe ea n-o interesează acest subiect.
— N-o interesează muzica! In cazul acesta cum poale să danseze
în felul în care am văzut-o dansînd?
— Asta este cu totul altceva. Paulinei îi place ritmul, mișcarea.
— Muzica este sufletul mișcării, ripostă Finch nemulțumit. Eu
cred că ea n-a făcut altceva, decît să te asculte pe tine vorbind...
— Exact, răspunse Wakefield înveselit și îl luă pe Finch de braț.
Ce-ar fi să-i spună lui Finch întregul adevăr? Să-și
mărturisească dragostea pentru fata asta, fără nici un fel de
reticență?
Finch simți un fior de nemulțumire fugindu-i în lungul trupului.
N-ar fi vrut ca băiatul acesta să se îndrăgostească de Paulina. Se
feri de Wakefield și, cînd ajunseră în fața plasei de pe terenul de
tenis, se depărtă de el, așa că fiecare trecu pe cîte o parte a
terenului. Apoi îl întrebă cu amărăciune:
— Presupun c-ai sărutat-o.
Cuvintele acestea păreau să-1 fi nemulțumit pe Wakefield,
deoarece îi răspunse cu glasul răstit:
— Nu... căci n-am ajuns încă atît de departe.
Răspunsul îl determină pe Finch să se simtă mai ușurai, deși nu
reuși să-i ridice întreaga greutate ce-i apăsa sufletul. Se apropiau
de podețul rustic din rîpă și, de la distanță, puteau auzi șopotul
șuviței de apă. Fiecare dintre ei ar fi vrut să plece, dar părea că
Paulina i-a legat cu un singur gest unul de altul, așa că nu se mai
puteau despărți. Se așezară fiecare la cîte un capăt de pod. Soarele
batea acum timid din vîrful copacilor și de sub fiece tulpină și fiece
plantă se ridica din pămînt un suflu de răcoare. Suflul acesta
determină toate păsările să amuțească, afară de cele care își cîntau
trilurile sus, în vîrful copacilor, și care-și continuau netulburate
melodiile, fără să-și dea seama de schimbarea intervenită la
suprafața pămîntului.
— Aproape nu-mi vine să cred că sînt acasă abia de două
săptămîni, declară Finch. Uneori mă simt ca și cînd n-aș fi plecat
niciodată.
Va trebui să schimbe numâidecît subiectul conversației, căci
altfel se va trăda, fără să vrea.
Așa este, 'loluși tu te-ai schimbat foarte mult Serios? Ev ideiil .
astăzi silit mai bătrîn.
— Da, dar... azi-dimineața, Paulina spunea că pari un străin. Mi
se pare ca spunea despre tine că ești un spectator. Da, acesta este
cuvîntul exact.
A spus ea cuvîntul ac esta?
— Da! Te supără? întrebă Wake și veni spre marginea unde era
Finch.
■— Da; mă supără. Cred că n-a fost deloc frumos din partea ei,
răspunse Finch, stăpînit de o mulțumire neașteptată.
— N-a avut intenția să te jignească. Cred că ești convins! Tu ce
părere ai de această remarcă?
— Cred c-a avut dreptate. Tocmai din pricina asta sînt
nemulțumit. Totuși, continuă el și glasul păru că i se stinge, nici
unul dintre voi nu este atît de legat de Jalna ca mine!
— Nu vreau sa discut cu tine, răspunse Wakefield. Dar cred că
din acest punct de vedere greșești.
— Tu-ți închipui întotdeauna că greșesc. Toți vă închipuiți
același lucru despre mine.
— Eden este convins ca tu ești cei mai de seamă dintre noi toți.
— Afirmația aceasta o face numai din pricină că avem cîteva
însușiri comune.
— Bine, Finch, începu Wake și, întinzînd mîna, și-o puse pe
brațul lui. Trupul lui Finch tresări ca lujerul unei plante stranii.
— Te rog zise fratele său și-i îndepărtă mîna de pe brațul lui.
— Finch, aș vrea să-ți spun ceva. Odinioară mi-ai spus că noi
doi am putea să fim prieteni.
 —• Da, exact... știu că ți-am spus. Dar te rog Wake, să nu-mi
spui nimic acum. Sînt într-o stare de nervi groaznică. Lasă-mă să
mă liniștesc mai întîi.
— Am constatat imediat. Foarte bine... la urma urmelor, cred că
totuși nu-ți voi spune nimic.
Se întoarse și o apucă în lungul potecii la deal, umblînd grăbit,
ca și cînd ar fi încercat să scape de el. Aproape ajunsese la
jumătatea coastei, cînd îl auzi pe Finch că-1 strigă:
— Știu ce-ai vrut sa-mj spui.
— Serios? Spune-mi și mie daca știi.
— Nu pot să strig în gura mare.
O clipa Wakefield păru că așteaptă fără să știe ce să iacă, apoi se
întoarse din nou și din Cîteva salturi ajunse în creasta dealului.
— Ești îndrăgostit de Paulina, murmură Finch și, prop- tindu-se
de balustra podului, își îngropa obrazul în palme.
VIII
Cei de la Jalna nu fuseseră niciodată atît de strîmtorați de bani,
ca acum. Nu numai că erau strîmtorați, dar banii le lipseau cu
desăvîrșire. Era aceeași situație ca a șuviței de apă subțire, care din
cînd în cînd se îngroașă și bate malurile, apoi, fără nici un motiv
explicabil, dispare și abia dacă mai rămîne o urmă de umezeală în
mîlul de pe marginea albiei. Chiar în timpul marilor crize naționale,
se găsesc oameni care să aibă nevoie de cai, dar totul este să dai de
urma lor. Fructele, cerealele și vitele sînt lucruri de primă
necesitate, dar care putea să fie motivul că amatorii erau atît de
neîncrezători? Astfel de situații erau explicabile în Europa, iar
dacă Statele Unite se găseau acum la strîmtoare, această
împrejurare se datora numai imprudenței lor. Canada însă nu
făcuse nimic ca să merite o astfel de criză. Ea a fost generoasă și
loială; în timpul războiului, cînd i s-au cerut sacrificii de sînge, nu
s-a dat înapoi să le facă, iar după terminarea războiului și-a văzut
de treburile ei. Dar, mai puțin decît oricare, cei din Jalna nu
meritau de fel o astfel de soartă. În această provincie ei fuseseră
cei care au respectat vechile tradiții. Nu s-au despărțit de Jalna și
nici unul de altul nu s-au despărțit. Acesta era felul lor de a judeca
și se gîndeau înspăimînlați la ceea ce se va întîmplă de aici înainte.
Cînd îi auzea vorbind, Alayne își pierdea cumpătul. Încercase să
vorbească cu ei despre politica internațională și să le lămurească
anumite amănunte, dar nici unul dintre ei nu era în stare să
înțeleagă ce legătură ar putea avea politica internațională cu faptul
că Piers nu-și poate plăti arenda.
În iulie, datorită vinzării neașteptate a unui armăsar, Renny
reușise să-i plătească lui Piers suma întreagă ce i-o datora pentru
furaje. Piers păruse mulțumit de gestul fratelui său, dar nu în mod
excesiv. El își păstrase cumpătul, ca și cînd situația ar fi fost
normală. Dar cînd veni luna septembrie, îi spuse foarte liniștit lui
Renny că nu-i poate plăti arenda scadentă. Își plătise lucrătorii de
Ia fermă și nu-i mai rămăsese nimic.
În timpul mesei, cum era obiceiul între frații Whiteoak, Renny
comunică această veste și celorlalți membri ai familiei. Alayne
rămase înspăimîntată, căci se gîndi că această comunicare trebuie
să fie penibilă pentru Piers. Dar în realitate n-avu nici un motiv să
se neliniștească din pricina iui, deoarece Piers rămase indiferent și
părea mulțumit, întocmai ca cineva care s-a îmbolnăvit de o boala
mai ușoară, pe care a reușit s-o transmită tuturor celor care se
găsesc în apropierea sa. Se uita de la unul la altul, ca și cînd ar fi
vrut să le spună: „Ei, ia să-mi spuneți, ce veți face acum?" Dar ce
ar fi putut să facă de fapt? Nici unul dintre ei nu se putea întoarce
în camera sa, unde să scoată caseta și din ea o sumă suficientă de
bani pe care s-o ofere lui Renny, pentru a face față cheltuielilor
curente. In casa lor nu existau casete, iar conturile bancare cît de
reduse, pe care le aveau, deveniseră din ce în ce tot mai lipsite de
impctanță.
Renny se obișnui să-și scoată din buzunar carnetul de conturi
cel puțin o dată la fiecare ceas, în nădejdea că poate a greșit
adunarea sau că datorită unei minuni, cifrele au crescut. Cobora
privirea în dușumele și se gîndea cum s-ar simți oare, dacă ar gfăsi
un portofel bur lușit cu bani! Altă dată se uita în tavan,
închipuindu-și că va descoperi un cec de o mie de dolari, lipit de
stucatură.
Cind îi vedea obrazul brăzdat de cutele adîncite de griji, Alayne
își simțea inima sîngerînd din cauza lui. Cutele de pe obrazul lui
fuseseră săpate de pornirile violente, de răbdare și de mîndrie.
Intr-un rînd îi spuse:
■—- De ce nu-i concediezi pe soții Wragge? Am putea găsi cu
ușurință servitori care să ne coste mult mai puțin. In afară de asta,
doamna Wragge este foarte risipitoare.
— Pentru nimic în lume nu mă voi despărți de Rags, răspunse
Renny cu încăpățînare. Afară de asta, chiar dacă doamna Wragge
este risipitoare, ar fi imposibil să mai găsim o bucătăreasă ca ea.
Apoi adăugă abătut: Tu știi că de șase luni nu li s-a plătit simbria?
Cum crezi că Ie voi putea pliît nanii aceștia?
Gindul de a fi dator cuiva care este slujitor al casei i se păru
înspăimîntător. Ea îi disprețuise întotdeauna pe soții Wragge, așa
că acum se întrebă, cum va mai putea da ochii cu ei. I se păru că
vede nasul obraznic și bărbia colțuroasă a lui Rags, ai cărui ochi
palizi alergau în toate părțile fără a Ic scăpa nimic neobservat. Tot
așa obrazul aprins și în forma de lună al soției lui, care zîmbea
batjocoritoare.
Era imposibil ca ei sa părăsească Jalna, fără să fie plătiți- Mici
n-ar putea suporta așa ceva. Le va plăti din proprii ei bani. Din
moștenirea rămasă de la mătușa-sa avea un venit anual de două
mii de dolari, dar, după ce dividendele fuseseră reduse, nu încasa
mai mult de o mie. Din această sumă se îmbrăca atît pe ea cît și pe
fetiță și în mai multe rîndurî plătise facturile măcelarului care le
furniza carnea.
Le voi plăti eu simbria, declară ea cu glas stins, căci nu-i
convenea să-1 vadă că-i este recunoscător, dar totuși ar fi vrut ca
el să-și dea seama de situația în care a pus-o.
— Vrei să faci gestul acesta? întrebă el și se uita la ea mulțumit.
Ești o femeie cu suflet de aur. Gestul tău îmi ridică o mare greutate
de pe inimă.
 — La cît se ridică datoria față de ei?
Știa și ea, dar era preferabil ca el să-și dea seama și de
importanța sumei.
— Trei sute de dolari, răspunse el repede.
Va ramîne fără nici un ban în casă, pînă în ziua în care se vor
plăti noile dividende.
— Ce păcat c-ai cumpărat pachetul acela de acțiuni ale
Societății pentru Exploatarea Nichelului 1 Cred că acțiunile
acestea nu-ți produc aproape nimic.
— Valorile distileriilor nu sînt tocmai rele, răspunse el
încercând să se gîndească la lucruri mai plăcute.
— Prefer ca să plătești tu simbria soților Wragge, declară ea. Iți
voi semna un cec.
Scoase carnetul și completă un cec la ordinul lui Rennv
Whiteoak, apoi îl semnă Alayne Whiteoak. Se uită la ea cum scrie
aceste două nume și declară:
— Iți voi rambursa acești bani, imediat ce voi avea posibilitate.
Ridică din umeri plictisită. Uneori se simțea aproape
deznădăjduită. Cînd bagă cecul în portofel, îi spuse pe nerăsuflate:
— Nu știu ce vom face cu Eden. Este incapabil bietul de el să își
găsească o ocupație. Și-a pierdut cu desăvîrșire curajul.
O rumeneaia ușoară îi acoperi obrazul și ochii îi sclipiră. Cum se
poate să fie atît de nedelicat, îneît să vorbească cu ea despre Eden!
Și să-1 numească bietul de el 1 în felul acesta atît de duios.
Erau în camera ei. Își scoase acele din păr șî și-l flutură. Apoi se
întinse după peria de pe masă și începu să și-i netezească. La
fiecare mișcare pe care o făcea, șui ițele aurii ale părului se ridicau
pe urma penei, ca și cînd ar fi fost încărcate de electricitate.
— Cred că va putea să stea și de aici înainte în casa soților
Vaughan, răspunse ea cu indiferență.
Renny încruntă din sprîncene
— O duc și ei destul de greu. După cum îmi spune Eden,
Maurice este convins că dacă ar fi mai stăruitor, ar putea să-și
găsească o ocupație. Astăzi voi pleca la oraș, ca să vorbesc cu
cineva pentru el. Eden spune că ar fi gata să facă orice.
Se întoarse și se uită la el; părul îi atîrna împrejurul obrazului.
— Știi la ce m-am gîndit? întrebă ea. M-am gindil la Sarah Leigh.
Femeia aceasta îmi place și bănuiesc că-i place și lui Finch. Sînt
convinsă că ea nu i-a iubit pe Arthur Leigh, așa că m-am întrebat,
ce-ar fi dacă am încerca o apropiere între ea și Finch — mai ales
acum, cînd se simte atît de singură — s-ar putea ca rezultatul să
fie mulțumitor penlr amîndoi.
Renny întinse mîna și, apucîndu-i între degete o șuviță razleață
de păr, o duse la nas și o mirosi lacom.
— Cît de plăcut miroase părul tău... Cred că planul a- cesta nu
poate fi rău, O vom invita să vină la noi. Dar probabil ar fi mult mai
bine dacă am încerca s-o apropiem de Eden...
— Nu avem nici un motiv să ne închipuim că pe ea ar interesa-o
Eden, sau că pe el l-ar interesa femeia asta, ripostă ea
nemulțumită. Și aș prefera să nu-1 aduci mereu pe Eden în
conversația noastră 1
Lăsă din mîna șuvița de păr pe care o ținea între degete:
— Mi se pare straniu să constat cît de lipsite de inimă sînt
femeile, declară el. Tu nu-1 poți ierta pe Eden din pricină că ți-a
fost necredincios. Totuși, dacă el nu ți-ar fi fost necredincios, noi
doi nu ne-am fi putut căsători niciodată.
— De iertat l-am iertat, declară ea, răsucindu-și părul, dar nu
doresc să vorbesc despre el.
— Am constatat. Și nu admiți să vorbesc nici eu. Totuși va trebui
să-ți spun că, deși arată bine, el nu este sănătos
— Dar asta nu te-ar împiedica s-o căsătorești pe biata fată cu el.
— Doamne, cît ești de nechibzuită!
— Nu s-ar putea să stăm și noi de vorbă, fără să ne contrazicem?
Obrazul lui Renny tresări de păreri de rău. Apoi, adu- cîndu-și
aminte de simbria soților Wragge, își acoperi partea de jos a
obrazului cu mîna și păru c-a reușit să dea feții sale o expresie mai
senină, așa că adăugă i
— In orice caz mi-ai luat o mare greutate de pe inimă.
 Își potrivi în păr ultimul -ac și-i examină imaginea reflectată în
oglindă.
— O povară de pe inimă... a da! Sînt mulțumită c-am reușit să îți
iau această povară.
Rămase cîteva clipe în picioare și se uită la ea sfios, pînă cînd își
pudră obrazul, apoi, după ce văzu că-și moaie degetul în gură și-și
netezește sprîncenele, își băgă un deget pe după gulerul bluzei
soției sale.
— Mica mea soție cea bogată, murmură el cu sfială.
— O, cît de mult aș dori să fiu bogată! oftă Alayne.
Se uită mirat la ea:
— Ce-ai face dacă ai fi?
— O mulțime de lucruri! și ridică ochii albaștri și limpezi spre el.
Dacă ai ști cît de greu îmi vine să te văd mereu preocupat de griji.
Toată casa asta se sprijină numai pe umerii tăi...
Plecă fruntea și se uită la ea îngîndurat.
— Cît ți-a mai rămas din moștenirea pe care ți-a lăsat-o
mătușă-ta? întrebă el.
Gîndurile începură să-i alerge în toate părțile, întocmai ca un
iepuraș speriat. Nu dorea să-i spună. În situația în care se găsește
el acum, suma aceasta i se va părea enormă. S-ar putea să vină o
zi în care amîndoi vor avea cea mai mare nevoie de acești bani.
Încercă să evite întrebarea lui
— Nici eu nu știu exact.
;— Nu știi exact! exclamă el neîncrezător. Tocmai tu, care ai o
memorie atît de bună!
— Memoria mea nu este bună, ripostă ea nemulțumită. De un
timp încoace toate gîndurile au început să mi se în- vălmî șească.
Amănuntul acesta pe ei nu-1 putea interesa. Se așeza din nou
pe scaun și o ridică pe genunchi, apoi începu sa rîdă In silă. Alayne
se uită bănuitoare la obrazul lui șfichiuit de vînturi și ars de soare.
— Eu nu sînt Adelina, declară ea, prin urmare nu am crize de
rîs.
— Haide, continuă el insinuant. Spune-mi cît ți-a mai rămas.
 —- Nu mi-a mai rămas nimic, răspunse ea cu violență, pînă în
ziua în care se va plăti noul dividend.
— Nu mă gîndesc la dividende. Mă interesează capitaluL îi
răspunse cu glasul stins și repezit prin colțul gurii t — Vreo treizeci
de mii de dolari.
Fluieră ușor și sprîncenele i se ridicară pe frunte.
— Asta este o sumă destul de mare. Uite, draga mea, ce ai putea
să faci cu banii aceștia. Ia zece mii de dolari și cumpără
proprietatea lui Maurice. Sînt convins că am putea-o cumpăra cu
această sumă. In felul acesta se va termina și cu parcelările lui.
Terenul acesta îl vom, adăuga la Jalna și astfel vei deveni și tu
proprietară, pe partea pe care o vei cumpăra. Ce zici de această
propunere? întrebă Renny și se uită la ea zîmbind.
— Nu, dragul meu, răspunse ea categorică. Nu voi face așa ceva.
La ce ne poate nouă folosi proprietatea? Ce a putut Piers să scoată
din exploatarea fermei? Cred că este de datoria mea să nu mă
ating de acești bani, pentru ca în felul acesta viitorul fiicei noastre
să fie asigurat.
— Dacă fetița noastră ar putea vorbi, fără îndoială ți-ar spune și
ea să faci ceea ce te-am sfătuit eu.
— De unde știi?
— Sînt convins de asta. Ea ar presimți că nu se poate să găsești
un plasament mai bun pentru banii de care dispui.
— Este inutil să mai vorbim. Refuz categoric propunerea ta.
O feri din cale și se ridică în picioare, apoi, cu acea privire
caracteristică, pe care o arunca ceasornicului de >a mină și cu
obișnuita declarație...: „Eu am o întîlnire cu cineva care se
interesează de mînza aceasta", ieși din odaie, fără să mai adauge
nimic.
Urmară lungi discuții, în legătură cu propunerea lui Alayne de a
o invita pe Sarah la Jalna. Mărturisi celor trei membri mai în vîrstă
din familie, ce plan a făcut în legătură cu Finch și cu Sarah. Toți
trei primiră ideea cu entuziasm, deși nici Nicholas, nici Ernest nu
o simpatizau din cale afară pe această femeie. Dar Piers și
Pheasant, și mai ales Finch, se împotriviră acestei intenții. Asta ar
însemna cheltuieli suplimentare, declară Piers și Pheasant și vor fi
obligați să respecte un anumit ceremonial, mai ales ca ea era
obișnuită cu felul de viață pe care-1 duc cei din familia Leigh, ceea
ce ar fi cît se poate de neplăcut pentru toți ai casei. Finch era de
aceeași părere.
Totuși Alayne reuși să-și impună părerea și, în timpul unei
strălucitoare zile din luna septembrie, Sarah sosi cu mașina ei
elegantă și cu un vraf de geamantane, sau cel puțin aceasta fu
impresia membrilor familiei din Jalna. Deși înainte de căsătorie
fusese obligată sa trăiască în mijlocul unei sărăcii care nu-i
permitea să afirme că ar avea și ea ce\a, trecuse fără nici o
greutate la viața îmbelșugată și-și însușise atitudinea indiferentă a
celor cărora nu le lipsește nimic. Dar in felul de a se purta era tot
atît de simplă ca și înainte — dacă atitudinea ei rezervată și
misterioasă, sau gesturile ei suple puteau fi numite simple. Era
însă mai nresus de îndoială că, odată cu apariția ei, în casă se
statornici o atmosferă de sfială între toți membrii familiei
— Doresc din tot sufletul, spunea Renny iui Nicholas, ca în
cazul cînd are de gînd să-1 cucerească pe Finch, să nu piardă prea
multă vreme.
—■ Este o ființă extrem de stranie, răspunse Nicholas.
— Ai aflat ceva precis, referitor la coca ce i-a lăsat Leigh? întrebă
stapînul din Jalna.
— Se spune că i-ar fi lăsat un sfert de milion, răspunse unchiul
său îngîndurat.
— Aseară i-am spus că Finch este o fire duioasă și că se lasă
ușor influențat, zise Renny.
— Nu-i vorbi prea mult despre el, < «ici o vei determina să devină
bănuitoare.
— I-am spus aceasta ca din întimplare, r«iră să par că încerc
anume să-i atrag atenția asupra lui. Imed al după ce-arn făcut
această declarație, am schimbat subie> tul conversației.
Prin fumul ce se ridica din luleaua sa Nicholas se uită la el cu
îndoială și zîmbi. Rotocoalele de fum se destrămării în lumina
albastră a înserării care intra pe fereastra de la odaia sa. Pe
înserate îi făcea plăcere ca Renny să vina la el și să stea de vorbă
împreună. În felul acesta avuseseră ne- număiate conversații de
Care-și aducea aminte cu plăcere.
Urmă o tăcere în timpul căreia nu se auzi altceva decît pufăitul
molcom al lulelei lui Nicholas. Apoi glasul lui Renny se ridică din
nou:
— Il Diaj avem și pe Eden, la care ar trebui să ne gîn- dim. Nu-i
just ca Finch să aibă singur parte de toate bunătățile. Dar mătușa
Augusta este de părere că Sarah a fost întotdeauna îndrăgostită de
Finch.
Nicholas își aduse aminte de felul în care arătau obrajii lui Finch
și ai Sarei în după-amiaza aceea, cînd îi surprinsese făcînd muzică
împreună în salonul Augustei. Dădu din capul cărunt și declară:
— Da, probabil că are dreptate. Astăzi ar fi greu de constatat
adevărul, căci de atunci a trecut multă vreme. Sînt doi tineri
ciudați. Mie-mi place mult tînărul acesta, dar recunosc că nu sînt
în stare să-1 înțeleg.
— Tot așa nu-1 înțeleg nici eu.
— Dacă se va căsători cu Sarah, va avea destule pe cap. Fata
asta este o ființă foarte ascunsă.
Renny ridică din sprîncene.
— Serios? Eu aș fi crezut despre ea că habar n-are ce se intîmplă
în jurul ei... Cred mai curînd despre Alayne că este o femeie
subtilă.
Nicholas începu să rîd-ă.
— Biata Alayne ’ exclamă el.
— Dumneata știi, începu Renny cu indiferență prefăcută, că
soților Wragge nu le-am plătit simbria pe ultimele șase luni.
Cutele de pe fruntea lui Nicholas deveniră mai adînci
— Pe cinstea mea, aceasta nu este o veste dintre cele mai
plăcute 1 Am bănuit chiar de la început că trebuie să fie ceva, căci
l-am auzit pe Rags spunînd că ai rămas în urmă, dar nu rni-aș fi
închipuit că situația este atit de grava.
— Adevărul este că eu aveam banii gata pregătiți pentru ei, dar
am constatat că unchiul Ernie nu se mai poate liniști din pricina
onorariului ce trebuia să-l plătească medicului. Bunica nu avea
obiceiul să întîrzie niciodată cu onorariile doctorilor, și se temea ca
nu cumva să se îmbolnăvească din nou. L-am văzut cu ochii plini
de lacrimi și mi-a fost imposibil să suport cu indiferență zbuciumul
prin care trecea.
— Huîhm... de ce nu i-a plătit numai o parte din onorariu și
restul banilor să i-1 fi dat lui Rags?
— Procedeul acesta n-ar fi corespuns intenției mele. Am vrut ca
unchiul Ernest să se simtă cu conștiința împăcată.
— Dar de conștiința ta ce zici? Mi se pare că în timpul din urmă
n-a prea fost de loc împăcată.
97
comanja 194 coala 7
Renny începu să rîdă.
— Conștiința mea este astăzi și ea ceva mai liniștită. După ce am
plătit doctorului, mi-au rămas banî tocmai de- ajuns pentru a plăti
ceva și veterinarului. De astă dată însă mă așteaptă dania anuală
pe care o fac bisericii, după cum știi și dumneata.
Nicholas se frămîntă liniștit în scaunul care se auzi pî- rîind sub
greutatea lui.
— Pentru numele lui Dumnezeu, nu începe să te fră- mînți și
dumneata, exclamă Renny. Eu nu-mj fac nici o grijă din pricina
asta. Uite ce: eu și Piers am stat astăzi de vorbă și am hotărît să
organizăm o licitație pentru vînzarea vitelor care ne prisosesc, așa
că sumele ce le vom obține, ar putea să ne fie de mare ajutor.
— Bine, dar nu te gîndești că acum nu este momentul cel mai
indicat pentru o licitație?
— Ar putea să iasă foarte bine. Va trebui să facem rost de
numerar, căci nu mai avem de unde scoate.
Nicholas ascultă îngîndurat planurile referitoare la licitație, dar,
pe măsură ce asculta — amănunt caracteristic pentru cei din
Jalna — se simțea tot mai liniștit și temerile lui se spulberară.
Cîteva săptămîni la rînd cei din casă nu ma? vorbiră despre
altceva decît despre pregătirile și posibilitățile proiectatei licitații.
In toate părțile, pe o distanță destul de mare, lipiră afișe pe pereții
oficiilor poștale, în sălile de așteptare ale gărilor și în hoteluri,
anunțînd licitația. Problema animalelor care trebuiau scoase la
vînzare și a celor pe care le vor păstra fu discutată în toate
amănuntele. Cei trei mai în vîrstă fură poftiți la grajduri, ca să-și
dea și ei cu părerea, la care toți țineau foarte mult. Într-una din zile,
cînd Nicholas nu putu părăsi camera, din pricina unei crize de
gută, scoaseră din grajd un taur tînăr și doi cai pe care-i plimbară
pe sub fereastra lui, ca să-i poată vedea
Prezența Sarei fusese aproape uitată. Cînd era vorba despre
grajduri, Pheasant era tot atît de pricepută ca oricare bărbat. Dacă
n-ar fi fost Alayne, Sarah cu siguranță s-ar fi simțit nemulțumită
de lipsa lor de atenție față de ea. Finch devenea extrem de sfios
cînd era obligat să rămînă singur cu ea. Ar fi preferat să nu fi venit
la Jalna tocmai acum. Nu bănuia motivul care a determinat-o pe
Alayne s-o invite, dar din atitudinea membrilor familiei față de ea
vedea că se urmărește ceva și presimțea că și ea este conștientă de
ceea ce se petrece, deoarece uneori băgase de s°amă că pe obrazul
ei tremură un zîmbet fugar, întocmai ca al unui copil răutăcios, și
o auzise întrebînd cu prefăcută inocență pe cei mai bătrîni din
familie, despre ceea ce ar trebui să facă în interesul viitorului ei.
„Fata asta este dracul gol, își zise Finch, și de aceea nu pot s-o
sufăr. N-o pot suferi pentru că s-a căsătorit cu Arthur fără să-l
iubească și o urăsc văzînd-o că se împăunează prin casa noastră,
îmbrăcată în rochiile ei luxoase, cînd el, bietul, este mort demult".
In aceste clipe, își zicea el, nimic nu-1 poate interesa în lumea
asta, decît propriile sale sentimente față de Paulina, întocmai ca
un boboc de floare care nu s-a desfăcut încă, sentimentele acestea
nu trădau nimic, nici din forma și nici din parfumul pe care-1 vor
avea mai tîrziu.
Augusta vorbise cu Meg despre planurile pe care și le făcuse îh
legătură cu Finch și Sarah. Nu aveau intenția, spunea ea, s-o
determine fără nici un motiv să accepte o nouă căsătorie, tocmai
acum cînd doliul văduvei era atît de proaspăt, dar era de datoria
lor s-o apere, să fie burii și îngăduitori față de ea, și, cînd va sosi
momentul, să-i găsească an nou soț... și, dacă se va putea, acesta
să fie unul dintre frații Whiteoak. Nu încăpea nici un fel de îndoială
că Sarah l-a iubit și-l mai iubește și astăzi pe Finch.
Meg se declară cu trup și suflet pentru planurile lor. In timp ce
vorbise mătușă-sa, ochii i se aprinseseră și pieptul i se frămînta în
ritmul respirației. O, ideea aceasta este admirabilă și ar dori să
poată face și ea ceva, pentru a le da o mînă de ajutor!
Se adresă lui Maurice, întrebîndu-1 dacă poate să-i facă vreo
propunere utilă în scopul urmărit de cei din Jalna, dar lui nu-i
trecu prin minte altceva decît organizarea unei serbări cîmpenești,
propunere care soției sale i se păru prea banală pentru o fată ca
Sarah. Pe urmă Meg se gîndi la un mic dineu — un dineu
încîntător — dintre acelea anume indicate pentru lumea cu
adevărat distinsă. Va dovedi lui Sarah că rudele ei pot organiza —
dacă le face plăcere — un dineu tot atît de strălucit ca și familia
Leigh sau prietenii acestora.
Maurice își aduse aminte de salonul lor cu mobila ponosită și de
singura servitoare pe care O' aveau, ața că se uită la ea cu îndoială.
Dar Meg nu se lăsă înduplecată. Aveau pui de fript pe care îi
crescuseră în curtea lor și bucătă-
reasa gătea bucalele în mod desavîrșit. Supa o va face ea însăși
și din oraș va comanda cîteva pateuri și fursecuri. Prăjituri și țigări
vor avea destule, iar Renny va trebui să se îngrijească de vin.
—- Te rog, să nu-i ceri așa ceva. Avem cîteva sticle de sherry și
voi mai cumpăra cîteva sticle de porto. Afară de. asta voi prepara și
cîteva cocktailuri, zise el și obrazul i se lumină, gîndindu-se la
partea aceasta a dineului pe care o rezervase numai pentru el. Cîte
persoane vei invita?
— Numai pe Sarah și pe Finch. Va trebui să mai invit pe cineva
și pentru Eden. Paulina Lebraux este o fată foarte drăguță, așa c-o
voi invita și pe ea.
— Nu s-ar putea s-o inviți și pe maică-sa?
—- Pe ea o voi invita cu altă ocazie. Ea va înțelege că șase
persoane dintr-odată sînt tocmai de ajuns pentru mine.
Meg era încîntată de ideea acestui dineu, căci o făcea să se
simtă mai puțin preocupată de grijile de pînă acum și, după ce
smokingul Iui Maurice se întoarse de la curățătorie și i-1 întinse pe
pat, avu cîteva clipe iluzia că este din nou bogată. Își spălă și își
călca ea însăși rochia neagră de dantelă, dar constată cu părere de
rău c-a devenit prea scurtă și i se vede mai mult decît trebuie din
picioarele exagerat de groase.
— Ce să fac acum cu rochia aceasta? se adresă ea
deznădăjduită lui Maurice.
— Mai adaugă-i un volan sau niște franjuri.
— Franjuri? Ce fel de franjuri?
— Nu s-ar putea sa-i pui ceva pasmanterie? (Aceasta fu singura
soluțid care-i putu trece prin minte).
— Nu! se răsti ea nemulțumită. Singurul lucru pe care pot să-1
fac, este să-mi ascund picioarele cît mai mult posibil. În timpul
dineului picioarele mele vor fi sub masă, țâr după ce vom trece în
salon, eu voi sta în spatele mesei la care voi prepara cafeaua.
— Unde este șalul acela indian, pe care ți i-a lăsat bu- nica-ta. Ai
putea să ți-1 pui pe genunchi?
Dar întrebarea lui păru că n-o interesează cîtuși de puțin.
Cei de la Jalna fură de părere că Meg a încercat să se achite cît
se poate mai bine de obligația impusă de situația în care se găseau.
Așteptau dineul ca pe un eveniment de mare importanță, așa că
pentru moment nimeni nu se mai gîndi la licitație. Singurul dintre
membrii familiei care era nemulțumit, fu Wakefield. Își zise ca nu
este frumos din par- tea lui Meggie ca pe el să nu-1 invite, deși
deocamdată nu aflase că Paulina a fost invitată.
In aceeași zi la Jalna masa de amiază fu mai bună decît de obicei
și se termină cu o plăcintă cu piersici, acoperită cu frișcă. Augusta
îi preveni și pe Finch și pe Sarah să nu mă» nînce prea mult, căci
altfel nu vor mai putea beneficia de bucatele alese ce li se vor servi
la dineul familiei Vaughan.
— In cazul acesta cred că va li mai bine să nu mănînc plăcintă,
declară Sarah cu părere de rău, căci abia apucase să guste din ea.
— Da, va fi mult mai bine.
Finch o terminase pe a lui și, cum era așezat alături de Sarah, se
întoarse spre ea și-i spuse:
— Dă-o încoace, sa o mănînc eu. Mie mi-e foame tot timpul.
Luă farfuria din fața ei, o dădu pe-a lui ia o parte și începu să
mănînce plăcinta. Sarah se uită la el dintr-o parte și zîmbi
malițioasă, văzîndu-1 cu cîtă lăcomie înfulecă.
— Îmi face impresia că a început să se mai îngrașe, zise Renny și
se uită la el cu bunăvoință.
Piers zîmbi, arătîndu-și dinții albi. Spălase mașina, pentru a-i
duce la Vaughan, și acum o trăsese în fața intrării. Finch aștepta
pe scara de la intrare. Cînd îl văzu, Piers își zise: „Băiatul acesta
arată foarte distins. Dacă n-aș ști cine este, aș zice despre el că este
un tînăr impunător", apoi a- dăugă cu glas ridicat:
— Mașina arată destul de bine, nu-i așa? Am spălat-o cu mîna
mea, căci, după noroiul de ieri, era într-un hal îngrozitor. Prin
urmare nimeni nu va putea spune că nu mi-am făcut și eu partea
mea de’ datorie.
Finch se uită la el bănuitor, dar îi răspunse politicos:
— Iți mulțumesc foarte mult. Aș fi spălat-o și eu dacă mi-ai fi
atras atenția.
— Cred că astăzi o astfel de însărcinare nu poate fi pentru un
om ca tine.
— Nu vorbi prostii!
— Nu vorbesc deloc prostii. Va fi mai bine să-ți păzești mîinile.
Acum, după ce moștenirea rămasă de la bunica s-a terminat,
mîinile acestea reprezintă singura avere ce ți-a mai rămas.
Finch nu putea suferi acest gen de conversație care-1 găsea
întotdeauna nepregătit. Se urcă în locul eliberat de Piers și întinse
mîinile înmănușate spre volan Sprijinit cu coatele pe fereastra
mașinii, Piers se uită Ia el și pe buze îi flutură un zîmbet enigmatic.
Finch îi putea vedea porii obrajilor catifelați, fulguiala sprîncenelor
blonde care i se împreunau la rădăcina nasului, o vinișoară subțire
și roșie pe albul ochiului drept și urma palidă a unei cicatrici pe
bărbie, unde fusese lovit odată de un mînz. Toate defectele pe care
le avea păreau menite anume să accentueze înfățișarea plină de
sănătate a lui Piers. După ce se uită la cravata lui Finch, declară:
— Eu te admir. Adevărul este că prezența ta îmi inspiră un
profund respect. Cînd te văd, îmi aduc aminte de un avocat despre
care vorbea bunica. Era un tip extrem de distins, dar în fața
juraților încerca să treacă întotdeauna drept o mediocritate; totuși,
procesele clienților ie cîștiga de fiecare dată, datorită faptului că
norocul era de partea lui.
— Nu înțeleg motivul pentru care prezența mea ți-ar putea
aduce aminte de el, ripostă Finch nemulțumit.
— Dimpotrivă, eu cred că știi foarte bine ce vreau să spun, căci
motivul este de la sine înțeles: Pe bunica ai jucat-o pe degete și ai
reușit s-o moștenești; te-ai învîrtit pe lîngă mătușa Augusta și
astăzi îi dai tîrcoale Sarei, dar cu toate acestea reușești să pari
omul cel mai inocent din lume.
— Tacă-ți gura! se răsti Finch.
— Tocmai aveam intenția să nu-ți mai spun nimic. In orice caz,
eu sînt de părere că felul tău de a proceda față de Sarah este cel
mai indicat. Felul acesta de a-i scoate bucățica de mîncare din
gură, de a te urca în mașină, ca după tine să se urce și ea, este cel
mai practic, pentru ca după viața pe care a dus-o cu Leigh s-o
determine să alerge cu limba scoasă după tine.
— Du-te dracului! țipă Finch. Nici nu mi-am dat seama ce fac, și
coboiî repede din mașină. În grabă nu-și aduse aminte că trebuie
să se aplece, și se pocni în moalele capului. de-i scăpărară ochii,
dar nu mai zise nimic, căci o văzu pe Sarah care tocmai cobora
treptele scării. Mantaua neagră cu care era îmbrăcată și cununa
părului pieptănat împrejurul capului făceau ca obrazul ei să pară
și mai palid decît era în realitate. Buzele îi erau rumenite și gura
părea tot atît de rigidă, ca a unui cap de expresie din atelierul unui
sculptor. Ochii nu păreau cu nimic mai vii decît ochii unei statui
văzute în lumina înserării. Umbla, ca și cînd s-ar fi mișcat prin vis.
Trecu pe lîngă cei doi frați și pleoapele părură că-i tresar abia
simțit, apoi se urcă în mașină. Piers îi înfășură genunchii într-un
pled, mișcîndu-și mîinile ușor, ca și cînd ar fi fost o păpușă de preț.
— Petrecere bună, Sarah. Te așteaptă o seară plăcută, zise -el.
Fără să se uite la el, scoase mîna de sub manta și strînse mîna
lui Piers. O privi în luminile ochilor, încercînd să sondeze
adîncurile sufletului ei, și văzu aceste adîncuri mult mai limpede
decît reușiseră să le vadă ceilalți.
Wakefield se apropie de ei. În timpul ceaiului nu se arătase, dar
pe obrazul lui se așternuse o umbră de mîhnire pe care nu încerca
deloc să și-o ascundă.
— Vasăzică plecați, zise el cu glasul subțire, caracteristic vîrstei
lui. Vă doresc petrecere bună!... fa spuneți, cine va mai fi la
Vaughan, afară de voi?
— Paulina! îi răspunse Finch și se uită trufaș la el.
In primul moment, Wakefield nu fu în stare să înțeleagă. Cum se
poate că Meggie s-o invite pe Paulina și pe el să-l omită i Ar fi fost
imposibil! Se cutremură de nemulțumire. Asta însemna un
complot urzit împotriva lui: membrii familiei aflaseră că el este
îndrăgostit de ea și acum încercau să-i despartă. Pe Paulina o
văzuse chiar în dimineața acelei zile, dar nu-i pomenise nimic
despre dineu De astă dată se apropiase de ea mai mult decît
oricînd, dar cu toate acestea nu-i spusese nimic. Se așezaseră sub
crengile unui copac și-i luase mîna în mîinile lui, i-o dusese la
obraz și apoi la buze, dar ea nu-i spusese nici o vorbă despre dineu.
Nu cumva era și ea amestecată în acest complot? Dar ce urmăreau
cu complotul acesta infernal pe care l-au urzit împotriva iui? Se
uită năucit de la unul la altul. Apoi se uită din nou la fratele său
Finch și constată că buzele i-au devenit rigide. Se întoarse spre
Piers și-l întrebă:
— Tu ai știut că Paulina a fost invitată la Vaughan?
 Glasul începuse să-i tremure.
— Știi foarte bine că mie nu mi-au spus nimic. Toată lumea știe.
Uită c-a împlinit șaptesprezece ani și că este a- proape bărbat.
Ochii i se umplură de lacrimi:
— Este un gest foarte urît din partea lui Meggie! exclamă el.
Piers se uită la el înveselit și în același timp cu părere de rău.
— De ce nu te urci în mașină să pleci și tu cu ei? întrebă el. Meg
va găsi și pentru tine un locșor.
— Nu șe poate să vinii cu noi ' protestă Finch și dădu drum ui
mo torn lui
— Ba am sa merg, striga Wakefield furios. Nu admit să mă dați
la o parte. •
— Nu vei veni, răspunse Finch, cu dinții încleștați.
Mașina nu voia să se urnească din loc. Apăsă pe accelerator și
motorul începu să vîjîie, apoi gemu și se cutremură pe arcuri, dar
mașina nu se mișcă. Sarah stătea indiferentă, uitîndu-se drept
înainte; mîinile și le ascunsese sub manta, așa ca nu i se vedeau.
— Dă drumul la benzină, zise Piers.
Wakef ield se urcă pe scara mașinii.
— Nu se poale să vii c u noi zbieră Finch. Dar Wakefield nu se
clinti din loc.
Renny ieși din casă și, împreună cu Piers se proptiră în mașină și
o împinseră de la spate. In aceeași clipă mașina se puse în mișcare
și, cu un salt violent, o luă repede pe alee.
— Pentru ce s-a urcat băiatul pe scara mașinii? întrebă Renny,
întorciudu-se spre Piers.
— Cred că v rea să meargă și el cu ei.
Gestul lui înseamnă mai mult decît atît. Mi se pare că se simte
jignit din pricină ca nu J-a invitat și pe el. Totuși, n-ar fi trebuit să
plece cu ei. Meggie va fi nemulțumita cînd il \ a vedea.
De fapt, Meg rămase mspaimintată cînd îl văzu pe fratele ei mai
tînăr că intră în hol, cu părul nepieptănat și îmbrăca! într-un
jerseu care avea o ruptură lungă pe umăr, prin tare i se vedea
pielea.
 Am încercat să-1 opresc să vină, îi spuse Finch în șoapta, în
timp ce Maurice îi strînse mîna Sarei. Nu știu ce l-a apucat dar e
cert că purtarea lui de acum este dovada răsfățului.
Wakefield își aprinse o țigară și se restrăsese într-un colț unde se
prefăcea că admiră un tablou din școala olandeză care reprezenta
o fermă.
— Nu se poate să se așeze la masă împreună cu ceilalți. Este
imposibil! protestă Meg. N-am eu destule griji, chiar fără să mă
mai supere și el! Este urît din partea lui.
Vrei să merg și să-i spun?
Nu, însoțește-o pe Sarah în salon. Eden și Paulina vă așteaptă.
De Wake voi avea eu grijă, zise ea și plecă repe- de. Finch se uita
după ea Și se simț1 nemulțumii râzînd cît de scurtă era rochia pe
care o îmbracas?.
— Dragul meu băiețaș, gînguri Meg, conducîndu-1 spre
bucătărie, căci n-ar fi vrui să vadă masa întinsă pe care străluceau
tacîmurile de argint. Tu nu înțelegi că am fost obligați ca la masă
sa avem un număr cu soț și că tu ai fi fost condamnat să stai
singur, fără ca cineva să se poată o- cupa de tine? La primul dineu
pe care-l voi da...
— Meggie, o întrerupse Wakefield și se uita ia ea cu ochii mari.
Acesta este primul dineu pe care-1 dai, de cînd eu nu mai sînt
copil. Dar pe mine nu m-ai invitat...
— Ascultă, dragul meu. Nu i-am invitat nici pe Renny și nici pe
Piers, dar nici unul dintre ei nu s-a gîndit să protesteze.
— Ei sînt oameni căsătoriți. Prin urmare este cu totul altceva.
Afară de asta, ai încercat să mă amăgești. Toți v-ați ferit să îmi
spuneți că la dineul acesta va veni și Paulina
— O, Wake, nu fi atît de caraghios! exclamă Meg deznădăjduită.
Și ce dacă a venit Paulina? Nu cumva ești îndrăgostit de ea?
— Da, sînt îndrăgostit! răspunse el cu violență.
Astfel își mărturisi dragostea față de fata aceea, în mijlocul
aburului bucătăriei încălzite, plină de mirosul sosurilor care-i
gîdilau nările, cu ochii îndreptați spre masa plină de crătiți și
tingiri, în timp ce în cămară servitoarea se certa cu Rags care
venise să sen ească la masă.
Dacă își închipuise ca vorbele lui vor face senzație, a- tunci cu
siguranță avu de ce să fie dezamăgit, deoarece Meg se uită la el și
mai înspăimîntată. Ușa din fundul coridorului se deschise și în
fața lor apăru Eden, care o trînti cu violență în urma lui, apoi intră
în bucătărie.
— Nu s-ar putea să vii înăuntru? o întrebă el pe sora sa. Fiecare
dintre noi a băut cîte un cocktail și Sarah ar trebui să-și scoată
mantaua. De ce nu vii s-o conduci la etaj? Ce ai de gînd să faci?
Apoi se propti cu spatele în ușă și se uită la Wakefield, pe buze cu
un zîmbet plin de haz.
—■ Ce vrei să fac! exclamă Meg. Nu vezi c-a venit băiatul ăsta
îmbrăcat ca un vagabond, și a intrat în casă, anume ca să mă
nemulțumească!
— Nu te sinchisi de mine, răspune Wakefield supărat. Voi pleca,
pleca. Dacă membrii familiei mele încearcă să se înstrăineze de
mine, vor avea foarte curînd ocazia să constate că și eu m-am
înstrăinat de ei.
— Eu sînt de părere că Wake arată foarte bine în zdrențele cu
care este îmbrăcat, declară Eden. De ce nu-i dai să mănînce ceva
aici la masa din bucătărie și mai tîrziu sa vină și el în salon?
Apariția lui între ceilalți invitați va fi un fel de divertisment.
— Toată viața mea a fost plină de astfel de divertismente,
răspunse Meg cu glas tragic.
Wakefield ezita între îndemnul de a părăsi pentru totdeauna
această casă și între dorința de a-și petrece seara împreună cu ei.
În aceiași clipă bucătăreasa Katie scoase din cuptor tigaia cu
friptură și, după ce o puse pe masă, ridică repede capacul de sub
care apărură puii frumos rumeniți, aș- ternuți pe felii de slănină.
Simți că-i este foame și ridică ochii acuzatori spre Meg.
— Foarte bine, dragă Wake, încuviință ea. Dacă vrei să mănînci
ceva aici, voi fi foarte mulțumită ca mai tîrziu să vii și tu. Doamnd,
ce își vor îmchipui fetele acestea despre mine ' și se grăbi să treacă
în salon, urmată de Eden.
Rochia pe care o îmbrăcase Sarah era de ultima modă. Arăta
exact ca o gravură din epoca victoriană. Cînd trecură în sufragerie,
Finch își zise că pînă acum n-a văzut-o niciodată atît de
fermecătoare. Imobilitatea sculpturală a trăsăturilor contribuia la
creșterea puterii ei de seducție, deoarece pentru un cunoscător
înfățișarea ei putea trece drept pasiune stăpînită și nicidecum
răceală de gheață.
De unde o fi avînd Paulina rochia aceasta, se întrebă Finch.
Pînă acum n-o văzuse niciodată îmbrăcată decît în rochii extrem
de modeste. De multe ori rochiile ei erau tocite, dar cea de astă
seară avea o țesătură cu fir auriu, era lungă pînă la pămînt și
decoltată adînc, așa că i se vedeau umerii tineri și nedezvoltați. Se
aplecă spre ea și-i spuse cîteva cuvinte de admirație. Fata se
întoarse spre el încîntată.
— Vrei să-ți spun un secret? întrebă ea. Dar nu-ți voi spune
nimic, pînă nu-mi făgăduiești că nu vei pomeni nimănui nimic.
Poate va fi chiar mai bine să nu-ți spun deloc, sfîrși ea și se aprinse
în obraz, ca și cînd i-ar fi părut rău de vorbele spuse.
— Nu voi pomeni nimănui nimic, declară Finch.
— În cazul acesta am să-ți spun adevărul. Rochia a- ceasta mi-a
dăruit-o Renny de ziua mea. Altfel nici n-aș fi îndrăznit să primesc
această invitație.
— Este un motiv mai mult să mă simt mulțumit că ți-a dăruit-o,
răspunse Finch și se uită cu atenție in ochii ei. Gîndurile lui se
opriră stăruitor asupra lui Renny, asuura doamnei Lebraux și
asupra acestei fete.
O auzi pe Meggie că pronunță numele lui Wake.
— Bietul băiat, spunea soră-sa, a fest grozav de dezamăgit că nu
este acum între noi. I-am spus să vină ceva mai tîrziu și cred că-mi
va împlini această dorință.
Paulina auzi și ea. Se uită la Finch și constată că o privește și el.
Ce ochi stranii are, își zise ea și cu pupilele atît de mari. Ochii lui
păreau c-o răscolesc prnă în adîncul sufletului, pentru a se dumiri
ce se ascunde acolo. Își aduse a- minte de întîlnirea dintre ea și
Wakefield, din dimineața a- celeiași zile, și de faptul că nu-i
spusese că va veni la familia Vaughan. Știa că el nu va fi de față și-i
venise greu să-i vorbească despre dineul din astă seară. Ce
imprudența, mai ales că acum va fi totuși obligată să se întîlnească
cu el și-și va închipui despre ea că este o fățarnică. Presimțea că
Finch este conștient de zbuciumul ei. Obrazul îi ardea ca o flacără
și se strădui să nu se mai gîndească decît la mîn- carea ce o avea în
fața ei, dar constată că aceasta nu-i mai face nici o plăcere.
Obrazul îi ardea și din altă pricină; greșise cînd îi spuse lui Finch
că rochia cu care este îmbrăcată a primit-o de la Renny. Se
obișnuise atît de mult să primească daruri de la el, încît acest fapt
nu i se mai părea neobișnuit. Oare ce-și va închipui Finch?
Probabil își va închipui despre ea că este cu totul altfel decît în
realitate.
Finch, la rîndul său, se gîndea și el la darul pe care i-l făcuse
fratele său Renny, dar cu totul din alt punct de vedere. Cum s-ar
putea explica acest gest al lui Renny? Plătise pentru unchiul
Ernest onorariul doctorului. Plătise veterinarul și acum spuma
aurie care înfășură trupul feciorelnic al Paulinei... De ce pare atît
de abătută? Și tocmai acum cînd el îi spusese că este adorabilă?
Poate se supărase pe el din această pricină? Totuși, acum nu i se
mai părea deloc adorabilă. Arăta îngîndurată și impresionant de
tînără. Mîinile ei prelungi erau arse de soare și arătau obișnuite cu
munca grea; făcea un fel de contrast, alături de mîinile albe ca
marmora ale Sarei, cu degetele prelungi și rotunde la vîrfuri...
Privirile nu i se ridicară mai sus de mîinile Sarei și nu încercă să-i
examineze obrazul palid și misterios. Eden vorbea cu ea în șoaptă
și rîdea, așa că nu prea putea auzi nimic din ceea ce-i spunea.
Maurice începuse să vorbească cu Paubna. Astfel că putu să se
întoarcă spre Meg:
— Unde a plecat? întrebă el cu glasul stins.
■— Este în ' bucătărie. Probabil a început să mănînce.
— Nu trebuie să apară în casă în halul în care este îmbrăcat.
 — Crezi că-1 voi putea opri să vină? Eden însuși i-a spus că va
putea veni ceva mai tîrziu.
— Dacă aș fi făcut eu așa ceva, pe vremea cînd eram de vîrsta iui,
m-ar fi pocnit în moalele capului.
—- Sigur că te-ar fi pocnit, dragul meu, dar tu erai cu totul altfel
de băiat.
— Da, oftă el, știu că am fost altfel decît el.
11 auzi pe Eden spunînd:
— Știu că noi bărbații sîntem vanitoși, dar cel puțin avem motive
să fim.
Paulina se uită peste masă la el și pe obraz îi apăru o expresie
neobișnuită.
— O, eu sînt de părere că bărbații sînt încîntători, exclamă ea.
Toți cei de la masă începură să rîdă și conversația deveni
generală. Eden avea marea calitate de-a o determina pe Sarah să
abandoneze reticența ei obișnuită și cînd Rags a- păru cu desertul,
declară:
— I-am propus lui Eden sa țină cîteva conferințe despre poezia
modernă, la Clubul Femeilor din care face parte și cumnata mea.
Cred că voi reuși să-i pregătesc terenul.
— Este un gest foarte amabil din partea dumitale, exclamă Meg
pe un ton de entuziasm exagerat. Iți vom fi cu toții recunoscători.
— Pentru așa ceva, Eden va avea nevoie de mult curaj, declară
Maurice. Cred că nimic nu poate fi mai greu, decît să faci ceva în
fața unei săli pline de public feminin.
— Nu cred că lui Eden îi va veni din cale afară de greu, răspunse
Sarah. Femeile care vor fi de față la conferințele lui, îi vor sorbi
cuvintele de pe buze. Una dintre ședințe va fi destinată lecturii din
poeziile sale și fiecare femeie va cumpăra un volum.
Continuă o conversație animată despre proiectul acesta, pînă
cînd se ridicară de la masă. Meg rămase convinsă că dineul ei a
fost foarte reușit.
Intre timp, pe un capăt al mesei de la bucătărie, pe care
așternuseră o față curată pentru Wakefield, Rags îi aducea unul
după altul felurile de mim are scoase cu serviciile din sufragerie.
— Crezi că se distrează bine? întreba Wakefield.
— De, nu s-ar putea spune despre ei că sînt din cale afară de
veseli, dar în orice caz mănînca cu poftă. Domnul Eden este
sufletul conversației, însă mica domnișoară Lebraux nu pare să se
simtă tocmai la îndemînă, ca și cînd ceea ce se întîmplă n-ar fi în
întregime pe gustul ei, sfîrși Rags și se uită la el cu înțeles.
— Foarte bine, Rags ,• nu-ți mai pierde vremea cu mine.
Vorbea cu indiferență, dar se simțea liniștit, exact ce urmărise și
Rags. După ce termină de mîncat, trecu în camera de baie și se
examină în oglindă. Își zise că nu e nevoie să-și netezească părul.
Dacă e să-l trateze ca pe un vagabond, atunci va fi mult mai bine
să-și joace rolul pe care i l-au atribuit. Cînd ceilalți intrară în salon,
îl găsiră cuibărit într-un colț de canapea, sub lumina trandafirie a
unei lămpi de pe un piedestal din apropierea lui. Toate lămpile lui
Meg aveau umbrare trandafirii. Fu cea dîntîi care-1 văzu și
exclamă înveseli! ă:
— O, iată și frățiorul meu. Sînt foarte mulțumită, dragul meu,
c-ai venit. Dar arăți aproape... deși aud că astăzi genul de apaș este
la modă.
Era o bună actriță și, în acea clipa, fu convinsă că nimeni, afară
de ea, nu știe că Wakefield a mîncat la bucătărie. Cînd se ridică în
picioare, Wake se uită la ea întunecat
— Bună seara, Paulina, zise el și întinse mîna spre ea,
— Bună seara! răspunse fata și, văzînd ochii lui acuzatori opriți
asupra ei, adăugă în șoaptă: nu ți-am spus nimic despre dineul
acesta, deoarece mi-a părut extrem de rău că nu te-au invitat și pe
dumneata.
Cînd îi auzi glasul și-i simți mîna în mîna lui, Wakefield se
înduioșa. O apropie de canapea și se așeză lîngă ea.
Finch o conduse pe Sarah spre un fotoliu mai retras și cei trei
locatari ai casei se pomeniră împreună. „La dineul acesta sînt prea
mulți membri din familia noastră", își zise Eden. Se simțea
nemulțumit din pricina vorbelor pe care i le spuse Maurice în
aceeași dimineață. Se apropie de fereastra deschisă și se uită în
întunericul care nu era străpuns decît de o singură stea.
Se simțea singur și predestinat pentru singurătate. Un proscris.
Locul lui era aici la fereastra întunecată, deschisă; spre tenebrele
nopții. Iar drumul lui nu era luminat de nici o stea...Ce viitor îl
așteaptă de aici înainte? Împlinise treizeci și unu de ani și i se
părea că în fața lui toate drumurile sînt închise. Ceilalți, care se
aflau aici în cameră, aproape de el, aveau întreagă viața în fața lor
și probabil vor reuși să facă ceva din ea. La vîrsta de șaptesprezece
ani Wakefield este îndrăgostit de Paulina. Eden tocmai se nimerise
în fața ușii, în momentul în care tînărul declarase categoric că este
îndrăgostit de ea. Adevărul este că fata era foarte drăguță și merita
ca cineva să se îndrăgostească de ea. Prima dragoste... ce
sentiment înspăimîntător... și cît de frumos și de ridicol pare mai
tîrziu... Dintr-un anumit punct de vedere sufletește se simțea mult
mai aproape de Wakefield decît de ceilalți. Îl mai avea și pe Finch...
Bietul Finch, îi era simpatic și va deveni un mare pianist sau
compozitor, e- ventual și una și alta... dacă nu va comite cumva
vreo prostie care să-i zădărnicească toate posibilitățile. Se uită
peste umăr la Finch și la Sarah.... Nu înțelegea de ce nu se putea
împăca cu gîndul să-i vadă așezați atît de aproape unul de altul și
privindu-se în adîncul ochilor. Nu cumva este gelos? Nu cumva,
fără să-și fi dat seama, începuse el însuși să se gîndească la ea?
Era genul de femeie pe care un bărbat n-o întîlnește decît o singură
dată, în toată viața sa, dar s-ar putea foarte bine ca, din cauza
rarității, să n-o întîl- nească niciodată. Ce fel de viață o fi dus oare
împreună cu Leigh? Fără îndoială el n-a înțeles-o niciodată și nici
ea nu s-a străduit să se facă înțeleasă de el. Acum părea pe deplin
liniștită, deși trecuse prin atîtea încercări grele. În orice caz, era
convins că pe Arthur Leigh ea nu l-a iubit. De asta nu se putea
îndoi nici un moment. Probabil că se simțea chiar mulțumită c-a
putut să scape de el. Nu era oare posibil ca ea însăși, cu un gest
ușor, să-i fi făcut vînt din barcă, pentru a-i ușura plecarea aceasta
neașteptată... Gîn- dindu-se la această eventualitate, începu să
zîmbească și Meg îi indică un scaun alături de ea:
— Haide, spune-mi și mie de ce rîzi! Dar înainte de a veni, lasă
perdelele de la ferestre. Cerul este înnorat.
Eden se supuse, apoi veni și se așeză lîngă ea.
— Spune drept, nu-i așa că par o pereche potrivită? întrebă ea
și-i făcu semn cu o ușoară mișcare a pleoapelor spre cei doi la care
se gîndise adineauri.
Dădu din cap și-i răspunse:
— Fără îndoială, Finch pare că nu se gîndește la altceva decît la
ea.
În aceeași clipă înțelese Ci era gelos, nu pentru Sarah, ci pentru
locul pe care femeia aceasta îl ocupa în gîndurile lui Finch.
— Par anume facuți unul pentru altul, adăugă Meg.
— Cum poți să faci această afirmație?
— De... amîndoi sînt artiști și temperamente destul de ciudate,
așa că nici o altă soluție n-ar fi indicată pentru ei.
— Constat că ești gata să le pregătești un viitor infernal.
— Ba nicidecum. Nimic nu este mai indicat într-o căsnicie decît
gusturile comune dintre soț și soție. Maurice și cu mine am sta de
multe ori fără să scoatem o singură vorbă cu ceasurile, dacă nu
ne-ar plăcea la amîndoi purceii. Uneori, cînd sîntem singuri și
începem să ne plictisim sau ne preocupă grijile, el guiță ca purceii
și imediat după aceea ne înseninăm și rîdem de ne tăvălim pe jos.
— Ai intenția să-l rogi pe Finch să ne cînte la pian?
— Nu știu. In orice caz, mi-ar face plăcere, dar îmi vine greu să le
întrerup conversația.
— Amănuntul acesta m-ar interesa mai puțin.
După ce Finch se apropie de pian, cu o expresie de mulțumire pe
chip, Eden îi luă locul lîngă Sarah. I se păru că ca nici nu regretă,
nici nu este îneîntată de schimbul de roluri.
Finch părea că nici nu vede claviatura pianului, dar mîinile i se
întinseră spre ea ca atrase de o viziune din interiorul lui. Maurice
se așezase comod în fotoliu și fuma, ui- tîndu-se în tavan și
lăsîndu-se legănat de armoniile blinde ale muzicii. O vreme
Wakefield și Paulina ascultară visători, apoi începu să vorbească
cu ea în șoaptă, despre lucruri pe care n-ar fi îndrăznit să le aducă
în discuție în timpul întîlmnlor lor, în mijlocul tăcerilor de sub
poala pădurii, unde se întîlneau mereu.
— Îmi place nasul dumitaie. Este un năsuc adorabil care
pornește provocator înainte și apoi se ridică în sus, ca și cînd ar
încerca să se moduleze după curba buzei superioare. Probabil știi
că sînt unele triburi care, în loc să se sărute, își freacă nasul unul
de altul, și nasul dumitaie este cel dintîi de care mi-ar face plăcere
să mi-1 frec pe al meu. Evident, sărutul nu prezintă nici o noutate,
totuși cred că ar fi o senzație divină să te pot săruta pe dumneata.
Ascultă vorbele lui cu zîmbetul pe buze, iar cînd mîna lui se
apropie de mîna ei și i-o strînse, degetele i se încleștară pe mîna lui
și-l strînse și ea.
După ce se ridică de la pian, Finch se uită împrejurul său. Apoi
veni și se așeză de cealaltă parte a Paulinei, pe canapea.
— Îmi place felul cum cînți, zise fata, dar sînt incapabilă să
vorbesc în termenii indicați despre această senzație.
— Am auzit că pe dumneata nu te interesează muzica; e
adevărat?
— O, dimpotrivă, îmi place foarte mult.
Wake mi-a spus că nu te interesează.
-— Wakefield, cum se poate să faci astfel de afirmații? și păru că
s-a aprins la obraz.
— Pentru că dumneata mi-ai spus.
— Nu-i adevărat, eu n-am făcut această afirmație.
— Ba da, ai făcut-o ’
Începură amîndoi să rîdă și Finch rîse împreună cu ei.
Uitîndu-se la obrazul crispat de rîs al Paulinei, se simțea mulțumit.
În clipa aceea ar fi avut poftă s-o însoțească pînă acasă și s-o
conducă prin întunericul nopții de vară, ținînd-o de mîna.
Cînd sosi vremea de plecare, îi spuse surorii sale:
— Cred că pe Paulina \ a trebui s-o conducem acasă. Dar mi se
pare că în partea aceea drumul este desfundat, nu-i așa? Dacă
Wake ar duce mașina acasă, aș putea s-o însoțesc eu, trecînd în
lungul cîmpului.
Meg se uită la el și păru că tresare.
— E mai bine să conduci tu mașina. Probabil că Sarei i se va
părea straniu să n-o însoțești la Jalna.
— Sarah nici nu se gîndește la așa ceva. Fetei acesteia nimic nu
i se pare straniu.
— Nu vrei s-o însoțești acasă?
Tocmai atunci, Wakefield se apropie de ei și le spuse i
— O duc eu pe Paulina acasă și vom face drumul peste cîmp.
Fata apăru, încălțată în ghete groase și în mîna cu o traistă de
catifea, în care avea pantofii de seară. Maurice și Meg îi însoțiră
pînă în aleea unde era oprită mașina. Meg și Paulina mergeau
îmbrățișate. Maurice și Sarah tocmai terminau o conversație care li
se părea extrem de interesantă. Amîndoi văzură lumina unei lămpi
electrice care tremura în mijlocul unei holde din apropiere.
— Oare cine o fi umblînd pe acolo, zise Meg și încercă să
pătrundă întunericul cu ochii.
1Î2
— Oare cine o fi umblind pe acolo, zise Meg și încercă să
pătrundă întunericul cu ochii.
— Indiferent cine ar fi, pare sa caute ceea anume, răspunse
Wakefield.
— Da, văd și eu că lumina se plimbă în toate direcțiile.
— Oare cine ar putea să fie?
— Este Renny, declară Paulina pe neașteptate.
De unde știi că e el?
— Presimt că el trebuie sa fie.
In aceeași clipa se gîndi că ar fi fost mai bine să nu fi pronunțat
acele cuvinte. Era nemulțumită că nn-și putuse stapîni limba.
Acum își vor închipui probabil despre ea că este o fată cu obiceiuri
stranii. Dar nimeni nu scoase nici o vorbă din care ar fi putut
deduce că-și imaginaseră așa ceva despre ea. Maurice strigă spre
cel cu lampa:
 — Hello, cine umblă pe acolo?
— Hello, răspunse glasul stapinului din Jalna.
— Ce cauți Ia ora asta?
Lumina lămpii se îndreptă spre ei și glasul lui Renny continuă.
— Unul dintre caii lui Piers s-a rătăcit. Slujitorii au plecat în sat
la o petrecere. Piers și Pheasant sînt Ia teatru.
— Și de ce cauți calul aici, pe proprietatea mea? întrebă Maurice
nemulțumit.
— Din cauză că la tine gardul este rupt în toate părțile. Ce
noapte întunecoasă, exclamă Meg împăciuitoare.
Dupti ce se apropie de ei — căci sărise peste gard — Întoarse
lumina lămpii și o proiectă asupra lor, așa că-i văzu limpede,
aidoma unui grup din tabloul unui vechi maestru al compoziției:
Meg, cu umerii și brațele strălucind, o ținea strîns pe tînăra fată
înfășurată în pelerină. Obrazul palid al Sarei, încadrat de cei patru
bărbați. Ii văzu neobișnuit de luminoși, ca și cînd ar fi fost
transparent! în lumina îndreptată spre ei și care părea o lungă
rază scăpată din propriu-i piept. Peste cîteva clipe ajunse alături
de ei și-i putură vedea obrazul.
— Paulina ne-a spus imediat ca ești Iu, declară Meg.
— Asta înseamnă că este o fată inteligentă. V-ați distrat bine?
— Admirabil, răspunse Paulina cu glas stins.
— Îmi plac și mie seralele. Așa că zilele viitoare voi organiza și eu
una la Jalna.
113
•omanda 194 coala f
Eu o vos însoți pe Paulina pînă acasă, declară Wakefield.
Meg își desprinse brațul din jurul fetei și Wake o apucă de braț.
Finch se uită speriat la mașina care aștepta și se gîndi că nu va ști
ce să-i spună Sarei în drumul pe care-1 vor face singuri pînă la
Jalna. Începuse să-i fie frică de ea. În aceeași clipă, ca și cînd i-ar fi
ghicit gîndurile, glasul Sarei se auzi alături de el.
— Timpul este prea frumos ca să ne întoarcem acasă cu mașina.
Haide să mergem și noi împreună cu ceilalți, pînă la crescătoria de
vulpi.
— Bine, dar ce faci cu pantofii dumitale? întrebă Finch.
— Sînt destul de rezistenți.
— Voi merge și eu cu voi, declară Renny, și mîine dimineață vom
trimite pe cineva să aducă mașina.
O apucară cu toții în lungul potecii, dar, înainte de a ajunge
prea departe, găsiră calul rătăcit păscînd pe marginea unui răzor.
Nu tresări cînd văzu lumina lămpii îndreptată spre el, ci se uită ia
ei mulțumit. În aceeași clipă, se îndreptă spre grupul lor, cu un
smoc de iarbă și un vrej de iederă atîrnîndu-i din gură, iar de pe
buza de jos îi picura mustul verde amestecat cu salivă. Renny își
încleșta mîna pe coama lui și plecară din nou la drum.
Wakefield era dezamăgit că nu putuse rămîne singur cu Paulina.
O strînse de mînă și, la adăpostul conversației celorlalți, îi spuse în
șoaptă: „Iubito! Iubita mea!"
În fața porții își luară rămas bun. Cînd Renny îi dădu mîna,
degetele ei se încleștară cu deznădejde pe mîna lui, dar în clipa
următoare îi dădu drumul și se repezi într-un suflet spre intrarea
casei, de unde se mai întoarse o dată și le făcu semn.
Cînd trecu prin fața odăii cu ușa deschisă în care era maică-sa,
păru că ezită. Un glas somnoros se auz’ întrebînd i
— Tu ești, Paulina?
— Da, mămico. Te-am trezit? întrebă ea și intra în cameră.
— Nu m-ai trezit, căci încă nu adormisem. Tocmai începusem să
mă simt toropită de somn. Haide, povestește-mi și mie cum ai
petrecut.
Paulina se apropie și se așeză pe marginea patului. A- prinsose
lampa din vestibul și, la lumina tulbure a acesteia, putea vedea
gîtul și pieptul arse de soare ale maică-si, conturate pe perna albă,
cu părul blond răspîndit împrejurul obrazului. Clara Lebraux se
uita cu ochi plini de adorație la fiică-sa. Lumina din vestibul cădea
din plin pe ea.
— Arăți foarte drăguță, zise ea. Ți-a admirat cineva rochia?
Probabil s-au întrebat, cum de ți-am putut cumpără o astfel de
rochie.
— O, mămico, fără să-mi dau seama ce fac, i-am spus lui Finch
că am primit-o în dar de la Renny. N-ar fi trebuit să-i spun, nu-i
așa? Dar l-am rugat să nu pomenească de asta nimănui.
— Să sperăm că nu va pomeni. Dar de aici înainte va trebui să
nu mai primești nici un fel de dar de la el. Acum ești prea mare
pentru a mai putea primi daruri de la un bărbat. Ai putea să dai
ocazie la tot felul de bîrfeli.
— Dacă lumea ar ști ce reprezintă el pentru noi și cît ne-a ajutat,
nu s-ar mira cîtuși de puțin.
Clara începu să rîdă.
— Nu face nimic. Haide, spune-mi cum ai petrecut, Ai dansat?
— Nu! A fost o seară calmă, probabil din cauza doamnei Leigh
care a ieșit pentru prima dată în lume, după moartea soțului ei.
Finch ne-a cîntat la pian, și să știi, măicuțe c-a fost încîntător. Am
stat de vorbă și dineul a fost delicios. Wakefield a venit ceva mai
tîrziu și, tocmai cînd să plecăm, a apărut și Renny. Căuta un
cal.care se rătăcise și m-au adus cu toții pînă acasă.
— Calul l-a găsit?
— Da. L-a adus cu el. Era un cai greoi de fermă și copitele lui
bubuiau ca niște ciocane de-a lungul drumului.
Clara rîse mulțumită, apoi scoase brațele de sub înve- litoare, ca
să și le întindă pe pernă în formă de cruce.
— Spune, Paulina, care dintre băieții aceștia îți este cel mai
simpatic?
— Mămico, mie-mi place felul în care arăți tu astă seară,
răspunse fata în mod evaziv.
— Da, lumina asta mă avantajează, căci așa tulbure cum este,
farmecul meu feminin îl poți mai curînd ghici, decît vedea.
— Nu fi caraghioasă. Niciodată nu arăți mai bine decît In plină
lumină de soare.
— Pe mine nu mă interesează cum arăt. Vreau să știu care
dintre cei trei băieți îți este mai simpatic. Eden — Finch — sau
Wakefield.
 — Wakefield.
— Așa nu-am închipuit și eu.
—- Totuși pe mine mă interesează mai mult Finch. Băiatul
acesta are ceva — nu știu ce anume — dar de multe ori imaginea
lui îmi apare în fața ochilor, chiar cînd nici nu mă gîndesc la el.
— Dar la Wakefield te gîndești de multe ori?
Paulina dădu din cap în semn de încuviințare.
— Totuși n-aș crede că Eden îmi este simpatic din cale afară. Are
obiceiul să spună vorbe care te fac să te simți tulburat și pare că
ascunde ceva ce te-ar face să te simți nemulțumit, dacă ai afla
despre ce este vorba.
— Paulina, mi se pare că tu ești o fată exagerat de susceptibilă.
Constatarea nu este cîtuși de puțin îmbucurătoare. Tot așa era și
tatăl tău. Eu nu sînt deloc. Sînt făcută din cu totul alt aluat, mult
mai rezistent.
Întinse brațele și-și apropie obrazul Paulinei de al ei. Se sărutară
îndelung:
— Miroși atît de plăcut, murmură Clara. Ești exact ca un buchet
de flori de primăvară... Nu vrei să-mi spui ce se ascunde în inima
ta... nu acum, ci atunci cînd vei crede c-a sosit vremea?
Paulina răspunse afirmativ, dar, după ce ajunse în camera ei, își
zise: „Cît sînt de fățarnică 1 Vremea mărturisirilor a sosit și eu nu
îndrăznesc să-i spun nimic".
Se apropie de fereastră și se uită în întunericul de afar care nu
era luminat decît de o singură stea, ca și adineauri, cînd din casa
lui Vaughan, Eden se uitase pe fereastră. „Cîte fete or fi stat pînă
acum, în felul acesta la fereastra odăii lor, cum fac, eu acuma, și
s-au condamnat singure, din cauză c-au iubit pe cineva pe care
n-aveau dreptul să-1 iubească..."
Avea impresia că trăia o noapte saturată de chinuitoare dorințe,
în așteptarea unor zori care nu vor veni niciodată.
Întocmai ca o zambilă care-și deschide petalele, fără să-și
abandoneze parfumul, tot așa și Paulina crescuse și se dezvoltase,
iar acum simțea cum inima i se zbuciuma din pricina dragostei pe
care nu îndrăznea s-o mărturisească, nici chiar mamei sale. Își
repetă în minte de cîteva ori la rînd i „Renny — Renny — Renny",
întocmai cum înainte invocase numele sfinților... I se părea că
trece din nou prin noapte alături de el. Auzea pocnetul copitelor
grele ale calului de fermă care înainta pe mijlocul drumului. Ce
bine ar fi fost să-și poată continua împreună drumul prin noapte,
fără să se mai oprească. Ar fi fost încîntător ca acel cal să fi fost
vrăjit și să se ridice spre cer și să dispară din vederea celorlalți.
Dar el habar nu avea de dragostea ei. De asta era pe deplin
convinsă. Se uita și astăzi la ea ca la o fetiță mica. Ei însă i se părea
că din ziua morții tatălui ei, ea nu l-a iubit niciodată în felul în care
iubesc copiii. În dragostea ei intervenise ceva pătimaș, care nu
avea nimic comun cu dragostea copilăriei, și se concentrase
asupra lui Renny. Din ziua aceea simțise că în piept îi bate, o
inimă de femeie.
IX
Ziua hotărîtă pentru licitație fu Q zi senină și caldă, dar nu atît
de caldă, încît să te deprime. Publicitatea fusese atît de bine
organizată, încît înainte de ora hotărîtă se adunase un grup destul
de mare de amatori. Renny și Piers se ridicaseră din așternuturi
înainte de ora șase și Wright, care era primul rîndaș la grajduri,
arăta sprinten și plin de importanță. Caii care trebuiau scoși la
vînzare fuseseră țesălați de lucea parul pe ei precum coaja
castanelor date în pîrg. Le spălaseră copitele și Ie neteziseră
coamele și cozile, așa că fiecare fir de păr părea lustruit. Tot atît de
bine arătau și vitele de rasă Jersea ale lui Piers. Pe pielea lor nu se
vedea nici un fir de pai din așternuturi, iar părul de pe cozi era
numai inele. Adjudecătorul care trebuia să conducă licitația se
uită la animalele oferite spre vînzare și ochii îi străluciră, căci de o
vreme încoace nu i se mai întîmplase să conducă licitația la vite
atît de frumoase. Cei care veniseră. erau bine dispuși și arătau
mulțumiți, deși vremurile e- rau atît de grele. De fapt mulți dintre
ei nu veniseră cu intenția să cumpere ceva anume, ci mai curînd
pentru că tot ce se petrecea la Jalna interesa populația întregii
regiuni.
Vitele fură scoase una după alta din grajduri și defilară prin fața
celor ce veniseră să le vadă. Deasupra se ridica bolta senină a
cerului albastru, iar sub picioarele lor se simțea mirosul de pămînt
bătătorit și de gunoi dospit. Oamenii dădeau din coate, ca să poată
ajunge mai aproape de adjudecă tor, care debita o serie de glume și
anecdote, pentru a-i îndemna să ofere prețul pe care-1 vor crede de
cuviință. Din cînd în cînd cîte o vacă mugea, plictisită de această
plimbare tară rost, sau cîte un cal necheza ca o trompetă. Foxul
sîrmos al lui Piers lătra la lumea aceasta-pe care o vedea adunată
grămadă și alerga din loc în loc, fără să se poată liniști.
Dar nici unul dintre frați nu era atît de nerăbdător să facă rost
de ceva parale ca Wakefield. Dorința îi era dictată de fiorul divin al
dragostei. Ca și ale lui Finch în timpul copilăriei, buzunarele lui
Wakefield erau de obicei goale.
Renny părea că nu poate face mai mult pentru el, decît să-1
hrănească și să-i dea educația corespunzătoare. Dar, contrar
obiceiului lui Finch, tînărul Wakefield nu se sfia deloc să se
adreseze celorlalți membri ai familiei și era în stare să facă drumul
pînă la casa Vaughan, pentru a stoarce lui Meggie cei cincizeci de
cenți de care avea nevoie. Dar nici un fel de bani, fie că era vorba
de cîțiva gologani, fie că era vorba de o sumă mai importantă, nu
întîrziau vreme prea îndelungată în buzunarele lui. Ii plăcea să
cumpere mereu cîte ceva, fie chiar și o pereche de șireturi de ghete.
Acum o avea pe Paulina pe care o iubea și căreia ar fi vrut să-i
cumpere cite ceva. Astăzi nu se mai gîndea la el însuși. I-ar fi făcut
plăcere să-i,trimită cărți de citit și flori, iar din cînd în cînd s-o
ducă la teatru. Prin urmare iscodi în toate părțile, pentru a
descoperi ceva ce-ar putea scoate și el la vînzare. •
Intr-un coiț al salonului era un vechi gramofon. La început
fusese un aparat excelent, dar astăzi numai rareori îl mai
întrebuințau. După puțină stăruință, Renny se lăsa convins că
absența aparatului nu va fi simțită de nimeni așa că Wakefield îl va
putea scoate la vînzare. Astfel, în ziua licitației apăru și el cu
gramofonul, încărcat pe o roabă, și se așeză într-un loc mai la
vedere, așteptînd ca ce) care conducea licitația, să se ocupe și de el.
Se postă în apropiere de un bărbat și o femeie care veniseră cu
intenția sa cumpere un porc. I se păru că femeia are un obraz
simpatic și bărbatul arăta ca și cînd buzunarele i-ar fi fost
burdușite de parale.
Se opri lingă ei, deschise gramofonul, scoase batista de mătase
din buzunai și, în mod ostentativ, șterse de praf placa așezată pe
disc, apoi puse un ac nou și învîrti manivela. Tînăra pereche și
cîțiva dintre cei din apropierea lui se întoarseră și se uitară la el, să
vadă ce face.
In clipa următoare din roabă se auzi melodia insinuantă „Să
cîntăm ceva simplu" și accentele ei îi învăluiră pe toți cei care se
adunară împrejurul lui. La început veni unul, apoi al doilea și,
imediat după aceea un grup întreg care urmărea licitația unei
frumoase vaci de rasa Jersey se întoarse să vadă ce este. După
cîteva măsuri, din gramofon se auzi glasu] unui tenor care cînta pe
nas, exact în momentul dramatic in care cel care conducea licitația
bătu cu ciocanul în masă:
v
ti»
Ceva simplu să curtam,
l n cîniec simplu să intonam...
Adjudecătorul. cu ciocanul în mînă se uită nemulțumit în
partea de unde se auzea gramofonul și grupul de curioși începu sa
rîdă. Omul, care a\ ea tocmai intenția să supraliciteze, tăcu și se
întoarse să vadă ce s-a întîmplat, așa că vaca se vîndu ia un preț
mult inferior celui pe care ar fi putui sa-1 obțină.
Wakefield își dădu seama de ce se întîmplă și plecă ceva mai
departe, dar scîrțîitul roabei nu reuși să amuțească muzica iar
glasul tenorului se auzea destul de limpede •
Ca sa ne înțelegem este simplu
De ce să ne mai pierdem timpul...
Tinerii căsătoriți și alți cîțiva inși se luară după roaba cu
gramofonul. Din înfățișarea lui .Wakefield se desprindea un farmec
neașteptat și în priviri avea o lumină misterioasă, care contribuia și
ea la fascinația exercitată de muzică asupra lor Tenorul cînta
înainte:
Niciodată pînă astăzi n-ai cîntat,
Glasu-ți scîrțîie de parc-ai fi gușat,
Crezi că ești o pasăre din crîng,
Dar de cîntat tu cînți ca un nătîng.
Aduseră un alt patruped pe care-i scoteau la vînzare și
adjudecătorul care conducea licitația continua să țipe, fără să-și
dea seama de efectul gramofonului asupra amatorilor. Vînzarea
cailor și a majorității dintre vaci era acum aproape terminată.
Începuse oferta vițeilor și porcilor. Adjudecă- torul părea obosit și
începuse să asude. Wakefield întoarse placa pe cealaltă parte.
Împrejurul lui se adunase un grup destu] de numeros. Toți păreau
hipnotizați de noua melodie și de refrenul ei săltăreț:
Dacă te-aș fi ascultat!'
Piers se urcă pe un scaun lingă omul cu ciocanul și strigă:
— Opriți gramofonul acela afurisit!
Totuși melodia, întocmai ca un narcotic, îi ținea pe ascultători în
ifirejele ei. Se uitau unul la altul și zîmbeau îngăduitori. Ei
veniseră să vadă, nu să liciteze...
Astăzi aș fi însurat
Cu frumoasa Mary Brown
Și ca zestre aș fi luat
Doua linguri și un seau®.
Cile n-ar fi făcut și ei. dacă ar fi a\ ut destula minte, să asculte
de sfatul altora
Statura de atlet a lui Piers apăru, facîndu-și loc printre oameni.
Se uita furios la Wakefield, opri gramofonul și trîn- ti capacul.
— Despre afacerea asta vorbesc eu cu tine ceva mai tîrziu,
zbieră el.
Cei doi tineri căsătoriți își ziseră că va fi mult mai bine, sa
cumpere un gramofon, decît un purcel și, cu toate că se găsiră
destui care să-i concureze, reușiră totuși să-1 obțină. Afacerea
aceasta îi aduse lui Wakefield douăzeci de dolari.
Cînd se văzu în posesia unei sume atît de mari, se simți încintat.
Pînă acum, în toată viața lui nu avusese o sumă mai mare de zece
dolari. Dacă ar mai fi găsit cîteva obiecte pe care să le poată scoale
ia vînzare, i-ar fi venit foarte ușor să se imagineze în rolul de
logodnic. Imediat după aceea plecă la familia Vaughan, unde-și
petrecu noaptea, pentru a nu fi obligat să se întîlnească cu Piers.
A doua zi plecă în oraș, unde cumpără doisprezece trandafiri
roșii, cu lujerele lungi, și o cutie de ciocolată de un kilogram, pe
care o trimise Paulinei. Mai cumpără și bilete la ultima piesă de
teatru ce se juca și un șal alb de mătase pentru el însuși.
— Ei, ia spune, cum a ieșit licitația? îl întrebă Nicholas pe Renny,
imediat ce-1 întîlni în drum.
— Nu tocmai rău. In orice caz am încasat mai puțin decît am
sperat noi... dar tocmai deajuns, pentru a ne ridica povara de pe
piept. Apoi îi spuse cît s-a încasat.
— Suma nu-i mare, declară Nicholas, dar oricum e mai bine
decît dacă te-ar fi atins cineva cu o scurtătură peste ochi. Asta
înseamnă că vei putea să răsufli mai liniștit vreme de cîteva zile,
nu-i așa?
— Da, mai ales că ajunsesem la un punct de la care nu exista
nici o posibilitate să pornim mai departe.
— Azi dimineață, Rags mi-a spus ceva referitor la simbria lor.
Cred c-ar fi mai bine să-i plătești și să-i lași să plece.
— Nu, unchiule, nu se poate să mă despart de Rags. Ii voi plăti o
parte din ce i se cuvine și va fi mulțumit.
Exact în clipa aceea Alayne apăru în cameră. Se opri în loc și se
uită repede șl cu atenție la el. Renny întins- brațul după ea și o
apropie de el.
— Spune drept, unchiule Nick, nu-i așa că ea este o femeie
frumoasă? Și din zi în zi devine tot mai frumoasă. Apoi își lipi
fruntea de trupul ei, ca să nu-i vadă ochii.
Rezerva ea înnăscută făcea ca astfel de demonstrații, de față cu
lume străină, să i se pară lipsite de gust. Se feri din calea lui și-l
privi bănuitoare. Ce-o fi făcut cu cecul pe care i l-a. dat?
Nicholas declară:
— Sînt de aceeași părere. Dar își dădu seama că Renny încearcă
să-i ascundă soției sale ceva și caută s-o măgulească.
In realitate Alayne arăta palidă și cu ochii umflați, căci
petrecuse o noapte grea, din pricina Ad elinei. Se apropie de masă
și începu să caute printre ziare o revistă pe care o rătăcise. E oare
posibil ca el s-o fi amăgit și banii primiți de la ea șă-i fi întrebuințat
pentru alte scopuri? Uită de revista pe care o căuta și simți cum în
suflet i se ridica nemulțumirea, întocmai ca o învolburare de ape. Îi
răspunse fără să-l privească:
— E plăcut să te aud spunînd despre mine că sînt frumoasă,
mai ales după noaptea pe care am petrecut-o
Nicholas întoarse capul și se uită la ea:
— O noapte de insomnie, nu-i așa? Probabil tot din pricina
goangelor Adeline!! De. . draga mea.
— Evident! Rîde și vorbește singură, ceasuri întregi.
— Ar trebui s-o treci într-o odaie unde să fie singură.
— Nu-i nici o odaie liberă. Afară de asta este prea mică pentru a
o lăsa să doarmă singură. Are obiceiul ca noaptea să se descopere.
— Va trebui să mă ocup din nou de ea, declară Renny, După
scena de data trecută, patru nopți la rînd a fost liniștită.
— Cred că dacă tu și fetița veți repeta de mai multe ori cele
înlimplate, ne vom pierde cu toții mințile.
Tonul cuvintelor ei nu-i făcu plăcere, căci i se păru că încearcă
nu numai să-l rănească, dar să-i și jignească. Rămase cîteva clipe
îngîndurat, apoi se apropie de ea.
— Ce cauți? întrebă el.
— Numărul din septembrie al revistei Atlantic Monthly. Ieri îl
aveam aici pe masă. Felul în care dispar lucrurile din casa asta mi'
se pare un mister.
— Foarte ciudat, nu-i așa? răspunse el amabil, apoi a- dăugă în
șoaptă: După ce găsești revista, te rog să vii Ia mine în cameră, căci
aș vrea să-ți dau ceva.
Se uită la el, fără să înțeleagă, apoi continuă să răscolească în
maldărul de ziare și reviste agricole, dar fără nici un interes.
Afară era o căldură neobișnuită. Cînd urcă scara de la etaj,
picioarele i se părură ca de plumb. Văzu fiecare porțiune tocită a
preșului și urmele de mîini pe tapetul peretelui, aflate în linie
paralelă cu scara. Dar astăzi nu văzu nici stîlpul scării, cu
ciorchinii de struguri admirabil sculptați în lemn de nuc, și nici
barele delicafe pe care se sprijinea balustrada.
11 văzu c-o așteaptă în cadrul ușii camerei sale. Se apropie de ea
și-i puse în mînă un teanc de bancnote.
— Ce-i cu banii aceștia? întrebă ea mirată.
Se uită la ea și zîmbi.
— îmi plătesc datoria. Cei trei sute de dolari pe care mi i-ai dat.
Cred că-ți mai aduci aminte de ei?
— Da, îmi aduc... Dar spune drept, poți să-mi rambursezi acești
bani, fără să te Strîmtorezi pe tine?
— Doamne Sfinte! Sigur că da... Mai ales acum, după licitație!
Sînt bogat, draga mea!
— Spune, Renny, ai plătit soților Wragge simbria?
— Firește c-am plătit-o!
— în cazul acesta, ce voia sa spună unchiul Nicholas? L-am
auzit ce ți-a spus... iar tu i-aî răspuns că le vei plăti o parte,
— De... din ziua în care mi-ai împrumutat banii, a trecut o lună
întreagă-, prin urmare simbria este din nou scadentă pe timp de o
lună înțelegi acum?
Va putea oare să-l creadă? își va da toată silința!
— Iți mulțumesc, îngînă ea. Apoi îl întrebă: Cum ai fost în stare
să afirmi că sînt frumoasă, cînd în viața mea n-am arătat niciodată
atît de urîtă ca astăzi?
— Pentru mine ești întotdeauna frumoasă, declară el și-i petrecu
brațul împrejurul umerilor.
O clipă trupul i se destinse și-și lipi obrazul de haina lui aspră In
casă aerul părea încremenit, încît nu puteai nici respira. Era
incapabijă să suporte mirosul de grajd ce se desprindea din
hainele lui, dubla! de un miros de trup înfieri» ntat și vînjos.
— Ce-ai făcut de te-aj infierbinlat așa? întrebă ea pe neașteptate,
— Am ajutat la încărcatul merelor. Piers duce lipsă de lucrători
și butoaiele erau foarte grele, răspunse el cu glas stins și se
îndepărtă de ea.
Alayne intră în camera ei și, după ce vărsa din cana apă în
lighean, începu să se spele pe mîini. Banii îi pusese pe biroul ei.
Renny se oprise in pragul ușii și se uita la ea.
— Toată ziua nu faci altceva decît să te speli.
— Bancnotele acestea sînt murdare. E neplăcut sa umbli cu ele
și miros atît ale urît.
— Ce bine ar fi dacă aș avea cît mai multe. Întră în odaie și. luînd
pachetul de bancnote în mîna, îl ridică la nas: Nu au nici un fel de
miros. Dimpotrivă, mi se pare că miros foarte plăcut.
— Lasă banii pe masă, țipă ea. Cine știe de unde-au venit!
Lăsă pachetul din mîna și rămase în picioare, uitîndu-se la el. In
aceeași clipă se gîndi c-ar fi fost mai bine poate su nu-i fi dat acești
bani. Alayne începuse să se șteargă pe mîini cu un prosop curat de
damasc.
Se apropie de pătucul fetiței și se uită la el:
Ce învelitoare frumoasă! Tu ai brodat floricelele acestea de nu
mă uita?
— Da! Dar fetița are obiceiul să deșire broderia și să manînce
mătasea. Azi dimineață, înainte de ora șase, a scos un întreg
buchet.
Începu să rîdă sfios, căci își dădu seama că toate greșelile fetiței
sale erau de fapt ale lui.
— In sfîrșit, acum putem răsufla mai liniștiți, continuă ei. După
această licitație vom avea mult mai puține vite de hrănit. Wake s-a
oferit ca să-1 ajute pe Piers la împachetatul merelor, astfel că va
putea cîștiga și el ceva. Finch a plecat în oraș, pentru a da ultimele
dispoziții în vederea concertului său. A găsit o cîntăreață excelentă
care-i va da concursul. Iar după ce Sarah s-a întors acasă, a reușit
să convingă un grup de doamne care-i vor plăti lui Eden cîte zece
dolari, pentru o serie de conferințe despre poezia modernistă. Am
început și eu să mă umflu în pene, de vreme ce sînt direct implicat
în astfel de lucruri. La urma urmelor. bietul de el va reuși sa ciștige
doua sute de dolan din afacerea asta. Prin urmare, deocamdată a
scăpat și el din încurcătură, pînă cînd va putea să găsească ceva.
Cum de este în stare să vorbească cu ea despre Eden! Ar trebui
să înțeleagă că pe ea n-o interesează nici Eden, nici ceea ce face el
— de fapt îi și spusese asta la un moment dat. Era oare posibil ca,
datorită grijii ce o purta fratelui său, el sa fj uitat că Eden a fost
soțul ei și că între ei existase o conviețuire? A uitat că, chiar în casa
aceasta și in timp ce mai era soțul ei, Eden îi făcuse curte lui
Pheasant? Ceilalți membri ai familiei n-au uitat și nici unul dintre
ei nu vorbea despre Eden de față cu ea... numai Renny. Începu să
se ungă pe mîini cu o cremă de migdale și, în timp ce se uită la el,
ochii i se întunecară de durere și reproș.
Renny constată umbra din priviri, dar nu-și dădu seama decît
vag de motivul acestei atitudini. »
— In sfîrșit, Eden se pricepe foarte bine la citirea versurilor.
Mi-ai spus și tu asta, declară el.
— Da. Citește admirabil poeziile. Și se strădui din toate puterile,
să poată adăuga: Sînt foarte mulțumită că Sarah a reușit să
organizeze aceste conferințe, pentru el.
— La una dintre conferințe, Eden va citi propriile sale poeme. In
felul acesta cred că va putea vinde și cîteva exemplare din cărțile
sale.
— Da, cred că va vinde cîteva exemplare, declară ea, apoi luă
banii de pe masă și-i băgă într-un sertar al biroului pe care-1
încuie.
— Eu va trebui să plec, căci am o mulțime de lucru, adăugă el.
Trebuie să plec pînă la Mistwell. Ce-ai zice sa mă însoțești pînă
acolo, călare?
— Mi-e imposibil. In după amiaza aceasta, Alma este liberă.
Trebuie să am grijă de fetița.
 — Roag-o pe Pheasant să aibă grijă de ea, pînă te întorci.
— Pheasant nu este în stare s-o stăpînească. Ii dă voie să
mănînce tot ce poftește și pe bietul Nooky îl trage mereu de păr și-l
zqîrie.
Nu se putu împiedica să nu-i răspundă:
— Sînt femei care cresc o duzină de copii, fără să facă atîta caz
de ei, cît faci tu pentru unul singur.
— Se poate, răspunse ea rece și, trecînd pe lîngă el, începu să
urce scara de la mansardă, pentru a se duce în ca- niera copiilor.
Cînd ajunse în capul scării, se opri și se întoarse spre el. E o
atmosferă aici, de te sufoci!
Fără a-i mai răspunde, Renny coborî în hol. Pe ambele părți
odăile erau acum goale și se opri îngîndurat, zicîn- du-și cît de
dragă îi era lui casa aceasta veche, și cît de indisolubil era legată
viața lui de ea și de pămîntul dimpre- jurul ei! Ar fi în stare să facă
orice pentru a o păstra intactă și a o apăra de distrugere. Ii făcea
plăcere să se o- prească, ca acum, pe coridoare, și să asculte casa
cufundată în tăcere, căci i se părea că această casă părintească îl
simte și legătura dintre ei îi dă o senzație de mulțumire. Se apropie
de ușa camerei în care trăise bunică-sa și, după ce o deschise,
intră. Înăuntru era răcoare și prin perdelele cobo- rîte se strecura o
lumină albăstruie și binefăcătoare. In timpul vizitei la Jalna
camera fusese ocupată de Sarah Leigh. Era pentru prima., dată de
la moartea Adelinei că cineva dormea în această cameră, dar toți
își dăduseră seama că Sarah fusese un oaspete demn de a fi
adăpostit acolo și că trupul ei palid nu va profana patul pictat în
care dormise bătrîna doamnă Whiteoak. Renny simțea că Sarei nu
i se păruse defel stranie camera și nici ea însăși n-a părut stranie
în acea încăpere... Aici fusese citadela bunicii sale. Respiră adînc
aerul din jur, caie pentru toată lumea ar fi părut închis, dai lui i se
păru încărcat de miresmele proprii obiectelor pe care Ie vedea, care
îi aparținuseră, iar în timpul anilor fuseseră poleite de atingerea
mîinilor ei frumoase. Cu un gest ca de mîngîiere, își trecu mîna
peste suprafața netedă, de piele, a patului. Apoi ieși din odaie și
închise ușa în urma sa.
După ce intră în grajduri — În citadela sa proprie — cercetă
fiecare boxă, împreună cu Wright, și examină fiecare cal, pentru a
constata cum îi merge. Îi veni greu să se uite la boxele din care
fuseseră vînduți caii la licitație și care acum erau goale. Niciodată
înainte nu i se întîmplase să vîndă atîtea animale dintr-o dată.
Avusese o mînză de doi ani la care ținuse foarte mult, dacă ar fi ca
licitația să se țină din nou, i-ar fi imposibil să se mai despartă de
ea.
Un băiat îi aduse iapa obișnuită și încălecă dintr-un salt. Cu
picioarele în scări, se simțea mult mai bine decît cu ele pe pămînt.
Cînd trecu prin fața casei, ridică fruntea și se uită în sus, crezînd
că Alayne și fetița ar putea să fie la fereastră, dar nu erau. Cei mai
vîrstnici din familie erau însă afară și se opriseră la soare, așa că-i
făcură semne Iapa se sperie de ceva și începu să se frămînte pe loc,
iar el încercă anume să facă cîteva exhibiții, ca să-i determine pe
mătușa și pe unchii săi să zîmbească.
După ce se îndepărtă, gîndurile lui se concentrară asu- pia
planurilor și dificultăților diverșilor membri ai familiei, în primul
rînd asupra educației lui Wake, a cheltuielilor mereu în creștere pe
care le necesita și a scopului urmărit de aceasta educație: Ce va
face din băiatul acesta? Pe buze îi apăru un zîmbet de duioșie, cînd
își aduse aminte de dragostea tînărului Wakefield pentru Paulina.
Meg îi vorbise despre declarația plină de revoltă pe care i-o făcuse
Wake în seara dineului organizat de ea. La urma urmelor, ar fi
bine ca această dragoste să dureze', pînă în ziua în care Wake va fi
destul de mare, să se poată căsători. Paulina este exact fata cu
care ar fi de dorit să se căsătorească.
Apoi gîndurile i se întoarseră spre Finch, tînărul acesta straniu
și mereu neliniștit, care totuși părea c-a reușit să-și stăpînească
voința și să se poată conduce în viață, mai bine decît înainte. Ar fi
bine dacă concertul lui va fi o reușită. In ceea ce îl privea, el, Renny,
nu vedea nici o îmbunătățire în felul de a cînta al fratelui său,
chiar după anii de studiu care-i petrecuse în străinătate.
Compozițiile lui i se păreau stranii, trepidante și îndrăznețe,
exprimînd simțăminte pe care e mai bine ca omul să nu și Ie dea pe
față. Eden era însă de părere că sînt compoziții remarcabile și fără
îndoială el era un judecător mult ma priceput în acest domeniu.
Cît despre Eden... era o adevărată plăcere să constați cît de bine
s-a refăcut fizic și cum s-a îngrășat. Ar fi bine dacă ar cunoaște pe
cineva, unul dintre oamenii cu trecere, ca prin intermediul lor
să-și poată găsi o slujbă mai ușoară. Se gîndi pe rînd la toți
oamenii mai importanți pe care-i cunoștea și se întrebă care dintre
ei ar putea să-i fie de folos. În realitate însă, cu acești oameni el nu
vorbise niciodată despre altceva decît despre cai. Erau toți oameni
de afaceri, iar Eden nu avea nici un fel de cunoștințe în acest
domeniu. Ce păcat că Alayne este atît de pornită împotriva lui! Cu
toate acestea, într-o situație similară, majoritatea tinerilor ar fi
procedat întocmai ca Eden. Probabil Pheasant moștenise ceva din
instinctele dezmățate ale mamei sale, deși e cert că, de la acel
incident, purtarea ei a fost exemplară. Iar acum Alayne se gîndește
la o căsătorie a lui Finch cu Sarah cînd, în realitate, din orice
punct de vedere ai privi această problemă, o căsătorie intre Sarah
și Eden ar fi fost mult mai de dorit. La urma urmei este treaba lor și
vor face cum cred de cuviință, căci, oricare dintre ei va fi norocosul,
el nu are nici un motiv să-l pizmuiască.
Renny ținea la iapa lui și începu să vorbească cu ea: „Batrînica
mea... Astăzi ești în formă, nu-i așa? îți pare bine că s-a terminat
licitația și că ai scăpat de cîteva rivale... Tu ești o bătrînică cuminte
și, cînd alergi, omul se simte la tine în șa legănat ca într-un
fotoliu... Ei, haide, linișteș- te-le, doar n-o să te sperii de o bucățică
de hîrtie pe care o vezi în mijlocul drumului 1 Bine.. dacă ții să
galopezi puțin...1'
Soarele, care începuse să coboare din crucea amiezii, dogorea
pe deasupra minusculelor gîze ce se vedeau în aer asemenea unor
nori transparent!, în continuă mișcare. Cînd ti-ccură printr-un
astfel de nor, gîzele invizibile îi intrară în ochi, iar calului în nările
dilatate.
 Drumul era pustiu și pe ambele părți șanțul era plin de păpădii
încărcate de polen, iar împrejurul lor se zbenguiau fluturi. Pentru
trecătorul grăbit, parcelele de părăluțe nu reprezentau altceva
decît pete albastre și purpurii. De pe o Înălțime se vedeau apele
lacului, ca niște fîșii verzi-albas- tre, pe deasupra cărora alunecau
pînzele unui yaht.
Cu o mînă mîngîie iapa pe grumaz, pentru a o- liniști, iar cu
cealaltă se frecă la ochiul în care-i intrase o gîză. Dar nu reuși s-o
elimine și-și continuă drumul cu un singur ochi deschis, care
părea că lucește sinistru. Se opri la casa unui fermier, care în
timpul licitației cumpărase un cal de Clydesdale, despre care
spunea că are nu știu ce cusur. Venise cu intenția de a nu ceda,
dar, după ce statură de vorbă, deveni mai îngăduitor. Fără
îndoială în timpul licitației omul avusese ghinionul să cumpere
singurul cal prost pe care-1 scoseseră la vînzare.
Oprindu-se în gura șurii, aproape de femeia care smulgea puful
de pe pieptul unei gîște vii, fermierul reuși să secată gîza din ochiul
lui Renny, cu ajutorul unui colț de batistă. Astfel începură să
vorbească liniștiți, încereînd să cadă la învoială. În timpul cît
stătură de Vorbă în grajd, alături de calul cu pricina, și în vreme ce
lui Renny îi lăcrima ochiul inflamat — dar nici celălalt ochi nu voia
să se lase mai prejos — fermierul își zise că domnul Whiteoak are
un chip blajin, deși auzise despre el vorbindu-se atîtea, un chip pe
care deslușise o umbră de melancolie, nefiind în
nici un caz chipul unui om în store sa te înșele. Astfel vorbiră
foarte liniștiți, în apropierea calului < u c opitele ca niște lipii, pînă
ajunesră ia concluzia că parerea fermierului a fost neîntemeiată și
se despărțiră unul de altul în bună înțelegere.
Renny porni în lungul drumului de pe marginea lacului, se
ospăta cu hrană rece, împreună cu un prieten de-al său pe care-1
chema Vale, iar după amiaza și-o pelrecură tot împreună. Înainte
de a se despărți, făcură o baie în apele Iacului.
După ce încăleca și se îndreptă spre casă, începu să se
gîndească din nou ia membrii familiei salo. Ar fi fost bine să fi venit
și Alayne cu el Drumul i-ar fi făcut și ei plăcere și era păcat că, din
cauza fetiței, de cele mai multe ori era obligată să nu se miște de
acasă. I se părea că prea se ocupă mult de ea, chiar și atunci cînd
ar fi putut-o lăsa în grija lui Pheasant sau a Almei Patch. Totuși,
nu-i venea să creadă că ține tot atît de mull la mica Adelina, cît
ținea el. Cît de straniu se uita uneori la el. El nu-i înțelegea privirile
și efortul pe care ar fi trebuit să-1 facă pentru a le înțelege i se
părea mai presus de puterile sale. Se întrebă, oare va fi vreodată în
stare să se bucure de dragostea și încrederea desăvîrșită a unei
femei, de vreme ce este incapabil să-și însușească felul lor de a
vedea? Presimțea că dacă ar încerca să trăiască vreme mai
îndelungată în intimitatea unei femei, ar fi obligat să renunțe la
propria sa personalitate și să-și controleze cu cea mai mare grijă
nu numai faptele, ci și vorbele. Totuși, el era în stare să iubească o
femeie, fără să-i ceara deplina înțelegere a pornirilor lui și fără nici
o renunțare. Avea impresia că posedă capacitatea de a trezi cu
ușurință iubirea unei femei, în aceeași măsură ca și dușmănia ei.
Aceste două sentimente reprezentau exact ceea ce reprezintă o
pereche de cai ce nu înaintează în aceeași Cadență, cînd sînt
înhumați la povara patimii lui.
Prietenia lui cu doamna Clara Lebraux i se părea binefăcătoare.
In relațiile dintre ei nu era nimic forțat, nimic neînțeles și nimic
jignitor. Se apropiau unul de altul în mod atît de firesc ca mugurii
răsărițî pe aceeași tulpină. Iar cînd se întîmplă ca din pricina
apropierii de ea să-și simtă sin- gele zvîcnind în vine mai cu putere,
senzația trecea' foarte repede și fără ca ea să-și dea seama de < cea
ce s-a întîm- plat și fără să facă vreun rău nici unuia dintre ei.
Întoarse
129
comanda 194 coala 9
calul și o apucă în lungul unei poteci care ducea la crescătoria
de vulpi, deoarece își zise că, înainte de a se întoarce acasă, i-ar
face plăcere s-o vadă, atît pe ea, cît și pe Paulina. Voia să afle cum
le mai merge și, în plus, după ce pleca din casa lor, se simțea
întotdeauna mai împăcat cu sine însuși.
Cînd intră pe poartă, constată că vechea casă de bîrne pe care o
locuiau se afla în umbra plăcută a după amiezii. Trecu căpăstrul
peste capul iepei și o lăsă să pască iarba pajiștei neîngrijite. Iapa
începu să necheze mulțumită, iar din grajd îi răspunseră doi cai ai
lui Renny, care o cunoșteau. Smulgînd o gură de iarbă, iapa se
îndreptă spre ușa grajdului, scoțînd sunete guturale din gîtul
puternic și încordat.
Renny se apropie de intrarea din față și bătu în ușă cu coada
biciuștii. Peste cîteva clipe apăru Paulina și-i deschise.
Își petrecuse toată după amiaza lucrînd în jurul cotețelor de
vulpi și, după ce terminase, se simțise obosită și deprimată de
atmosfera cu aerul înfierbîntat, așa că făcuse o baie într-o cădiță
de tablă ce o aveau în dormitor. Abia avusese timpul necesar să
îmbrace repede o rochiță curată de organdi, imprimată cu floricele
roșii, cînd auzi nechezatul ie- pei. Se uită pe sub perdeaua de la
fereastră și îl văzu pe Renny apropiindu-se de intrare. Simți că i se
taie respirația și, de spaimă, își duse mîinile la gură. Clara plecase
în oraș, după niște cumpărături, și ea rămăsese singură acasă.
In primul moment își zise că nu va deschide; n-ar fi vrut să se
expună primejdiei de a sta singuri în casă, deoarece presimțea că
nu va fi în stare să-și ascundă sentimentul dragostei față de el. Dar
va pleca oare, după ce va constata că nu vine nimeni să-i deschidă
ușa? Se putea foarte bine să intre totuși în casă și să aștepte în
salon, pînă cînd ele amîndouă vor apărea.
In aceeași clipă în usă se auzi bătaia neașteptată a minerului
biciuștii lui. Tresări și în lungul trupului îi fugi un fior. «Doamne,
de ce mi-o fi atît de frică?“ îngînă ea și, ui- tîndu-se în oglindă, își
văzu chipul palid și înspăimîntat. El se afla la intrare, exact în fața
ușii, iar ea era singură în casă, tremurînd ca varga din dragoste
pentru el. Imediat după aceea simți o căldură în jurul inimii și
toate gîndurile i se concentrară asupra lui. I se oferea acum prima
ocazie să poată sta mai aproape de el. Va păstra întîlnirea aceasta
în suflet pentru totdeauna, ca pe un lucru de preț. Îi dispăruse
orice urmă de teamă. Îi va deschide ușa, se vor așeza împreună în
salon și vor sta de vorbă; probabil va găsi puterea necesară, ca să
ascundă ceea ce se petrece în inima ei. Își încheie gulerul rochiei,
își puse mărgelele de coral pe care j le dăruise tatăl ei, își netezi
repede păru) și cob - rî scara.
— Hello, Paula! exclamă el. Era numele de alint pe care i-1
dăduse el. Ce bine și cît de proaspătă arăți. E o căldură
îngrozitoare; mi se pare că se anunță furtună.
In limp ce rosti aceste cuvinte, Renny intră în salon și se așeză
pe scaunul lui obișnuit, apoi se uită la ea cu admirație. Paulina se
așezase pe canapea.
— Constat c-ai crescut... vremea trece, declară el. Ia să vedem
ce vîrstă ai astăzi.
— Am împlinit optsprezece ani, răspunse Paulina. Alte fete, la
vîrsta mea, sînt măritate.
— In ziua în care s-a măritat, Pheasant nu avea decît
șaptesprezece ani. Dar dumneata nu faci parte din această
categorie de fete. Te vei dezvolta mult mai încet. La douăzeci și opt
de ani vei arata tot ca o fetiță. Bărbatul care se va căsători cu
dumneata va fi om norocos.
—■ Asta este părerea dumitaie? Eu nu sînt tocmai sigură,
răspunse fata și se uită la el cu ochi gravi.
— Este exact răspunsul pe care m-am așteptat să mi-1 dai...
Trebuie însă sji-ți formezi o părere mai bună despre dumneata.
N-ai crede că ești conștientă de drăgălășenia dumitaie... căci ești
mai mult decît drăguță... și Wake este de aceeași părere, adăugă el
și zîmbi.
Paulina nu răspunse la zîmbetul lui, ci privi pe fereastră.
— Sper că mama nu va fi surprinsă de furtună pe drum. A.
plecat în oraș și se întoarce cu primul autobuz
— Astăzi în oraș trebuie să fi fost grozav de cald. Eu am avut
ceva treabă la Mistwell. Am mîncat împreună cu un prieten și
după aceea am făcut o baie în lac și am înotat puțin.
-— Cred cu a fost foarte plăcut Eu am lucrat tot timpul la
cotețele vulpilor.
— Le merge bine la toate?
— Da, se simt bine.
— Sînt foarte mulțumit. Anul acesta aveți o colecție foarte
frumoasă.
Urmă un timp de tăcere. Se simți înfiorată de o ușoară oboseală
și nemulțumire. Își închipuise că-1 cunoaște atît de bine, iar acum
constată că pe bărbatul din fața ei nu-1 cunoștea aproape deloc.
Tot ceea ce auzise pînă acum despre el i se păru cu desăvîrșire
lipsit de importanță pentru a merita să mai stăruiască. Se uită la el
pe furiș și-l văzu cum stă așezat confortabil în fotoliu, stăpîn pe
sine și mulțumit, închisese ochii și asculta șuierul vîntului, care
începuse, să bată pe sub streașină, și huruitul îndepărtat al
tunetului.
Furtuna, care se apropia făcea ca senzația de izolare a lor să
pară și mai adîncă. Se uită la el cu ochii tulburi și trupul i se
înfiora. Deși soarele mai strălucea încă pe cer, în atmosferă se
simțea un fel de amenințare. O creangă legănată de vînt se lovi de
perete și fiecare frunzuliță apăru limpede conturată de umbră, ca
într-o stampă.
Tunetul părea că se apropie și cerul deveni gălbui. Respiră
repede și adînc. În aceeași clipă, Renny deschise ochii și se uită la
ea.
— Ți-e frică? întrebă el.
— Puțin, răspunse fata cu glas aproape stins.
— La dumneata senzația aceasta este ceva cu totul nou. Înainte
nu aveai obiceiul să te sperii de furtună.
— Motivul nu este numai furtuna, răspunse ea cu greutate.
Realitatea este c-a început sa-mi fie frică.
— Te gîndești la mama dumitale?
— Nu. Probabil se va adăposti pe undeva. Ea nu-și pierde
cumpătul atît de ușor.
Se uită la ea mirat, dar in aceeași clipă în gîndurile lui păru că
începe să se facă lumină. Nn-i venea să creadă — i se părea
imposibil — totuși presimțea că acesta trebuie să fie adevărul.
Imediat un tunet mult mai apropiat cutremură cerul și prin fața
ferestrei trecu un fulger, umplînd odaia de o lumină galbenă, ca de
pucioasă.
— Calul dumitale este la adăpost? întrebă fata.
Renny sări în picioare:
— Pe Iuda i Bine că mi-ai adus aminte! Va trebui să văd de el.
Tunetul se auzi bubuind din nou și, imediat după aceea, în
adîncul cerului trecu zig-zagul unui fulger, ca un bici de flacără.
De afară se auzi un murmur ca de ploaie depărtată și ierburile și
hățișurile începură sa se legene și să se fră- mînte. Cîteva picături
grele de ploaie pocniră pe pervazul ferestrei.
— Te rog, închide fereastra ' țipă fata. Mie mi-e frica!
Închise ferestrele și se îndreptă spre ușă. Dar se' întoarse din
nou și-i puse mîna pe umăr:
— Mă duc să bag calul in grajd și mă întorc numaidecât.
— Nu mă părăsi! Nu pleca! Mi-e frică, mi-e grozav de frică! țipă
fata și în clipa următoare Se repezi în brațele lui.
— Ei bine ., cum se poate... biata Paula! Brațele puternice i se
împreunară împrejurul trupului ei și-și culcă obrazul pe părul ei
mătăsos.
Tata se încleșta de el, cutremurată de suspine.
— Paula... drăguța mea... ce-i cu tine?
— O, te iubesc — te iubesc atît de mult — nu mă mai pot stăpîni,
te iubesc din tot sufletul.
Tunetele se succedau acum unul după altul. Ploaia, care batea
cu violență în ferestre, părea a fi tras împrejurul lor un zid care-i
despărțea de lumea rămasă undeva departe, tulburată de ceața
așternută pe geamurile în lungul cărora alunecau picăturile de
ploaie. Împrejurul lor se auzea un muget ca al apelor răzvrătite ale
mării, iar casa se cutremura din temelii.
Se uită la fulgerele ce se descărcări prin fața ferestrei, apoi
coborî privirea și văzu fata care tremura în brațele lui. Se simțea
descumpănit, nu știa ce să facă. In suflet simți ridicîndu-se un val
de duioșie pentru ea, dar sentimentul acesta era cu desăvîrșire
lipsit de patimă.
— Dragă Paula, ți-ai pierdut cumpătul din pricina furtunii; E cu
neputință ca tu să mă iubești.
Ridică spre el obrazul cu ochii speriați și păru că-i spune ceva.
Dar nu putu înțelege nici un cuvînt, din cauza mugetului de afară.
Plecă fruntea mai aproape de ea și o privi în adîncul ochilor.
Fata își desprinse mîinile de pe piept, unde le ținuse strînse din
toate puterile și, ridicînd brațele, i le petrecu împrejurul gîtului.
Dar nu auzi nici de astă data ce-i spune și-i văzu buzele formulînd
cuvintele:
— Sărută-mă!
Datorită sîngelui care-i zvîcnea în tîmple, îi vedea obrazul ca
prin ceață. Erau singuri, departe de lume, aici în casă... și fata asta
îl iubea și-i cerea s-o iubească și el. Fără voie, buzele i se lipiră de
gura ei și o sărută cu patimă. Brațele 1 se strînseră împrejurul
trupului ei și-i simți gura înfiorîndu-se, întocmai ca o floare bătută
de vînt.
— Pentru numele iui Dumnezeu, Paula, se vede ca nu-ți dai
seama ce faci, gemu Renny și se depărta de ea. Se opri în celălalt
capăt al salonului și începu să tremure, a- proape tot atît de violent
ca și ea.
Fata se așeză în fotoliul în care stătuse el la început Fotoliul mai
păstra căldura trupului său și se cuibări în el » începu să plîngă cu
sughițuri. Afară furtuna părea că s-a mai liniștit. Vuietul tunetelor
se mai auzea departe, pe deasupra lacului, dar fulgerele se
stinseseră și ploaia devenise o cernere ușoară.
Renny deschise fereastra și în odaie năvăli o pală de răcoare
plăcută. Rămase nemișcat, fără a îndrăzni să se întoarcă și să se
uite la ea. Plînsul ei îl chinuia ca niște împunsături de cuțite. E
posibil ca mica Paulina să-1 iubească în felul acesta!... 1 se
umplură ochii de lacrimi.
Fata rămase fără putere în fotoliu, dar plînsul i se molcomi...
Puțin după aceea, declară cu glas tremurat:
 — Sînt o fată foarte rea, știu. Dar mi-e imposibil să mă
stăpînesc... E îngrozitor cînd o fală tînără se îndrăgostește de un
bărbat căsătorit... Dar trebuie să știi, Renny. ca eu niciodată n-am
fost în stare să mă gîndesc la dumneata ca la un bărbat căsătorit-!
Veni de la fereastră și se opri în fața ei. Se uită la ea cu
sprîncenele încruntate:
— Serios, nu te-ai gîndit? Cu toate acestea mie mi se pare că
sînt căsătorit de cînd lumea.
Încercă să vorbească pe un ton cît mai indiferent. Se simțea
îndemnat să se aplece spre ea, s-o cuprindă în brațe ți s-o mîngîie,
dar nu îndrăzni să facă nici o mișcare.
— Uite ce, Paulina, adăugă el, astfel de lucruri se în- tîmplă
mult mai des decît îți închipui dumneata... Fete tinere, de vîrsta
dumitale... se lasă foarte ușor copleșite de astfel de sentimente.
— O, n-a fost deloc ușor! exclamă ea abătută. Dimpotrivă, a fost
nespus de greu!... M-am luptat împotriva a- cestui sentiment din
toate puterile,
— Știu că te-ai luptat, răspunse el cu blîndețe și, așe- eîndu-se
pe canapea, îi luă mîna între degetele lui. Nu m-am exprimat bine.
Mă gîndesc că o fată tînără care trăiește i- eolată — așa cum trăiești
dumneata — este inevitabil să nu se lase stăpînită de anumite
sentimente, față de un bărbat pe care-1 vede în mod constant.
— Nu, nu-i ceea ce-ți închipui, îl întrerupse ea cu patimă. Nu-i
asta și nici n-a fost niciodată. Eu te-am iubit mereu în felul acesta..
Începînd din ziua în care a murit tatăl meu...
— Evident, se grăbi Renny să-i răspundă. Eu am încercat mereu
să ocup locul părăsit de el. Întotdeauna...
— Nu este nici asta! Pe el l-am iubit într-un fel, pe dumneata în
altul. Într-un fel cu totul deosebit. Iar cînd a murit o, Doamne,
cum le-aș putea face să înțelegi — după ce a murit, mi tc-a
încredințat mie. Ai dexenit al meu. le-am iubit... In felul în care
numai o femeie poate iubi...
Do astă data x orbea liniștită și pe obrazul întors spre el se
vedeau dîiele lăsate de lacrimi.
 -— N-am ax ut niciodată intenția să-ți spun... nici n-ar fi
trebuit... dar acuma, fiind singură... și din cauza furtunii™ A
început să se facă răcoare și e mai plăcut, nu-i așa?
Se străduia din toate puterile să se liniștească. Renny își simțea
sufletul copleșit de milă față de fata aceasta pe care o considera ca
un copil al său. Scoase din buzunar o batistă boțită și-i șterse ochii.
Dar presimțea că nu trebuie să se poarte prea duios cu ea, ca nu
cumva să-și piardă din nou cumpătul.
Se uită la fața lui cu trasaturi energice, care acum păreau mai
îmblinzile, și buzele începură să-i tremure.
Renny continuă cu glas metalic:
— Uite ce, Paula... Trebuie să-ți spun că, și dacă ai fi mai în
vîrslă, sau dacă eu aș fi mai tînăr, tot nu cred că dumneata ai
putea să fii fata pe care aș fi dispus s-o iubesc în felul acesta... Eu
te iubesc, le-am iubit și te voi iubi și de aici înainte, ca pe o soră
mică și adorată, dar... nu sînt în stare să-ți explic... Există femei
care au anumite calități, datorită cărora pot trezi in sufletul
bărbaților anumite sentimente. Bărbații te vor iubi — Wakefield,
fratele meu mai tînăr, te iubește chiar acum — dar eu... dacă ar fi
să iubesc pe una din cele două femei care se găsesc în această
casă — Înțeleg cu pasiune — această femeie nu vei fi dumneata...
Ce cruzime din partea iui, își zise fata cu o privire rătăcită.
— Înțeleg! răspunse ea cu greutate și se uită la el cu mihnire,
apoi îl apucă de mîna în care ținuse batista și i-o dădu ușor la o
parte.
— Pentru mine a fost cea mai cumplită tortură, să-ți spun
vorbele acestea, declară el, dar, în interesul dumitaie, trebuia să ți
le spun. Dacă ai știi cît de greu îmi vine să te vad suferind și dacă ai
putea să-ți dai seama cît sînt de profund convins că foarte curînd
vei uita cu desăvîrșire scena de acum...
Un ultim tremur de fulger lumină casa plină de umbre și se
văzură unul pe altul într-o sclipire gălbuie, ca de fantome. Ușa de
la intrarea laterală se trînti cu violență și în bucătărie răsunară
pași. Paulina se ridică In picioare și se uită speriată la Renny.
 — Arăți destul de bine, declară el, ca s-o liniștească. Ii voi spune
c-am venit și te-am găsit singură... și că erai speriată din pricina
furtunii de adineauri...
Se ridică în picioare și trecu în sufragerie, unde aprinse lumina,
apoi se apropie de ușa care dădea în bucătărie. Clara Lebraux
tocmai își dezbrăcase pardesiul leoarcă de apă și-l întinsese pe
spătarul scaunului. Urinele umede ale încălțămintei se vedeau pe
dușumele. Se uită la el fără să se mire, dar făcu o strîmbatură de
dezgust.
— Sînt udă pînă la piele, declară ea, și am îmbrăcat hainele cele
mai bune; sînt cu pălăria și cu pantofii cei noi. Își scoase pălăria,
care nu mai era decît un mănunchi de paie colorate, și -o puse pe
masă. Ia te uită la ea, cum a- rată I
Întoarse privirea de la pardesiul de pe scaun și se uita la pălărie,
apoi la ea. Parul îi atîrna în șuvițe umede împrejurul capului, ca de
băiat. Pînă și obrazul îi era ud, iar din culoarea pălăriei îi
rămăseseră cîteva dungi pe frunte.
— Ce păcat! exclamă el. Cred că de aici înainte nu vei mai putea
purta această pălărie. O luă de pe masă și o învîrti pe vîrful
degetului, apoi adăugă: N-am văzut-o pînă acum, dar chiar dacă
aș fi văzut-o în bună stare, nu cred că mi-ar fi plăcut. In orice caz
arăți mult mai bine cu capul descoperit. Prin urmare de aici
înainte va fi mai bine să nu porți pălărie...
— Autobuzul era supra-incărcat și tot drumul am stat în
picioare. Cînd am coborî! la ultima stație, furtuna era în toi.
Murmură ceva, în semn de înțelegere, dar privirile lui erau
îndreptate în alta parte.
— Unde-i Paulina? întrebă Clara pe neașteptate.
— In cealaltă cameră; apoi continuă cu glasul scăzut, dar cît se
poate de firesc: Cred că s-a speriat din cauza furtunii, singură în
toată casa.
— Cum asta! Acum s-a liniștit?
— S-a liniștit, dar cred că e nemulțumită de ea însăși. Dacă aș fi
în locul dumitale, eu n-aș pomeni despre ceea ce ți-am spus acum.
 — I-am cumpărat ceva care îi va face plădere. N-am văzut
nicicînd lucruri atît de ieftine și de frumoase. Se uită la el pe sub
pleoapele palide și zîmbi mulțumită. Ai putea să-ți mobilezi toată
casa, de la mansardă, pînă în pivniță, și să-ți îmbraci întreaga
familie pe un preț aproape de nimic.
Întinse mîna după o mică valiză și o puse pe masă.
— Va trebui să scot cumpărăturile înainte de a trec umezeala
prin pereții valizei.
Renny ridică valiza în mină și o lăsă din nou pe masă.
— Și pe asta ai adus-o tot drumul în mînă? întrebă el.
Sădu din cap în semn de încuviințare și o șuviță udă de păr îi
căzu pe frunte.
— De ce naiba nu-mi spui și mie cînd pleci în oraș după
cumpărături, exclamă el nemulțumit.
— Nu face nimic. Eu sînt la fel de rezistentă ca un cal de povară.
Cred că știi și dumneata.
Începu să scoată lucrurile pe care le cumpărase. Paulina apăru
în cadrul ușii, palidă la față, dar impresionant de demnă. Clara o
strigă, fără s-o fi privit:
— Vino să vezi ce ți-am cumpărat! Nu... nu aici, am sa duc
lucrurile în sufragerie. O să fii surprinsă...
Paulina se uită la maică-sa fără sfială și cu toată atenția ti văzu
șuvițele părului spălăcit, obrazul obosit și ud de ploaie, fruntea
pătată de pălăria decolorată, mîinile roșii și bătătorite, pantofii
ieftini cu care era încălțată și din care se scurgea apa, lată femeia
pe care Renny o va alege dacă ar fi să iubească pe una dintre ele!
Ișr aduse aminte de violentele certuri — care fuseseră destul de
dese — dmtre ea și tatăl ei, căruia în sufletul ei încercase
întotdeauna să-i ia partea, deși era prea tînără ca să-și poată da
seama de adevăratul motiv al acestor certuri. Simți trezindu-i-se în
suflet o revoltă sălbatică împotriva Clarei. În clipa aceea o ura. O
întrebă cu toată indiferența:
— Ce sînt semnele acelea de pe fruntea ta? Ești plină de pete.
— Pe frunte?! se miră Clara. O, exclamă ea exami- nîndu-se în
oglinjoara care atîrna pe perete deasupra chiuvetei, e sîngele bietei
mele pălării, fa te uită ce a mai rămas din ea.
Începu să se frec o pe obraz cu un prosop curat, care a- tîrna pe
dosul ușii. Pau l ma se uită cu silă la pălăria de pe masă.
— Se mai xede ceva? întrebă Clara și se întoarse spre ei.
— Nu se mai vede nimic, răspunse Renny. In glasul său se simți
un tremur de duioșie, ca pentru a suplini felul rece în care-i
vorbise Paulina adineauri.
Împreună cu Clara luă obiectele cumpărate de pe masă și le
duse în sufragerie. Uitîndu-se afară, constată că soarele robotise
spre marginea zării și în atmosferă era o lumină albăstrie, ca după
ploaie. Cît durase furtuna, ferestrele camerei fuseseră deschise și
perdelele atîrnau grele și umede. Iapa lui continua să pască iarba
deasă din curte și pe coastele ei se vedeau dîre umede și întunecate.
Ridicase fruntea și privea spre fereastră, examinîndu-1 cu ochii ei
melancolici, apoi necheză stins și plîngător.
Renny se uită la ceasornic.
— Eu trebuie să plec, declară el.
— Ia uită-te la rochia asta frumoasă, zise Clara. Și n-am dat pe
ea mai mult de trei dolari și nouăzeci și cinci de cenți. O ridică în
mînă și se apropie cu ea de Paulina. Siaj să văd, draga mea, dacă ți
se potrivește lungimea.
Paulina se feri din calea ei, căci nu putea suporta ca maică-sa
s-o atingă. Știa că e nedreaptă cu Clara și-i era silă de ea însăși, așa
că nu îndrăzni să mai ridice ochii și să se uite la Renny.
— Las-o în pace, zise Renny, nu vezi cît este de tulburată.
Altădată nu mai pleca de acasă, să rămîna singură pe vreme de
furtună.
-— Ei bine, dar cum era să prevăd că o să fie furtună!
— Ar fi trebuit să știi. Mamele presimt întotdeauna astfel de
lucruri. Nu-i așa, Paula?
Fără să mai răspundă, Paulina ieși repede din odaie și urcă
scara. Clara făcu un gest de neputință cu mîna:
— Ce-a apucat-o pe fata asta?
 — Probabil este îndrăgostită, răspunse el și chicoti scurt
— De cine? De tînărul Wakefield?
— In orice caz el este îndrăgostit de ea.
— Ți-a spus ea ceva, ca să poți face aceasiă afirmație?
— Nu mi-a spus nimic.
— Ar fi păcat, căci nu e nici o nădejde
— In orice caz, vreme de cîțiva ani nu poate fi, răspunse el și se
uită din nou la ceas. Ei, acum trebuie să plec. Își trecu un picior
peste pervaz și, în clipa următoare. Îl văzu în șa.
—- Șeaua aceea trebuie să fie leoarcă de apa, exclamă Clara.
— Pentru voi, femeile, amănuntul acesta este lipsit de
importanță, răspunse el și zîmbi, apoi se depărta, trecînd prin
ochiurile de apă.
XI
Eden se simțea intimidat în fața membrelor Clubului Feminin
cărora trebuia să le țină conferințele despre poezia modernista. Își
zicea că nu poate suferi femeile și în afirmația aceasta era și o parte
de adevăr. O iubise pe Alayne și, gîndindu-se la dragostea aceasta
și la timpul pe care-I petrecuse împreună cu ea, i se păru că a fost
epoca cea mai fericită din viața lui. Min-ny Ware exercitase asupra
lui o atracție fizica, dar de iubit n-o iubise niciodată. Le iubea pe
soră-sa și pe mătușă-sa — și o iubise și pe bunică-sa —- pentru că
acestea fuseseră femeile legate nemijlocit de propria sa existență.
În același timp își zicea că alte femei, care să se compare cu ele nu
pot exista. Femeile cu care a- vusese de-a face în mod trecător,
prin orașele străine pe unde umblase, nu lăsaseră nici o urmă
asupra lui, decît cel mult amintirea că s-a despărțit de ele datorită
silei pe care i-au pricinuit-o.. Își zicea că pe femei le cunoaște și le
înțelege prea bine. Simțea în sufletul său existența unor calități
specific feminine, puterea inconștientă de a Se amăgi și atracția,
calități pe care nu Le putea suferi în personalitatea sa. De un
amănunt însă era pe deplin convins: necesitățile lui erau foarte
reduse și se mulțumea cu bani puțini.
Renny îi dăduse banii necesari pentru a-și cumpăra un costum
nou, pe care să-l poarte la aceste conferințe. Eden își alesese
singur stofa cu cea mai mare grijă și-și comandase costumul la un
croitor de primă mînă, căci îi făcea silă gîn- dul că ar putea să pară
drept un poet care trăiește în mizerie. Fratele său îi dăduse și suma
necesară pentru a-și procura cărțile poeților despre care trebuia să
vorbească. ■Meg rămase speriată cînd văzu maldărul de cărți pe
care-1 așezase pe masa din salon.
— Bine, Eden, exclamă ea, nu puteai să-ți procuri a- ceste cărți
de la o bibliotecă de împrumut?
— Nu, răspunse el nemulțumit, deoarece voi face pe ele tot felul
de note.
— Însemnările tale le-aș fi putut șterge cu o gumă, după ce n-ai
mai fi avut nevoie de ele.
Deschise una dintre cărți, fără să-i răspundă.
— Înainte de a pleca de la Jalna, aveai acolo o colecție destul de
mate de poeți moderni, stărui Meg.
— Ar fi imposibil să mă întorc la Jalna să caut aceste cărți.
— Mai este și uriașa Antologie a Poeților Britanici. Cartea pe care
Wake se așeza întotdeauna la masă, pe vremea cînd era mic.
Nu-i mai răspunse, căci începuse să citească -,
Copii orfani: Culoare, Armonie și Ritm
(Ritmul copil sprințar) aleargă pe drumul ce duce In zarea unde
la capăt i-așteaptă o cruce.
O groapă de umed pămînt, împrejur cu norod,
Care ascultă smerit al înțelepciunii prohod.
Meg continuă s
— Cărțile acestea costă atît de mult. Uite, de pildă asta, costă
doi dolari și jumătate!
— Pentru numele lui Dumnezeu, pînă cînd voi fi condamnat să
aud vorbindu-se mereu despre lipsa de bani '
Răspunsul o nemulțumi pe Meg, iar el cît fu ziua de lungă, stătu
îmbufnat și nu se mai mișcă de lîngă cărți.
Pierduse o mulțime de timp cu lectura și pregătirea ciclului de
conferințe despre poezia modernistă, iar astăzi cînd trebuia să țină
prima conferință, se simțea grozav de deprimat. Oare a ales
poeziile indicate și va putea să le vorbească acestor femei în
termeni care să le capteze interesul? Ar fi preferat să aibă lîngă el
un bărbat care să-1 susțină și să-1 încurajeze.
Ședința fusese convocată pentru ora patru și Sarah il invitase la
ea, să mănînce împreună. Era o zi călduroasă de toamnă și
drumul pînă în oraș cu autobuzul i se păru chinuitor, din pricina
aerului fierbinte și saturat de praf Se srmțea întocmai ca un
prizonier.
I se oferea pentru prima dată oi azia să vadă casa pe care Arthur
leigh o cumpărase și o mobilase pentru Sarah. Cînd văzu luxul în
care trăiește, își aduse aminte de felul de viață pe care îl dusese în
casa mătușii ei și de obiceiul doamnei Court de a socoti fiecare
para, înainte de a o cheltui. .
Bucatele fură desăvîrșite ca gust și serviciul ireproșabil. Eden
era perfect conștient de atmosfera intimă și cadrul luxos în care se
găsea. În timp ce își băură amîndoi cafeaua în salon. Se uita
îngîndurat la Sarah. Ce fel de femeie o li venșoara asta a lui? Nu
cumva una superficiala și crudă? Gura ei indica porniri violente,
dar colțurile buzelor păreau malițioase, iar cuvintele pe care le
pronunța e- rau dulci ca fagurele de miere. Trecuseră trei luni de
la accidentul tragic întîmplat pe lacul St. Lawrence și amintirea lui
părea că nu-i mai tulbură privirile. Ochii ei de culoare cenușie
palidă, sub pleoapele cu gene lungi și negre, se îndreptau acum
spre el zîmbitori.
De fapt astăzi în sufletul ei părea c-a început să susure un izvor
de fericire nouă. În cameră erau vase cu flori și la picioarele ei, pe o
pernă de mătase, dormea un cățeluș lățos. Pe capul blond al lui
Eden, care stătea aplecat spre ea, juca o rază de lumină. Ochii lui
mari, cu privirile distrate, păreau că o atrag, dar în același timp îi
inspirau o vagă neîncredere Ce și-o fi închipuind tînărul acesta
despre ea? La ce se gîndește? Ce viitor o așteaptă pe ea de aici
înainte? Arthur Leigh trezise în ființa ei porniri pătimașe pe care el
nu reușise niciodată să le liniștească, astfel că amintirea lor trezea
acum într-însa un fior de senzualitate pe care se străduia din toate
puterile să-l ascundă.
O mică pendulă se auzi bătînd melodic ora trei. Eden se întoarse
spre pendulă și tresări.
— Peste un ceas voi fi la Club, zise el Am să mă simt exact ca
unul care trage să moară în mijlocul unui deșert, în vreme ce
deasupra lui se rotește un stol de vulturi care așteaptă să-1 sfîșie.
— Cînd le vei vedea în fața dumitaie, te vei simți foarte liniștit.
Vor fi încîntate de tot ce le vei spune.
— Crede-mă, Sarah, mă simt înspăimîntat. Cel puțin dacă ai
veni și dumneata. Cum se face că nu ești membră a Clubului?
— Mi s-ar părea straniu și aș fi incapabilă să mă înscriu,
răspunse ea.
— Hai cu mine, cel puțin de astă dată. Celelalte femei nu vor
avea nimic împotrivă, și, în timp ce voi citi, mă voi putea uita la
dumneata.
— Nu, Eden, nu pot să te însoțesc. Nu-ți mai amintești că
mătușa mea mă numea șoricel și cîrtiță? Dintr-un anumit punct de
vedere aceste nume mi se mai potrivesc și astăzi. Eu nu mă simt
bine între oameni străini, mai ales între femei. Totuși nu înțeleg de
ce să te temi de o astfel de întîlnire. Toate vor fi încîntate, cînd te
vor vedea, și se vor strădui în toate chipurile să-ți facă plăcere.
— Mă gîndesc c-ar fi fost mai bine sa nu mă fi angajat să țin
aceste conferințe zece zile de joi la rînd. In fața mea se așterne un
deșert arid, plin de astfel de zile. Singur gîndul acesta este deajuns
ca să mi se pară sinistru. Presimt că tot într-o zi de joi va fi și
sfîrșitul lumii.
— Să sperăm că sfîrșitul acesta va veni după ce ți-ai terminat
conferințele la care te-ai angajat.
După ce plecă (îl trimise cu propria ei mașină și-i făcu să-i
făgăduiască că va veni la cină) ridică de pe pernă că- țeluțul și-și
lipi obrazul de el. Blana lui era ca o catifea, iai respirația lui un
gîfîit ușor. Suportă inîngîierile ei vreme de cîteva minute, apoi
începu să se zbată și, după ce-1 așeză pe parchet, se duse din nou
la perna lui, unde se făcu ghem și-și întinse nasul negru și plin de
cule pe marginea pernei mătăsoase.
Se uită la el malițioasă; ar fi avut poftă să-1 necăjească puțin,
dar își dădu seama că în felul acesta cățelul va începe să n-o mai
poată suferi. Își încrucișa mîinile în poală, mîini albe, prelungi și
vînjoase, cu degetele fără podoabe, își așeză mîna stîngă în palma
celei drepte și o examină îndelung, ca și cînd ar fi fost mîna unui
străin al cărui caracter ar vrea să-1 ghicească. Apoi, unul după
altul își pipăi vîr- furile degetelor care, din pricina exercițiului la
vioară, deveniseră puțin boante. „Sînt mult mai frumoase în felul
a- cesta", murmură ea, apoi înloreîndu-și mîna, tot ca și cînd ar fi
fost a unui străin, ridică palma la gură și o sărută. Degetele i se
închiseră peste acest sărut și, strîngînd pumnul, rămase
îngîndurată.
Cățelușul mîrîi prin somn.
Sarah tresări și ascultă ecoul pașilor ce se auzeau în hol.
Cățelușul se trezi și se repezi lătrînd spre ușă, cu coada zbîrlită
lipită în partea de dinapoi a trupului care i se fră- mînta părînd
întocmai ca o toartă de oală. Sarah se ridică ir. picioare și rămase
rigidă, cu ochii palizi strălucind de nerăbdare. Camerista intră și
anunță:
— Domnul Finch Whileoak.
— Mi se pare c-am întîrziat? zise Finch strîngînd mina întinsă
spre el.
Nu știu, nici nu mi-arn dat seama de timp.
Ce ai făcut pînă acum?
— Am stat și m-am gîndit.
— Sper că n-au fost gînduri negre.
— Nu, acum nu ma mai preocupă gînduriie negre. Dar hm lace
impresia că mă găsesc într-o situație stranie, ca și cînd aș fi
suspendată între amintirile trecutului și viitor. Pentru prima dată
de la vîrsla de treisprezece ani — cînd am fost luată în casa matușii
mele am senzația că nu sînt datoare față de nimeni cu nimic.
Finch se aplecă să alinte cățelușul ce se ridicase in două labe și-l
framîntă pe genunchi, ca și cînd ar fi fost încîntat de prezența lui.
Băgă de seamă că Sarah ține o mină cu degetele strînse. Ea îi văzu
privirea întrebătoare.
— Nu cred să fii în stare să ghicești ce am în mîna, și întinse
pumnul spre el.
Înțelese că dorința ei era să-i prindă mina, dar nu se simți
dispus să i-o împlinească. Totuși păru că-și dă seama de vigoarea
cu care ține mîna încleștată.
— Haide, spune, ce ții în mîna, zise el; cățelușul se așeză pe
picioarele dinapoi și adulmecă aerul.
— Un sărut! răspunse ea rîzînd, și deschise palma, c. și cînd ar fi
vrut să-i dea drumul.
Lui Finch i se păru că-1 vede ridicîndu-se în aer, întocmai ca un
fluture transparent. Ii văzu pieptul mișcîndu-se în ritmul
respirației și privirea cu care se uita la el dintr-o parte. Urmări cu
ochii zborul imaginar al sărutului și o întrebă:
— Cme ți l-a dat?
— Eu însămi, răspunse ea. Este o dragoste veche.
Camerista apăru cu serviciul de ceai și Finch întrebă din nou.
— Eden s-a mai liniștit înainte de a pleca la conferința lui?
— Puțin. Se va întoarce la cină și atunci vom avea ocazia să
aflăm ce s-a petrecut. Ce senzație încîntătoare să te văd atît pe
dumneata cît și pe Eden, venind în casa mea, în calitate de verișori.
Nici nu-ți poți imagina ce înseamnă asta pentru mine, mai ales
acum!
Finch nu-i răspunse, pînă ce nu ramaseră din nou singuri:
— Probabil Eden se poale gîndi la dumneata ca la verișoară, dar
eu nu sînt în stare.
Se opri, în mîna cu cana de sticlă verde în care era ceaiul de la
gheață, cu felii de lamiie, și se uită la el:
— In cazul acesta în ce fel te gîndești la mine? întrebă ea și-l
examina cu ochi provocatori.
145
Comanda 194 coala 10
 — De, în primul rînd, răspunse el luînd paharul pe care i-1
umpluse, eu n-am cunoscut pînă acum nici veri, nici ve- rișoare,
prin urmare în gîndurile mele astfel de rude nu sînt catalogate; în
al doilea rînd, mie-mi pari prea absentă pentru a-ți atribui această
calitate.
— Mă întreb dacă răspunsul acesta urmărește să-mi facă
plăcere? întrebă ea îngîndurată.
— Sarah, eu nu încerc să-ți spun anumite vorbe care să-ți facă
plăcere, răspunse Finch pe un ton aproape de copil, căci nu sînt în
stare să-mi imaginez ce ar putea să-ți facă plăcere.
— M-am schimbai atît de mult?
— Cred că niciodată n-am știut ce-ți poate face plăcere!
răspunse el și se întoarse cu o mișcare violentă spre ea. Drndu-i
acest răspuns, se simți înfiorat de o emoție foarte aproape de
spaimă, și ochii i se tulburară, așa că n-o mai putea vedea destul
de limpede. Ar fi preferat să nu fi venit să-și petreacă după amiaza
cu ea, căci plăcerea acestei revederi începuse să i se pară
primejdioasă.
Sarah îi răspunse cu glas liniștit.
— Cred că dumitale îți vine foarte ușor să-mi faci plăcere, venind
pur și simplu la mine, așa cum ai venit, și vorbindu-mi despre ceea
ce faci.
Continuă apoi să vorbească cu afecțiune despre Eden, dar
aparent indiferentă, și despre felul de viață pe care îl ducea ea
acum. Dar deși vorbea cu ușurință și aproape fără să-și dea seama
ce spune, părea totuși că încearcă să înfășoare, atît pe Finch cît și
pe ea însăși, într-o atmosferă de vrajă, ca și cînd amîndoi ar fi fost
actorii involuntari ai unei feerii.
Auziră motorul automobilului onrit în fața intrării. In aceeași
clipă buzele ei luară o expresie melancolică, văzînd că timpul
petrecut împreună s-a terminat atît de repede Nu cumva femeia
aceasta se preface în fața Iui, sau poate este sinceră? Ce-ar fi
preferat: să se prefacă sau să fie sinceră? Aceste două întrebări îi
stăruiră în minte, chiar și in clipa în care ușa se deschise și apăru
Eden.
Intră zîmbind și aproape încîntat r
— A mers ca pe roate, declară el mulțumit. Au fost foarte
drăguțe și dispuse sa se mulțumească cu orice. Mi s-au părut
femei extrem de inteligente și foarte bine crescute... Mi-au pus tot
felul de întrebări... Slavă Domnului că s-a terminat! Nici nu vă
puteți închipui cît sînt de obosit
Se așeză pe un scaun și zîmbi, apoi oftă ușurat, ca cineva care a
trecut printr-o încercare grea. Finch își zise că o fată ar avea toate
motivele să-l pizmuiască pentru rume- neala din obraji și
strălucirea ochilor.
— Vrei să-ți servească un ceai? întrebă Sarah.
— Nu, mulțumesc, căci n-aș vrea să-mi stric pofta de mîncare.
Am gustat ceva și la Club... o cremă de căpșuni și o înghețată.
Totul mi s-a părut desăvîrșit: ceaiul, femeile, invitații, mobilierul...
deși pînă în clipa în care am început să citesc, totul mi se păruse
nesuferit. Înainte de conferință m-am distrat, ascultînd frînturile
de conversații pe care ie puteam prinde din zbor: „Draga mea, este
imposibil să-ți cumperi o rochie ușoară de mătase, fie la Londra, fie
la Paris. Ar fi imposibil să te gindeștr în general la așa
ceva..."; ,Mi-am scos cinci dinți și fiecare dintre ei avea o fistulă..."
-, ,Am patru fetițe și este o adevărată plăcere să veghezi ca hrana
ce li se dă, să aibă numărul de calorii indicat". Dar au fost atît de
amabile cu mine, încît mi-ar fi fost imposibil să nu-mi fie simpatice,
deși căscam de-mi pîrîiau fălcile cînd ]e auzeam despre ce vorbesc.
— Cred că nici casa asta a mea nu-ți face plăceie. zise Sarah.
— Cu siguranță nu mi-ar plăcea, declară Eden uitări- du-se
împrejurul său, dacă n-ai fi și dumneata în ea
Abia acum își dădu seama de prezența lui Finch în cameră,
într-o atitudine care dovedea că este un oaspete obișnuit al casei.
Pînă acum nici nu se gîndise la el. Ce s-o fi petrecînd în capul
acesta cu șuvița de păr blond coborîtă pe fruntea îngîndurată? Era
gata să-1 întrebe: „Doar nu ai de gînd să reîncepi aventura aceea
de dragoste, de Ia Lyming Hali?" Dar în loc de astea, îl întrebă:
 Va să zică ai venit și tu?
— Da! încuviință Finch și se întrebă dacă nu cumva Eden este
nemulțumit de faptul că-1 vede în casa Sarei.
— Ne va cînta o compoziție de-a lui, zise Sarah.
Eden adăugă cu o ușoară părere de rău:
— Toate doamnele de la Club s-au interesat de recitalul tău. Mi
se pare că foaie au intenția să participe la concert. Cred că vei
încasa cel puțin de trei ori mai mult față de cît voi încasa eu,
pentru toate cele zece conferințe ale mele.
— De, s-ar putea sa încasez, răspunse Finch. Nu știu ce sa zic,
dar aș prefera ca toată afacerea asta să se termine. Apoi tăcu și
ramase îngîndurat, cu privirile oprite asupra Sarei,
Tăcură toți trei și cățelușul se ridică de pe pernă și începu să-i
amușine pe rînd la picioare, uilîndu-se la ei cu un ușor dispreț. Se
făcuse aproape întuneric și lumina tulbure a înserării tremura pe
profilul Sarei, întocmai ca o mîn- gîiere, pe mîinile în repaos ale lui
Finch și pe părul lucitor al lui Eden. Sarah îl mai ținea și acum pe
Finch în mijlocul acelei atmosfere de vrajă, în orbita căreia părea
să fie atras de o forță independentă de voința lui. Dar nu putea și
nici nu dorea să-1 atragă și pe Eden în această orbită. Oricum, el
nu se abandona niciodată, deoarece gîndurile lui aveau nevoie de
libertate. In izolarea lui de acum se simțea încîntat că poate asista
în calitate de spectator ia jocul dragostei ce se desfășura în fața
ochilor săi. Totuși îi părea sincer rău de Finch, închipuindu-și că
pentru el o căsătorie nu poate fi decît un chin și un fel de
închisoare.
In timpul mesei rămaseră tăcuți și fiecare dintre ei părea că se
străduiește să nu-i lase pe ceilalți să pătrundă în intimitatea
sufletului său. Totuși fiecare dintre ei avea senzația unei profunde
mulțumiri șî dorința de a prelungi cît mai mult această situație.
Trecură în salon, urmați de trei șuvițe subțiri ale fumului ce se
desprindea din țigările lor aprinse. Întocmai ca a- ceste șuvițe de
fum se depanau și gîndurile tulburi și fără formă ale fiecăruia
dintre ei.
 „Să te simți liberă, își zise Sarah. Să fii liberă și libertatea să ți se
pară indiferentă, să nu faci nici un efort și nici o mișcare... Să simt
împrejurul meu încăperea aceasta parfumată... legătura subtilă
existentă între mine și Finch..." Se apropie de un vas plin cu
trandafiri galbeni și-și lipi obrazul rigid de petalele lor delicate.
„Ce bine ar fi, dacă timpul n-ar trece atît de repede, își zicea
Eden. Ar fi încîntător să stau în această cameră, fără ca cineva să
mă poată vedea, și fără să fie nevoie sa mă mișc. Totuși, nici o
femeie din lume n-ar putea să fie mai puțin pretențioasă cu mine,
decît Sarah, deoarece toate gîndurile ei sînt concentrate asupra ei
însăși și asupra lui Finch... Mă v oi așeza în fotoliul în care am stat
înainte de a pleca la Club... Este cel mai confortabil și cel mai
departe de mijlocul camerei".
finch se gîndea: „Cel puțin daca nu m-ar chinui amintirile...
Dacă aș putea să uit că în Anglia am iubit-o... Dacă aș putea să-1
uit pe Arthur... Dacă m-aș putea ghidi la el cu duioșie! Simt că
aceasta este una dintre serile cînd pianul se uită cu bunăvoință la
mine... Dacă la concert voi fi în stare să cînt tot atît de bine cum voi
ciuta astă seară.,."
— Unde Sa ne așezăm? întrebă Sarah. Dumneata vei lua fotoliul
acela, nu-i așa. Eden? Prin urmare, Finch, ne vom așeza pe
canapea, cu măsuța aceasta între noi.
Lumina sclipi pe păhărelele cu crème de menthe, cînd le ridicară
la gură -, amîndoi păreau că se uită la Sarah cu un fel de adorație.
Dar fiecare dintre ei părea că se străduiește să-și ascundă
adevăratele sentimente. Eden simțea un fel de sfîrșeală fizică și
spirituală, care nu era neplăcută, și o concentrare asupra
propriilor sale preocupări. Finch încerca să-și ascundă spaima
pricinuită de patima ce începuse sa pună stăpînire pe el.
Continuară să vorbească în mod intermitent, dar acest fel de
conversație era ca florile artificiale și, exact ca ele, reușeau să
provoace doar o mulțumire aparentă.
Puțin după aceea Finch se așeză la pian și începu să cînte, iar
Sarah și Eden se putură dedica preocupării lor imediate. Eden se
lăsă copleșit de propriile sale gînduri și Sarah contemplă în tihnă
imaginea lui Finch, reflectată în o- glinda uriașă, atîrnată pe
peretele de dincolo de pian.
Aproape nici nu-și dădură seama c-a început să ciute. Nu
simțiră altceva decît că salonul vibra de armonii lot atît de sincere,
pe cît de falsă fusese conversația lor de adineauri. Presimțeau că
Finch a început să vorbească cu ei cu toată sinceritatea sufletului
și că acestei sincerități îi răspunde acum adevărul ascuns în
propriul loi suflet. Finch era conștient de singurătatea în care se
zbuciuma Eden, de dorința ce o cutremura pe Sarah, iar aceste
două sentimente erau indispensabile pentru nuanțarea armoniilor
lui.
La sfîrșit interpretă o compoziție proprie, în care două glasuri
păreau că-și pun întrebări ce nu Se mai terminau și nici nu
primeau vreun răspuns, iar uneori glasurile păreau că nici nu se
adresează unul altuia. Bucala conținea foarte puțină temă
muzicală ș( părea mai curînd o repetare nostalgică și pătimașă a
uneia Și aceleiași întrebări de la început.
— Ce bucată e asta? întrebă Eden puțin nemulțumit, cînd văzu
că mîinile lui Finch se opresc pe claviatura pianului.
— Este o compoziție a lui, răspunse Sarah în locul lui Finch. A
intitulat-o Trup și Suflet.
— Trup și Suflet, repetă Eden și adăugă cu malițiozitate: Mi se
pare că-i vine greu să le împace unul cu altul.
XII
Concertul lui Finch avu mare succes. Nu fu triumful pe care în
clipe de exaltare îl scontase el, dar cu toate acestea fu un succes
indiscutabil. La început i se păru că publicul îl primește cu răceală,
dar pe măsură ce se desfășura programul, devenea tot mai
entuziast, și rămase încîntat de felul în care primi propriile sale
compoziții. Soprana care-i dăduse concursul era o cîntăreață
desăvîrșită, deși lui nu-i plăcea felul în care cînta.
Simțea că ar fi putut cînta mult mai liber, dacă n-ar fi fost de
față și membrii familiei sale, care veniseră să-J asculte. In primul
moment avusese de gînd să-i roage să-1 lase singur, ca să înfrunte
succesul sau prăbușirea proprie fără să simtă ochii lor îndreptați
spre el, dar cînd constată pregătirile făcute de mătușa și unchii lui,
cînd văzu străduințele întregii familii care voia să-1 încurajeze cu
prezența lor, nu mai zise nimic, ci încercă să se împace cu gîndul
că vor veni în grup.
— Dar vă rog, pentru numele lui Dumnezeu, sa nu a- plaudați! îi
rugase el. Aplauzele voastre ar putea să-mi [ie fatale.
lotuși ar fi fost imposibil ca ei să nu-1 aplaude. În realitate
entuziasmul dezlănțuit al sălii li se datora în parte și lor. Se
simțeau mîndri de el și nu încercau cîtuși de puțin să-și ascundă
mindria. Fie că Finch înfiora ușor clapele sau cînta în crescendo, ei
se străduiau din toate puterile să-i ofere omagiul lor Cînd publicul
îl chemă la rampă și Finch se înclină în țața publicului, a\u timp
tocmai deajuns ca să arunce o privire furioasă în partea unde erau
membrii familiei sale, dar privirea aceasta nu fu observată decît de
Piers, care-i răspunse cu un zîmbet enigmatic.
In pauză, cîntăreața care tocmai fusese îndelung aplaudată
după ce cîntase Lira lui Orpheu, se adresă lui Finch:
— Mi se pare straniu că, de fiecare dată, în mijlocul publicului
se găsește cîte cineca care mă înțelege și despre caie aș putea
afirma că încearcă să cînte împreună cu mine ș să-mi transfere din
propriul său magnetism. Știu că vorbele mele ar putea să pară
caraghioase, dar de fiecare dată cînd intre ascultători simt
prezența unei astfel de persoane, sîiit în stare s-o identific imediat.
— Și ce se întîmplă dacă persoana în cauza se găsește tocmai în
fundul galeriei? întrebă Finch cu inocență.
— Este același lucru, dar de obicei se află întotdeauna în primul
rinei de fotolii Astă seară este un bărbat tînăr, cu păr blond. Este
așezat între o doamnă bătrînă și o- fată îmbrăcată în verde. Ia
capătul celălalt de fotolii este un bărbat cu părul roșu.
Piers! își zise Finch și rămase îneîntat. Acesta va fi un subiect
neașteptat, pentru a face glume pe socoteala fratelui său împreună
cu ceilalți membri ai familiei.
 Cei trei mai în vîrstă, Renny, Alayne, Piers, Pheasant și Mooey se
așezaseră unul lîngă altul în același rînd de fotolii.
După boala de care suferise, Ernest ieșea acum pentru prima
dată din casă și firea lui entuziastă, pe care vîrstă înaintată nu
reușise s-o domolească, gusta cu toată intensitatea strălucirea și
culoarea acestei serate. Tot așa și Mooey lipsea pentru prima dată
de acasă în timpul serii. Cînd Pheasant propusese să-l ia și pe el la
concert, celorlalți li se păruse ridicolă o astfel de idee. Dar
Pheasant stăruise, spu- nînd că mai tîrziu Mooey va avea ocazia să
afirme că a fost de față la primul concert dat în patrie de unchiul
său, care a ajuns celebru. In același timp biletele nu costau nimic,
prin urmare de ce să nu profite și Mooey, dacă va fi ceva de profitat.
Îi făcuseră pe voie și Mooey se purtase ca un obișnuit al concertelor.
Problema cea mai grea fuseseră hainele, pînă în momentul în care
Augusta descoperise un costum de catifea albastră care fusese al
lui Wakefield, pe vremea cînd era de aceeași vîrstă.
Wakefield era așezat in cealaltă parte a sălii, împreună cu soții
Vaughan, cu Clara și Paulina Lebraux. Eden și Sarah își luaseră
locuri la galerie unde, cum spunea Eden, aveau ocazia să audă
părerea celor care pricep ceva din muzica.
Rezultatul concertului fu angajarea lui Finch pentru u i turneu
de concerte, în diverse orașe din Uniune și din Canada. Turneu]
era organizat de un impresar și urma să înceapă în timpul iernii.
A doua zi Renny adună toate ziarele pe care le găsi în salon și se
așeză în biroul său din grajd, unde începu să le citească,
îacrunlînd din sprîncene, In general, își zise el, dările de seamă
erau toate favorabile, deși criticii muzicali întrebuințau o mulțime
de calificative stranii pentru a descrie calitățile muzicale ale
fratelui său. In realitate sala fusese ocupată pînă la trei sferturi și
încasările rezultate erau destul de mari, așa ca asta însemna ceva.
Își aprinse luleaua și, lăsîndu-se în spătarul scaunului, începu
să pufăie din ea. Gîndurile lui se roteau în jurul parcelării
terenului lui Maurice din apropiere de Jalna. Aceasta era singura
lui durere și singura eventualitate pe care prevedea ca nu o va
putea înlătura. De mii de ori își imaginase felul în care va arăta
proprietatea, pe care vor ridica tot felul de vile ieftine, cînd
frînghiile legate de garduri vor legăna în vînt rufele umede abia
spălate, cînd toți cîinir locatarilor vor începe să latre, cînd copiii
prost crescuți și zgomotoși vor începe să alerge prin pădurea lui,
unde vor rupe florile, vor smulge scoarța de pe mesteceni și vor
arunca după păsărele cu pietre. Simțea o dureroasă plăcere să-și
imagineze tot ce poate fi mai rău. Dacă Maurice nu și-ar fi parcelat
proprietatea în loturi mici, poate ar mai fi tras nădejde să aibă un
vecin mai ca lumea, dar el procedase așa cum îl tăia capul,
închipuindu-și că loturile mici oferă mai multă rentabilitate.
Realiza totuși că nu are nici un motiv să fie supărat pe Maurice.
Cumnatul său se găsea în mare încurcătură. Ținea un singur
argat și lucra de dimineața pînă seara tîrziu, cînd se întorcea acasă
obosit și abătut din cauza dezastrului a- propiat. Singura lui
nădejde erau acele loturi pe care le-ar fi putut vinde.
Dacă situația de acum va continua vreme îndelungată, nu va
trece mult și el însuși va ajunge ca Maurice, și va fi obligat să vîndă
ioturi din proprietatea de la Jalna, pînă cînd casa lor părintească
va fi exact ca o corabie de luptă cu toca spartă, împresurată din
toate părțile de bărci mai mici, cum se văd adesea în stațiunile de
pe litoralul mării... La acest gînd i se părea că aude strigătul de
ajutor al casei, care-i cerea s-o scape de o astfel de umilință. Fără
să-și dea seama, se ridică de pe scaun și se apropie de fereastră, ca
să privească, cu dragostea și mîndria proprii stapînului la pereții
de cărămidă roșie, infășurați în vrejurile de viță, cu Frunzele
pișcate de toamnă, și la coșurile din care se destrăma fumul
vetrelor unde ardeau tulpinele copacilor tăiați din propria sa
pădure.
Obrazul începu să-i tremure și cu mare greutate tremu- rul se
transformă într-un zîmbet amar. Luleaua i se stinsese. O aprinse
din nou și începu să pufăie cu nădejde din ea, căci era înfundată,
și datorită acestui amănunt fără impor tanță„ adăugat la faptul çâ
văzuse casa împresurată din toate părfiie de copaci, se simți mai
ușurat. Situația se va îndrepta. Trebuie să se îndrepte, căci așa nu
mai poate continua, își băgă mîinile în buzunare și degetele i se
încleștară pe un briceag primit în dar de la tatăl său, pe vremea
cînd era băiat tînăr.
In ușă se auzi o bătaie și Piers intră aproape în aceeași clipă și
puse pe biroul fratelui său un măr roșu din specia Macintosh, apoi
declară:
— Anul acesta cred că nimeni nu va avea motive să -se plîngă de
merele noastre. Ia uită-te la mărul acesta. De altfel, recolta nu este
atît de bogată încît să inunde piața fructelor.
Rămaseră nemișcați în mijlocul odăii pustii, pe ai cărei pereți
singura podoabă erau fotografiile și litografiile colorate ale cailor
care se uitau la mărul de pe masă. Culoarea lui luminoasă, coaja
catifelată, parfumul iute reprezenta simbolul ispitei la care fusese
supusă Eva.
— Merele roșii crețești, renetele verzi și galbene sînt tot atît de
frumoase, continuă Piers. Dacă vor fi culese și împachetate cu
grijă, voi putea realiza un cîștig destul de mare. Dar tocmai acum
nu găsești oameni care să se ocupe de alegerea și împachetarea lor.
— Ce-ar fi, dacă ai vinde recolta înainte de a o culege? Piers făcu
o strîmbătură.
— Nu se poate. Voi ieși mult mai bine, dacă le voi culege și voi
supraveghea singur adunarea recoltei. Probabil va trebui să
angajez pe cineva Care să se ocupe de împachetat.
Renny se uită la el și păru că se gîndește la ceva,
— Cred că nu te-ai gîndit nici un moment, începu el, sa-I
angajezi pe fratele nostru Eden. Fiecare dintre noi se pricepe la
împachetatul merelor.
Ochii proeminenți ai lui Piers se tulburară:
— Drept cine mă iei? se răsti el. Uite ce-am să-ți răspund la cele
spuse de tine. Prefer să putrezească toate merele în pomi,.. Sau să
tai pomii din rădăcină, cu propria mea mină.
— Păstrează-ți cumpătul, dragul meu, căci nu am d' gînd sa te
rog să-1 angajezi. M-am gîndit că poate ai fi de acord să lucreze
într-una dintre grădini, cită vreme tu vei lucra în cealaltă.
Piers îi răspunse mai domolit, dar pe un ton destul de violent:
— Jalna nu este destul de mare ca să mă poată cuprinde pe
mine și pe porcul acela.
— Bine, am înțeles, declară Renny pe uu ton ca și cînd ar fi
vorbit cu un cal nărăvaș. Ar fi fost preferabil să nu-ți pomenesc de
el. Dar Eden are imediată nevoie de o ocupație și pentru el nici o
altă ocupație nu poate fi de folos, decît în aer liber.
— In cazul acesta să se angajeze la Maurice, căci are destul de
lucru, bietul de el. L-am Văzut azi dimineață, și abia se mai putea
tîrî din pricina durerilor de șale. Îmi spune că Eden își petrece
toată ziua pe terasă și scrie poezii sau citește, ca să se pregătească
pentru conferințele lui.
Eden nu este în stare să lucreze la fermă.
— In orice caz arată mult mai bine decît Maurice care n-a fost
obișnuit cu munca. El a dus întotdeauna o viață tihnită.
— Maurice nu suferă de boala de care a suferit Eden.
— Dar de mîna lui ce zici? Chiar azi dimineață mi-a arătat mîna
umflată. Bandajul de piele pe care-1 poartă a devenit acum prea
strimt. Spunea că s-ar găsi o mulțime de treburi pe care le-ar
putea îndeplini Eden. De pildă, dimineața și seara ar putea să vadă
de vite. Argatul pe care-1 are nu vede de ele așa cum trebuie. Le
îndoapă cu fîn, de aproape plesnesc. Caii stau și se odihnesc,
tocmai cînd Maurice ar avea nevoie de ei la lucru. Dar el nu-i va
cere iui Eden să-1 ajute, nici dacă ar cădea de pe picioare. In ce mă
privește — și glasul lui Piers se mai îmblînzi — cred că este de
datoria ta să-i spui lui Eden că e un trîntor.
Renny luă mărul în mînă, îl mirosi, apoi îl puse din nou pe masă
și declară:
— Mă voi duce la Vaughan și voi vorbi cu Eden.
— Dacă vorbești, nu te lăsa convins de afirmațiile lui, că s-ar
simți prea slăbit pentru a putea lucra. Maurice afirmă că mănîncă
de două ori mai mult ca el.
— Doamne Sfinte! exclamă Renny. Vasăzică, îi pare rău și de
ceea ce mănîncă i
Glasul îi era plin de amărăciune și începu sa se plimbe roata
prin odaia mică, exact ca un animal în captivitate. Apoi adăugă:
— Situația asta nu mai poate continua. Voi stărui pe lingă
Maurice, să-i plătesc pensiunea lui Eden.
Piers încercă să-l liniștească:
— Nu, te rog, să nu faci așa ceva. Maurice s-ar simți profund
jignit. Tot ce trebuie să faci, este să-1 determini pe Eden să vadă
lucrurile așa cum se prezintă în realitate. Cred ca el continuă să
umble și astăzi cu capul în nori.
Maurice a comis o greșeală cînd a încercat să-și lu- r rcze el
însuși proprietatea. Koyle era un arendaș foarte bun.
Da, în cazul în care un arendaș care nu-și poate plăti arenda,
poate fi numit bun. Cred că nici ție nu ți-ar conveni așa ceva.
— Unde a plecat Koyle?
La oraș. Și-a găsit o slujbă la un magazin.
Bietul de el!
Renny se așeză pe scaunul din fața biroului. Apoi îi făcu somn
cu luleaua spre ziarele pe care le adusese.
— Finch a reușit destul de bine. Cronicile sînt favorabile.
-— El știe ce face. Are și minte de ajuns. Vei vedea că se va
căsători foarte curînd cu Sarah,
De afară, se auziră pași apropiindu-se repede. Fără să mai bata
la ușă, Wakefield apăru în fața lor, îmbrăcat într-un jerseu rupt și
în niște pantaloni ferfenițiți, cum avea obiceiul să umble sîmbăta
dimineață. Părea emoționat, ca și cînd ar fi urmat să le spună ceva
cu totul neașteptat, dar cînd îl văzu pe Piers, oftă abătut.
Cei doi frați se uitară la el și zîmbiră înveseliți.
— Mi s-a părut că ești foarte grăbit, zise Piers.
— Probabil a venit să solicite o slujbă, zise Renny.
Wakefield începu să rîdă mulțumit.
— Este exact motivul pentru care am venit! exclamă el.
Cei doi frați se uitară la el cu îngăduința. Ce nebunie îi va fi
trecut prin cap tînarului acesta?
 — Da, este exact motivul pentru care am venit, repetă el. Cred
că de vreme ce ești aici, Piers, voi putea vorbi și de față cu tine, deși
la început aveam intenția să discut această chestiune numai cu
Renny.
Scoase din buzunar o batistă făcută ghem și-și șterse fruntea.
— Îmi pare rău că vă stau în cale, declară Piers.
— Nu face nimica. Chestiunea aceasta te interesează pe tine.
Prin urmare va fi mai bine să fii de față.
— Ce ai de gînd să faci? întrebă Renny și încruntă din sprîncene.
Wakefield își băgă mîinile în buzunarele pantalonilor și-i
răspunse sfios:
— Nimic... Dar aș vrea să mă aștern pe lucru.
— Ce vrei să spui, cînd afirmi că vrei să te așterni pe lucru?
— Vreau să părăsesc școala și să lucrez împreună cu voi aici, la
Jalna.
Se uitau amîndoi la el, nevenindu-le să creadă.
— Credeți-mă, vorbesc foarte serios. În viața mea n-am vorbit
niciodată atît de serios ca acum. Am nevoie de o slujbă și sînt gata
să lucrez pentru voi amîndoi, sau numai pentru unul singur, și vă
veți convinge că sînt în stare să lucrez ca oricare dintre oamenii pe
care-i aveți.
Ca oricare dintre oamenii pe care-i au! Se uitară la gî- lul și la
mîinile Iui delicate, la obrazul lui atît de tînăr, și începură să
zîmbească. Renny îi răspunse:
— Wake, eu nu sînt de acord să părăsești școala. In primul rînd
tu va trebui să-ți faci o educație. In al doilea, tu nu ești destul de
voinic S-ar putea să-ți forțezi inima.
Wakefield îi răspunse cu toată patima:
— Cît despre educație... Îți răspund s-o mai dai și dracului. Ai
putea să-mi spui și mie cu ce te-ai ales tu de pe urma educației tale?
Care dintre voi își mai aduce aminte de lecțiile pentru care a
asudat, ca să-și poată trece examenele?
— Ne aducem aminte foarte bine! răspunse Renny.
— In cazul acesta ce te face să te uiți la mine atît de speriat, de
fiecare dată cînd îți cer să mă ajuți la cîte o lecție?
— Cînd ți-am spus cu ne aducem aminte, n-am înțeles că va
trebui să interpretezi răspunsul meu ..în înțelesul strict al
cuvîntului. Am vrut sa spun că studiul îți lărgește orizontul și te
deprinde să judeci.
—■ Ei, lasă asta, Renny, fii sincer! Crezi că educația ta ți-a putut
fi de vreun ajutor la grajduri? Apoi se întoarse spre Piers: Crezi că
instrucția universitară ar fi putut să te învețe ceva în legătură cu
lucrul la fermă?
— Nu mă putea învăța nimic!
— In cazul acesta n-ai decît să te uiți la Finch. Ce s-ar fi ales de
talentul lui muzical, dacă ar fi continuat să-și dea examenele!
— Tu nu ai un talent special, cum a fost cazul cu Finch,
răspunse Renny. Dar ești un băiat inteligent și gîndul meu a fost
întotdeauna să te ajut, ca să-ți poți lua licența. Pînă atunci multe
se vor schimba.
Ochii lucitori ai lui Wakefield se opriră pe obrazul lui Renny,
cînd îi răspunse:
.— Într-un rînd, Renny, m-ai întrebat dacă prefer să devin ca
Eden și ca Finch — să mă dedic artei și toate celelalte — sau prefer
să devin un bărbat care să trăiască în aer liber, ca tine și ca Piers.
Acum sînt în situația să-ți pot răspunde: Vreau să devin ca tine și
ca Piers. Vreau să lucrez pentru voi. Și dacă nu veți fi de acord —
dacă mă veți sili să merg la școală — voi fugi și voi căuta de lucru în
altă parte.
— Ascultă, Wake, începu Renny cu glasul liniștit, continuă cu
școala, pînă în primăvară, cînd va trebui să te înscrii din nou.
Atunci vom vedea ce vom face cu line.
— Eu nu vreau să mă înscriu din nou și să dau examene. Nu
vreau să-mi risipesc viața. Am anumite scopuri și vreau să fac
anumite lucruri.
— Asta ți-ar reduce cheltuielile într-o mare măsură, declară
Piers.
— Sigur că i le-ar reduce! încuviința Wakefield. Școala mea te
costă destul și mi-e rușine de fiecare dată, cînd sînt obligat să vin
la tine să-ți cer o jumătate de dolar.
— Ei, lașa asta, protestă Renny și se aprinse la obraz.
— Renny, tu nu porți nici o vină, din pricină că eu mă simt
rușinat, adăugă Wakefield. Singura ta greșeală este că ai o fire prea
generoasă. Dar eu îmi dau seama cît de greu cîștigi astăzi banii, și
aceeași constatare o fac în toate părțile, nu numai aici la Jalna. Tot
ceea ce îți cer este sa ad- miți să fiu și eu un bărbat și să nu devin
pentru tine o povară
Să nu devină o povară pentru el? Renny începu să rida și-i
petrecu brațul în jurul umerilor.
— Ești un mic caraghios, răspunse el.
— In același timp, continuă Piers, cererea lui dovedește judecată
de om chibzuit. Uite ce zic eu: să plece de la școală pe timp de un
an, și lasă-1 să lucreze, de vreme ce aceasta este dorința lui. Acasă
va putea să mai și citească, din cînd în cînd. In felul acesta va mai
cîștiga și vigoare — s-ar putea să devină mai rezistent pentru tot
restul vieții ce o mai are de trăit, tocmai datorită acestei hotărîri.
Mai tîrziu, după ce i se va urî cu lucrul, va fi liber să se întoarcă la
cărțile sale.
Soluția propusă de Piers păru că-și face efectul asupra lui
Renny. Wakefield constată numaidecît și se lumină la obraz.
— Cred că aceasta este o propunere foarte la locul ei, declară el.
Acordă-mi un an de încercare. Dacă nu voi fi în stare să lucrez ca
orice lucrător, n-ai decît să mă dai afară și mă voi întoarce din nou
la școală.
— Problema care se pune, răspunse Renny, întorcîndu-se spre
Piers, este să nu-1 forțezi prea mult.
— Nici nu mă gîndesc. Știu dinainte ce este în stare să facă. Și-i
voi plăti atît cît merită. Tot așa vei proceda și tu, cînd va lucra la
tine.
— Sigur că da, interveni Wake emoționat. Ați putea concedia- pe
unul dintre lucrătorii voștri. Cred că ne vom înțelege destul de
bine.
 — Faptul că este atît de bine intenționat, îl va face să lucreze cît
zece, declară Renny și zîmbi ironic, pentru a-și ascunde duioșia
față de el.
Acum erau numai ei doi în birou. Renny se așeză pe scaun și
ridică ochii sfios, ca să-1 examineze pe Wake.
— Hotărîrea ta se datorește Paulinei? întrebă el cu glasul
domolit.
— Da... Paulinei.
— Așa mi-am închipuit și eu. Luă tocul în mină și muie penița în
cerneală, făcu o mișcare, ca și cînd ar fi avut intenția să-și noteze
ceva. In realitate se gîndea: ,Ce-mi ră- mîne acum de făcut? Ar fi
deajuns un singur cuvînt, pentru a-i trimite din nou la școală. Dar
am eu oare dreptul să-1 pronunț? Daca-i voi spune că fata aceasta
mă iubește pe mine... ar însemna să mă urască toată viața...
tocmai el, care înainte de asta s-a gîndit întotdeauna la mine ca la
propriul său părinte... mai ales că sînt și destul de în vîrstă pentru
a-i putea fi tată...“
Wakefield se oprise în apropierea ușii și se ita la Renii y care
stătea cu fruntea plecată spre birou. Fratele său i se părea un
bărbat inaccesibil și invulnerabil, de parcă ar fi fost turnat
dintr-un material pe care nimic nu-] poate mula. Totuși, față de el
se purtase întotdeauna cu duioșie. Cînd începu să vorbească,
glasul păru că-i tremură ușor:
— Ascultă, Renny, mă văd obligat să fiu sincer cu tine. Dacă nu
voi fi sincer... nu vei putea nici tu să-ți dai seama cît de categorică
este hotărîrea pe care am luat-o... Ea nu mi-a spus niciodată că
mă iubește, și nici nu cred că aș avea dreptul să stărui să-mi spună
astfel de vorbe. Dar in timpul săptămînilor din urmă s-a schimbat.
Este mult mai gravă și se uită la mine cu mai multă duioșie. Îi face
plăcere să-și petreacă timpul în tovărășia mea și mi-a spus chiar,
că atunci cînd sîntem împreună, se simte mult mai mulțumită
decît în orice altă împrejurare. Cred că acesta este un motiv
suficient, pentru a lua o hotărîre?
— Tn ceea ce mă privește pe mine, sînt de aceeași părere.
 — Spune, Renny, crezi că maică-sa se poartă frumos cu ea?
Renny ridică ochii spre el, ca și cînd s-ar fi speriat:
— Sînt convins ca maică-sa se poartă foarte frumos cu ea.
— Îmi place să te aud declarînd acest lucru, deoarece uneori am
avut momente de îndoială. Paulina vorbește despre ea într-un fel
cu totul neobișnuit, ca și cînd ar fi jignit-o cu ceva. Totuși uneori o
aud exclamînd: „O, mămica mea se poartă atît de frumos cu mine!"
dar pe un ton din care se simte că se străduiește din toate puterile
șă facă această declarație.
— Poți să mă crezi pe mine, ca maică-sa este cu adevărat foarte
bună cu ea.
Urmă o lungă tăcere, în timpul căreia se auzi răbufnit de copite
și fîșîitul hamurilor, apoi Renny adăugă:
— Ascultă, Wake, hotărîrea pe care ai luat-o tu acum este foarte
serioasă. Tu vrei să te dedici în întregime unei fete, care s-ar putea
să-și fi făcut cu totul alte planuri în Jegătură cu viitorul ei.
— Ideile noastre sînt aproape identice, relativ la toate
problemele ce ne preocupă, se grăbi Wakefield să-i răspundă. Am
discutat anume despre unele chestiuni, și am rămas și eu mirat de
armonia de vederi dintre noi.
— Nu ești de părere c-aj putea sa-i oieri mai mult decît acum,
dacă ți-ai face o carieră?
Cred că din acest punct de vedere greșești! ripostă Wakefield.
Paulina nu poate suferi viața ia oraș, ea știe că departe de vulpile ei
și de fermă ar li condamnată să tîn jească. Ea se potrivește mult
mai bine cu felul de viață pe care-1 ducem noi, decît... hai să zicem,
Alayne!
Renny se ridică în picioare și prepelicarii lui, care-1 așteptau
afară, începură să zgîrie la ușa și să scâncească.
— Vasăzică, ne-am înțeles, încuviință el. Vei pleca de la școală
pentru un an. Dar să nu uiți că va trebui să te ocupi și de cărți, in
timpul, liber. În același timp, să nu uiți că nu ai mai mult de
șaptesprezece ani și că în lumea asta mai sînt destule fete.
— Pentru mine nu există decît una singură! Apoi îl a- pucă pe
Renny de braț: Să nu spui nimănui despre ceea ce am vorbit noi
acum, în legătură cu Paulina. Îmi făgădu- iești?
—■ Nu voi sufla nici o vorbă.
In aceeași seară, membrii mai în vîrsta din familie protestară cu
toată energia împotriva intenției lui Wakefield de a părăsi școala
timp de un an. Împotrivirea lor fu cu atît mai categorică, cu cît
această problemă nu fusese discutată dinainte, pentru a fi
pregătiți. Renny le anunță hotărîrea aceasta, ca și cînd ar fi fost
luată pe loc, tocmai în momentul în care Augusta, Nicholas,
Ernest și Piers se așezau la masă, ca să joace o partidă de cărți.
Alayne era adîncită în lectura unei cărți de critică, iar Pheasant îl
ridicase pe Mooey pe genunchi și-i citea povestea lui
Barbă-Albastră. Wakefield era ia crescătoria de rulpi, iar Finch
plecase în oraș, ca să discute cu impresarul său despre turneul
proiectat. Boney stătea zbîrlit pe prăjina lui. Lămpile fuseseră
aprinse. Era prima seară friguroasă și focul ardea vesel, iar în
atomsfera camerei se simțea aceeași plăcută intimitate pe care
membrii familiei Whiteoak aveau calitatea s-o creeze împrejurul
lor, ca și cînd bătaia ritmică a inimilor lor ar fi avut calitatea să
ridice un zid care să-i despartă de restul lumii.
Dintr-o singură mișcare. Augusta. Nicholas și Ernest lăsară
cărțile din mînă; Piers, la rindul său, părea că le examinează pe ale
sale cu cea mai mare atenție.
161
comanda 194 coala 11
— Este de-a dreptul ridicol, țipă Augusta, să lăsați copilul să
decidă el însuși dacă trebuie sau nu trebuie să se înscrie la
Universitate.
— De, nu acesta este felul în care am fost crescuți noi. exclamă
Nicholas.
— Dacă am fi îndrăznit să venim cu astfel de propuneri, mama
ar fi pus mîna pe băț. „Cum, un ticălos ca tine! " ar fi strigat ea, și
pe urmă dă-i pe spinare, pînă cînd ne-ar fi săturat de buna voie!
sfîrși Ernest.
 La auzul acestor cuvinte, stînd unul lîngă altul, li se năru că văd
cum apare în fața lor silueta bătrînei doamne, în camera unde
vreme de șaptezeci și cinci de ani jucase și ea cărți, băuse ceai,
stătuse de vorbă, discutase, strunise și tiranizase pe toți urmașii ei.
O vedeau, cu scufița ei împodobită cu panglici liliachii, îmbrăcată
în rochia de catifea purpurie, îi vedeau mîinile frumoase pe
degetele cărora scăpărau focurile inelelor, arătîndu-și dinții
într-un zîmbet sau într-un țistuit zgomotos, cînd simțea că nu sînt
la locul lor. Ochii îi scăpărau de plăcerea de a trăi și nu ar fi fost de
acord să piardă nimic din această plăcere. Apoi, ca și cînd fantoma
ei ar fi fost însoțită de ecoul glasului adînc și sonor Boney se trezi
pe prăjina lui și, bătînd din aripi, începu să țipe:
— Shaitan! Shaitan ka batka! Chore! Chore!
Cînd închise aripile, cîteva pene i se desprinseră ușor de pe trup
și coborîră încet, ca să se aștearnă pe parchet.
— Asta le întrece pe toate! exclamă Nicholas. Pe semne ne-a
auzit și a înțeles că vorbim despre ea...
— Tocmai de aceea a început să înjure, ripostă Piers și lăsă
cărțile din mină. Acum, dacă vreți să mă ascultați si pe mine, vă
voi spune că greșiți, închipuindu-vă că bunica ar fi fost împotriva
intenției lui Wake de a părăsi școala. Cred că tocmai dimpotrivă, ar
fi fost mulțumită la gîndul că va avea ocazia să se dezvolte fizicește,
în loc să-1 determine, împotriva voinței lui, să se înscrie la
Universitate.
Alayne se amestecă pentru prima dată în conversația lor:
— Wakefield n-a scăpat de slăbiciunea lui fizică, pînă în ziua în
care a început să meargă la școală, declară ea cu glas rece.
— Și băgați de seamă ce vă spun eu i dacă admiteți să
părăsească școala vreme de un an, puteți fi siguri că nu s« va mai
întoarce la școala niciodată. Se va întîmplă exact ceea ce s-a
întîmplat și cu tine, Piers, zise Ernest.
— Crezi c-am regretat vreodată? întrebă Piers.
— Asta este cu totul altceva. Tu ești predestinat să-ți petreci
viața în aer liber. Wakefield însă ar avea numai de profitat de pe
urma unei educații clasice. Tocmai mă gîndi- sem că ar fi bine să-1
trimitem la Oxford, dar acum nu mal poate fi vorba despre așa
ceva.
— După ce s-ar fi întors de la Oxford, ar fi fost incapabil sa
trăiască felul de viață pe care-1 ducem noi aici.
— Crezi că fratele meu și cu mine nu sîntero capabili sa trăim la
Jalna, numai din pricină c-am fost la Oxford 1 r> postă Ernest
supărat.
Singurul răspuns al lui Piers fu un zîmbet luminos.
Renny interveni și el:
— Eu i-am făgăduit că voi fi de acord să plece de ia școală timp
de un an de zile, și nu cred că această vacanța i-ar putea face
vreun rău. Dacă aș fi încercat să-1 trimit cu sila la școală, ar fi
însemnat să-1 nemulțumesc și să-1 obl q să facă ceva împotriva
convingerilor lui.
— In ce mă privește, eu sînt de părere că e mare pa- cal. declară
Alayne.
Renny se uită la ea, dar păru că n-o vede, și adăugă;
— S-ar putea ca dmtr-un anumit punct de vedere s \ sa fie
păcat, din altul însă hotărîrea lui este o adevărată binefacere.
Înțeleg din punctul de vedere al cheltuielilor.
— Cit de mult s-a schimbat lumea de pe vremea cînd noi eram
tineri, oftă Ernest nemulțumit. Pe vremea aceea se părea că banii
se găsesc în toate părțile și pentru toate ce- lea. Adevărul este că eu
nu sînt în stare să înțeleg ce s-a aies de banii aceștia.
— Tratele tatălui meu, adăugă Nicholas, a petrecut mai mulți
ani în India și-mi aduc aminte c-am auzit de nenumărate ori pe
tatăl meu spunînd că, după ce s-a întors in Anglia, a continuat
să-și trimită rufăria la spălat tocmai la Calcutta, deoarece felul în
care lucrau spălătoriile din Anglia nu-i plăcea.
— Astăzi sînt cu totul alte obiceiuri.
— Își trimitea rufele tocmai în India! Mi se pare ridicol ' exclamă
Alayne.
—■ Nu este deloc ridicol, ripostă Nicholas. Unchiul meu ținea să
aibă rufăria curată și cheltuielile nu-1 interesau, nici pierderea de
vreme.
— Este exact ceea ce am vrut sa spun și eu adineauri, cînd am
afirmat că lumea s-a schimbat, interveni Ernest. Cea de astăzi a
devenit meschină.
—■ Omul trebuie să se adapteze spiritului vremii în care trăiește,
declară Augusta. Eu încerc să fac economii de oriunde se poate.
Înainte vreme aveam doi grădinari, astăzi nu țin decît unul... dar
nici acesta nu lucrează decît jumătate din zi. In gospodărie lucrez
și eu destul, și multe trebuii le fac singură, ceea ce pentru o femeie
de vîrstă mea nu-i deloc ușor. Serile mi le petrec adunînd melci din
grădină, in mînă cu o lampă electrică. Intr-o seară am umplut un
ghiveci întreg, pînă la gură, și l-am acoperit cu un capac, apoi l-am
așezat în seră, ca întotdeauna, de unde dimineața trebuia să vină
bucătăreasa și să-l ridice. Dar am uitat să- sărez. Rezultatul a fost
că toți melcii au ieșit pe sub capac și dimineața următoare nu era o
plantă în seră și nici ochi de geam fără melcul lui.
— Nu înțeleg ce legătura ar putea să aibă afacerea asta cu ceea
ce discutăm noi acum, se răsti Nicholas.
— Are exact aceeași legătură pe care o are și trimiterea rufelor la
spălat, în India, ripostă Augusta.
— Aș vrea și eu să-mi spuneți, cum aș fi putut să adnotez opera
lui Shakespeare, dacă n-aș fi terminat Universitatea din Oxford?
Alayne închise cartea cu violență și se ridică în picioare. Aceasta
era una dintre scenele cînd nu se simțea în stare să-i mai suporte.
Oamenii aceștia nu aveau nici un fel de judecată, ci se lăsau
conduși de instinctul lor nedomolit.
— Am auzit fetița plîngînd, declară ea. Trebuie să merg să văd ce
face.
— Prefer să merg eu! se oferi Pheasant. Și așa trebuie să-l duc pe
Mooey la culcare.
Mooey se lăsă pe spate și protestă;
— Nu se poate, eu nu vreau să plec la culcare. Vreau să-mi mai
citești o poveste.
 — Povestea lui Barbă-Albastră este prea de ajuns pentru o seară,
drăguțul mamei.
— Da, dar povestea asta mă sperie, protestă băiețașul. Nu vreau
să mă gîndesc la capetele acelea însîngerate, a- șezate unul lîngă
altul în fața mea.
— Abia acum cinci minute spuneai că-ți place povestea.
— Da, dai atunci nu eia vremea de culcare. Nu-mi face nici o
plăcere să-mi închipui despre capetele acestea că sini înșirate unul
lîngă altul pe o poliță din bufet.
— Dacă nu pleci numaidecât, să știi că ți-1 așez și pe al tău
alături de ele, strigă Piers.
De voie, de nevoie, Mooey coborî de pe genunchii mai- că-si și se
opri în picioare, în mînă cu cartea despre Barbă- Albastră. Se uită
fascinat ia capetele soțiilor executate, a- poi trecu împrejurul
mesei, ca să-i sărute pe cei care erau de față și să le spună noapte
buna.
Alayne se întoarse spre Pheasant:
— Îți mulțumesc foarte mult, dar cred ca e mai bine să merg eu.
După plecarea celor două femei și a băiatului său, Piers întrebă:
— Nu s-ar putea sa continuam jocul? Cred că chestiunea Iui
Wake a fost limpezită, nu-i așa Renny?
Renny dădu din cap și se uită grav la chipurile celor din jurul
său.
■— Nu pari cituși de puțin mulțumit de tine însuți, zise
Nicholas.
Nu mă pot prefac e c-aș fi mulțumit, dar cred c ' băiatul
procedează în felul cel mai cuminte posibil.
— Vei face așa cum vei crede de cuviință, răspunse Nicholas și
ridică pachetul de cărți. Dar ține minte ce-ți spun: Vom trai și ziua
în care Wakefield își va face reproșuri pentru îngăduința de acum.
Ernest ridică și el cărțile și murmură:
— E bine să precizam ca în această chestiune noi n-ani fost
consultați în prealabil.
Augusta își puse cărțile în ordine. Aruncă adversarilor ei o
privire jignită, și una de îndemn spre partenerul ei, care era Piers,
apoi anunță cu glas adînc combinația pe care o av ea.
Renny stătea nemișcat, cu picioarele înfășurate în ciorapii de
lînă, întinse spre foc. În jocul zburdalnic al flăcărilor vedea
formindu-se diferite imagini, evocate de gîndurile lui, și
transformate in siluete. Încântătoare, senzuale si fioroase, care se
alungau una pe alta. Se simțea copleșit de o senzație de
singurătate, de plăcută independența, de chinuitoare izolare și
moleșit de goana gîndurilor ce i se învolburau în minte.
Capul și merii iui, luminate de flăcările vetrei, aruncau o umbră
pe ușa lustruită a unui dulăpior de mahon. Papagalul se uită
vreme îndelungată la umbra aceasta, apoi, desfăcîndu-și aripile,
se îndreptă în zbor spre ea și încercă să se agațe de tăblia lustruită,
zgîriind cu unghiile și țipînd îritărîtat.
— Ce are Boney, de țipă atît de supărat? întrebă Augusta și se
uită peste umăr.
— Probabil știe că în dulăpiorul acela se află zahărul pentru el,
răspunse Ernest.
Renny se aplecă și ridică papagalul, care rămăsese pe parchet și
acum gîfîia cu aripile întinse. 11 așeză pe umăr și-i netezi penele
frumoase de pe gît. Boney, după ce țipă o dată supărat, Shaitan!
Shaitan ka batka! se cuibări lîngă obrazul lui, apoi întinse gîtul
zbîrlit și-l examină, cu o stăruință aproape sinistră.
XIII
In timpul zilelor care urmară, Wakefield se simți mulțumit și
plin de vigoare. Diminețile cu brumă erau urmate de amiezi
însorite. După ceasurile de lamina, veneau înserările și nopțile cu
lună. Seara după ce se întorcea acasă ostenit de lucru, îmbrăca
costumul de flanelă și făcea drumul prin pădure pînă la
crescătoria de vulpi. Uneori, cînd se apropia de crescătorie, auzea
vulpile lătrînd. Lumina e- lectrică din hol părea că-i face semne.
După ce intra în salon, se așeza pe canapea lîngă Paulina, ca să se
uite cu ochii lucitori în ochii ei. Îi povestea despre tot ce a făcut în
timpul zilei, despre o propunere făcută lui Piers de care acesta a
fost foarte mulțumit, despre Renny care declarase că el va deveni
un cunoscător în domeniul hipic.
Uneori Clara Lebraux venea în salon și stătea cu ei, dar
niciodată vreme prea îndelungată. Se întorcea la cartea ei, în
sufragerie, și-și zicea mirată: „Fetița mea a crescut Băiatul acesta o
iubește". Gîndul că ar putea să se înrudească cu familia Whiteoak,
datorită eventualei căsătorii a Paulinei cu Wakefield, îi făcea
plăcere.
Paulina aștepta nerăbdătoare, cît era ziua de lungă, să vină
seara pe care și-o putea petrece împreună cu Wakefield. Gîndul că
va veni și mulțumirea pricinuită de prezența lui o ajutau să-și
domolească dorul de Renny. Acum numai rareori îl mai vedea, căci
se obișnuise să Se ascundă, de îndată ce-i auzea glasul, iar într-un
rrnd, cînd maică-sa nu era acasă, nu se dusese să-i deschidă. O
femeie mai prevăzătoare decît Clara ar fi băgat imediat de seamă
că Paulina devine palidă sau se aprinde la obraz de fiecare dată
cînd cineva pomenește numele lui Renny, și s-ar fi ferit să
vorbească despre el. Dar ea nu-și dădea seama de altceva, decît de
felul m care \ iața trecea pe lîngă ea, scurgîndu-se ceas după ceas.
Uneori, cînd Wakefield era întors spre ea din profil și-i putea
vedea, nu ochii luminoși și gura senzuală, ci linia nasului, arcul
nărilor și forma bărbiei care se accentua tot mai mult, constata la
el o asemănare cu Renny și aceasta constatare o răscolea piua în
adîncul ființei. Cînd se întorcea pe neașteptate spre ea și o
surprindea că se uită la el cu intensitate, se simțea încîntat. Ar fi
vrut să-i spună ceva, ca să-i facă plăcere și s-o mire, dar toată
spontaneitatea pe care o avea părea că l-a părăsit.
Piers îi plătea simbria sîmbătă la amiază, ca oricărui a!t lucrător,
iar Renny îi plătea cînd își aducea aminte. Trecea de la unul la
altul, cîteodată atît de obosit, incit abia se mai putea ține pe
picioare, dar ferm hotărî! să le dovedească ia amîndoi că era tot atît
de vrednic ca oricare altul,
Sîmbăta după amiază era pentru el un fel de vacanță. Lua
mașina cea veche și pleca în oraș. Era un extravagant incorigibil și
cheltuia tară părere de rău banii pe care-i cîș- tiga cu sudoarea
frunții. Își cumpărase cravate, ca să pară elegant. Ciocolata
obișnuită nu era destul de bună pentru Paulina. Căuta în toate
magazinele, pînă ce găsea cutia cea mai frumoasă, cu funda cea
mai impunătoare. Dacă trandafirii erau ieftini, nu cumpăra, ci se
ducea la o florărie și cumpăra buchețele de flori care a doua zi se
ofileau. Era atît de vesel și atît de mulțumit, încît toți membrii
familiei îl iubeau. Copiii rideau mulțumiți, de cum îl vedeau că se
apropie de ei.
Intr-o seară el și Paulina plecară, în mînă cu un coș, ca să își bea
ceaiul pe țărmul lacului. Wakefield ațîță focul și puse oala de ceai
la fiert. În timp ce aduna surcelele a- runcate de apă la țărm,
Paulina întinse o față de masă și așternu pe ea sandvișurile și feliile
de cozonac. Oglinda lacului, care numai rareori se înfiora în undă,
se așternea ca o mătase pînă în fundul zării. Soarele scăpata spre
asfințit printr-un așternut de nori liliachii, care se reflectau în
apele lacului.
Adunînd surcelele de pe țărm, Wakefield se gîndea c-ar fi
încîntător dacă el și Paulina ar fi undeva pe o insulă de la tropice,
numai ei singuri, să nu fie obligat să se gîndească la altceva decît
la hrana și la adăpostul de care vor avea nevoie. Ar sta noaptea
treji în bordeiul lor de papură și ar asculta clipocitul apei la țărm...
Acum aveau la îndemînă ceasul acesta de dragoste și singurătate
care se va termina atît de repede. Foarte curînd se vor despărți și
vor rămîne în întuneric.
Aprinse focul pe lespedea de piatră și flăcările începură să joace
sfioase împrejurul oalei. Paulina îi întinse un sandviș.
— Arăți atît de mulțumit! exclama ea.
— Sînt mulțumit... dar sini și nemulțumit.
— Tul așa sînt și eu.
— Nu ți se pare extraordinar, că amindoi avem aceleași
simțăminte?
Ii pîndi răspunsul în luminile ochilor, dar ea se uita departe, pe
deasupra lacului, și numai din cînd în cînd îi arunca cîte o privire
repede în care tremura un fel de ruga.
Wakefield se gîndea: „Sînt un bărbat îndrăgostit. La început un
capăt al familiei era reprezentat de bunica, iar eu eram la celălalt
capăt. O femeie bătrînă, foarte bătrîna și un băiețaș. Astăzi bunica
este în niormînt și în familie sînl a]ți băiețași, iar eu sînt un bărbat
— tot atît de vrednic ca oricare altul — și sînt îndrăgostit.
Dragostea mea este tot atît de adîncă și tot atît de vastă ca și apele
acestui lac. Nimic nu ar putea-o schimba".
Paulina lua cîte un pumn de țarină și o lăsa să-i curgă printre
degete; el îi lua degetele în mîna lui și i le săruta unul cîte unul,
zicîndu-și că dragostea este tot atît de adîncă și nemărginită ca
apele mării. Nimic nu o va putea schimba.
Exact în momentul în care soarele scăpăta dincolo de zare,
deasupra lacului apăru un stol de rațe sălbatice, care zburau cu
gîturile întinse, bătînd din aripi. Se apropiau grămadă și foarte
repede.
— Ia te uită 1 Nu-i așa că sînt adorabile ' exclamă Paulina.
O strînse de mină. In clipa aceea ar fi dorit ca el și Paulina să fie
tot atît de liberi ca păsările acelea sălbatice, care zburau fiecare cu
tovarășa ei. Dar în timp ce se uitau după ele, auziră un pocnet de
armă și tresăriră. Stolul în formă de V al zburătoarelor se împrăștie,
spulberîndu-se întocmai ca niște frunze luate de vînt. Se auzi un
nou toc de armă, și cele care rămăseseră zburau acum grăbite, ca
să se împreune în stol și să ia aceeași formație pe care o avuseseră
adineauri, cînd bătuseră domol din aripi.
Oglinda trandafirie a lacului se înfiora de undele slir- nile de
rațele căzute. Cei doi prepelicari ai lui Renny apărură din scutul
hățișului și se îndreptară repede spre mijlocul apei. El îi urmă cu
arma în mîna, pînă la marginea lacului.
Paulina își simți trupul înțepenit cînd văzu prepelicarii că aduc
la picioarele lui Renny păsările care adineauri zbu- raseră atît de
libere și de mulțumire pe deasupra lacului. Renny i se păru un om
crud și fără milă, iar cînd îl văzu că se apropie de ei, cu zîmbetul pe
buze, ea se întoarse spre Wakefield și ochii i se tulburară de
lacrimi.
XIV
Deși era luna noiembrie, soarele dădea totuși o plăcuță căldură.
Piers și Wakefield aduceau butoaiele de mere și le înșirau în fața
magaziei de piatră în care le depozitau. Amîndoi își scoaseră
hainele și lucrau îmbrăcați numai în flanele de lînă de sub care se
vedeau brațele vînjoase și umerii mnșchinloși ai lui Piers și trupul
zvelt al tînărului Wakefield. Frunza pomilor se scuturase, așa că
ramurile se întindeau în soare și, dintr-o uriașă grămadă de mere,
se desprindea un miros acrișor și parfumat, care le gîdila nările.
Cîțiva pui albi se învîrteau în jurul merelor și din cînd în cînd lăsau
cîte o urmă de cioc ascuțit în merele roșii sau în renete, în timp ce
o bibilică alerga neostenită împrejurul celor doi lucrători.
— Acestea, Piers, crezi că sînt bine alese? întrebă Wakefield
i'ndicîndu-i cileva butoaie cărora avea intenția să le pună capacul.
— Da, e bine, răspunse el.
Wakefield puse mîna pe ciocan și începu să bală cu putere
capacele. Piers se uită ta el curios și se întrebă cum o fi mergînd
idila lui cu Paulina, pe care nu încerca deloc să și-o ascundă.
— Să știi că ești un dobitoc fără pereche dacă la vîrsta ta te
încurci cu o fată, zise Piers nu fără bunăvoință.
Wakefield se uită la el cu inocență.
— Ce vrei să spui cu asta?
— Mă refer la toate făgăduielile prostești pe care și 1 fac unul
altuia un băiat și o fată.
— Cred că despre logodna ta cu Pheasant nu ți-ai închipuit nici
un moment c-ar putea să fie făgădui ala prostească dintre un băiat
și o fată?
— Fa împlinise șaptesprezece ani și eu douăzeci. Eu eram
bărbat. Astăzi timpurile sînt cu totul altfel.
— Din pricina mea nu trebuie să-ți faci nici o grijă, ripostă
Wakefield cu indiferență.
— Bine, dar cred că ești îndrăgostit de Paulina nn-i așa?
— Țin foarte mult la ea!
 — Ce-ar zice oare Piers dacă ar afla că Paulina i-a făgăduit să
poarte un inel de logodnă... imediat ce va avea posibilitatea să i-1
cumpere?
— Ascultă, Wake, cred c-ar fi mai bine să-ți lași simbria la mine,
în păstrare, zise Piers. Tu nu ești obișnuit să umbli cu bani mulți,
înțelegi, și mi se pare că risipești tot ce cîștigi.
— Nu-i adevărat, nu risipesc, răspunse Wakefield foarte serios.
Cîntăresc de două ori fiecare para, înainte de a o cheltui. Te rog să
mă crezi.
„Ești un tînăr mincinos", își zise Piers, dar nu-i mai spuse nimic,
ci începu să ciocănească la butoiul său.
Puțin după aceea îl întrebă ca din întîmplare:
— Pe Renny îl întîlnești adeseori la crescătoria de vulpi?
— Foarte rar. Cred că nu merge prea des la crescătorie.
— Face foarte bine. Lumea a început să clevetească despre el și
despre doamna Lebraux.
— Dacă n-am fi noi, ce-ar putea face oamenii cărora le place să
clevetească.
— Totuși, după cum bine știi, lui Renny nu-i face plăcere să afle
că lumea vorbește despre el.
Ï1 văzură pe Finch că se apropie de ei dinspre casă. Cîntase la
pian vreme de trei ceasuri, fără întrerupere, așa că-și simțea trupul
țeapăn de nemișcare și de frig. Cît de plăcută trebuie să fie viața
pentru aceștia doi care-și petrec timpul la lumina soarelui I își zise
el. Este o adevărată nenorocire să ai o profesie care te determină
să stai închis intre patru pereți. Totuși, aceasta era singura
profesie care-i făcea plăcere și oricîte sacrificii și eforturi i-ar fi
cerut, o prefera față de toate celelalte. Ochii lui lacomi cuprinseră
numaidecît scena plină de viață și culoare și nările îi fre- mătară
cînd simți mirosul iute al merelor și înțelese că dorește să obțină tot
ce poate oferi viața — muzică, studiu, călătorii, o viață simplă,
puțin timp pentru exerciții fizice, femei, farmecul dragostei și
deplina libertate. Își lăsă capul pe spate și respiră adînc aerul
proaspăt al dimineții.
 Piers încetă să mai bată cu ciocanul în butoiul din fața sa și
aruncă o privire spre Finch, ca să-i spună i
— Următoarea mișcare va fi în allegro, ca apoi să treacă in
minuetto
— Nu ti dobitoc!
— Mă voi strădui, răspunse Piers mulțumit, dar cînd te vad
stînd atît de impunător în fața mea, mi se taie respirația.
— Se simte mîndru, interveni Wakefield și nu e deloc de mirare.
Dacă aș fi în locul lui, tot atît de mîndru aș fi...
Ca să-și ascundă sfiala, Finch puse mîna pe Wakefield și încercă
să-1 îndoaie peste un butoi. Dar constată că s-a înșelat în privința
vigoarei fratelui său. Wakefield nu numai că scăpă din mîna lui, ci
păru gata să-1 pună pe fratele său în aceeași situație neplăcută.
— Bravo, băiete, strigă Piers. Trece-i brațul pe după gît și
strînge-1 bine.
Exact în clipa aceasta, Wright se apropie de ei în fugă:
— Cîțiva cai care erau liberi în parcela din apropierea
proprietății Vaughan au trecut dincolo, le spuse el. Ce să fac acum,
să iau oamenii de la lucru și să merg după ei, sau să încerc să-i
adun singur?
— Sfinte Doamne! exlamă Piers furios și azvîrli ciocanul din
mînă. Cînd va veni ziua să-și repare Maurice gardurile? Apoi se
întoarse spre Wright: Te ajut eu... Tu, Wake, continuă lucrul.
Probabil nu voi lipsi prea mult... Haide, Finch, de astă dată vei
putea să ne dai și tu o mînă de ajutor..
Însărcinarea primită era pe placul lui Finch: să alerge pe cîmp,
în timpul dimineții, după caii speriați, să dea din mîini și să strige.
Fără nici o ezitare o luă în fruntea celorlalți doi.
Ramas singur, Wakefield lua un măr, îl șterse de* mî- neca
flanelei, se așeza pe un butoi și începu să-1 mănînce lacom.
Dintr-un buzunar scoase o fărîmă de bomboană și o băgă și pe
aceasta în gură, împreună cu mușcăturile de măr. Se simțea obosit
și-i era țoame.
Începu să bată cu călcîiele în pîntecele butoiului și se gîndi ia
merele alese și frumoase dinăuntru. Viața era foarte plăcută.
Apoi, ca de obicei, gîndurile i se îndreptară spre Paulina. Își
închipui că se apropie de el, venind prm pădure de brazi, în lungul
potecii care trecea pe ia capătul holdelor, că tocmai intră în
grădina din apropierea lui. Mai venise o data sau de două ori în
felul acesta și se oprise de vorba cu el, înainte de a se duce la Jalna,
cu un scop anume. Peste cîteva zile Renny Și Piers vor pleca la
vînătoarea do rațe, cum făceau în fiecare an. În timpul atesta o va
ruga să vină șt sa stea lîngă el, acolo unde va lucra, așa cura o
văzuse pe Pheasant stînd lîngă Piers. Gîndurile Iui alergau departe,
spre ziua în care nu vor mai fi obligați să se despartă. Se întrebă
speriat, cum îi vor putea face loc în casă la Jalna. Deocamdată nu
era disponibilă decît camera de oaspeți pe care o ocupase mătușa
Augusta, și unde ei doi. În calitate de căsătoriți, s-ar fi putut
instala; mai era și o soluție, anume ca Renny să stea în aceeași
cameră cu soția sa, cum s-ar fi și căzut, așa ca el și Paulina să
ocupe locul rămas liber. Mai era și a treia alternativă, care din
anumite puncte de vedere i se părea cea mai indicată. Anume ca
Paulina să ocupe odaia bunicii sale și să doarmă în patul cel mare
pictat, cu Boney cocoțat în apropierea ei. Dar toate aceste
eventualități nu erau decît soluții trecătoare. La timpul său, care
în nici un caz nu putea să fie prea depărtat, îi va clădi Paulinei o
casă care fie a ei proprie... Renny îi va da o bucată de teren, care să
fie din toate părțile împresurată de mesteceni.
Fumă două țigări și trecu vreme îndelungată pînă se putu hotărî
să se apuce din nou de lucru. Ziua de ieri fusese pentru el o zi grea
și astăzi se apucase de lucru de la sase dimineața, asa că-și zise că
are și el dreptul la un scurt răgaz. Intra în magazie și începu să
scoată coșurile cu fructele destinate unei comenzi primite din
Montreal, sosită chiar în acea dimineață. Toamna aceasta recolta
livezilor făgăduia să iasă foarte bine pentru Piers. Ultimul cec pe
care-1 primise de la Montreal îi făcuse multă plăcere. Cînd scoase
ultimul coș, văzu haina lui Piers atîrnată pe partea dinăuntru a
ușii și se întrebă, cum poate Piers să fie atît de neglijent, să-și lașe
haina în buzunarul căreia era și portofelul. Cînd începuseră lucrul
de dimineață, portofelul era în buzunarul hainei, j-1 arătase cît era
de burdușit și-i spuse rîzind: „Se va subția imediat ce-țî voi plăti ție
simbria și celorlalți trîntori care spun că lucrează pentru mine".
Wakefield se uită îngîndurat la haina care spînzura în cui, apoi,
fără să vrea și fără să-și dea seama ce face, o întoarse cu partea
dinăuntru în afară. Marginea portofelului se vedea din buzunarul
cu căptușeala tocită. La urma urmei ce rău ar putea să fie, dacă se
va uita să vadă cîți bani are Piers în portofel?
Întinse sfios mina și, după ce-1 scoase din buzunar, îl deschise.
Înăuntru era un teanc de bancnote care i se pătură foarte multe.
Biletele de zece dolari erau întinse și așezate strîns una lîngă alta.
Nu era nici un bilet de douăzeci sau cinci, numai de cîte zece,
multe, foarte multe. Ce să te mai miri că arăta atît de burdușit I
Toate biletele erau frumoase și curate, proaspăt ieșite de la bancă
și fî- șîiau între degete.
In aceeași clipă, între el și portofelul pe care-i ținea în mină i se
păru că apare mina Paulinei și degetul al treilea al mîinii stingi. Pe
degetul acesta era un inel cu un cerculeț de perle împrejurul unui
briliant, așa cum ar fi vrut el să-i cumpere. Pînă cînd acest inel nu
va fi în degetul ei, nu va putea afirma că este definitiv legata de el.
Una dintre bancnote, chiar două sau trei dacă vor lipsi, nu va băga
nimeni de seamă. Avînd în vedere felul în care lucra, acești bani i
se cuveneau de drept. Ii venea atît oe greu, ca din munca lui să
poată aduna ceva. Un început roctnic ca acesta i-ar oferi îndemnul
care-i lipsește.
Fîșîi biletele sub degetul mare și le numără. Să le ia ț Nu, ar fi
imposibil! Să le ia? Da, le va lua... Ceva părea că-1 împinge de la
spate. Își simți trupul încins ca de o văpaie și se încreți pielea pe el,
ca de un suflu înghețat. Închise portofelul... apoi îl deschise din
nou, și cînd ridică privirea, se uită de-a dreptul la obrazul lui Piers,
care se apropia de intrarea magaziei.
Îndemnat de instinctul disperat al apărării, trînti ușa în fața
fratelui său, apoi aruncă portofelul în colțul cel mai îndepărtat și
ieși pe cealaltă ușă, trîntind-o cu violență în Urma lui. Dinăuntru
auzi pașii îndesați ai lui Piers, bufnind pe pardoseala de beton a
magaziei. Cînd se văzu afară, se vita împrejurul său, în nădejdea
că-1 va vedea pe Renny care ar fi putut să-l apere, dar în apropiere
nu se zarea nimeni, afară de Noah Binns, care împingea o roabă
plină de mere putrede, în partea unde erau cotețele porcilor.
Wakefield trecu pe lîngă el, ca din pușcă, și fără să se mai uite
înapoi, se îndreptă în partea unde era casa.
Noah lăsă roaba, își frecă mîinile și strigă mulțumit.
N-avea nici o grijă că te va ajunge! apoi adăugă Pentru sine:
Fire-ați afurisiți sa fiți, amîndoi.
Wakefield alerga de părea că nici nu atinge pămîntul cu
picioarele, dar totuși îl auzea pe Piers apropiindu-se tot mai mult
de el. Se repezi în dosul unui șopron și se ascunse după
cearșafurile puse la uscat care se legănau pe frîn- ghie. C
utremural de spaima, se uită peste umăr și-l .văzu pe Piers cu
obrazul aprins, repezindu-se spre el.
Nu mai putea ajunge în casă, și chiar dacă ar fi ajuns, Piers l-ar
fi scos și 1-ăr fi tîrît în pădure. Dar mult mai a- proape decît casa
era șopronul în care păstrau trăsura cea veche cu care bunica avea
obiceiul să meargă la biserică. Dacă ar putea ajunge pînă acolo, ar
trage zăvorul de la ușă! Dar cînd dădu să Litre, găsi ușa de la
intrare încuiată. De streașină era proptită o scară și, fără să mai
stea pe gin- duri o urcă și ajunse pe acoperișul care avea o
ferestruică pe care o găsi deschisă. In primul moment își zise să-și
dea drumul pun ea, căci era preferabil să-și rupă gâtul, decît să
cadă în mîinile lui Piers. Dar după ce aruncă o singură privire spre
trăsură și felinarele de cristal, se repezi spre cealaltă streașină, și
era gata să sară în iarbă, cînd auzi pașii Iui Piers care ajunsese în
vîrful scării. Își simți trupul încremenit de spaimă. Picioarele nu
mai voiau să-1 asculte și rămase pe Ioc ca și cînd ar fi prins
rădăcini. Apoi, cu totul pe neașteptate auzi o bufnitură surdă, o
prăbușire și un geamăt, iar cînd se întoarse văzu mîinile vînjoase
ale lui Piers încleștate pe marginea ferestrei. ,
 Simți un val de mulțumire înfiorîndu-i trupul. I se părea că este
prea frumos pentru a fi adevărat. Plămînii care-i gîfîiau, i se mai
liniștiră; se întoarse în vîrful picioarele pînă la ferestruică și privi în
jos. Piers rămăsese agățat cu mîinile de marginea ferestruicii, cu
picioarele bălăngănind în gol, iar dedesubtul lui erau roțile trăsurii,
cu felinarele și cu oiștea ridicată în sus.
Se întoarse frumușel din nou spre scară și dădu să pună
piciorul pe prima treaptă, cu gîndul să trimită pe cineva să-i dea
ajutor lui Piers. Asta însemna că face un gest a- proape eroic,
deoarece pentru a se putea salva pe sine ar fi fost mult mai bine
să-1 lase acolo unde era.
Piers însă îl auzi și strigă după el i
— Ai de gînd să mă părăsești aici, mă, hoț ordinar I
Wakefield rămase nemișcat în capul scării și privi la lumea
minunată dimprejurul său, în care se întorsese acum într-un fel
cu totul neașteptat.
— Wake, se auzi glasul lui Piers tremurînd de spaimă, vino
încoace, mă porcule!
Wakefield se urcă din nou pe acoperiș și se apropie încet de
ferestruică, apoi se uită în jos și întrebă i
— Ai nevoie de mine?
— Sigur că am nevoie! Cit crezi că pot sta așa spîn- zurat, fără sa
cad?
Toc mai voiam sa merg să cer ajutor.
— Nu mă părăsi, strigă Piers din nou, Simt că brațele aproape
mi se dizlocă! Vino și ajută-mă să mă ridic în SUS 1
Wake se apropie de el cu toată băgarea de seamă și constată că
Piers se găsește în mare primejdie. Cadrul ferestrei era foarte
îngust și, dacă l-ar fi părăsit, fără îndoială ar fi căzut și s-ar fi
zdrobit de roțile trăsurii bunicii. Se lăsa pe vine pe marginea
ferestruicii și, întinzînd brațele, 11 apucă pe Piers de subțiori.
11 auzi gemînd ușurat, apoi strigă:
— Trage-mă în sus!
Wake încercă să-l tragă în sus, fără să reușească.
 — Trage-mă în sus, ce-i cu tine, nu ai putere nici cît o pisică?
zbieră fratele său.
— Poate-ți închipui că tu nu ești mai greu decît o pisică, se răsti
Wakefield.
— Atunci strigă după ajutor!
Glasurile lor reușiseră însă să-l atragă pe Finch, care tocmai se
întorcea acasă.
— S-a întîmplat ceva? strigă el din capătul scării.
— Vino repede și ajută-mă să-l scot pe Piers! răspunse
Wakefield.
Obrazul prelung al lui Finch apăru atît de repede, încît i se păru
că a urcat scara dintr-un singur salt.
— Slavă Domnuiuî! gemu Piers, cînd îi simți mîinile ciolănoase
încleștate pe brațele lui.
— Ei, haide, amîndoi deodată, porunci Finch. Sus...
Piers apăru pe acoperiș și, în clipa următoare, căzură toți
grămadă. Finch fu primul care se ridică în picioare ș’ începu să
rîdă în hohote.
— Cred că nu ți-ar fi venit poftă să rîzi, dac-ai fi fost în locul meu,
declară Piers frecîndu-și brațele.
— Sau într-ai meu, adăugă Wakefield.
— Cu tine încă n-am terminat, se răsti Piers.
—- Ce-s-a întîmplat? întreba Finch.
— N-am să-ți spun ce s-a întîmplat, căci este o faptă rușinoasă
pentru întreaga noastră familie. Îți spun numai atît, că într-o bună
zi tînărul acesta va înfunda pușcăria.
Wakefield se propti în picioare și, rîdicînd nasul în vint, declară:
— Eu am plecat!
— N-ai să pleci, striga Piers și-l apuca de un picior ■ Wakefield
începu să se zbată.
— Băgați de seamă ce faceți! strigă Finch și se dădu de o parte.
Dacă mai faceți o singură mișcare, sa știți că vă duceți amîndoi
de-a dura pe fereastră.
— Dacă nu m-ar durea brațele, ți-aș da cea mai cumplită bătaie
ce s-a putut pomeni vreodată, ripostă Piers și, smucindu-1 pe
Wakefield de picior, acesta căzu cît era d lung.
— Bagă de seamă ce faci! Să știi ca-ți pun foc sub streașină șurii,
strigă băiatul.
Peste trupul lui întins Piers se uită îngrozit la Finch.
— Tînărul acesta este un criminal din naștere, declara Piers. Am
simțit întotdeauna că într-însul mocnește instinctul crimei.
— Fără îndoială că vorbele de adineauri nu le-a spus în serios,
răspunse Finch, căruia îi părea rău de Wakefield.
— Nu le-a spus în serios? Ei bine, iți voi spune ce s-a întâmplat.
Vinovatul își trecu un braț peste obraz și rămase nemișcat.
— L-am prins adineauri furînd bani de la mine din portofel,
adăugă Piers, cu glas stins.
— Ai făcut așa ceva! Ei, asta-i bună...
Prin mintea lui Piers trecu un gînd și întreba:
— Ce-ai făcut cu portofelul?
— Este în magazia de fructe, murmură Wakefield. Dar n-am
furat, m-am uitat numai să văd r îți bani ăi... Din cauză ca te-am
auzit mereu plîngindu-te.
— Ești un mincinos! Ai furat bani!
— Chiar dacă a furat, declară Finch, totuși le-a ajutat să nu cazi
în șopron.
Wakefield începu să plînga.
— I-am scăpat viața și iată recunoștința do care am parte, îngîna
el printre sughițuri.
— Nu vorbiți prostii. Chiar dac-aș fi căzut, nu mă loveam prea
rău, ripostă Piers.
Finch trecu de partea lui Wakefield cu toată convingerea. ’
177
comanda 194 coala 12
—*■ In cel mai bun caz ți-ai fi rupt un picior. Haide, Wake. Vom
merge împreună să căutăm portofelul. Iar tu, Piers, du-te și
frecționează-te cu ceva pe brațe.
Ca la un semn, se ridicară toți trei și se apropiara de scară.
 Dar sfîrșitul săptămînii Wakefield și-i petrecu în casa soților
Vaughan.
XV
In timpul dimineților friguroase de noiembiie pe care și le
petrecea în grajd, în mintea lui Eden se ivi gîndul de a se împăca
cu viața și a se considera pe sine o barcă șubredă, rătăcind în voia
vînturilor pe suprafața apei. Ceața care părea că întirzie de fiecare
dată să se ridice din vi- roaga unde era așezată casa lui Vaughan,
era rece și-l pătrundea pînă în măduva oaselor cînd traversa
curtea, dar în grajd era o căldură organică plăcută, care se
desprindea din trupurile ca niște butoaie ale vitelor și, în ochii lor
întorși spre el, vedea o lucire plină de recunoștință. Întindeau
grumazurile spre fînu] cu care le umplea ieslea, își băgau boturile
în găleata din care sorbeau apa rece ca gheața și încercau să-i facă
loc, de fiecare dată cînd il vedeau că vrea să curețe și să le schimbe
așternuturile do paie.
Munca aceasta grea îl făcea să asude și picăturile de sudoare îi
cădeau în așternutul de paie, sau le simțea cum alunecă în lungul
spinării și pe piept.
Lucru nu-1 supăra. Dimpotrivă, se întreba, dacă nu cumva
liniștea sufletească se poate obține numai muncind din greu. Se
uita mulțumit la roaba plină de gunoiul pe care-1 scotea în fiecare
dimineață din grajd. Ridica roaba și o a- puca în lungul potecii
pline de hopuri, ca s-o golească în groapa anume săpată în curtea
grajdurilor. Țesăla caii de muncă și cînd praful ridicat de pe țesală
îl făcea să tușească, își aducea aminte de ulcica de ceai pe care
înainte de a ieși din casă o pusese la fiert pe plita din bucătărie.
După ce termina lucrul la grajd, se apropia de cotețul găinilor și
deschidea ușa, ca să le dea de mîncare. Stătea proptit de ușă și
asculta cloncănitul găinilor, uitîndu-se la ele cum rîcîie paiele și
cum lucește creasta cocoșului în lumina soarelui care se arăta la
răsărit.
În fiecare dimineață stătea așa și se uita cîteva minute, ca să se
odihnească înainte de a se întoarce în casă să-și facă 'baia și să
prînzească. Do cînd începuse să-1 ajute pe Maurice, se simțea
mult mat mulțumi . Renny rămăsese în- cintal de telul in care
primise să dea ajutor la îndeplinirea lucrului de la ferma lui
Vaughan. Maurice era indolent din fire și, după ce constata că nu
mai era obligat să se ocupe și de aceste îndatoriri, se concentra
exclusiv asupra planurilor sale de a parcela proprietatea.
Pînă acum v induse două parcele, Una rămăsese intactă, dar pe
cealaltă, care fusese vîndută unui negustor retras din afaceri,
începuseră să ridice o casă destul de urîtă ca înfățișare, Maurice își
petrecea o bună parte din zi stînd de vorbă cu lucrătorii,
îndrumîndu-i și urmărind felul în care progresează lucrările, iar
din cînd în cînd vizita proprietatea cu amatorii care se prezentau.
Era vreme rea și Eden se resimțea din cauza oboselii diurnului
pe care trebuia să-1 facă la oraș pentru conferințele lui de joia. Dar
masa pe care o lua împreună cu Sarah și prezența ei distrata, îi
pricinuiau o adîncă mulțumire. Jtăteau fără sa-și vorbească,
deoarece de la fiecare conferință se întorcea răgușit din pricina
efortului pe care trebuia să-l facă. In a noua joie trebui să se
străduiască din toate puterile pentru a-și stăpîni o criză de tuse
care amenința să strice lot efectul conferinței sale. Ajunse la Sarah
profund deprimat. In timpul mesei nu schimbară aproape nici o
vorbă, dar, după ce trecură in salon, Sarah deveni neobișnuit de
volubilă, fără să mai aștepte răspunsurile lui. Examinînd-o cu
atenție, constată că în ultimele două luni trăsăturile obrazului ei
s-au schimbat. Ochii îi ardeau ca o flacără și obrazul palid ca
marmura părea mai aprins. Dar pentru el toate aceste schimbări
nu puteau reprezenta decît un interes superficial. Intr-un tîrziu îi
întrerupse șuvoiul cuvintelor spunîndu-i:
— Nu știu daca voi putea rezista pînă joia viitoare, căci mă simt
extrem de obosit.
— Nu cumva oboseala se datorește lucrului pe care-1
îndeplinești la fermă? întrebă Sarah. Dumneata nu ești obișnuit cu
astfel de treburi. În ce mă privește, eu cred că nu-i frumos din
partea lor să-ți ceară așa ceva. Dar, la urma urmelor... rudele sînt
totdeauna la fel.
— Nu cred c-aș avea dreptul să fac această afirmație, răspunse
el. Arăt atît de bine... Ei nu-și dau seama... Afară de asta mie-mi
place lucrul.
Nu-și dau seama de ce? întrebă ea speriată.
— Că eu nu mu simt nici pe departe atît de bine precum arăt.
Tot timpul am temperatură.
— Prin urmare nu se poate să mai continui în telul a- cesta! Va
trebui să te vadă un doctor.
—■ De cînd m-am întors acasă, sînt în grija batrinului nostru
doctor de familie. El m-a adus pe lume...
— Și te va ajuta să pleci din lume1 ripostă ea recoltată.
— Spune că este mulțumit de starea în care mă găsesc.
— Nu cred că regiunea aceasta să fie bună pentru dumneata,
căci e joasă și umedă. Spune, n-ai vrea să te arăți unui medic
priceput... ca să-mi faci mie plăcere... și lui Finch? Noi amîndoi
ținem foarte mult la dumneata.
— Nu-mi pot permite o astfel de cheltuială, îngină el.
— Da-mi voie să-i plătesc eu onorariul. Va trebui să-mi dai voie.
Se ridică în pi< ioare enervai și începu să se plimbe de colo pînă
colo prin cameră.
— Mă voi simți mult mai bine după conferința de joia viitoare. La
aceasta — care slava Domnului că e cea din urmă — voi vorbi
despre poeziile mele. Se opri în fața ei: Știi, Sarah, că mai am încă
o sută șaptezeci de dolari din banii pe care i-am încasat de la
femeile acestea? în nouă săptămîni, n-am cheltuit decît treizeci de
dolari.
— Odinioară eu cheltuiam mult mai puțin decît atît.
— Da... cred că spui adevărul. Dar presupun că astăzi
cheltuiești mai mult decît pe vremea aceea.
Se uită la ea cu atenție și constată schimbarea intervenită în
înfățișarea ei în timpul din urmă.
— Sarah, arăți într-un fel cu totul neobișnuit, și mă întreb ce s-o
fi petrecînd in capul acesta al dumitale cu părul lucitor.
 — Și de ce să nu arăt? întrebă ea. Ma simt cu totul altă femeie
decît cea de pînă acum. Cînd mă gîndesc la viața mea de odinioară,
nu-mi vine nici mie să cred c-a fost realitate. Încerc să mă conving
singură că femeia aceea am fost eu, dar tot nu-mi vine să cred că e
posibil.
— Te simți astăzi atît de fericită?
—■ Eu nu știu ce înseamnă să fiu fericită, răspunse ea pe an ton
semnificativ
— Dar de aici înainte vei ști. Sînt convins că vei ști.
— Mi-ar face plăcere să fiu și eu tot atît de sigură.
Pe obrazul lui Eden se strecură o umbră de zimbri, cînd încercă
s-o necăjească:
-— Vrei să spui, sigură de el!
— El nu mă poate suferi!
— Nu, Sarah, nu-i adevărat. El se teme de dumneata. Aceasta
este explicația.
— Ce crezi c-ar trebui să fac, ca să schimb această situație?
întrebă ea, cu naivitatea caracteristică unui copil.
Se așeză lîngă ea, pe canapea:
— Prefăcîndu-te că ți-e frică de el, răspunse Eden categoric.
— N-ar fi o prefăcătorie din partea mea! Prezența lui mă
înspăimîntă.
Începu să rîdă sfioasă și împinse spre el o cu lie lue i- toare plină
de țigări:
— Sînt țigările rusești care-ți plac, zise ea.
Eden clătină din cap:
— Am renunțat să mai fumez, țigările mă fac sa tușesc
— Ce păcat! în cazul acesta nu voi fuma nici eu.
— Dimpotrivă, te rog. Vreau să mă uit la dumneata, in timp ce
fumezi și vorbim despre tînărul Finch.
Începură să vorbească și Eden își zise că probabil căsătoria cu
Sarah ar putea să-l facă pe Finch fericit. Totuși nu-i venea să
creadă. Ea ar fi făcut dintr-însul un sclav al ei și Finch era un
temperament pentru care libertatea este indispensabilă. Dar, deși
nu era de acord cu ea. În aceasta clipă o compătimea, deoarece i se
părea o femeie fermecătoare.
In timpul zilelor ce urmară, Eden încercă să fie vesel și să uite de
propriile sale griji, gîndindu-se la Sarah și Ia Finch. Fără să
înțeleagă de ce, simțea că este de datoria lui să-i apropie, sau să-i
determine să se înstrăineze unul de altul. Presimțea că asupra lui
Finch poate exercita o a- numită influență. Finch tocmai acum era
plecat în turneul său de concerte, împreună cu impresarul.
Dar pe la sfîrșitul săptămînii toate gindunle i se concentrară
numai asupra stării sale fizice. Crizele lui de tuse se agravară atît
de mult, încît Meg începu să-l îndoape cu rom și cu miere, cu
ceaiuri de mușețel, de in și tot felul do medicamente împotriva
tusei. În fiecare dimineață, după ce termina cu lucrul dm grajd, se
întorcea în casă scăldat în sudoare, dar prea mîndiu pentru a se
plînge lui Maurice. Se tîra la patul sau care mai paslra încă forma
umedă a trupului din timpul nopții și se întindea, ca să rămînă
ceasuri întregi nemișcat. Partea cea mai mare a zilei și-o petrecea
stînd chircit în fața mesei. Creierul său înfrigurat găsea un fel de
liniștire în noul poem dramatic pe care îl începuse. „Slavă
Domnului, oftă el, în timp ce conducea mașina lui Maurice de-a
lungul străzilor înghețate, răscolind norii de praf care-1 făcuseră
să tușească. Bine că s-a terminat și afacerea asta!"
Era a zecea zi de joi.
Dimineața următoare Renny coborî in biroul său, cum făcea de
fiecare dată după ce prînzea. Începuse să desfacă plicurile
scrisorilor sosite, care în cea mai mare parte nu erau decît
circulare și facturi. Ziarul de dimineață era deschis pe birou și pe
prima pagină avea o reclamă pentru articolele de Crăciun ale unui
magazin. Lăsă din mînă ultima scrisoare și privirile i se opriră pe
reclamă. Era posibil ca sărbătorile Crăciunului să fie atît de
aproape? Zîmbi, căci își aduse aminte de Adelina care anul acesta
va fi destul de mare pentru a se putea bucura de această
sărbătoare.
Ridică mîinile și se frecă la ochii, care îl usturau din pricina
fumului de la sobă ce ieșea întotdeauna cînd vîntul bătea din
partea lacului. Totuși era obligat să facă focul în sobă, deoarece
afară era un frig, de te ' pătrundea pînă la oase. Se așternuse un
strat de zăpadă umedă și groasă de cîteva degete. Din casă venise
prin zăpadă și, după ce intră în birou, zăpada de pe încălțămintea
lui se topi și făcu o mică băltoacă pe dușumele.
Se auzi o bătaie grăbită în ușă și, cînd strigă „intră", ușa se
deschise puțin și îl văzu pe Eden care stătea ferit într-o parte.
— Ești singur? întrebă el.
— Da, răspunse Renny, mirat că-1 vede în fața lui.
Eden intră și închise ușa. Părul lui era răvășit și părea abătut și
speriat.
Renny se ridică în picioare și se apropie de el.
— Ce s-a întîmplat cu tine? întrebă el.
Eden încercă să-i răspundă ceva, dar un timp nu fu în stare să
articuleze cuvintele. Apoi glasul lui porni lăgușit și răstit.
— Sînt bolnav... Am fost să consult un doctor... Renny, eu sînt
condamnat și voi muri '
Renny se uită la el îngrozit, nevenindu-i totuși să creadă.
Ce rot vorbești? ripostă ei cu violența. Mi se pare că nu-ți dai
seama ce spui. Te pomenești că ești beat!
Eden rise deznădăjduit.
— Unde ar fi norocul ăsta!... Este adevărul adevărat! Înțelege
bine ce-ți spun... Am fost ieri la un spec ialist. L-am rugat să îmi
spună adevărul. De altfel îl bănuiam și eu, dar Doamne, este cu
lotul altcev a să-l auzi din gura altuia.
— Ce ți-a spus?
Mai am cel mult trei luni de trăit. Nu mai poate să mă ajute cu
nimic. Nimeni nu mai poate. O clipă obrazul lui paru ca se
luminează, cînd adăugă: Nu-i deloc de mirare că ai rămas îngrozit.
Tot așa am rămas și eu.
Renny il luă de braț și se apropie cu el de birou. Așeaza-te pe
scaun și spune-mi tot.
Eden își împreună mîinile sub tăblia biroului, apoi ridică ochii
speriați spre obrazul lui Renny. Vorbea cu glas stins și în fraze
intermitente, ca și cînd ar fi făcut un efort, sa poată vorbi:
-— De o lună încoace m-am simțit foarte rău... Dar săptămîna
aceasta mi-am dat seama c-am ajuns la capătul puterilor... Am
luat hotărîrea să mă arăt unui specialist... Sarah nu-a spus că nu
are o părere prea bună despre bă- trinul Harding... In orice caz, el
n-a mai trecut pe la mine in ultimul timp. Și, cura ți-ara spus, de o
vreme încoace eu mă simțeam din ce în ce mai prost.
Da. Continuă! îl îndemna Renny cu glas liniștit.
— Prin urmare — azi-dimineață am plecat în oraș mai devreme...
Drumul cu mașina prin zăpada umedă a fost destul de greu... Cînd
am ajuns la doctor, mă simțeam sleit dë puteri... M-a examinat.
Apoi mi-a spus... Cînd am ieșit din cabinetul lui, mă simțeam ca
năuc...
Ochii lui păreau enorm de mari și de albaștri. Renny se uita la el
și-și zise — ca și cînd ar fi făcut această constatare pentru prima
dată — „Cît de albaștri sînt ochii Iui..." Apoi îl întrebă cu blîndețe:
— Unde te-ai dus după aceea?
După aceea? Nu știu. Mi se pare c-am intrai cu mașina pe o
stradă laterală și m-am oprit. Probabil am înlîr- Ziat acolo vreme
îndelungata... Nu-mi mai adur aminte... Nu pot să-mi aduc
aminte... Continuă sa repete aceste cuvinte și să privească cu ochii
rătăciți <a și cînd ar fi zărit ceva inspaimintăloi.
Renny deschise un dulapior din perete și scoase o sticlă de
coniac. Turnă într-un pahar și-l întinse lui Eden. După ce sorbi
lichidul, păru că gîndurile i s-au mai limpezit, așa că adăugă pe un
ton care păru destul de firesc:
— Cred că-ți închipui ce lovitură a fost răspunsul dat de doctor.
Mi-a trebuit un timp destul de lung ca să mă pot reculege. Era și o
zi urîtă — posomorita și umedă — ca de sfîrșit de lume.
— Ai trecut pe la Sarah?
— Nu. N-am fost în stare să dau ochii cu ea! Dar mi-am ținut
conferința. Toate doamnele acelea amabile erau de față și fiecare
dintre ele avea cîte un volum din poeziile mele. Am început să
citesc... am citit foarte prost... dar totuși am reușit să merg pînă la
capăt... Ele însă mi-au spus că le-a plăcut felul în care am citit și
au continuat să mă invite în casele lor, iar eu am primit toate
invitațiile. Îmi venea să rid cînd mă qîndeam că mă voj întoarce
acasă, ca Să pot muri...
— Dacă tu vrei să crezi ce ți-a spus omul acela, e treaba ta, dar
eu nu sînt cîtuși de puțin dispus. Te voi duce la cel mai bun doctor
din această țară.
Eden clătină din cap:
— Zadarnic, dragul meu. Doctorul are dreptate. Cu mine s-a
terminat definitiv. Astăzi nu mai am plămîni pe care să-i
îngrijesc...
Trăsăturile obrazului lui Renny păreau <a cioplite în piatră.
— Ai vorbit cu Meg sau cu Maurice despre afacerea asta?
întrebă el.
— Nu. Însărcinarea asta ți-o las ție. După ce m-am întors acasă,
le-am spus că sînt obosit și m-am culcat. De fapt mă simțeam atît
de obosit, îhcît n-am fost în stare nici să bag mașina în garaj. Am
lasat-o in grija iui Maurice. Am băgat de seamă că asta l-a
nemulțumit... Cred că azi-noapte n-am dormit mai mult de două
ceasuri. Dar azi-dimineață mi-am îndeplinit însărcinările la grajd.
Argatul pe care i-au avut, l-au concediat, pentru ca nu era bun de
nimic, și acum și-așa nu prea este de lucru.
— Cum naiba a putut Maurice să lase toată treaba in sarcina ta,
exclamă Renny. Nu și-a dat seama că nu ești în stare... că astfel de
însărcinări sînt mai presus de puterile tale?
—- Omul acesta niciodată nu-și da seama de nimic.
Renny constată că de ultima dală cînd l-a văzut, Eden a mai
slăbit. Constată de asemenea că hainele îi erau pline de praf și de
fire de paie, iar mîinile murdare.
— Cred că felul acesta de lucru n-a fost pentru tine, declară el.
— Tot ce putea fi mai rău. Oboseala de fiecare dimineață din zori.
Praful... Dar nici clima nu-mi priește. Doctorul spunea că ar fi
trebuit să merg undeva spre miazănoapte.
 — Ai fi putut să pleci... dacă aș fi știut
— Da... cred c-aș fi putut pleca.
Urmă un timp de tăcere și din grajd se auziră obișnuitele
zgomote... huruitul unei pompe... glasul adînc al unui bărbat care
cînta... nechezatul stins și mulțumit al unui cal.
La toate acestea se adăugă acum și un alt zgomot: e- coul unor
pași îndesați care se apropiau. Eden tresări. Cunoștea ecoul
acestor pași.
Renny se apropie de ușă ca s-o încuie, dar se opri. Prin minte îi
trecuse un gînd. Probabil în situația de acum ar fi posibilă o
împăcare între cei doi. Ochii i se îndreptară spre ușă și, cînd se
deschise, se opriră pe obrazul lui Piers.
Înfățișarea acestuia se schimbă numaidecît. Trăsăturile
obrazului i se schimonosiră de scîrbă. Apoi devenîră rigide și se
întoarse să plece, dar Renny îl opri.
— Ascultă, Piers, începu el. Închide ușa! Aș vrea ca voi doi...
Piers bănui ce vrea să-i spună.
— Dă-mi voie să plec! țipă el cu furie. Cum îți închipui că aș fi în
stare să fac așa ceva? Sau poate crezi despre mine că sînt atît de
dobitoc!
Renny întinse brațul și închise ușa. Eden se ridicase în picioare
și se proptise cu amîndouă mîinile pe tăblia biroului.
Piers îl privi din nou și rămase mirat de felul neobișnuit în care
arăta. Ochii i se întoarseră întrebători spre Renny.
— Este grav bolnav... Ieri i-a spus un specialist că nu s®; va mai
vindeca niciodată.
Piers se încruntă și gura i se strînse într-o parte.
— Voi, băieți, continuă Renny, ați avut aceeași mamă...
— Îmi pare rău și de asta, murmură Piers.
— Dacă nici după cele spuse nu ești în stare să te porți
cuviincios cu el... atunci te poftesc să ieși afară și să ne lași în pace,
strigă Renny,
— Am plecat!
Se întoarse în loc și se îndreptă spre ușă, unde se opri cu mîna
pe clanță, ca și cînd ar fi ezitat, apoi, fără să vrea întoarse privirea
și se uită la Eden.
— Nu mă interesează cîtuși de puțin să mă împac cu tine!
declară Eden.
— Am jurat, începu Piers, că dacă se va întîmplă să ne întîlnim
vreodată față în față, îți voi stîlci mutra. Dar constat că eviți să te
întîlnești cu mine; cel mult atunc i cînd nu ești în stare să te aperi.
Mi se pare că de ani de zile aud spunîndu-se mereu despre tine că
ești grav bolnav.
— Da, boala durează de multa vreme, răspunse Eden sarcastic.
— Dacă ai fi dus o viață normală și în rînd cu oamenii, n-ai fi
ajuns unde ești acum.
— Ieși afară! zbieră Renny.
Piers se întoarse spre el:
— O, știu ce-ai vrea acum. Ai avea poftă să mă auzi spunînd:
„Dragă frate, aș vrea să ne împăcăm ' Dacă noi să-ți fiu cu ceva de
folos, n-ai decît să-mi spui". Dar eu nu fac parte dintre oamenii de
felul acestora. Toi așa ai proceda și tu, dacă ai fi în locul meu. Pe
cinstea mea, aș vrea să știu, ce-ai fi în starezsă faci, dacă ai fi în
locul meu Pariez c-ai băga un glonte într-însul.
Eden se uită la ei:
— Uite ce, mă simt ca și cînd aș trage cu urechea la o conversație
confidențială dintre doi oameni străini. Vorbele voastre mă tac să
mă rușinez, zise el și începu să rîdă . Nu s-ar putea să amînați
puțin limpezirea acestei chestiuni car face parte din domeniul
post-mortem?
Paharul de coniac îi dăduse curajul necesar și se uită ia ei în
bătaie de joc... cum făcuse și altădată... La urma urmelor, el se
culcase cu soția fiecăruia dintre ei...
Piers dădu din nou să plece, dar și de astă dată ezită, apoi se
adresă lui Eden, fără să se uite la el:
— Voi trimite pe unul dintre lucrătorii mei să-i dea ajutor lui
Maurice. Să nu-ți faci nici o grijă din pricina asta.
Dar se vedea c-a avut nevoie să facă un mare efort pentru a
pronunța aceste cuvinte.
— O, acum nu-mi fac nici o grijă din pricina lucrului, răspunse
Eden și se uită după Piers pînă ieși. Apoi simți că nu se mai poate
ține pe picioare și se lăsă pe scaun, sleit de puteri, și-și culca
fruntea pe brațele încrucișate: Ma simt ca și cînd n-aș fi în stare să
mai fac nici o mișcare, adăugă el
Bălrinii din Jalna înțeleseră că iarna s-a așternut acum definitiv.
Se apropiase încet și furiș, Fără nici o prevedere, dar cu aceeași
certitudine inevitabila, ca și moartea. După ce terminară cu roasa,
cei trei se retraseră în salon și se așezară împrejurul focului din
căminul plin de fumul repezit pe coș de vîntul pornit din răsărit.
Din cînd în cînd se vedea pîipîind cîte o limbă de flacără, dar de
cele mai multe ori din vatră se repezea cîte o pală de cenușă și fum.
Ernest stătea cu mîinile întinse spre cămin, luînd mai mult
decît i s-ar fi cuvenit după dreptate din căldura ce-o dădea focul;
pe obrazul său tremura o umbră de nemulțumire, Peste costumul
cu care era îmbrăcat, avea un halat de lînă și-și aprinsese o țigară,
un gest pe care numai rareori și-l permitea în casă.
Nicholas avusese o criza de guta și din piciorul său întins pe
canapeaua împodobită cu mărgele se desprindea un puternic
miros de medicamente. Luleaua îi atîrna din colțul gurii și-și freca
cu zgomot mîinile mari și frumoase. Cățelul său de Yorkshire se
cuibărise pe canapea, lîngă el, și fie din pricina frigului fie din
pricina nervilor, tremura fără întrerupere.
Augusta statea dreaptă, în apropierea dulapului cu obiectele
aduse din India, pe umeri cu un șal roșu și în mîna cu acele de
tricotat; din ele se legăna o bucata de ciorap de lînă pe care-1 făcea
pentru grădinarul ei din Anglia. Fiind obișnuită cu casele din
Anglia, ea suferea mai puțin decît frații ei din pricina temperaturii
scăzute a acestei camere. Se uită pe deasupra ochelarilor la cățelul
lui Nicholas și făcu o strîmbătură.
Cățelul ocupă o porțiune prea mare din canapea, zise ea. Nu vezi
că aproape n-ai loc să-ți mai ții piciorul! Pentru tine a fost un
adevărat noroc că n-ai avut copii, căci altfel ar fi ieșit niște
răsfățați.
-— Luj Nip îi place mirosul frecției întrebuințate la piciorul meu,
răspunse Nicholas,
— In viața mea n-am auzit de așa ceva, declară Ernest. De obicei
animalele nu pot suferi astfel de mirosuri. Trebuie să admit că și
eu am aceleași gusturi. Erecția aceasta pe care o întrebuințezi are
un miros respingător, și simt un fel de greață la stomac.
X ma o poartă țigara pe care o fumezi, nu frecția. Nu vezi ca
miroase, cum spunea doamna Wragge, ca o grămada de gunoi
căreia i-ai dai loc.
Prin fumul țigării Ernest se uită la el indignat
—■ Este O' țigară foarte bună, riooslă el.
— Sînt și eu de aceeași părere, interveni Augusta. Are o aromă
foarte plăcută... far dacă Nip se strînge cît mai aproape de Nicholas,
înseamnă că probabil i-e frig, nu pentru că î-ar place mirosul
frecției. Astăzi este o vreme posomorită.
— Iot posomorit este și focul din cămin, zise Nicholas. Cînd am
coborît din cameră, am pus mîna pe radiator, dar am constatat că
nici nu era înfierbîntat.
— De ia o vreme încoace numai rareori se întîmplă sa avem un
foc adevărat, încuviință Ernest care uitase de țigara lui. Chiar ieri
am vorbit cu Wragge despre această chestiune: „Sînlem obligați,
domnul meu, să facem economie la cărbuni, ca să ne ajungă
vreme cît mai îndelungată". Tonul acestui răspuns mi s-a parut
destul de nerușinat.
— Uneori îmi vine să r red că procedeele lui Renny sînt ceva mai
mult decît ceea ce s-ar putea numi economie, adaugă Nicholas.
Augusta își scoase ochelarii și se uită gravă la frații ei.
— În această privință nu mai încape nici un fel de îndoială.
Renny exagerează mai mult decît ar trebui.
— Sigur, sigur, așa este, răspunse Ernest nemulțumit, dar să
nu uitați că are multe... chiar foarte multe greutăți.
— Eu sînt de acord ca în timpuri ca acestea de acum, omul să
ducă o viață simplă, chiar să se străduiască să trăiască fără
pretenții, adăugă Augusta. Totuși, Renny mai taie și astăzi
prepelicarilor săi felii destul de groase de friptura, dar nici nu se
gîndește să repare acoperișul casei prin care ploaia trece ca prin
ciur. Mă doare să văd casa atît de prost întreținută.
— Și amenințată să cadă în ruină, adăugă Nicholas
— De vreme ce vorbiți de friptură, interveni Ernest, vă atrag
atenția că cea pe care ne-au servit-o ultima dată la masă, era ca o
curea.
— Nimic nu poate fi mai bun decît o mîncare cu carne, zise
Augusta.
Nicholas trase zgomotos din lulea și se frămîntă pe scaun, apoi
adăugă și el.
— Toate saltelele din casă ar trebui reparate
— Asta e foarte adevărat, îpcuviință Ernest. Și toate covoarele ar
trebui spălate. N-ai decît să te uiți Ia acesta de aici.
Toți trei se uitară la covorul de sub picioarele lor.
— Modelul aproape nici nu se mai vede, constată Augusta.
— Aici ar li nevoie de unul dintre aspiratoarele acelea electrice,
zise Ernest. Alayne mi-a spus că mătușa ei are unul și au constatat
că aduce servicii minunate.
— Nu are nevoie de altceva decît de o bună scutură- tură, cu o
mătură murată în soluție de amoniac.
Ușa se deschise și Renny intră în salon.
— Ce căutați? întrebă el, văzîndu-i că se uită pe jos.
— Tocmai spuneam cît de bine rezistă covorul acesta, răspunse
mătușa Augusta.
— Și ne-am întrebat, dacă n-ar fi bine să-l trimitem la
curățătorie, adăugă Ernest.
— Focul vostru mai mult fumegă decît arde, zise Renny și,
apropiindu-se de cămin, luă cleștele și începu să fărîme un bulgăre
mare de cărbune. Flăcările cuprinseră numaide- cît sfărîmăturile
și se ridicaseră vesele în sus . Afară e o vreme îngrozitoare.
Adineauri am fost la Vaughan.
— Am aflat că ești plecat la ei. zise mătușa Augusta. Tocmai de
aceea te.-am așteptat cu masa și am întirziat puțin.
— N-ar fi trebuit să ma așteptați... apoi adăuga, ca și cînd ar fi
vrut sa se scuze: N-am știut că vot lua masa ia ei, dar au stăruit,
așa că n-am mai putut pleca.
— Ce fac cei de acolo?
— Astă-noapte Patience a avut crampe la stomac... drfr azi se
simte mai bine.
— Astăzi este obiceiul să se dea copiilor tot felul de mîncăruri,
declară Augusta cu convingere. Părinții îi răsfață, dar cu toate
acestea nu se simt cu nimic mai mulțumiți. Azi- dimîneață
Pheasant îmi spunea că amîndoi copiii ei s-au plictisit de vremea
urîtă și că se plictisește și ea. Închipuie-ți, dacă este posibil ca
cineva să se plictisească din cauza vremii. Eu n-am fost plictisită
decît o singură dată în toată viața mea, și asta s-a întîmplat pe
vremea cînd aveam cinci ani. Mama ne-a luat pe toți trei într-o
excursie pe malul lacului și a uitat să pună în coș și lucrul meu de
mîna. Mă uitam la frații mei care se zbenguiau în apropiere și mă
plictiseam, din pricină că nu aream cusătura cu mine.
Își scoase ochelarii și înfășură ciorapul împrejurul acelor de
tricotat. Renny se așeză pe canapea lîngă ea, apoi întinse mîna, să
vadă ce lucrează și o întrebă 5
— Iarăși tricotezi ciorapi?
Cîteva clipe se uită Ia acele de tricotat, ca și cînd s-ar fi simțit
fascinat de prezența lor. Focul începu să pîrîie și ardea vesel.
Nicholas declară s
— Văd că acum arde destul de bine. Probabil vîntul de răsărit a
încetat să mai bată.
— Pe mine acest vînt mă obosește din cale afară, zise Ernest. Mă
întreb, oare ce efect ar putea să aibă asupra lui Eden? El ce mai
face?
Renny se mai uita și acum la acele de tricotat.
— Eden?... Ca să vă spun adevărul, nu se simte tocmai bine.
— Nu-i deloc de mirare, pe o vreme ca asta, încuviință Nicholas.
— Ar fi fost bine, atît pentru mine cît și pentru Eden, dacă am fi
putut pleca undeva spre miazăzi, interveni Ernest.
Renny respiră adînc. Își duse degetele la frunte și închise ochii.
Cei trei de față constatară că arată foarte ciudat și nu mai ziseră
nimic. Flăcările din cămin jucau, țîș- nind printre bucățile de
cărbuni.
— Nu știu cum aș putea să vă spun ceva ce-am auzit
azi-dimineață, începu Renny. Dai îmi dau seama că sînt obligat să
vă spun.
Unchii lui îl priviră înspăimîntați. Considerau că în ultimul an
avuseseră destule griji și necazuri. Augusta însă își scoase din nou
ochelarii și îl privi drept în față.
— Da, zise ea cu glas adînc și plin de înțelegere, e mai bine să ne
spui. Cred că ne va fi mult mai ușor, dacă vom înfrunta orice necaz
stînd umăr la umăr.
Renny se uită la ea și încercă să zîmbească, dar zîmbe- tul lui nu
fu altceva decît o grimasă de durere.
— Este vorba despre Eden, declară e.’ cu glas sugrumat. Cred că
el nu se va mai vindeca niciodată.
Nicholas păru că n-a înțeles.
— Ce vrei să spui? întrebă el răstit. Dar văzînd că Renny nu îi
răspunde, se întoarse spre Ernest? Ce-a spus? Nu înțeleg ce-1 face
să vorbească în felul acesta.
Ernest se uită ia el:
— Vorbește despre Eden. Renny este de părere că nu se va mai
face niciodată bine. Nu înțeleg cum se poate așa ceva 1 lot timpul
mi s-a spus că arată foarte bine și că s-a întremat. Însuși doctorul
Harding mi-a spus că se simte bine.
— Harding este un bătrîn caraghios! strigă Renny.
, Augusta feri tricoul din cale și-și împreună mîinile în poală.
Renny, cred că te-ai gindil bine înainte de .a ne spune ce ne-ai
spus. Pentru noi vestea este o lovitură crîn- cena.
— Cum se poate... nici nu-mi vine să cred, îngîna Nicholas. Nu
mai departe decît acum trei săptămîni m-am în- lilnit cu el și arăta
admirabil. Ochii lui erau tot atît de frumoși și de limpezi, ca ai unui
copil.
— Ieri a fost la un doctor din oraș, adăugă Renny. Azi- dimineață
a venit la mine în birou și mi-a spus tot ce s-a întîmplat. Părea
speriat. L-am însoțit pînă la Meg și am chemat doctorul. Nu mai
există nici o nădejde. Doctorul mi-a spus că este o adevărată
minune c-a putut să reziste vreme atît de îndelungată. In orice caz,
trebuie să vă spun că băiatul acesta a avut o constituție foarte
rezistentă.
— Asta e prea mult... Mai mult decît poate omul suporta. gemu
Ernest și lacrimile începură să-i curgă șiroaie pe obraz
— O viață atît de tînăra, îngîna Nicholas, ca și cînd ar fi vorbit
pentru sine, o viață atît de tînăra... ca a lui!
Trebuie, să plec numaidecît să-l văd, declară Augusta.
Am impresia ca abia ieri era un băiețaș, interveni Nicholas, și era
frumos ca o icoană... Cum se poate ca lui si I se întîmple așa ceva...
Își duse mîna la gură, sa-și as- c undă tremurul buzelor. Prin fața
ochilor îi defilau acum imaginile mamei sale, ale lui, ca la urmă
toate să fie șterse de imaginea lui Eden pe patul de moarte.
Ernest își dădu seama că tot ceea ce pîna acum i se păruse
important — boala proprie, însănătoșirea, confortul, faptele și
gesturile membrilor familiei — a dispărut în fața spaimei pricinuite
de această nouă întîmplare, care i se părea mai presus de puterile
lui. Se uită deznădăjduit la fețele celor dm jurul său, crezînd că-i
vor spune un cuvînt de îmbărbătare, dar pe chipul lui Nicholas nu
văzu decît o adîncă deznădejde, pe al Augustei, o îndurerată
demnitate și pe al lui Renny o chinuitoare resemnare.
— Este un adevărat noroc că nu m-am întors arasa toamna
aceasta declară Augusta. Voi putea să am grijă de
băiatul acesta și să-i dau lui Meg o mină de ajutor. Ea cum a
primit vestea?
Renny încruntă din sprintene.
A fost profund îndurerata. După ce i-am spus, a dat fuga la etaj
și, după ce a intrat in camera 'ui, a îngenuncheat în fața patului —
căci il culcasem — și au început să plîngă împreună. El încerca s-o
liniștească. Eden este un barat curajos.
— Ce vîrsta are?
Treizeci și unu do ani.
Sfinte Doamne! Și cînd te gindeșli că eu am optzeci.
— Deocamdată e un amănunt care nu interesează, zis>
Augusta.
— Mătușa are dreptate, incur iință Renny. Singurul lucru pe
care-1 putem face, este să privim realitatea așa cum se prezintă,
stînd umăr la umăr, unul lîngă altul. Ar fi zadarnic să ne
zbuciumăm mai mult decît trebuie. Cred că fiecare dintre noi își
găsește o parte de vină, în ceea ce se în- tîmplă acum... În ce mă
privește, aș fi în stare să dau oiice, numai să nu-I fi îndemnat să
lucreze pentru Maurice. Aici este toată nenorocirea
Este revoltător să le gindeșli că un bărbat din familia Whiteoak a
fost obligat să îndeplinească slujba de nn- daș de grajd. Mă mir de
Maurice!
De la etaj se auzira țipetele micuței Adelina. Renny se ridică în
picioare și le spuse:
— Cred că va fi mai bine să merg la etaj, să-i spun și lui Alayne.
Augusta îl apucă de mînă și-1 strînse ușor:
— Bagă de seamă cum vorbești cu ea, Știrea i se poale părea
mult mai dureroasă decît ne închipuim noi, deoarece fetița îi dă
foarte mult de lucru și din cauza asta este foarte nervoasă.
— Știu ca este și sînt convins că face o imprudență.
Nicholas începu să se frămînte pe scaun.
— Întinde-mi brațul, Renny, murmură el printre dinți. Astăzi nu
mai sînt decît un biet moșneag, cu încheieturile înțepenite.
Cu mare greutate Renny reuși să-1 ridice din scaun. Cînd se
pomeni în picioare, rămase nemișcat, ca și < md ar fi uitat să mai
umble, și se uită la cei din apropierea sa, pe sub
comanda 194 coala 13 193
sprîncenele stufoase, exact ca un leu îmbătrînit care stă la
pîndă.
— Unde vrei să te duci? îl întrebă Renny.
 — Nicăieri! Nicăieri! răspunse el nemulțumit. Dar nu mai pot sta
locului nemișcat. Începu să se plimbe legănrn- du-se pe picioare,
în sus și în jos, prin cameră. Cînd ajunse în fața ferestrei se opri și
se uită la vremea posomorită de afară. „Treizeci și unu de ani,
murmură el. Este tocmai do. ajuns, pentru a da gata pe cineva
care a ajuns la bătrînețe, văzînd o astfel de_ întîmplare!"
— Aș vrea să mă ajuți și pe mine, Renny, zise Ernest care, în
afară de mîhnirea pricinuită de vorbele lui, se simțea și fizicește
slăbit. Cred că va fi mai bine să mă întind în pat, căci sînt extrem
de abătut.
— Așteaptă cîteva clipe, răspunse Renny, pînă mă duc să-ți
aduc un pahar de băutură. Și trecu în sufragerie unde îi prepară
un pahar de coniac, amestecat cu sifon.
' Cum se întîmpla întotdeauna, lui Ernest băutura i se urcă
numaidecît la cap și, cînd se întoarse la loc, se Simțea aproape
amețit, așa că urcă scara cu o mîna ținîndu-se de balustradă, iar
de partea cealaltă Renny îl sprijinea de subțioară. La fiecare
treaptă călca pe cordonul halatului, așa că Renny i-1 ridică în
mîna și în felul acesta își putură continua drumul, fără nici o
piedică, pînă la etaj.
—- Cred că va fi mai bine să te culci imediat și eu am să te
învelesc, zise Renny.
Dar Ernest se desprinse din mîna lui și se apropie de radiator,
să-1 pipăie.
— E aproape rece, zise el cu glas plîngător. Astăzi focul a ars
foarte puțin sau chiar deloc.
Obrazul lui Renny păru că se întunecă și-i răspunse:
— Dacă ai să te bagi sub plapumă, o să-ți fie destul de cald. Apoi
îl prinse din nou de braț și, după ce-1 întinse în pat, îl acoperi cu
grijă.
După ce ieși din cameră, rămase nemișcat în fața ușii, și
ascultînd. Se întrebă dacă Alayne se află în camera ei sau în
camera copiilor, de la etaj. In aceeași clipă o văzu pe Pheasant
trecînd în lungul coridorului și intrînd în camera ei. O clipă silueta
ei întunecată se contura pe geamul unei ferestre. Își ridicase
mîinile, să-și aranjeze părul, și astfel putu constata că era din nou
însărcinată. Se simți înfiorat de o emoție trecătoare, un fel de
mîndrie că un nou Whiteoak se află pe drum, și un fel de revoltă
împotriva acestei vieți noi care se grăbea să intre în lume, tocmai
a- tunci cînd Eden se pregătea să iasă...
Pheasant dispăru în odaie. Renny se apropie de ușă și întrebă:
— Unde este Alayne?
Deschise ușa și ridică ochii tulburi spre el, din mijlocul
obrazului palid.
—. La etaj; îi dă Adelinei ceaiul. Mai bine să nu mergi acum la ea,
căci are destulă bătaie de cap cu fetița, s-o obișnuiască să mănînce
cum se cuvine.
Se uită sfios la ea, apoi îi răspunse:
— Trebuie s-o văd.
— In cazul acesta mă voi duce eu la etaj, să stau cu Adelina.
„Arată obosită, aproape bolnavă", își zise el.
— Nu vorbi copilării, răspunse Renny și începu sa urce tot cîte
două trepte deodată.
Ușa de la camera copiilor era închisă, dar ei îi auziseră pașii
apropiindu-se. Mooey o deschise larg, mulțumit de neașteptata
sosire. Mînca un măr și o îmbucătură îi umflase una dintre fălci,
dar strigă:
— Hulloa, unchiule Renny!
f rățiorul lui mai mic, care imita tot ce f«i< ea fratele său, veni și
el tropăind din picioare:
— Hulloa, unchiule Renny! strigă el.
Singură Adelina nu se mișcă de la măsuța unde era așezata.
Refuzase cu încăpățînare să mănînce și Alayne se căznise să-i
explice că, dacă-și bea tot laptele, pe fundul ceștii va vedea o
imagine foarte frumoasă! Pe dușumele se vedeau împrăștiate
firimituri de pîine, iar cînd Alayne îi întindea ceașca, fetița arunca
și în lapte cîte o bucățică de pîine.
— Aruncă-mă în aer! strigă Mooey.
 — Și p“e mine, și pe mine! repetă Nooky.
Cînd îi văzu pe tatăl ei, mica Adelina începu să lovească în
picioarele scaunului cu tocurile, apoi smulse ceașca de lapte din
mîna maică-si și, ducînd-o la gură, începu să soarbă cu lăcomie.
Ochii ei îndreptați spre Renny străluceau pe deasupra ceștii.
— Cît de bine vă simțiți aici 1 exclamă el și-l ridică pe Nooky în
brațe. Alayne zimbi resemnata.
— Mă căznesc cu ea de un ceas, s-o conving să-și bea laptele.
Adelina puse pe ma'să ceașca goală. Bărbia îi era plina de lapte
și firimituri de pîine. Nu era în stare să suporte ve- derea lui Nooky
br brațele tatălui ei și, ca să-și arate nemulțumirea, începu să
arunce lingurițele pe jos. Alayne o apucă de mîini și o opri.
— Vrea să-l lași pe Nooky din brațe, îi explică Mooey. Renny il
așeză pe dușumele. Adelina își arătă araîndoua rind urile de dinți și
întinse brațele spre el:
— Suș... șuș, dede!
Renny o ridică în brațe și-și lipi obrazul de chipul ei catifelat.
— Nu s-ar putea sa cobori la parter? întrebă el. Aș vrea să
vorbesc ceva cu tine.
—- Cred că pol, răspunse Alayne cu îndoială, dar va trebui să
luăm și fetița cu noi, pentru că Alma a coborît să-și bea ceaiul la
bucătărie.
Coborîră toți trei, urmați de cei doi băiețași, dar Alayne închise
ușa, înainte ca Mooey și Nooky să poată intra.
O auzi pe Pheasant, care tocmai ieșise pe coridor, că începe să
strige la ei și cu, amenințări și făgăduieli îi determină să urce din
nou scara:
Copii, daca sînteți cuminți și stați liniștiți pînă se întoarce Alina,
am să vă dau cîte o bucată de ciocolată. Haideți in camera voastră.
Mooey, dacă te urci pe balustrada scării, să știi că te spun tăticului!
Nooky, drăguțul mamei, nu linge tapetul de pe perete. Ia-1 de mină,
Mooey!... Dacă mă obligați să vin după voi, flăcăii mamei, să știți că
veți avea motive să vă para rău.
Renny așeză fetița în picioare. Imediat ce-i dădu drumul, exact
ca un mic automat se îndreptă spre dulap. Deschise ușa și scoase
o buiotă, apoi se întoarse și se apropie de tatăl oi.
— A ta! zise fetița și ii zîmbi lingușitoare.
Alayne‘i-o smulse din mîna.
— Ai mai \ ăzut un astfel de copil! țipă ea. Cum îi dai drumul,
cum face cîte o poznă.
luă un burete și-1 muie în cana de la lighean:
— Înainte de a începe să vorbim, trebuie s-o spăl pe mîini și pe
obraz. Am pierdut orice nădejde de a o determina să mănînce
frumos.
Adelina se resemna si ridica obrazul trandafiriu spre maică-sa,
apoi își umflă fălcile, așteptînd buretele ud, Renny se uita la fetiță
și la soția sa, dar în aceeași clipă se simți obosit, nu numai trupește,
ci și sufletește. lovitura dureroasă și spaima pricinuită de aceasta i
se păreau de nesuportat. Ar fi preferat să fi putut pleca de acasă
pentru un timp, numai singur. Nu se simțea in stare să-i spună
soției sale ce s-a întîmplat, căci se temea de felul in care va primi
știrea. În primul moment își zise că va fi mai bine sa nu-i spună
nimic, ci s-o lase să afle de la alții.
Alayne terminase cu spălatul fetiței și, aplecîndu-se spre ea, ii
spuse:
— Du-te la tăticu și arată-i cît sînt de curate mîinile tale.
Adelina se apropie de el și ridica în sus palmele umede.
— Da, zise Renny. Sînt frumoase și curate.
Pentru prima dată de cînd intraseră în cameră, Alayne se uită la
el cu atenție. Un tremur neobișnuit pe care-1 simți în glasul lui o
făcu să bănuiască ceva.
— Ce s-a întîmplat? întrebă ea repede.
Renny încruntă din sprîncene, dar nu răspunse.
— Renny! țipă ea și apropiindu-se de el, îl apucă de braț.
Adelina, care-și dădu imediat seama că s-a întîmplat ceva ce ea
nu este în stare să înțeleagă, rămase nemișcată, privindu-i.
— Nu pot să-ți spun, îngînă el și dădu să plece.
— Renny, trebuie să-mi spui! Purtarea ta mă înspăimântă, zise
ea și deveni palidă, cînd ridică privirea rugătoare spre el.
— Nu, dragă, e preferabil să-ți spună altcineva. Eu nu sînt în
stare, răspunse el și rămase rigid, fără să mai poată spune o
singură vorbă, de liniștire. Se uita la ea exact ca un bărbat la o
femeie despre care își închipuie că seamănă foarte bine cu femeia
pe care odinioară a iubit-o.
— Ești foarte crud, declară ea.
Mîndria o determină să-și desprindă mîna de pe brațul lui și se
simți profund jignită.
— "Eu nu sînt în stare să-ți spun nimic, repetă el. Mai bine să-i
întrebi pe ceilalți.
— Bine, am să-i întreb!
Cu o mișcare grațioasă, se întoarse și ieși din cameră. li ascultă
ecoul pașilor coborînd scara. După ce auzi ușa salonului
deschizîndu-se și închizîndu-se în urma ei, ieși pe coridor și
ascultă, dar nu putu auzi nimic. Nimic altceva decît loviturile de
picior ale lui Jock în tăblia ușii, în timp ce se scărpina, stînd întins
în apropierea sobei din bol.
Mica Adelina se luase după el și, cînd se opri își împreună
brațele împrejurul unui picior al lui care i se părea Un stîlp uriaș.
Cîteva clipe rămaseră amîndoi nemișcați, strînși unul lîngă altul.
XVI
Renny, urmat de cei doi prepelicari ai săi, de foxul lui Piers și de
Jock, cîinele ciobănesc, cutreiera pădurea înzăpezită, în căutarea
unui brăduleț pentru pomul de Crăciun, Printre tulpinile stejarilor
și ale ulmilor, brazii tineri, cu frunzișul verde întunecat îi ieșeau în
cale, cu ramurile lor așezate în piramidă, pînă la vîrful care părea
că așteaptă o stea de aur. Zăpada așternută pe crengi părea ca un
suflu de fulgi, iar de sus continua să cadă ușoară, întocmai ca o
ceață luminoasă. Era o dimineață în care soarele, argintiu și apatic,
părea conștient că e foarte aproape de pămînt.
De acest Crăciun Renny ar fi dorit să aleagă un brăduț nespus
de frumos, deoarece Adelina era acum destul de mare pentru a se
putea bucura la vederea lui. Mai avea și un alt motiv, sau mai bine
zis un îndemn vag, care sălășluia undeva în adîncul g ndurilor sale
întunecate. Cu cît brăduțul va fi mai frumos cu atît mai solemnă
va fi atmosfera de pace adusă de Moș Crăciun. Va alege unul ale
cărui ramuri să poată purta cel puțin o sută de luminări.
Crinii alergau neliniștiți de colo pînă colo și rîcîiau zăpada,
adulmecînd vizuinile iepurilor și ale aricilor; prepeli- carii își
purtau cozile ca pe niște drapele, iar Biddy alerga de una singură
de două ori atît cît alergau toți ceilalți împreună
Alese copăcelul și, la prima lovitură de topor în scoarța lui, de
sub scutul ramurilor o zbughi un iepure și începu să alerge, cu toți
ci inii după el. Copăcelul își scutură povara pufoasă de zăpadă și
se întinse exact pe locul unde fusese propria sa umbră. Tulpina,
tăiată de la suprafața pămîntului, era atît de subțire, încît părea
neverosimil să fi suportat povara tuturor crengilor sale. Din cetina
scuturată se ridica un miros iute și plăcut care îi aducea lui Renny
aminte de nenumăratele Crăciunuri din trecut și de bucuriile
pricinuite de ele.
Se luă după cîinii al căror lătrat se auzea în depărtare și-i găsi
adunați roată împrejurul unui viezure cenușiu re se așezase cu
spatele spre un coapc Și-și arăta dinții galbeni, pindind dușmanii
îngrămădiți împrejurul sau. Prepel.- carii și Jock se întoarseră de
îndată ce-1 auziră fluierînd; pe Biddy însă trebui s-o ia de zgardă și
să-i dea cîteva, iar pe drumul de întoarcere continuă să scîncească
și să-și zbîr- leascii parul de pe spinare.
Renny ascunse brăduțul in spatele șopronului de trăsuri, răci
auzi copiii țipînd și alergînd prin zăpada din fața casei, laie cîteva
dintre crengile de jos, ca să-i dea o înfățișare mai demnă de
solemnitatea, ce va trebui s-o reprezinte. Nu auzi ecoul pașilor care
se apropiau de el, dar cînd văzu umbra albastră pe zăpadă, se
întoarse și-1 văzu pe Finch oprit alături de el. Finch se înapoiase
din turneul său de concerte, exact în dimineața acestei zile, li fu de
ajuns o singură privire, pentru a-și da seama că a aflat despre
starea lui Eden.
— Hulloa! exclamă Renny îndreptîndu-și trupul, și se uita la el.
Te-ai întors?
— Da, acum un ceas.
— Ai călătorit bine?
— Destul de bine,
Renny ridică brăduțul în picioare.
— Ce zici de pomul acesta do Crăciun?
— E foaile frumos. N-am mai avut de multă vreme unul atît de
mare.
Finch se străduia să vorbească liniștit, dar era speriat,
văzîndu-1 pe fratele său în stare să se gîndească la lucruri atît de
banale. Cum de se mai poate gîndi la pomul de Crăciun? Pare atît
de preocupat de ceea ce face, încît îți vine să crezi că a uitat cu
desăvîrșire de umbra înspăimântătoare care amenința să-i
învăluie pe toți.
— Cred că din punct de vedere financiar turneul tău a fost o
reușită. Cît ai încasat? întrebă Renny.
— Nu știu încă și nici nu voi pulea afla, pînă în ziua în care vom
face socotelile.
Încerca să vorbească liniștit. Se temuse de intîlnirea cu fratele
său, dar acum rămase indignat de materialismul acestuia. Totuși î
se păru că se simte ușurat. Respiră adînc aerul aspru al dimineții
și i se păru că mireasma iute a brăduțului îl îneacă. Văzîndu-1
întins pe pămînt, se gîndi la Eden și nu se mai putu stăpîni:
— Renny, e îngrozitor! Mi-au spus tot ce s-a aitîm- plat. Dar
aproape nu-mi vine să cred ca e cu putință.
— După ce-1 vei vedea, n-o să mai ai motive să le îndoiești,
răspunse Fratele său. Iu ultimele două săptamîni a slăbit mult și a
avut o hemoragie.
Finch își împreună mîinile și începu să și le framînle. Pe față îi
apăru o schimă, ca și cînd ar fi fost gala să plingă.
— E îngrozitor, gemu el. Nu înțeleg cum de ești în st - re să te
mai gîndești la pomul de Crăciun.
Cu o mîna încleștată pe tulpina brăduțului, Renny ramase
nemișcat și se uită la el. „Cît de bine arată, își zise Finch cu
amărăciune; adevărată imagine de forță și vigoare ' " Fratele său îi
răspunse:
— Nu uita că trebuie să ne gîndim la copiii din casă, pe care nu
trebuie să-i facem să sufere. In același timp, pe Eden nu-1 putem
ajuta cu nimic, dacă vom continua să-l jelim. Mie-mi plac
sărbătorile Crăciunului și le vom petrece cil mai bine posibil, chiar
în actualele împrejurări.
Fața rotundă și rumenă a doamnei Wragge, care ieșise din
spălătorie, apăru în fața lor, în brațe cu un coș plin de șervete de
ceai pe care le spălase. Renny îi făcu semn:
— Ia uită-te, bucătăreaso! zise el. Ce pom frunjos! Sînt destule
crengi de cara să putem atîrna daruri pentru toți cei din casă, nu-i
așa?
— Doamne, cit e de frumos! Veți avea de lucru cu împodobirea
lui. Mi-ar face multă plăcere să vă pot da și eu o mîna de ajutor,
dacă n-aș avea atît de suferit din pricina picioarelor mele pline de
varice.
— Vasăzică, iarăși au început să te supere?
— Sa mă supere! Pe piciorul stîng am avut pînă acum trei
ulcerații de mărimea unui ban, iar despre dreptul n-am nici un
motiv să afirm că mă pot sluji mai bine. Dar brăduțul îmi place și,
dacă aș avea hîrtie colorată, i-aș face și eu cîteva lănțișoare, cu care
să-l împodobesc, căci pe acestei le-aș putea face și stînd pe scaun.
Finch îi lăsă împreună și se îndreptă spre casă. Nu avea nici
paltonul șj,,nici pălăria pe cap, își încheie nasturii de la haină și
începu să tremure. Copiii îl văzură și începură să Strige:
— Hulloa, unchiule Finch! Hulloa! Hulloa!
Mooey și Patience făceau bulgări de zăpadă. Se apro- pîară de el,
cu mîinile ridicate deasupra capului, gata *să arunce în el. Din
fugă se loviră de micul Nooky, care căzu cu mîinile roșii în zăpadă.
Adelina venea în urma lor, sigură pe picioare și arătînd ca
imaginea vie a mulțumirii.
— Zăpadă! Zăpadă! Zăpadă! gîngurea êa.
— Cum se face că ești aici? se adresă Finch lui Patience.
 — Acum eu locuiesc aici, răspunse ea. Unchiul Eden este la noi
acasă. Mama il îngrijește. Ia uilă-te încoace, mi-a căzut un dinte.
Ridică obrazul spre el și-i arătă o strungăreață între dinții albi ca
laptele.
Finch îi ajută lui Nooky să se ridice și-i șterse mîinile înghețate
cu batista. Se simțea nespus de înduioșat, cînd îl vedea pe
băiețașul acesta.
— Ți-e drag unchiul Finch? îi șopti el la ureche.
— Uhîum! răspunse Nooky și-i petrecu brațele împrejurul
gîtului.
„Ce bine ar ii să pot deveni din nou ceea ce sînt ei acum, își zise
Finch, să nu fiu obligat să înfrunt cele ce mă așteaptă. Pe ei nu-i
interesează nimic altceva, cîtă vreme sînt hrăniți și îngrijiți de alții.
Pînă și felul în care le crește parul, este un fel de egoism. Ochii lor
sînt tot atît de strălucitor» ca ai sălbăticiunilor. Și Eden este pe
moarte... Cred că știrea asia ar fi putut să mi-o spună mai cu grijă,
nu să mi-o trîntcască în obraz, cum a făcut unchiul Nick, iar
unchiul Ernie și Alayne, împreună cu Wakefield, să se uite la mine
spenați".
Glasul sonor și adînc ai unchiului său Nicholas făcuse ca știrea
să i se pară și mai îngrozitoare. Ernest părea că este numai nervi
și-și trecea palma peste bărbie, mușcîndu-și din cînd în cînd
unghiile. Alayne stătea cu trupul rigid, ca și cînd niciodată n-ar fi
cunoscut .destinderea fizică. Wakefield părea că se interesează
mai mult de felul în care va reacționa Finch, decît de știrea care i se
comunica. Augusta nu era de față, ea se instalase în casa lui
Vaughan. Imediat după sosirea lui Finch, Pheasant ieșise din
cameră, fără a fi observată. Presimțea că membrii familiei preferau
să nu fie de față, să poată vorbi fără sfială.
Un bulgăre de zăpadă trecu vîjîind și îl lovi pe Mooey în cap.
Finch se întoarse și îl văzu pe Renny. În aceeași clipa unul îl pocni
și pe el în ureche. Se simți cuprins de furie și,Îăsîndu-l pe Nooky
din brațe, începu să fugă, pentru a ajunge cît mai departe de scena
luptei loi
 „Ce animal, murmură el scoțindu-si zăpada din urechi. Pe el
nu-1 Hfteresează! Nu-i interesează nimic ’ El cu Piers și cu Maurice
l-au dat gata pe Eden — Împreună — obli- gîndu-1 să lucreze ca
un hamal. Fir-ar afurisiți să fie! “
La început nu îndrăznise să meargă la Vaughan, dar a- cum
plecă repede intr-acolo, ca și cînd n-ar mai fi vrut să piardă nici o
clipă.
O găsi pe Meggie în bucătărie, bătînd un ou într-un pahar de
lapte, să-l ducă lui Eden. Văzînd-o cît era de liniștită, Finch se mai
însenină, li strînse în brațe trupul dolofan și o sărută.
— O, Meggie, gemu el, este o lovitură îngrozitoare I Cum o vom
putea suporta? Pot să te ajut cu ceva î Spune-mi, ce-aș putea face?
Meg îl depărta de ea cu blîndețe.
— Nu putem să vorbim despre asta acum. Trebuie să-i prepar
lui Eden oul.
— Pot să-l văd?
— Sigur că da. Chiar azi-dimineață vorbea despre tine. Du-i tu
paharul. Va fi un pretext bine venit. Bagă de seamă, sa nu-1 verși.
•
1-1 întinse cu toată băgarea de seamă, căci îl umpluse pînă la
gură, cum avea obiceiul. Începu să urce scara, cu ochii îndreptați
spre paharul pe care-1 ținea în mîna. Dar mîinile ii tremurau atît
de violent încît conținutul începu sa picure pe preșul de pe scară.
„Doamne, murmură el, nu sînt în stare să duc nici cel puțin
paharul acesta fără să-l vărs!" Se opri în loc și se ini rebă ce să facă,
apoi ridică paharul și sorbi o gură sau doua ca sa-1 poată duce.
Bătu Ia ușa camerei lui Eden și glasul mătușii Augusta îi
răspunse
— Intra!
Intră și o găsi singură în camera. Ferestrele erau larg deschise și
fulgi ușori de zăpadă jucau în aer. Augusta aș- ternea patul.
Rufăria de pat- o îngrămădise pe un scaun, și începuse să bată
salteaua,
—- O, dragul meu, va să zică te-ai întors acasă! exclama ea. Văd
că arăți foarte bine. Turneul nu te-a obosit prea mull?
— Mă simt foarte bine, răspunse el. Se apropie de ea și o sărută,
terind paharul cu grijă. Ascultă, mătușă, n-ar trebui să scuturi
singură salteaua asta, este prea grea pentru tine.
Așeza paharul pe masă și, dupa ce ridică salteaua, o întoarse și o
s< uluia din toate puterile, Așlernură patul împreuna și neteziră
cearșafurile, să nu mai rămînă nici o cută, apoi Finch o întrebă:
— Patul e bun?
— Cred ca e un pal bun.
Vorbea foarte liniștită, delerminîndu-1 in felul acesta și pe.el să
se liniștească. După ce terminară cu palul, se opri, se uită la
cearșafurile albe și-și simți inima contraclîndu-se de durere. Ridică
ochii spre Augusta și-i făcu semn spre pat. Mătușă-sa se apropie
de el și-l bătu pe umăr:
— Va trebui să-ți păstrezi lot curajul zise ea,
— Unde este Eden?
In salonul lui Meg. Citește sau suria... ca să-i treacă timpul.
Finch se opri infața ușiisalonului.Limba i se părea
uscată ca o curea și i se lipise de cerul gurii. Nu
știa cum
va putea da ochii cu fratele sau. Se imagina pe sine în locul lui
Eden — felul în care se va ridica în picioare în fața fratelui său pe
care îlașteaptă,cu ochii măriți de spaimă și
trupul cutremurat de suspine. Simțea că nu are
curajul sa
intre. Dar în aceeași clipă dinăuntru se auzi glasul Iui Eden
iritat de nemulțumire, cum ii auzise întotdeauna:
— Cine umblă pe acolo? De ce nu intri, dacă ai venit?
Finch deschise ușa sfios și intră, cu paharul in mînă.
— Meggie îți trimite paharul acesta reuși el să articuleze cu glas
tremurat.
— A întîrziat o jumătate de ceas, răspunse Eden. Ii luă paharul
din mînă și începu să bea, fără să se uite în ochii iui Finch.
Se așteptase să-1 vadă schimbat, dar nu bănuise c-ar putea fi
atît de eterizat, alît de transparent, cu ochii atît' de adînc căzuți în
fundul orbitelor, arătînd ca două făclii, și cu obrajii arzînd ca de
friguri. Purta un halat albastru deschis și stătea în fața mesei,, cu
hîrtia și creioanele la înde- mmă. După ce termină oul bătut, se
întoarse în scaun și se uită la Finch, ca și cînd ar mai fi prins ceva
putere.
— Biata Meggie! Nu i a tremurat mina deloc, cînd a turnat din
sticla de coniac în pahar.
Finch se uită la el și-și simți sufletul cutremurat de nulă. Simțea
un îndemn să-i dea o parte din vigoarea lui.
— Biata Meggie! Nu i-a tremurat mîna deloc, cînd a ai umblat,
zise Eden.
Ie un ton care i se paru și lui ca nu-i aparține, Finch începu să-i
povestească clin turneu amănuntele de care-și mai aducea aminte.
Eden îl asculta cu interes.
— Tu ai apucat pe drumul cel bun, declară el, apoi adăugă cu
înțeles: Mergi înainte și nu te lăsa descurajat, dai mai ales
ferește-te de obișnuitele tale gesturi generoase. Acesta este
singurul mijloc pentru un artist să-și poată a- junge scopul
urmărit.
Tu dj lacul ceva? Vreau să spun, ai mai scris ceva?
— De... fac și eu ce pot, răspunse Eden și încruntă din sprintene.
Încerc sa termin poemul acela lung pe care l-am începui. De luni
de zile nu fac altceva, dar văd că n-am progresat prea mult.
— Îmi dai voie... Într-o zi... să citesc și eu ce-ar scris?
— Sigur că da, răspunse Eden pe un ton cu totul indiferent.
Să-ți spun ce am de gînd să iac; începu să vorbească despre felul
în care își va tipări poeziile, indieîndu-i pe cele care ar fi dorit să le
includă în ediție, după care adăugă: Aș vrea ca pe la începutul lui
martie să văd volumul tipărit. Cred că va mai dura pînă atunci.
Finch îi luă mîna și i-o strînse emoționat.
— Nu-ți pierde nădejdea, dragul meu. Ai trecut priii- tr-o
încercare grea dar odihna și îngrijirea te vor pune din nou pe
picioare.
 Chiar înainte de a termina, glasul lui se stinse, căci își dădu
seama cît de mutile erau vorbele lui.
— Din ziua in care m-am întors acasă, cu mine s-a terminat,
răspunse Eden și-și privi fratele cu ochii dilatați, ca ai unui om
care totuși nu vede nimic. Ridică mîna spre gulerul halatului și
încercă să-l siringă împrejurul gîtului. Ridică din nou ochii spre
Finch și adăugă: Am auzit că de Crăciun Sarah va veni la Jalna,
Nu mi-au spus nimic. De ce au invitat-o?
— Do ce sa n-o invite?
— Tu ești bolnav și cei de acolo nu pot primi vizite, răspunse
Finch nemulțumit.
— Astăzi eu nu mai sînt decrt o umbră. Sarah însă este tot atît
de reală ca lumina soarelui și ca vîntul. Doamne... cît de dragi
mi-au fost soarele și vînturile!
Eden, fagăduiește-mi că vei încerca să trăiești!
Evident, sigur că voi încerca! Dar te rog, lasă vorbele acestea
care par anume menite să mă scoată din fire. puncte ta situația
mea. Cred că nici ție nu ți-ar face plăcere să auzi pe cineva
vorbindu-ți în felul acesta.
—- Bine, Eden... cred că tu vrei să trăiești!
— Este exact ceea ce fac acum. Și tocmai de aceea, felul tău de a
vorbi mă nemulțumește... Sînt singur pe un țărm necunoscut. Un
val uriaș mi se sfărîmă la picioare și în momentul în care încerc să.
scrutez adîncurile lui, tu vii și începi să arunci spre mine cu
pietricele, pentru a-mi atrage atenția în alta parte.
Augusta intră în cameră.
— Cum te simți, Eden? întrebă ea. *
— Băiatul ăsta mă plictisește, răspunse el. Tovărășia lui nu se
compară nici pe departe cu a lui Renny sau a Iui Wake.
— N-ai vrea să te culci? întreba Augusta din nou.
— Uhîum... Se uită la ea bănuitor, fără să știe ce vrea.
Augusta îi culcă fruntea pe pieptul ei și-i netezi parul pe creștet.
Imediat după aceea începu să tușească. Finch nu auzise încă pe
nimeni tușind în felul acesta. Pupa ce-1 întinseră pe pat și-l
înveliră, Finch ieși încet din casă și se îndreptă spre Jalna, făcînd
drumul peste cîmpul acoperit de zăpadă.
Intră pe ușa laterală. Nu era în stare sa apară în fața celorlalți și
nici să răspundă la întrebările pe care i le vor pune în legătură cu
Eden. Se simțea epuizat, căci își petrecuse partea cea mai mare a
nopții în tren, nerăbdător să ajungă acasă cît mai curînd, pentru a
participa și el ia sărbătorile Crăciunului la Jalna, de unde lipsise
vreme de doi ani încheiați.
Mirosul iute al cetinii de brad îl urmări în sus pe scară, și
mirosul de rășină se simțea pînă și în camera lui. Brăduțul era
acum încuiat în salon, unde trebuia să stea ascuns vreme de patru
zile, din fața ochilor nerăbdători ai copiilor. Pe coridor văzu o
grămadă destul de mare de mușchi din care aveau intenția să facă
cununi pentru împodobirea camerei. Locul lui nu era aici! In toată
casa asta nu-și găsea locul decît în camera lui, unde se putea
încuia... pentru a fi cîl mai departe de farsa aceasta, cu veselia
prefăcută sărbătorilor.
Geamurile ferestrei erau înghețate. Pe partea dinăuntru gheața
se topise și se scursese în jos pe pervaz, unde înghețase din nou.
Din camera copiilor se auzi glasul unei mici trompete.
„Ce afurisiți! exclamă el revoltat. Chiar dacă anul a- cesta nu ar
primi jucării de Crăciun, cred că nu li s-ar în- tîmpla nimic! Dacă
ar fi după mine, anul acesta nimeni din ai casei n-ar sărbători
Crăciunul! "
Începu să se plimbe de colo pînă colo și se uită furios ia lucrurile
care-i aduceau aminte de copilăria lui.
„în camera asta am căzut în genunchi și m-am închinat, își zise
el. M-am închinat, dar rugăciunea mea n-a fost ascultată. De aici
înainte nu mă voi mai închina. Îmi voi smulge credința din suflet,
cu rădăcini cu tot. Credința nu poate fi de nici un folos. Este exact
ca mirosul pomului de Crăciun. Te îmbată! Aceasta e religia, și
nimeni în lume nu are nevoie de ea... O, Doamne, fie-ți milă și
iartă-mă! De azi înainte, eu nu mă voi mai închina Ție! Ar trebui să
fiu prost! Cine ar mai îndrăzni să se închine, după ceea ce am
văzut eu azi-dimineață!“
Căzu în genunchi și-și încleștă mîinile de învelitoarea patului.
— Doamne... Îndură-te... Scapă-L. scapă-1 și fă-1 să sa vindece
I
XVII
În ajunul Crăciunului începu să ningă din nou și iarna așternu o
pînză imaculată pe altarul universului. Verdele întunecat al
iederei era singura culoare in peisajul șters, iar singurul zgomot,
mugetul apelor lacului, răscolite de v intui puternic, dezlănțuit în
largul lui.
Primul care se trezi dintre ai casei Iu micul Maurice, a cărui
inimă începu să bată mai repede de cum deschise o- chii,
gîndindu-se la ceea ce avea să se întâmple în acea zi. Se ridică în
pătucul său și se uită în partea unde dormea Patience. Ir văzu
chipul încadrat de părul blond, întocmai ca un boboc înfășurat în
frunze. Începu să rîdă și se întrebă unde se afla acum Moș Crăciun
și i se păru că-1 vede aler- gind în lungul spinărilor de zăpadă ce se
întindeau spre miazănoapte. Renii înhămați la sania lui alergau
repede, fără să fie nevoie să-i mai îndemne. Alergau mai repede
decît caii pe care-i aveau ei în grajd, despicînd aripile crivățului,
iar barba albă a lui Moș Crăciun flutura pe pieptul lui larg.
Își aduse aminte de pomul de Crăciun. Pomul de Crăciun! Cum
va fi în stare să mai aștepte, pînă să-l vadă. Splendorile lui nu vor
putea fi văzute decît tîrziu, după a- miază. Cel mult dacă (și la
gîndul acesta, de teamă și extaz, își trase învelitoarea peste cap),
cel mult dacă se va furișa pînă la parter și se va uita prin gaura
cheii.
Îmbrăcat în flanelă de noapte, își trecu picioarele peste
marginea patului. Ajunse cu vîrful degetelor pe dușumele și-și
încălță papucii. Ce-ar fi dacă ar trezi-o pe Patience, să se bucure
de plăcerea de a conduce prin lumina tulbure in jos, pe scară, să
beneficieze și ea de plăcerea oprită, de a vedea pomul înainte de
vreme? Dar își zise că e mult mai bine să n-o trezească. S-ar putea
în orice moment să înceapă să rîdă și astfel să-l dea de gol.
 Își lipise un ochi pe gaura cheii de Ia broasca ușii ce dădea în
bibliotecă și încerca să distingă formele tulburi ale obiectelor ce se
zăreau într-un colț întunecat al camerei. Se simțea puțin speriat,
deoarece drumul pe care și-l alesese fusese puțin cam lung, iar
zgomotele nedeslușite și
adinei ce se auzeau în casa, mai,cu seam i din odaia unchiului
Nick, i se păruseră inspăiminlătoare. in aceeași clipii. Rags apăru
alături de el și-1 apucă de fundul pantalonii»? flanelei, spunîndu-i
cu glasul sugrumat:
— Ia te uită, ce-i cu dumneata, stupine Mooey? Încerci să-1
spionezi pe Moș Crăciun? Sa știi că-ți v a lua jucăriile și în locul lor
îți va lăsa un maldăr de vreascuri, pri cepi?
Mooey începu să plîngă și Rags își zise că nu e nevoie sa-i
trezească pe cei din casă cu țipetele lui, așa că-1 lua la subțioară și
coborî cu el la bucătărie, unde doamna Wragge îl așeză în colțul
mesei și-i puse pe o farfurie o bucățică de cîrnat prăjit și cîțiva
cartofi terciuiți, să-i mănînce.
In bucătărie lucrurile erau alandala, cum șe întîmplă
întotdeauna la astfel de ocazii sărbătorești. Era incapabilă să-și
limpezească gîndurile, dar mîncarea ieșea din mîna ei mai bine
decît s-ar fi așteptat și reușea să-i determine pe soțul ei și pc Bessie
să lucreze mai mult decît orice ființă omenească. Ii arătă lui Mooey
farfuriile cu compotul, budinca uriașă șî un curcan cît un miel. Ii
arăta dulceața de afine și tipsia cu plăcintă, pe care trebuia s-o taie
bucățele pentru ceai. Vederea acestora i-1 alungară din minte pe
Moș Crăciun și pomul care aștepta încărcat de daruri.
— Ia spune, ce-ai zice dacă, mai în primăvara, te vei pomeni că
mai ai un frățior? întrebă doamna Wragge. ca să-1 liniștească.
— Eu am un frățior, răspunse Mooey, fără pic de entuziasm, Atît
îmi ajunge.
— In cazul acesta o surioară? Cu ochii mari albaștri.
— Nu, mie nu-mi mai trebuie copii.
— Drăguțul de el! exclamă doamna Wragge și-1 sărută pe gură.
Totuși îți va fi dragă, cînd o vei vedea.
 Rags se întoarse spre soția lui.
— Cred că în dimineața asta cei de la etaj vor începe să înjure.
Zăpada este prea mare pentru a putea pleca de acasă cu mașina,
așa că vor fi obligați să facă drumul pe jos pînă la biserică, pentru
slujbă. Plimbarea aceasta nu va fi din cale afară de plăcută.
Bessie, care stătea aplecata asupra unei cești de ceai, ridică
fruntea și se uită la el.
— Despre cel care înjură, nu se poate spune că tace o faptă
creștinească, zise ea.
209
comanda 194 coala 14
— Ar fi faptă mult mai creștinească dacă stăpînul ar dărui
bisericii mai puțin și ar cheltui cu bucătăria ceva mai mult, ripostă
doamna Wragge. Cît despre doamna, constat că, pe zi ce trece, o
lasă tot mai domol. Slavă Domnului c-am reușit s-o conving destul
de ușor să nu mai coboare la subsol, ca să-și bage nasul în toate.
— Care dintre ei pleacă la biserică? întrebă Bessie.
— Stăpînul și cei trei mai tineri, răspuns Rags. L-am auzit
adineauri pe domnul Wake plîngîndu-se că este obosit și că afară e
ger -, dar stăpînul a început să strige, și cînd l-a chemat pe domnul
Finch, acesta i-a răspuns că nu merge la biserică, deoarece nu
este dispus pentru așa ceva, dar stăpînul a început să zbiere și la el:
„Ești sau nu ești dispus, nu interesează, de Crăciun trebuie să vii
la biserică și să asculți liturghia. Așa ai fost crescut, ești obligat să
păstrezi tradiția". Și să vedeți că va merge și el la biserică!
Pe sub fereastră se auzi scîrțîitul zăpezii sub tălpile a patru
perechi de picioare, dintre care două mergeau în față. Doamna
Wragge se uită la cel ce mergea în frunte și declară
— Cred că este o lipsă de respect să mergi la biserică îmbrăcat în
cojoc îmblănit.
— Liturghia de dimineață nu reprezintă adevăratul serviciu
divin, declară Rags. Domnul Finch are niște picioare ca niște fuse,
dar nu din pricină că nu mănîncă. Apoi adăugă cu mîndrie: Nu
cred că se găsesc multe case din care patru tineri chipeși să plece
de dimineață la biserică și alți doi mai în vîrstă care să meargă la o
a doua liturghie.
— Doamne, ce rău îmi pare de domnul Eden, oftă doamna
Wragge. Asupra bucătăriei păru că s-a lăsat o umbră.
Încruntat, Rags luă tava încărcată de tot ce era nevoie pentru
prînz și începu să urce treptele scării. Cînd se întoarse din nou în
bucătărie, le spuse:
— Doamna este în sufragerie. A cerut să-i servesc cafeaua și un
ou moale în coajă. Mi s-a părut că se miră, că n-avem grape-fruit la
masă.
— Cred că ar fi tocmai timpul să nu se mai mire de nimic,
răspunse soția sa De ce n-a stat în pat pînă se întoro bărbații?
Alma Patch apăru în cadrul ușii care dădea în curte, întârziase
și începu să-și dezbrace paltonul, de cum trecu pragul ușii.
— Cred c-ai face bine să-1 iei pe tînărul at sta cu dumneata și
să-1 îmbraci, zise doamna Wragge. Dt. mîncat, a mîncat.
Alma se uită la ei năucită și îl luă pe Mooey de mînă. Rags apăru
în fuga în capul scării:
— Spune că-i e frig. Bessie, dă fuga și deschide robinetul de la
calorifer. Curăță și cenușa, dar să nu pui pe foc mai mult de două
lopeți de cărbuni. Cei pe care ni i-au a dus acum, vor trebui să ne
ajungă pînă la Anul Nou.
— Nu înțeleg, de ce trebuie să merg eu să deschid robinetul de la
calorifer, murmură fata.
— Este cineva în casa asta, răspunse Rags pe un ton
semnificativ, care s-ar putea întreba, ce rost ai dumneata în
general aici. Trebuie să facem economii în toate părțile și nu o dată
am auzit vorbindu-se, că dumneata vei fi cel dinții articol de lux la
care foarte curind va trebui să renunțam.
Bessie murmură ceva nemulțumită și plecă repede, să vadă de
calorifer. Doamna Wragge se întoarse mîndra șt se uită in lungul
bucătăriei. Alma îl luă pe Mooey de mînă și urcă scara împreună
cu el. Dar nu trecu mult și apăru din nou
— Doamna Piers m-a rugat să-i duc o lavă cu o ceașcă de ceai și
cîteva felii de pîine prăjită. Astăzi pare că nu se simte tocmai bine.
Este albă la față ca un lințoliu.
— Sărăcuța de ea, oftă bucătăreasa. Ii voi pregăti un prînz
frumos, iar dumneata încearcă să i-l duci în așa (el, încît să nu
verși ceaiul.
Rags apăru din nou la subsol:
—- Amîndoi domnii cei mai în vîrsta au coborît din camerele lor
și arată ceva mai veseli decît de obicei, zise el
Doamna Wragge repezi spre el o întrebare, scăpată prin colțul
gurii:
— N-ai primit încă nici un dar de Crăciun?
Rags zîmbi și se bătu cu degetele pe buzunarul de la piept:
— Ei nu mă uită niciodată... Același dar, ca de obicei...
In timp ce spălau vasele celor care prînziseră, patru perechi de
picioare trecură din nou prin fața ferestrelor de la subsol și, curînd
după aceea, se auzi zgomotul celor care intrau în sufragerie. Cei
patru frați fuseseră în fața altarului și îngenuncheaseră.
Întinseseră mîinile viguroase după pîi- nea de cuminecătură și-și
aplecaseră capetele, din care alungaseră țoale gîndurile, asupra
potirului. Dar acum stomacurile li sc c ontractau de foame și se
grăbiră să termine cu ajuilătul.
Sarah dîrdîise de frig în camera de la etaj, pînă în clipa în care îi
auzise că se întorc. Intră timidă în sufragerie, o- da'tă cu ei.
— Nu m-am putut trezi, declară ea cu glas mieros, cum avea
obiceiul, altfel aș fi mers și eu la biserică împreună cu voi, și se
așeză pe scaunul de lîngă Finch.
„Acum voi fi obligat să stau de vorbă cu ea, în loc să mănînc
liniștit, își zise el. Fir-ar afurisită să fie, de ce n-o fi prînzit
împreună cu ceilalți?"
Renny se uită la ea dîntr-o parte și se încruntă.
— Poți veni împreună cu noi la ora unsprezece, cînd mergem din
nou.
— Pe mine sa mă scoți din combinație, zise Piers.
Finch tăcu, deși își propusese ca dimineața s-o petreacă
împreună cu Eden.
— Astăzi se va face o colectă pentru acoperirea cheltuielilor
bisericii, declară Renny. Domnul Fennel a fost de părere ca
ofrandele să fie destinate pentru misiunile de e- vanghelizare din
Orient, dar eu am pledat pentru nevoile parohiei noastre și am
reușit să obțin majoritatea. Sper, Sarah, că tocmai de aceea c ei
încerca să fii cît mai generoasă.
Sarah zîmbi misterios. N-ar fi vrut să meargă la biserica,
deoarece ea nu putea suferi biserica.
— Ai intenția să mergi din nou la biserică, îl întrebă ea pe Finch
în șoapta, profitînd de ocazie că Renny ieșise pînă la capul scării,
să-1 strige pe Rags.
— Eu aș vrea să-l vizitez pe Eden, răspunse el.
— Sigur, trebuie să-1 vizitezi. Voi merge și eu cu dumneata.
Partea mea de contribuție pentru colecta bisericii o voi trimite cu
Wakefield.
Renny se înapoie la masă. Umblînd ușor, Mooey apăru în
sufragerie, se apropie de scaunul tatălui său și, suindu-se pe bara
de sus, îi spuse la ureche:
— Tăticule, cînd putem vedea pomul?
Piers se uită la el cu ochii bulbucați.
—■ Ce fel de pom?
— Ei... doar știi bine... Pomul de Crăciun 1
Piers se prefăcea ca nu înțelege
— Eu n-am auzit pînă acum de nici un pom.
Mooey ridică pumnii mic i și începu să-i care laiului sau in
spinare.
— Ba da 1 Ai auzii! Este pomul pe care Moș Crăciun., și glasul
începu să-i tremure, ca și < înd ar fi fost gata sa plîngă.
Cît mai statură la masă, toți cinci se distrară cu gîngu- rilul lui
Mooey.
Cînd ieși în hol, Renny o întîlni pe mica Adelina și pe soția sa.
Fetița, foarte gravă, aducea pe brațe un pachet în« fășurat în hîrtie
subțire, legat cu o panglică argintie.
 — C'ăciun veșel! strigă ea de cîteva ori la rînd.
Alayne, care-și pierduse o mulțime de vreme pentru a o înv ăța
felul în care va trebui să salute cu această ocazie, adăugă:
— Iți aduce primul ei dar de Crăciun.
Le cuprinse pe amindouă în brațe și se uita mcîntat la mănușile
cenușii din piele de căprioară. Alayne ridică mîna și mîngîie
obrazul slab și proaspăt ras al soțului ei.
— Nu s-ar putea sa stăm cîteva clipe împreună? întreba ea.
Se uită la ceasul de la mînă:
— Este ora zece. Am exact atila limp cît să fac un rond prin
grajduri și imediat după aceea sînt obligat să plec din nou la
biserică. Zăpada este prea mare pentru a scoate mașina, așa că
vom fi nevoiți să mergem pe jos.
— Eu nu merg cu tine. Este prea Irig. Drumul prin zăpadă este
prea obositor pentru mine, zise ea.
Bine, dar nu te gîndești ca este Crăciunul? se miră el.
Știi foarte bme că din acest punct de vedere eu nu sînt prea
ortodoxă, ripostă ea.
Întinse mîna să-și ia șapca din cuierul de deasupra căruia capul
vulpii sculptate păru că-1 privește. Alayne a- dăugă:
— Fot așa, nu cred că cei doi unchi ai noștri vor putea face
drumul pe jos. Ar fi și zadarnic să încerce.
— O, ei nu se vor lăsa descurajați de puțina zăpadă, răspunse
Renny și, întinzîndu-i fetița pe care o ținea în brațe, ieși din casă.
Rămase nemișcată și se uită după el. Fantomele celor optzeci de
Crăciunuri sărbătorite de membrii familiei Whitc- oak sub
acoperișul acestei case, păreau că o copleșesc. Optzeci de capete
încărunțite a optzeci de Moși Crăciun' păreau că se uita la ea din
zidurile pereților casei. Prin fața ochilor i se paru că trece
cloncănind un cîrd de optzeci de curci, speriate de soarta ce le
așteaptă. Pe masa din sufragerie pîlpîiau flăcările romului aprins
pe optzeci de budinci, și tot atîtea lumi incinerate. Din salon se
auzi țipătul ascuțit al lui Boney care se răstea la Sarah:
— Kutni! Kutni! Kutni! Paji! Paji! Shaitan ka batka!
 I se păru că o vede pe Augusta, pe cînd avea doi ani, oferind
primul ei dar de Crăciun căpitanului Whiteoak, exact în locul
acesta. Ar fi zadarnică orice împotrivire, cînd personalitatea
membrilor familiei Whiteoak era atît de puternică, încît însemna
ca din capul locului să te angajezi într-o luptă din care nu poți ieși
decît înfrînt.
Pheasant cobora scara cu pași înceți. Era îmbrăcată în rochie de
stradă și-l ducea pe Mooey de mînă.
— Pheasant! exclamă Alayne. Cred că nu ai intenția sa mergi la
biserică prin zăpada asta.
—- Dimpotrivă, am să merg. Noi mergem întotdeauna la biserică.
Nu știai? Eu și Mooey plecăm înaintea celorlalți, pentru că nu
putem umbla prea repede.
— Nu-ți dai seama că nu poți să faci drumul acesta pe jos! în
orice caz, eu nu voi merge.
Îi deschise ușa, ca să poată ieși. Un vînt rece și aspru o înfășură
în palele lui, de părea că tocmai coborîse de-a dreptul de la pol.
Rămase o clipă nemișcată și supusă sub biciuiala lui și auzi ușile
trîntite în interiorul casei. 11 auzi și pe Nicholas murmurînd cu
glas adînc, și pe Ernest pro- testînd. Ea și fetița începură să rîdă
cînd vîntul le aruncă în obraz vârtejul steluțelor de zăpadă.
Se uitară apoi după ei cum pleacă, în grupuri de cîte doi-trei i
Pheasant cu Mooey > Sarah și Finch, împreună, spre casa
Vaughan, Nicholas și Ernest, primul sprijinit pe brațul lui Renny,
al doilea pe bastonul de abanos al mamei sale. Cel din urmă plecă
Wakefield, ducînd în buzunar ofranda Sarei. Acum era singură în
toată casa. În dimineața aceasta Adelina se purta ca un înger. Se
bucurară de prezența lor reciprocă. Găsi apoi cheia de la salon și
se bucură sincer de extazul apărut în privirile fetiței, cînd văzu
pentru prima dată pomul de Crăciun împodobit.
Sarah întinsese cu indiferență lui Wakefield cei zece dolari
destinați pentru fondul milelor bisericii. Cu mare greutate reușise
tînărul să-și stăpînească mirarea în fața a- celui gest de largă
generozitate. După ce cumpărase darurile de Crăciun, lui nu-i mai
rămăsese nici un ban și se simț» a încîntat de prezența sumei pe
care o avea acum în buzunar Dar cît de puțină vreme o va putea
păstra! Numai pînă cînd va ajunge îa biserică, făcînd drumul peste
cîmpul acoperit de zăpadă. Pentru el gestul spectaculos de a pune
astfel de sumă pe discul epitropului era impresionant. Pic, babd se
va simți puțin stînjenit de impresia ce-o va face, Va fi mult mai
prudent, își zise el, luînd-o pe o scurtătură, dacă va vîrî banii în
cutia pentru ajutorul săracilor, care era in tinda bisericii. Totuși
procedeul n-ar fi fost loaial față de Sarahr care îi dăduse banii
pentru operele de caritate ale parohiei.
Ocoli stranele din naos și intră în strana familiei prin cealaltă
parte, deoarece știa că unchiul Nicholas nu se va mișca din locul
pe care l-a ocupat, să-1 lase să treacă. Se pomeni alături de
Pheasant și, dincolo de ea, văzu profilul lui Ernest, al lui Renny și
Nicholas, împreună cu obrazul rotând al lui Mooey, care se uita la
el, exact ca o floare dintre niște vrejuri înalte. Pe cealaltă parte a
naosului îi văzu pe Maurice și pe Augusta, $i i se păru straniu s-o
v adă în strana familiei Vaughan.
Wakefield adulmecă mirosul specific al celirtei cu care
împodobiseră biserica anume pentru Crăciun. Rămase mulțumit
de felul în care arăta mușchiul și mlădițeie de iederă cu care el
însuși împodobise ferestrele. Participa întotdeauna la împodobirea
bisericii, cu ocazia Crăciunului. Cînd n-avea mai mult de trei ani,
Meg îl ridica de subțiori, ca să poată pune și el o floare pe altar.
Deși se considera ateu, îi plăcea această biserică pe care o clădise
bunicul său, iar puținii enoriași care participau la slujbă, i se
păreau o adunare impunătoare. Domnul Fennel n-avea nici un
motiv să se plîugă că nu are în cor glasuri de femei, cînd avea ta
îndemînă cuartetul Whiteoak, care dădea răspunsurile slujbei și o
obliga pe domnișoara Pink de la orgă să țină măsura.
In timpul ritualului obișnuit al serviciului religios, i se ivi ca un
fir de aur gîndul la Paulina. Peste cîteva ceasuri vor fi din nou
împreună. Împreună 1 Ce cuvînl minunat. În el sălășuia aceeași
dulceață ca în frunzele verzi și în lumina policromă ce se strecura
prin ferestrele bisericii... Ce bine ar fi fost dacă în această zi de
sărbătoare ar fi putut să-i pună în deget inelul cu perle și diamante
1
Dar numai Dumnezeu știe cînd va avea posibilitatea să i-1
cumpere.... „Va trebui să devin inflexibil șj intolerabil. Să renunț la
orice plăcere, pentru a i-1 putea cumpăna**, își zise el.
Uitîndu-se la ei dintr-o parte, Renny își zise:
„Arată și astăzi ca un copil. Sînt foarte mulțumiți*
Discul era purtat acum din strană în strană și-l ducea batrînul
Chalk, fierarul, al cărui fiu avea acum o stație de benzina. Chalk se
uita pe ascuns, ca să vadă ce vor oferi cei din familia Whiteoak, și
gîndurile lui creștinești se opriră o clipă asupra facturilor
ncachitate, pentru potcovirea cailor și reparația diferitelor motoare
de la Jalna.
Cu părere de rău Wakefield puse bancnota primită de la Sarah
pe discul milelor. Ochii îi fugiră spre cei din apropierea lui, pentru
a vedea ce impresie le face. O văzu pe Pheasant că tresare și
respiră adine. Unchiul Ernest se aplecă ș< se uită neîncrezător la
hîrtia de pe disc. Mooey întinse nuna spre biletul boțit și gura lui
făcu o modulație de mirare in formă de O; Nicholas se uită pe
deasupra ochelarilor, iar cînd discul ajunse la Renny, acesta ridică
biletul și, după ce-1 examina, se uită întrebător la cei din
apropierea lui, părîn.d speriat.
Wakefield dădu din cap resemnat, pentru a-1 face să înțeleagă
că ofranda este în regulă. Pheasant începu să rîdă stăpînit iar
Ernest păru că vrea să protesteze. Nicholas strînse din dinți, iar
exclamația de mirare a lui Mooey rămase nearticulată.
Renny puse din nou biletul pe disc, îi zîmbi amabil lui Chalk și
acesta își continuă drumul printre strane. Din cealaltă parte a
naosului, Maurice și Augusta părură c-au simțit ceva neobișnuit.
Se opriră din cîntat și se uitară spre rudele lor. Domnișoarele Lacey
își spuseră ceva în șoaptă. E- moția se propagă pînă la domnișoara
Pmk, care se zăpăci și apasă o clapă greșită la orgă. Cîntecul
credincioșilor se domoli și imnul pe care-1 cînlau era cît pe ce să
rămînă neterminat. Domnul Fennel se urcă în amvon și-și acoperi
fața cu mîinile...
Membrii familiei înaintau încet, coborind costișa din fața
bisericii. Augusta care se sprijinea pe brațul lui Maurice, fu ajunsă
din urmă de către Nicholas care, la rîndul lui, se sprijinea pe
brațul lui Wakefield. În urma lor venea Renny care-1 susținea pe
Ernest. Mooey își dădu drumul pe pîrtia de gheață din apropierea
lor. Pheasant venea cea din urma, ducînd cu ea povara copilului
pe care nu-1 născuse încă și care pe o vreme ca aceasta era destul
de grea. Nicholas se întoarse spre Augusta:
— hi situația de acum, dragă Gussie, nu sînt în stare să-ți urez
Crăciun vesel! Ar fi imposibil. Dar îți doresc multe Crăciunuri de
aici înainte, și mai fericite decît cel lin anul acesta. Ce face băiatul?
— Nu se simte deloc mai bine, dragă Nicholas. Dar noaptea
trecută a dormit mai liniștit și azi-dimineață mi s-a părut mai
destins.
Vii sa măninci cu noi la Jalna?
— Nu, voi lua masa cu Eden, cu Meg și cu Maurice, dar x oi \ eni
la voi ceva mai tîrziu, în timpul zilei.
Cea mai în vîrstă dintre domnișoarele lacey, care în tinerețe
avusese intenția sa se mărite cu Nicholas, se apropie de el pe
poteca înghețată și-și st.rînseră mîinile cu toată păldura. Este o
bătrînică frumoasă, își zise Nicholas, și ar fi putut face prostii mult
mai mari în tinerețea lui, decît ar fi făcut căsătorindu-se cu ea.
—■ Adevărată vreme de Crăciun, nu-i așa! zise domnișoara
Lacey.
— Da! răspunse Nicholas sumbru. Pentru noi este un Crăciun
trist. Dar în interesul celor mai tineri, încercăm să ne împăcăm cît
putem mai bine cu situația în care ne găsim.
Cum trece timpul! exclamă ea. Mi se pare că ieri tinerii aceștia
erau niște copii, iar noi încă nu ajunsesem în pragul bătrîneții. Și
nu e mult nici de cînd am fost și noi tineri. Ce plimbări cu sania
făceam pe vremea noastră, în ziua de Crăciun.
-— Da, așa este, răspunse Nicholas aproape răstit și îl opri pe
Wakefield, lăsînd-o să-și urmeze singură drumul.
 Aruncă o prix ire melancolică spre mormintele familiei, unde din
zăpadă apărea o stelă de piatră, grilajul de fier, cu lanțul
ornamental și bilele cu cîte o căciuliță fragilă de zăpadă. De sub
troianul așternut deasupra, mormintele celor care se odihneau
acolo nu se mai puteau distinge.
Wakefield îl trase ușor de braț:
— Hai să plecăm, unchiule Nick, căci îl văd la intrarea în curte
pe Piers, care a venit cu mașina. Se vede c-a reușit să treacă cu ea
prin zăpadă.
Nicholas se grăbi să ajungă < it mai repede la ceilalți.
— Este un băiat cumsecade! zise el. Sînt foarte mulțumit c-a
venit. Drumul pe jos pînă aici a fost tocmai de a- juns. Sînt toaite
mulțumit c-a venit cu mașina. Sper că sărbătorile acestea, Wake, ți
le vei petrece cu bine. Deși noi. cei mai în vîrstă sîntem ceva mai
liniștiți... voi tinerii va trebui să va străduiți să fiți veseli.
— Mulțumesc, unchiule Nick.
Piers primi cuvintele lor de recunoștință pentru mașină, dar de
fapt el se gîndise la soția sa care era însărcinată și nu la cei mai în
vîrstă. Ea și Mooey se așezară în față, alături de el, iar Augusta și
frații ei se îngrămădiră pe bancheta din spate. Renny, Maurice și
Wakefield, care acum scăpaseră de orice răspundere, se întoarseră
împreună pe jos.
Fără îndoială, își zise Mooey, după ce terminară cu masa care
durase două ceasuri și îi văzu pe cei mai în vîrstă instalîndu-se în
salon, împrejurul focului care pîlpîia vesel, Moș Crăciun trebuie să
sosească în curînd. Se oprise tremurînd de emoție în fața ușii
încuiate a bibliotecii. Ceilalți copii fuseseră îmbrăcați anume
pentru această ocazie, dar el era demult îmbrăcat și aștepta să-1
vadă pe Moș Crăciun și pomul cu darurile. Pendula din hol bătu
ora patru și înserarea de iarnă începuse să coboare.
Jock, care se culcase în apropierea sobei, căscă zgomotos.
— Mi se pare că și tu ai obosit așteplînd, nu-i așa? întreba
Mooey.
Jock păru că se uită la el în bătaie de joc.
 — Dar tu nu aștepți să-ți dea nimic din darurile de pe pomul de
Crăciun, nu-i așa?
Jock închise ochii.
— Rags, zise Mooey, adresîndu-se valetului care trecu repede pe
lîngă el, spune-mi, Moș Crăciun s-o fi întors a- casă i
Rags era gala să scape tava încărcată pe care o ține în inimi:
— Acasă? Nici sa nu te gîndești! Ei se află aici, în < asa asta, Da,
aici! Aici la Jalna.
Mooey își simți inima tresărind de mulțumire și di spaimă. Apoi
îl apucă pe Rags de coada jachetei și se opinti din toate puterile,
să-1 oprească în loc.
— Nu pleca! Spune-mi, cum a intrat în casă? Unde este acum?
Rags întinse arătătorul uscat și cenușiu spre ușa bibliotecii.
Apoi își țuguie buzele și ochii lui deveniră ca două siredele care se
înfipseră în ușa din fața lor.
Mooey îi dădu drumul. Simți că părul i s-a zbîrlit în creștetul
capului și începu să se agite într-un fel cu totui neobișnuit.
Jock se ridică în picioare și, apropiindu-se de ușa bibliotecii,
adulmecă pragul și începu să scîncească.
— Rags! Rags! strigă Mooey. Nu pleca. Stai lîngă mine.
Simți că obrazul începe să-i tremure, cînd se pomeni c-a rămas
singur cu Jock care continua să adulmece pe sub ușă. Îi văzu pe
cei mai în vîrsta așezați în fotoliile din salon, dar, deși speriat, nu
vru să intre la ei. El trebuia să stea aici în hol, să-1 aștepte pe Moș
Crăciun.
Ușa de la intrare se deschise pe neașteptate și în fața lui apăru
mătușa Augusta, urmată de Finch și de Sarah. Dincolo de ei,
Mooey văzu un petec de cer albastru întunecat, stropit cu nuanțe
de bronz și de purpură, iar ceva mai a- proape siluetele întunecate
ale brazilor. Apoi se pomeni cuprins în brațele puternice ale
mătușii sale.
— Sper că n-am făcut copiii să aștepte prea mult, zise Augusta,
ridicînd privirea pe deasupra capului lui Mooey și adresîndu-se lui
Alayne, care tocmai atunci ieși în hol.
 — N-au așteptat prea mult, răspunse Alayne, apoi adăugă cu
glasul în șoaptă: Cum îi merge?
— Mult mai bine decît am fi avut dreptul să ne așteptam. Este
același tînăr vesel, cum a fost întotdeauna, dar foarte slăbit.
Finch își baga degetele înghețate pe după gulerul lui Mooey.
Băiețașul începu să rîdă și să se zbată s
— Este un băiețaș drăguț și foarte serios. Din acest punct de
vedere seamănă cu Pheasant.
Sarah se oprise cu mîinile împreunate în manșon și se uita
nepasătoare la Mooey.
— Pe mine nu mă interesează copiii, zise ea. Prezența lor mă
face să nu mă simt la îndemînă.
Finch începu să rîdă.
— Este exact răspunsul pe care așteptam să mi-1 dai, Sarah.
Sînt incapabil să-mi închipui c-ai putea avea un copil.
Pheasant cobora scara, cu Nooky de mîna. Ridicară privirea și o
văzură. Modificarea dimensiunilor ei era acum destul de vizibilă.
— Eu mă pot imagina cu un copil care sa fie al meu, răspunse
Sarah, adresîndu-se lui Finch. Pe acesta l-aș iubi ca o tigioaică.
— Copilașii aceștia și-au pierdut răbdarea, declară Pheasant
Mooey așteaptă de ceasuri întregi în fața ușii de aici-,
În timp ce vorbeau, dinăuntru se auzi un glas adine;
— Mooey! Mooey! Aduc eți-mj-1 pe tînărul Mooey!
Mooey se repezi speriat spre maică-sa.
— Este Moș Crăciun, îi spuse ea. Te cheamă să mergi 1.J ei!
— Mooey! Mooey! se auzi glasul din nou.
Cei din salon ieșiră grămadă în hol și se adunară cu toții
împrejurul celor care așteptau.
Mooey își ascunse obrazul în rochia maică-si și se lipi de
pîntecele ei, ca și cînd ar fi vrut să-1 izgonească de acolo pe cel ce
nu se născuse încă și să-i ia el locul, căci preve dea că în
întunericul acelui adăpost ar putea să se simtă i i siguranță.
Mooey! Mooey! răsună din nou glasul de adineauri.
Nu avea puterea să se miște din loc și se lăsă pradă mlinilor
viguroase ale unchilor săi care-1 băgară cu sila în bibliotecă.
Pomul ardea acum ca o feerie. Atmosfera era încărcată de mirosul
mlădițelor de brad, de ceară și de mireasma portocalelor. Moș
Crăciun, un fel de uriaș, îmbrăcat într-o șubă roșie, cu obrajii
rumeni, cu barba lungă și albă, cu ochii albaștri, îl întrebă cu glas
înspăimântător dacă anul acesta a fost băiat cuminte.
Mooey își propti bărbia în piept. Wakefield îl împinse în fața
sfîntului. Ochii tuturor erau acum îndreptați spre el.
— Vin și eu! strigă Nooky și se repezi fără nici o sfială.
— Bine iaci 1 exclamă Moș Crăciun și-i puse în brațe o corabie.
— Haide, vorbește! șopti Wakefield ia urechea lui Mooey.
Spune-i că ai fost băiat cuminte.
Privirea lui Mooey se oprise asupra unui tren. Își adună toate
puterile și, cu mare greutate, reuși să răspundă cu glas shins:
— Am fost cuminte!
— Cum! țipă Moș Crăciun. Ai fost cuminte tot anul? Zi de zi?
Glasul lui era cu atît mai înspăimântător, cu cît i se părea că l-a
auzit și altă dată. Ochii Moșului începură acum să cerceteze fețele
celorlalți membri ai familiei: E adev arat c-a fost cuminte sau
încearcă să mă amăgească?
— S-a purtat ca un înger, murmură Nicholas. Dă-i lui trenul,
căci altfel îți smulg barba.
Mooey strînse jucăria la piept și sc ascunse în spatele unchilor
săi.
— Dar aceasta pe care o vad în fața mea, continuă Moș Crăciun
cu glas mai blind, fetița aceasta cine este?
Vorbea despre Patience. Ii arătă un cărucior de păpușa și îi așeza
în el un iepuraș albastru, apoi îl împinse spre ea. Fetița prinse
căruciorul și, cu un țipat de triumf, trecu repede cu el printre
genunchii lui Ernest, de era gata să-1 dea poște cap.
Penny, care o ținuse pe Adelina în cîrcă, li dădu drumul pe
parchet și fetița se uită la Moș Crăciun exact cum s-ar li uitat un
automat. Moșul o examina îndelung, apoi o întrebă:
Ai fost cuminte?
 Adelina ridică ochii spre el. Dar văzind că întîrzie să-i dea
jucăria, se apropie de pom și smulse luminarea care era pe
creanga cea mai de jos, apoi o trînti pe parchet.
Ați enervat fetița, declară Augusta. Va trebui s-o liniștiți într-un
fel oarecare.
Moș Crăciun stinse luminarea și-i întinse o minunată păpușă,
care fusese aleasă de Renny.
Sfîntul acesta blind merita să fie sărutat, dar după ce-1 sărută o
data, Adelina constată că are buzele catifelate și barba mătăsoasă,
așa că nu vru să-i dea drumul, pînă ce nu-l sărută de cîteva ori la
rînd.
Este leit-poleită mama, declara Nicholas.
— Ce păcat că bunica n-a apucat s-o vadă, zise Renny.
Pomul fu despuiat de toate podoabele pe care le avea și, după
fiecare dar ce-1 întindea celor prezenți, Moș Crăciun spunea cîteva
cuvinte, potrivite împrejurării. Darurile de Crăciun nu fuseseră
pînă acum niciodată atît de ieftine, dar în schimb niciodată pînă
acum nu aprinseseră atîtea luminări în pom.
După ce biblioteca ramase din nou cufundată în întuneric și
copiii fură duși la culcare emoția, care pe cei mai în vîrsta ii pusese
în mișcare, păru că s-a destrămat. Se așezară împrejurul focului și
vorbeau cu glasuri scăzute și indiferente. Piers le ceru voie să
deschidă o fereastră, pentru a-șî răcori puțin capul, căci peruca și
barba îl încălziseră de se simțea ca pe o vatră de jeratic.
— Deschide fereastra de colo porunci el lui Wakefield căci mă
simt încins ca para.
— Dar la mine te-ai gîndit? întreba Ernest. Crezi că voi putea
suporta aerul înghețat al nopții?
— Um hiule Ernest, aerul rece nu poate ajunge pînă la
dumneata, zise Pheasant si Piers este teribil de încălzit.
— În cazul acesta, spune-r să iasă în curte și să-și bage capul
într-un troian de zăpadă, ripostă Nicholas.
— Munci vă rog să-mi spuneți cine este dispus să joace bridge?
întrebă Piers, fără să se supere.
 Augusta și Meg se uitară una la alta și răspunseră;
— Noi trebuie să plecăm. Chiar și așa am lipsit prea mult de
acasă.
Piers aduse masa de joc și se așeză în fața ei, apoi începu să
amestece cărțile.
— Mi-ar face plăcere să joc, dar cred că sînt obligat să plec și eu,
declară Maurice.
— Vă conduc pînă acasă cu mașina, zise Renny. Aș vrea să-1
văd și eu.
Pheasant se uită sfioasă la Piers care stătea cu ochii plecați.
Alayne se gîndea: „Ce bine ar fi să se termine o dată! Ce bine ar fi
să se termine! “
Nicholas întoarse capul cărunt, sprijinit de spătarul fotoliului.
Se întoarse și o apucă pe soră-sa de mină s
— Da, Gussie, trebuie să te întorci la el. Nu se poate să-1 lăsați
prea mult singur.
— Fata din casă e cu el, unchiule Nick, și este o fată foarte
pricepută, declară Meg.
— Nu-i același lucru! Nu este deloc! Spuneți-i că mîi- ne voi
merge și eu să-1 văd.
— Spuneți-i că voi merge și eu, interveni Ernest, imediat ce va
începe să se domolească gerul. Și nu uita să-1 saluți din partea
mea.
Piers lovi violent cu pachetul de cărți în tăblia mesei.
— Cine vrea să joace? întrebă el.
Meg se aplecă spre el și-l sărută, anoi profită de ocazie să-i
spună în șoaptă:
— N-ar strica să fii mai înțelegător, cînd toți ceilalți membri ai
familiei sîntem atît de abătuți.
Piers își smuci umărul din îmbrățișarea ei
— Nici nu mă gîndesc, răspunse el nemulțumii.
—- Haide, grăbește-te, Meggie, stărui Renny. Îmbracă-te, să
plecăm.
Ea și Augusta se urcară la etaj. Alayne nu prea știa nici ea
limpede dacă era necesar sau nu, ca, față de Meg, să se poarte ca
față de un musafir. Își dădea seama că, indiferent de atitudinea ce
o adopta fața de ea, Meg era întotdeauna nemulțumită. Rămase
nemișcată, fără a ști dacă ar trebui sau nu să le însoțească și ea la
etaj.
Pheasant se api opte de Piers și-1 întrebă daca poate juca și ea.
Piers ridică ochii întunecați spre ea, dar nu-i răspunse.
— Ei, Sarah, începu Maurice mulțumit că pe el l-au lăsat să mai
întîrzie, noi doi vom juca împotriva lui Piers și a lui Alayne.
Pheasant arată prea obosită. Locul ei este în pat.
Alayne acceptă să ia parte la partidă, deși pe ea n-o interesa
jocul de cărți, iar cînd juca împreună cu Piers i se părea
insuportabil. Tot timpul cît jucară, lui Pheasant i se păru că prea
se ocupa mult de Sarah și, de pe canapeaua unde se așezase, îi
urmărea cu ochii strălucind de gelozie.
Ernest se aplecă spre fratele său:
— Am putea să facem și noi o partidă.
Nicholas clătină din cap și-și scoase luleaua din buzunar.
— Aslă-seară nu joc. Sînt prea obosit. Drumul pînă la biserică a
fost foarte greu.
Ernest își strînse buzele între degete și se gîndi ce posibilități
i-au mai rămas: Finch, Wakefield, Pheasant (care nu părea
dispusă) și el însuși.
— Adu cealaltă masă de joc, Wakefield, zise el cu glas autoritar.
Gîndurile lui Wakefield stăruiau asupra Paulinei, care plecase
împreună cu maică-sa să-și petreacă sărbătorile Crăciunului în
casa fratelui doamnei Clara Lebraux.
Cu totul pe neașteptate, Finch își aduse aminte de ceva și
aplecîndu-se spre Wakefield, îi spuse cu glasul în șoaptă i
— Eden mi-a dat ceva pentru tine. Cred că este un dar de la el.
Am uitat cu desăvîrșire de această însărcinare, și-i întinse un plic
pe sub masă.
Wakefield pipăi plicul gros și se întrebă ce poate fi în el,
emoționat de posibilitățile ce le putea reprezenta darul întîrziat.
Fără să ridice mîinile deasupra mesei, rupse un colț al plicului și
se uită în el. Continuă să joace, fără să zică nimic. Dar partida fu
întreruptă foarte curînd: Pheasant se simțea rău și trebuită s-o
ducă la etaj, aproape pe sus. Wakefield se întoarse în sufragerie.
Peste cîteva minute îl chemă pe Finch:
— Ei, ce este 1 exclamă Finch. Ce-a fost în plic?
Wakefield îngînă tremurînd de emoție;
— Aproape nu-mi vine să cred! N-ar trebui să-ți spun, cuci este
un secret, dar ție, Finch, îți voi spune. Mi-a trimis aproape toți
banii pe care i-a cîștigat cu conferințele lui. Nu i-a cheltuit și spune
<• acum nu mai are nevoie de ei. Mi i-a trimis ca să pot cumpăra
un inel de loqodnă pentru Paulina. Spune că față de orice altceva,
preferă să facă gestul acesta, prin urmare nu va trebui să-i fiu din
cale afară de recunoscător. Doamne, cît ma simt de emoționat!
Un gest -teatral, își zise Finch, dintre acelea care lui Eden i-au
plăcut întotdeauna. Se uită cu invidie la obrazul radios al Iui
Wakefield, capabil să iubească pe cineva în felul acesta... să se
devoteze fără nici un fel de rezervă... Probabil față de Paulina ar fi
avut și ei aceleași sentimente... dacă Wake nu i-ar fi luat-o înainte...
El este tot copil și vor trebui să treacă ani, pînă cînd se va putea
căsători. Toată afacerea asta era caraghioasă și Eden n-ar fi
trebuit să-1 încurajeze cu gestul de acum. Prin urmare, îi
răspunse:
— De. este un gest generos din partea lui Eden și cred că spune
adevărul... cînd afirmă că el nu mai are nevoie de acești bani. Dar
cînd mă gîndesc cît de greu s-a zbătut, să poată cîștiga această
sumă caraghioasă...
Ochii i se întunecară și acum nu mai vedea obrazul radios al lui
Wakefield, ci ochii prea lucitori și obrazul tras al lui Eden.
— Să nu-ți închipui, că eu nu apreciez generozitatea gestului
său. Cîte zile voi avea de trăit, nu-1 voi uita. Adevărul este că eu
eram prea tînăr cînd Eden a plecat de acasă, așa că nu-1 puteam
cunoaște destul de bine. Apoi l-am auzit pe Piers spunînd mereu
despre el vorbe urîte. Gîndul ca nu se va mai face niciodată bine,
mie nu mi-a căzut atît de greu, ca ție și lui Renny. Dar în clipa asta,
dacă n-ar fi atît de bolnav, aș fi în stare să alerg într-un suflet pînă
la e și să-i mulțumesc.
Finch nu se simțea în stare să-1 mai asculte vorbind despre
Eden și declară cu brutalitate:
— Presupun că Paulina va fi încîntată.
Încântată! Se va simți în al șaptelea cer. Nu-i voi spune nici o
vorbă, pînă în ziua în care îi voi pune inelul în deget. Te-ai uitat
vreodată cu atenție la mîinile ei?
— Da, m-am uitat. Ascultă, Wake, să nu-i pomenești Paulinei
despre cum ai reușit să-i cumperi inelul.
— De ce să nu-i pomenesc? Cred că are dreptul să afle.
— Eu cred că e mult mai bine, să o lași să creadă, că banii cu
care l-ai cumpărat, sînt din economiile tale.
Era incapabil să suporte gîndul că acești doi copii vor începe să
vorbească împreună despre generozitatea lui Eden.
— Mi Se pare că ai dreptate. Para îndoiala, va avea mai multa
încredere în mine, dacă va constata i-am făcut economii pentru ea.
Trebuie să știi că ea mă consideră un tînăr cam extravagant. Deși
în fond amîndoi ne considerăm unui pe celălalt desăvîrșiți.
— O, Doamne!... oftă Finch și se depărta.
— Să nu pomenești nimănui despre afacerea asta, zise
Wakefield ținîndu-se după el, căci Eden spune că nu vrea să afle și
ceilalți membri ai familiei.
— Fii liniștit, nu le voi spune.
Se simțea destul de abătut cînd ieși in boi, unde dădu cu ochii
de Renny care se întorcea de la Vaughan
— Este în aceeași stare? întrebă Finch.
Renny dădu din cap și încruntă din sprîncene.
Sarah apăru în cadru] ușii de la salon.
— Finch, cei dinăuntru ne cheamă să le < întăm ceva, zise ea.
Se uită la ea întunecat.
— Sper că ne veți cînta, zise Renny. Mi-ar fare plăcere să vă
ascult.
 Nu cîntaseră pînă acum ni< rodala împreuna, într-o ar monie
atît de desăvîrșită.- Nici unul dintre ei nu mai simțe< acum
emoțiile contradictorii ce se învolburau m suflete]» lor. Erau atît de
mulțumiți de melodiile pe care le cîntau, încît uitară cu totul de
prezența celor din jurul lor și continuată să cînte exclusiv unul
pentru altul.
Wakefield stătea cu mîna ridicată deasupra ochilor și gîndurile
lui rătăceau prin noapte afară, spre Paulina. Mîna lui k nny se
întinse pe canapea în partea unde era Alayne.
Ramaseră cei din urmă care se urcară la etaj, Alayne se opu pe
ultima treaptă a scării, așa că putu să se uite în ochii lui de la
aceeași înălțime. Ridică mina și-i pipăi locul dintre sprîncene.
— Cutele acestea, dragul meu, au începui să se adin- cească,
zise ea.
— Șterge-le cu un sărut! răspunse Renny și ridică fruntea spre
ea.
11 sărută înduioșată pe frunte, apoi pe obraz, pe gură și se
încleștă cu amîndouă mîinile de el.
— Ia vezi, ce-am aici, zise el, și-i făcu semn spre buzunarul de la
piept, unde i se vedea colțul unei batiste de mătase pe care i-o
dăduse ea.
— Iți plac batistele astea?
— Dacă îmi plac? Oare tu îmi placi?
225
comanda 104 coaia 15
Scoase batista din buzunar, o scutură și rîse scurt, apoi o
întinse peste capetele lor.
— Acum sînt singur cu tine, declară el.
Sub cortul de mătase, ochii lor păreau negri și misterioși, dar
contururile aspre ale obrazului său păreau acum mai îmblînzite.
Gestul acesta copilăresc al lui nu urmărește altceva decît să-i
accentueze și mai mult puterea pe care o are asupra mea, își zise
ea. Fiecare fragment din raporturile existente între ei era întemeiat
pe ceva din trecut și, în felul acesta, se ridicau împrejurul lor
pereții vieții lor intime. Gestul cel mai banal al său contribuia la
concretizarea imaginii ce și-o făcuse despre el. Deși dorea duioșia
lui, totuși se temea de acest sentiment, ca și cînd, datorită lui,
putea face din ea o ființă supusă dorințelor și nevoilor lui proprii
Renny, la rîndul său, nu se gîndea la altceva decît să profite de o
clipă de liniște și uitare, pentru a putea scăpa de grijile ce-1
copleșeau
XVIII
În timpul săptămînilor ce urmară sărbătorilor Crăciunu lui,
declinul lui Eden se acceleră. De Anul Nou avu a doua hemoragie,
așa că imediat după aceea cei din jurul său își dădură seama că nu
mai are mult de trăit. Totuși, spre sfîr- șitul lui ianuarie în starea
lui se constată o ușoară îmbunătățire. Părăsea în fiecare zi patul
pentru cîteva ceasuri și, îmbrăcat în halatul lui albastru, se așeza
la masa pe care manuscrisele lui erau împrăștiate în toate părțile.
Plăcerea și interesul cu care lucra la noua lui carte, păreau că-i
dau puteri noi și simțea un fel de plăcere de a trăi izolat de restul
lumii, fără nici o răspundere față de cineva. Nu avea nici o obligație,
decît să termine corecturile volumului și să le trimită înapoi
editorului. Spera că va putea trăi tocmai de-a- juns, pentru a-și
vedea cartea tipărită și era nerăbdător să citească două-trei
recenzii despre ea.
În fiecare zi Finch venea și-și petrecea cîteva ceasuri împreună
cu el. De fiecare dată rămînea mirat, vazînd indiferența lui Eden și
resemnarea calmă cu care-și primea destinul. li venea greu să-1
vadă cu ce nepăsare privește problemele din jurul său și să-i
asculte ieșirile cinice și uneori invectivele pe care le întrebuința.
Eden părea încîntat, de fiecare dată cînd reușea să-1 facă pe Finch
să rîdă. Dar în astfel de cazuri Finch își pierdea slăpînirea de sine
și rîdea, pînă nu mai putea să respire și lacrimile începeau să-i
curgă de-a lungul obrazului.
Cînd îi auzea, Augusta deschidea ușa să le spună:
— Mi se pare că vă distrați foarte bine, băieți. Tu, Eden, arăți ca
și cînd astăzi te-ai simți mai bine.
 Eden ridica privirea, pe buze cu obișnuitul lui zîmbet sarcastic,
și-i răspundea:
— Mătușico, băiatul acesta este un tîmpit fără pereche E gata
să-și piardă cumpătul pentru orice prostie.
Singurul motiv de nemulțumire al lui Eden era temperatura.
Iarna era grea și figuroasă și nu putea suferi lințoliul alb de zăpadă
pe care-1 vedea așternut în toate părțile împrejurul său. Mai mult
decît orice pe lume, lui îi plăceau
culorile peisajelor, dur acum nu se vedea nimic altceva, decit alb
și negru. Din înălțimea cerului înghețat coborau vîr- tejurilc
fulgilor de zăpadă care învăluiau și îmblinzeau contururile
obiectelor, făceau movile de troiene pufoase ce se nivelau și
deasupra lor se așterneau alte troiene, care ascundeau
sinuozitatea terenului. Aștepta nerăbdător sosirea primăverii, deși
nu-i \ enea să c readă că va putea trăi pînă atunci.
In timpul acesta nu încerca cîtuși de puțin să-și ascundă
preferința pentru anumiți membri ai familiei. Îi făcea plăcere Să-1
vadă pe Wake venind la el, deși ceilalți nu puteau fi de acord cu
vizitele lui, din cauză că părea cam șubred din punct de vedere fizic.
Pentru motive inexplicabile, blîndul Ernest îl obosea, în timp ce
Nicholas, cu trupul lui uriaș și glas sonor, îl făcea să se simtă mult
mai liniștit. Pe Meg n-o putea suporta vreme mai îndelungată în
apropierea sa, dar aștepta nerăbdător să apară Augusta, ale cărei
rochii greoaie și demodate, și cerceii lungi pe care-i purta în urechi,
nu se potriveau cîtuși de puțin în camera unui bolnav. Datorită
vigoarei sale de om trăit în aer liber, privirilor lui tulburi și
înduioșate, veseliei lui silite, Renny reușea să-1 facă pe Eden să se
simtă mult mai abătut decît l-ar fi făcut prezența celorlalți. Ținea
insă foarte mult la Finch pe care, datorită .modulării glasului sau
unui simplu gest, îl putea determina să rîdă in hohote sau îl
transpunea în situații, cînd numai cu mare greutate își putea
stăpîni lacrimile. Îi plăcea să-i urmărească trăsăturile obrazului în
timp ce-i citea cile ceva cu glasul ridicat gura lui mare și mobilă,
buza superioară — ca de ac lor și mobilitatea trăsăturilor
obrazului său. Pe Finch îl putea determina în orice moment să se
așeze la pian, să înceapă să cînte.
Cartea la care lucra acum era un fel de legătură, între ei doi.
Discutau împreună frazele și ritmul, căci Eden avea încredere in
auzul muzical al lui Finch. La rîndul său, Finch credea că acestea
sînt cele mai bune poezii pe care le-a scris fratele sau, și trimise
editorilor din New York o scrisoare în care-i ruga să grăbească
apariția volumului.
Pe măsură ce treceau săptămînile cu ninsoare, cu zile lungi,
care lotuși se scurgeau cu o iuțeală nebănuită, o spaimă grea
începu să-i chinuie pe toți membrii familiei. Fînă și Piers părea că
nu mai este atît de vioi și de multe ori stătea ceasuri întregi pe
gînduri, fără să scoată o vorbă.
Pentru prima dată în toată viața sa, Finch constată că nu mai
are poftă de mîncare și-i era silă să se așeze la masă. .Vederea
fructierei încărcata cu struguri de California, din camera lui Eden,
îi era insuportabilă. Culoarea boabelor opace, de un verde clorotic,
prin care se puteau distinge sîmbu- rii, îl făceau să se înfioare.
Declinul rapid al lui Eden îi sfîșia inima din piept și se zbatea
necontenit, din pricina tensiunii nervoase. Cînd îl auzea pe Eden
tușind cavernos, ca și cînd n-ar mai fi avut din ce să mai tușească,
tensiunea nervoasă devenea o adevărată tortură.
Își zicea că poate nu i-ar veni atît de greu dacă Eden n-ar coborî
din pat. Dar cînd îl ajuta să se îmbrace și-i vedea trupul, odinioară
atît de frumos, dar din care acum nu mai rămăsese decît osul și
pielea, cînd îl vedea plimbîndu-se prin cameră, cu halatul albastru
atîrnînd pe el ca pe o prăjină, cînd îl vedea uitîndu-se pe fereastra
înghețată la zăpada de afară, spectacolul i se părea mai presus de
puterile lui.
lotuși, pe la sfîrșitul lui februarie, cînd Eden avu a treia
hemoragie și nu se mai putu ridica din pat, ar fi fost în stare sa
facă orice sacrificiu, numai să-1 mai vadă o dată apropiindu-se de
fereastră.
Din ziua aceea Eden deveni cu totul alt om. Chipul lui nu mai
semăna decît foarte puțin cu ceea ce fusese odinioară. Stătea
nemișcat și în adîncul ochilor lui mari, se citea un fel de rugă;
obrazul îi era tras iar gura, cu dinții pro- eminenți, semăna cu a
unei hîrci.
Acum nu mai dorea să audă muzica și nici să-i citească, iar
simpatiile lui față de membrii familiei se inversaseră. Prezența
Augustei îl nemulțumea și simțea o adevărată plăcere să simtă
brațul lui Meg împrejurul trupului său firav. Acum Augusta
începu să se ocupe de gospodărie și îndeletnicirea aceasta fu
pentru ea un fel de ușurare, deoarece se simțea sleită de puteri din
cauza nopților de veghe și a celor optzeci și unu de ani pe care-i
purta pe umeri.
Nu-i făcea plăcere nici să-1 vadă pe Nicholas că vine sa stea cu
el. Trupul lui voinic î se părea că ocupa prea mult loc și se frămînta
mereu pe scaun. Cînd se apropia de el, cu paharul în mînă, să-i
dea ceva să bea, vărsa întotdeauna cel puțin jumătate din conținut.
Prezența lui Ernest, dimpotrivă, i se părea acum necesară, blîndă
și binefăcătoare.
Dar, mai mult decît orice, simțea acum nevoia prezenței lui
Renny. Ei era singurul pe care ar fi vrut să-1 vadă mereu lîngă
patul sau, cu glasul, cu vigoarea brațelor lui care-1 susțineau.
Renny fu cel care în această iarnă își petrecu noapte de noapte
lîngă el.
In felul acesta cei din familia Whileoak îl ajutau pe rînd cu tot ce
putea fi mai prețios în personalitatea lor. 11 însoțiră aproape pînă
în pragul porților care trebuiau să se deschidă pentru el, ca să
treacă în lumea întunericului veșnic. In a doua săptămînă a lunii
martie sosi primul exemplar al volumului Cele din Urmă Poeme.
Venise cu poșta de dimineață. Renny tocmai plecase să se culce.
Ernest îi luase locul în camera bolnavului.
Finch așeză volumul în apropierea mîinii lui. Avea o copertă
luminoasă, delicată, asemenea culorilor primăverii. Eden îl primi
resemnat, cum primea acum orice-i dădeau, dar ochii lui păreau
că nu-1 mai pot vedea. Din așternutul său se desprindea un aer de
suferință. Finch băgă de seamă că sub pat este ascunsă o găleată
pătată de sînge.
— Eden, este cartea ta, zise Finch. Îți place cum au tipărit-o?
Eden deschise volumul, dar nu fu în stare să citească.
Ernest se apropie de ei:
— Cît e de frumos! exclamă el și glasul păru că-i tremură. Cît e
de frumos!
Eden închise cartea, o întoarse în mînă și i-o întinse lui Finch.
Apoi făcu ochii mari și se uită la cei doi din apropierea sa.
— Nu mă lăsați singur f strigă el speriat, pronunțînd cuvintele
ca pe o melodie. Nu vreau să rămîn singur!
Dar nu muri decît la o săptămînă după aceea, cînd, intr-o
dimineață, Renny coborî în sufragerie unde-i găsi pe Augusta, pe
Meg și pe Finch așezați împrejurul mesei. Era ora șapte și jumătate
și tocmai îl așteptau să coboare, căci nu se mișcase de lîngă Eden
de la miezul nopții.
În lumina tulbure a dimineții arăta palid ca un cadavru și barba
lui nerasă și roșie îi dădea o înfățișare de vagabond.
Se opri în prag și se uită la ei,
Finch tresări. Meg își duse mîna la gură, ca și cînd ar fi încercat
să-și oprească un țipat. Augusta rămase înțepenită în scaun.
— A murit1 exclamă Renny cu glas sugrumat.
Meg căzu în brațele lui Finch și trupul începu să i se cutremure
de suspine
— N-ai constatat la el nimic din ce să fi prevăzut sfîrșitul?
întrebă Augusta. Ca să ne fi anunțat și De noi?
— Nu..; N-am constatat nimic. Știam că se simte mult mai rău
decît pînă acum. Dar s-a stins pe neașteptate... ca un suflu 1
declară el și cu mîna făcu un gest ușor, ca și cînd ar fi vrut să
ferească ceva din cale.
— Slavă Domnului! oftă Augusta. Bietul băiat! Bietul băiat!
Meg își desprinse brațele de pe trupul lui Finch:
— Trebuie să merg la el! gemu ea cu pieptul cutremurat de
suspine.
 Dar Finch o apucă de rochie:
— Nu, Meggie, nu se poate! Nu trebuie să mergi la el!
— Las-o să vină, interveni Renny. O voi însoți și eu.
Îi petrecu brațul în jurul mijlocului și o ajută să urce scara.
XIX
In timpul zilelor ce urmară, gerul nu se domoli, ci, dimpotrivă,
deveni mai aspru, Vîntul de miazănoapte purta mă- zărică și
biciuia obrajii celor obligași să umble în aer liber. Oglinzi mici de
gheață erau dezvelite de vînt și altele dispăreau sub noul lințoliu de
zăpadă.
O bucală de drum Piers îl făcuse împotriva vîntului care-i
biciuise fața și-l făcuse să arate roșu ca o sfeclă. Obrazul lui era
acum tare și rece, ca un măr de iarnă, iar buzele pline și roșii,
contractate într-o expresie caracteristică de în- căpățînare. Fusese
în sat și acum se întorcea acasă, îndrep- tîndu-se spre
proprietatea Vaughan. Renny îi trimisese vorbă că-1 așteaptă.
Oare ce-o fi viind Renny, se întrebă el, cînd se apropie de casă.
Fără îndoială îi va cere ceva ce lui nu poate să-i facă plăcere și,
probabil, va fi incapabil să-i îndeplinească dorința. Se opri pe alee,
hotărît să nu intre în casă, ci să aștepte pînă cînd îl va vedea
cineva. Vederea casei cu obloanele închise și a fîșiei de crep care
flutura în vînt deasupra intrării, îl determină să strîngă din dinți.
Își ridică gulerul hainei și rămase nemișcat în mijlocul troianului.
Nu avu prea mult de așteptat. În spatele obloanelor văzu
mișcîndu-se o umbră și imediat după aceea Renny apăru din
cealaltă parte a casei. Silueta lui proiectată pe fundalul imaculat al
zăpezii, i se păru stranie. Barba lui roșie și nerasă îi dădea o
înfățișare nu numai de vagabond, ci și de fantomă.
Piers se uita la el întrebător. De ieri-dimineață, cînd Eden
murise, avusese ocazia să-1 vadă, căci adusese el însuși tragica
știre celor din Jalna. În orice caz, de atunci avusese timp să-și dfca
o înfățișare mai omenească... și să nu umble, ca și cînd acum ar fi
fost sfîrșitul lumii.
Se priviră în adincul ochilor, fără să clipească, exact ca doi
dușmani care încearcă să se cîntărească unul pe altul înainte de a
se încăiera, apoi Renny începu să vorbească:
Aș vrea să intri în caso și să-1 vezi.
Piers făcu un pas înapoi ■
— Să-1 văd! repetă el. Să-1 văd! Cred că ți-ai pierdut mințile!
•— Dimpotrivă, nu mi le-am pierdut. Vreau să intri in casă și
să-1 vezi.
— Pentru numele lui Dumnezeu! De ce să-1 văd acum... de
vreme ce cît a fost în viață n-am vrut să-] văd?
— Acum este cu totul altceva,
— Dacă-ți închipui că sentimentele mele față de el s-au
schimbat, atunci te înșeli.
Renny îl apucă de mîneca hainei și-i spuse pe un to aproape
poruncitor.
— Haide cu mine! Intră în casă... ca să-mi faci mie plăcere!
Piers se smulse din mina lui.
— Nu știu de ce încerci să mă convingi să fac acest gest, se răsti
el. Înțelege o dată, că este zadarnică orice stăruință. Eu nu vreau
să-1 văd!
Pe poartă intră o mașină și două persoane străine cobo- rîră și
intrară în casă. Cei doi frați se feriră din calea lor și trecură dincolo
de gardul de merișori, să nu fie văzuți.
— Nu vor întîrzia prea mult, declară Renny. Vom intra după
plecarea lor.
Cu mare greutate, Piers reuși să-și stăpînească nemulțumirea și
declară cu dinții încleștați:
—- Refuz să intru în casa asta, cîtă vreme el va mai fi aici. De ce
stărui?
— Pentru că, răspunse Renny, aș vrea să fii și tu unu' dintre cei
care-i vor duce sicriul pe umeri.
Tocmai de asta se temuse Piers, așa că-i răspunse fără a mai sta
pe gînduri:
— Eu nu pot să fac așa ceva.
— Dacă ai să-1 vezi, îți va fi imposibil să refuzi, riposta Renny.
 — Este odios să-rai ceri așa ceva, zbieră Piers. Dacă ai fi în locul
meu, pentru nimic în lume n-aș îndrăzni să-ți cer așa ceva.
De pe o ramură de oțetar, Renny desprinse un țurțure
transparent de gheață lucioasă, apoi mușcă o bucată și o ținu în
gura uscată ca iasca, pînă cînd se topi. Dar nu mai zis nimic.
Piers continuă:
— Înțeleg ce urmărești. Probabil te temi de ceea ce ca spune
lumea, dacă va constata că eu nu sînt printre cei care duc sicriul.
— în parte acesta ar fi motivul, dar mai este și altul. Cît despre
ceea ce va zice lumea, cred că nici tu n-ai fi dispus să le dai prilej
de bîrfă, nu-i așa? Probabil vor spune că tu l-ai dușmănit pe Eden,
din gelozie. Și vor înțelege despre ce este vorba. Prin urmare ar fi
cazul să nu Ie confirmi bănuiala. Al doilea motiv este următorul:
Eu m-am străduit întotdeauna ca să țin strînși unul lîngă altul pe
toți membrii familiei. Mi-a făcut plăcere să trăiesc cu convingerea
că cei plecați înaintea noastră au cunoștință de această strădanie
a mea. Sentimentul acesta este crezul meu cel mai sfînț, singura
mea religie. Voi, băieții — dintre care unul a plecat acum — ați
făcut parte din cultul meu față de Jalna. Nu sînt ân stare să mă
gîndesc și nici să accept ca unul dintre voi să-1 fi urît pe celălalt
atît de cumplit, încît nici mort să nu vrea să-1 vadă... Acesta este
motivul pentru care vreau să vii să-1 vezi pe Eden. După ce-1 vei
vedea, te vei simți cu totul altfel.
'iers se uită la fratele său care stătea în fața lui cu capul
descoperit, în zăpadă și în ger. Se gîndî la toate încercările
dureroase prin care trecuse in ultimul timp, la zbuciumul lui, la
nopțile de veghe și ia scenele sfîșietoare la care fusese martor.
Înțelese că în sufletul acestui om se ascunde o forță, aproape o
amenințare, în fața căreia va trebui să-și plece grumazul, chiar
dacă va fi să se cutremure de revoltă.
— Bine, am să intru în casă, împreună cu tine, declară Piers,
căci aici în ger ai putea să răcești. Dar nu vreau să-ți făgăduiesc
nimic.
— Ești un băiat cumsecade! răspunse Renny și-i scutură brațul.
 Piers se uită la el și făcu o strlmbătură:
— Cred că e timpul să te bărbierești. După felul în ca- re-ți ard
ochii, ar trebui să te și culci. Crezi că Maurice și Finch nu s-ar
putea ocupa de ceea ce trebuie făcut, în vederea înmormîntării?
11 găsiră pe Finch în sufragerie, sorbind dintr-un pahar de
whisky subțiat cu sifon. Marginea paharului i se lovea de duiți și
mîinile îi tremurau. Resturile de mîncare și vasele nu fuseseră
ridicate de pe masă.
Renny se uită ]a el încruntat:
— încă un pahar! exclamă el. Aș dori ca acesta să fie ultimul.
— Nu-i nevoie să-mi spună nimeni, dacă am băut de-a- juns
sau nu, răspunse Finch supărat. Nu sînt în stare să mă- nînc
nimic și cred că trebuie să fac ce\a ca sa m3 po ține pe picioare,
nu?
Renny îi luă paharul din mînă și.-l puse pe bufet
— Cred c-ar trebui să-ți fie rușine, zise el.
Meg apăru în cameră. Era îmbrăcată într-o rochie noua de doliu,
care-i scotea în evidență paloarea obrazului rotund și cearcănele
de sub pleoape. Șuvițele cărunte de la tîmple îi dădeau o înfățișare
de demnitate matură. În mînă avea o cunună de trandafiri roșii și
albi. Cînd îl văzu pe Piers, oebii, pe care abia adineauri și-i ștersese,
i se umplură din nou de lacrimi.
Piers se apropie de ea și o sărută.
— Te-am așteptat, zise ea cu glasul tremurînd de reproșuri. Dar
mai bine mai tîrziu, decît niciodată.
— Oamenii aceia au plecat? întrebă Renny.
— Da I A fost doamna Page, cu fiul ei. Cununa aceasta au
trimis-o domnișoarele Lacey. Ce zici de trandafirii roșii? Roșul
într-o cunună mortuară mi se pare ceva neobișnuit.
— Intr-o cunună roșul este o culoare minunată, zise Finch cu
greutate. Roșul este o culoare foarte frumoasă... o culoare
adorabilă și înspaimîntătoare. O culoare tragică.
Se uită la ea și la cei doi frați ai săi cu ochii aprinși de revolta
care-1 cutremura:
 — Eu aș fi în stare să-i acopăr întreg sicriul cu trandafiri roșii.
— Sst! făcu Meg. Nu vorbi atît de tare.
De ce să nu vorbesc tare? Pe Eden și așa nu-1 mai poale trezi.
Renny se aplecă spre Meg și-i spuse cu glas șoptit i Finch a
băut prea mult.
— Ce situație neplăcută! O, Finch, cum poți să te porți in felul
acesta!
le poftesc pe mine sa mă lași în pace ripostă el. Eu mi-am'făcut
datoria în clipele cele mai grele și n-am lipsit de lîngă patul de
suferință al lui Eden. Eu nu sînt ca animalul ăsta, cu ochi de
broscoi — și, ridicînd mîna, arătă spre Piers — da animalul acesta
cu ochi de broscoi...
Piers se făcu verde la față:
— Acum, după ce te-am văzut, Meg, eu plec!
Renny îl împinse pe Finch spre ușă și-1 trecu în cealaltă cameră.
Meg începu să plîngă.
-— Vrei să pleci, Piers ’ Să pleci? Fără să-l vezi pe scumpul
nostru defunct? O, Piers, nu se poate să fii atît de fără inimă!
— Ce nevoie am să-1 văd? întrebă el. La ce ne-ar putea folosi! Aș
fi preferat să nu fi venit încoace!
Îl apucă de braț cu amîndouă mîinile:
— Nu, te rog, nu spune astfe] de vorbe! O voință mai puternică
decît a ta ți-a îndreptat pașii încoace. Știi foarte bine, Piers, că
există ceva mai presus decît noi, care veghează asupra faptelor
noastre...
« Piers stătea cu ochii plecați în pămînt.
Renny se proptise cu spatele de ușă și se uita la ei. Apoi își dădu
seama că florile cununii pe care Meg o ținea în mînă sînt expuse
primejdiei de a fi strivite, așa ca i-o luă din mînă, o puse pe masă,
și îndreptă unul dintre trandafiri al cărui lujer se strîmbase. Nu
scotea nici o vorbă, ci aștepta să vadă ce face Piers.
Meg își lipise obrazul de umărul lui Piers și-l ținea slrîns de braț.
Acesta, la rîndul său, se simțea ca și cînd ar fi fost prins în cursă.
Nu era în stare să mai gîndească limpede și se uita prostește la
cocorul de sub picioarele lui. Intr-un tîrziu respiră adînc și declară:
— Bine, voi merge să-1 văd.
Meg se întoarse spre Renny:
•—- Vrei să-1 însoțești?
Dădu din cap și luă cununa de pe masă.
Cred că e cazul s-o ducem și pe asta, zise el.
Obloanele salonului erau închise, dar o raza de soare iernatic își
făcuse loc pe sub cercevele și-și tremura lumina roșcată. Renny
așeză cununa la picioarele sicriului. Apoi se întoarse și Piers auzi
ușa închizîndu-se în urma lui.
Rămase nemișcat și se uită la raza de soare care tremura pe sub
fereastră. Se gîndi că în cameră era frig, dar băgă de seamă că una
dintre ferestre fusese ridicată puțin și că zăpada pufoasă de afară
își făcuse loc pe sub cercevea și acum stătea îngrămădită ca o
movilită în lungul pervazului. Acum, dacă ar vrea, ar putea să
rămînă cîteva minute în cameră, și pe urmă să plece, fără să-și
privească fratele, căci nu va ști nimeni. Nu se mișcă și păru că se
gîndeșle ce să facă.
Dar in aceeași clipă simți o curiozitate neînțeleasă. Se. apropie
încet de siciiu și se uita la obrazul fratelui s iu... 1 se păru că toate
lucrurile dimprejurul lui s-au topit în ceața. Numai prezența lui
Eden era reală și-i atrăgea prix i- rile, cu puterea unui magnet.
Dar... oare acesta să fie Eden cu adevărat? Bărbatul acesta putea
să fie Eden? Era oare posibil să fie el? Se uită împrejurul său, ia
toate obiectele din cameră, care apărură din nou în toată realitatea
lor, și-și dădu seama că cel din fața lui este cu adevărat Eden!
„Nu-mi vine să cred! își zise el. Acesta să fie cel cu care mă jucam
pe vremea cînd era copil... Cel cu care am crescut... Cel care mi-a
sedus soția... Dar este oare posibil ca trupul acesta rece și
înțepenit, cu înfățișarea atît de absentă și cu surîsul acesta amar
împrejurul buzelor, să se fi putut vreodată îm- blînzi de dorința
trezită în ființa lui de apropierea unei femei?" Odinioară, în sicriul
ei bunica păruse împăcată. Impunătoare... dar liniștită. In
înfățișarea lui Eden nu era. nici împăcare, nici liniște... numai
răceală de gheață și disprețuitoare indiferență. Un fe] de
personificare rigidă a suferinței.
Dacă toată sarea mărilor s-ar fi închegat, așternîndu-se pe
stîncile malurilor și luînd formă omenească, n-ar fi putut să aibă o
expresie de mai adîncă amărăciune, ca cea pe care o avea fratele
său acum... Și mîinile lui nemișcate... Piers întinse mîna viguroasă
și fierbinte spre mîinile acestea, cu un un fel de sfială. Mîinile
acestea urmaseră toată viața supuse poruncile primite de la
gîndurile lui. Mîinile acestea care... Piers scrîșni din dinți și
întoarse privirea. Mirosul florilor părea deprimant
Pisica lui Meg, care acea obiceiul să-și petreacă vremea în
camera aceasta, sări pe pervazul din afară al ferestrei. Printr-o
deschizătură, Piers îi simți ochii speriați cer- celîndu-1 și
uitîndu-se la el. Ridică puțin oblonul și pisica întinse lăbuțele pe
tabla înghețată, arătîndu-și pîntecele acoperit de blana albă.
Deschise încet gura și scoase un mieunat rugător.
Ușa se deschise din nou și Renny intră în cameră, apoi se
apropie de fereastră și o închise cu violență. Lovi în geam cu
degetele și pisica fugi speriată, apoi închise oblonul. Nu se uită la
obrazul lui Piers, dar îl întrebă:
— Crezi că s-a mai schimbat?
—- Da. răspunse Piers. Cred că nici nu l-aș fi recunoscut.
Renny se apropie de sicriu.
— Asta ai văzut-o? întreba el.
Piers se apropie de el.
— Nu! Ce să văd?
— Asta! zise Renny și-i făcu semn spre Eden care ținea strîns
subțioară cartea cu Cele din Urmă Poeme. Aceasta este o ispravă a
Iui Finch. Tînărul acesîa este un băiat straniu,
— Da, încuviință Piers, pînă și acest fapt este straniu.
Se opriră alături și se uitară la Eden. Intr-un tîrziu, Renny £1
întrebă;
— Ei, ce zici, ești gata să-mi împlinești dorința?
-— Da, răspunse Piers, La urma urmelor nu cred c-ar putea să
mă supere prea mult.
XX
In salonul casei din Jalna, Renny aștepta sosirea fraților săi.
Părea că trage cu urechea să audă ceva. În realitate însă nu
asculta decît zgomotele stinse ale casei care vorbea cu el mai
limpede decît cu oricare altul dintre membrii familiei. De astă dată
auzea cum casa bătrînească murmura stins, plină de amărăciune.
Se zbuciuma din pricina a ceva ce i se luase și pentru care va jeli
întotdeauna... Pentru Eden care se născuse aici și tot aici ar fi
trebuit să facă scurtul popas, înainte de a-și lua locul, alături de
ceilalți morți ai familiei. Acoperișul casei se plecase, întocmai ca
niște aripi, ca pentru a-i ocroti pe cei care trăiau încă între pereții
ei.
Ochii lui Renny erau îndreptați spre locul unde Eden ar fi
trebuit să se afle acum. Se vedea pe sine și pe Piers, pe Finch și pe
Wakefield, cum ii ridică pe umeri, să-1 scoată din casă. Deși foarte
curînd trebuiau să-i facă acest ultim serviciu, gestul în sine, în
realitatea lui tragică, nu putea fi cu nimic mai real decît ceea ce
vedea el în aceste clipe.
Wakefield se opri alături de el, înainte ca Renny să-și fi dat
seama că a intrat în cameră. Îmbrăcat în haine negre, tînărul arăta
înalt și frumos Renny se uită la el distrat, apoi îi spuse:
— Faptul că n-am adus acasă trupul neînsuflețit al lui Eden,
este pentru mine o mare dezamăgire.
Wakefield tresări:
— Acasă? Aici în casa asta? A..J da! Eu nu m-am gîn- dit la
această eventualitate. Dar cred că ar fi fost bine să-1 aducem.
Renny continua:
— Nu l-am putut aduce din cauză... Cred că înțeiegi și tu...
— Evident. Pentru Pheasant și Piers ar fi fost penibil.- și tot așa
pentru Alayne.
. Gîndurile lui neliniștite alergau întocmai ca o păsărică zglobie,
încercînd să cuprindă situația în toată realitatea ei.
Renny se uită la cadranul pendule!
 — Unde sînt ceilalți? Mi se pare .că sîntem în inlîr- ziere.
Iatâ-i că vin și ei. Cred c-au fost nevojți să ajute unchilor noștri
să se îmbrace. Amîndoi sînt profund impresionați. Azi-dimineațl
unchiul Ernest a încercat în trei rîn- duri să-mi spună ceva, dar
n-a reușit niciodată să ajungă pînă la sfîrșit. Alayne spune că, pe o
vreme ca asta, el nu va fi în stare să meargă pînă la cimitir.
— Nu i se va întîmpla nimic. Are un palton călduros, răspunse
Renny și se întoarse spre ceilalți patru care apăruseră și le spuse:
Nu mai avem nici un minut de pierdut. La această oră ar fi trebuit
să fim la Vaughan.
— Sfinte Doamne, oftă Ernest, cred că vina întîrzierii sînt eu.
Nici nu știu cum aș fi reușit să mă îmbrac, dacă nu m-ar fi ajutat
Piers. Toate obiectele de care aveam nevoie, le-am încurcat și nu le
mai puteam găsi. La început îmi rătăcisem bufonii de la cămașă,
după aceea... Ce căutam și nu puteam găsi, Piers?
—■ Mănușile! răspunse Piers fără să mai adauge nimic, și-l
apucă de braț. Ernest părea că nu se ține tocmai bine pe picioare.
Respirația îi mirosea a băutură.
Renny se întoarse spre Piers și-i spuse în șoaptă
— Asta-i o treabă care ți se datorează ție.
Cred că nu vrei ca din pricina frigului de afară să 1 se tragă
moartea, mai știi? ripostă Piers supărat.
În timpul nopții ninsese din nou și mașina era obligată sa
Înainteze încet. Cînd ajunseră la destinație, casa lui Vaughan li se
păru plină de lume. Meg părea surescitată și foarte emoționată,
datorită unei cununi de trandafiri, de orhidee și de crini, trimisă de
Clubul feminin, în fața membrelor căruia își ținuse Eden
conferințele. Impunătoarea frumusețe a acestea cununi, așezate la
picioarele sicriului, făcea ca toate celelalte flori din camera
mortuară să pară cu totul neînsemnate.
Văzînd Horite, Wakefield se simțea inîndru. Le cercetă pe toate
și citi cărțile de vizită și inscripțiile de pe panglici. Pe o cruce făcută
din crini albi și tranuafiri, citi: „Scumpului nostru băiat, de la
mătușa și unchii săi în veci iubitori", cu scrisul energic al Augustei.
Dar mai mult decît toate îi plăcea cununa împletită din flori de
primăvară, cu un cartonaș, pe care scria: . Recunoștință veșnică,
de la Wakefield și Paulina".
Pe Paulina o văzu în camera de alături, cu obrazul oacheș și grav,
contrastînd cu obrazul blond și calm al maică-si. Nu îndrăzni sa se
uite la ea decît din fugă, deoarece se temea ca nu cumva buzele iui
sa-; zîmbească. În această cameră îndoliată, singura prezenta
acestei fele era de ajuns pentru a-și simți sufletul înseninat.
În clipa în care se aplecă să ridice și el sicriul greu pe umeri, ca
să-1 scoată din casa, se simți înfiorat de o mîndrie ■nestăvilită. Cu
trupul drept și înalt, se opri împreună cu ceilalți frați ai săi, alături
de dric și așteptă pînă cînd îl așezară și-1 acoperiră cu flori. În casă
nu se citi nici o rugăciune, deoarece domnul Fennel fusese chemat
in mare grabă la palul unui grav bolnav, și trebuia să-i aștepte la
biserică, unde avea să se citească prohodul.
Deși casa fusese plină de cei care veniseră la ceremonia funebră,
totuși cortegiu] paru foarte redus, în comparație cu cel al bătrînei
Adelina. Acel cortegiu fusese tributul de respect al întregii regiuni
față de vîrsta înainta la și de situația socială pe care o avusese între
ei. Moartea el subită fusese un fel de lovitură neașteptată pentru
toți și un fel de dispariție dramatică a vestigiilor unei epoci. In
timpul lungii boli a lui Eden, membrii familiei trăiseră într-un fel
de izolare și despre moartea lui nu fuseseră vestiți decît prietenii
cei mai vechi și mai apropiati ai familiei.
Pe coasta care urca spre biserică, zăpada era adîncă și aproape
necălcată. Mașinile urcau cu mare greutate; dricul abia se putea
mișca și părea nefiresc ca acest vehicul uriaș să se opintească din
toate puterile, pentru a putea duce trupul fragil al lui Eden, pe
care un singur bărbat l-ar fi putut duce în cîrcă, fără a fi nevoie să
se ostenească.
În cele din urmă băgară sicriul în biserică, unde mirosea a fum
de la focul de curînd aprins în sobă. Îl așezară în apropierea
altarului și familia îndoliată ocupă stranele din apropiere. Cei
patru care purtaseră sicriul pe umeri, respirau repede, căci
urcușul pînă la intrarea bisericii fusese lunecos și greu. În naosul
bisericii se vedeau urme de zăpadă, desprinsă de pe încălțămintea
celor care intraseră, iar împrejurul altarului zăpada aceasta părea
petale de flori scuturate.
Rămaseră cu toți mirați cînd constatară ca domnul Fennel nu
aștepta mortul în tinda bisericii, așa cum se înțelese- seră. Mirarea
deveni spaimă, cînd paracliserul se apropie de Renny să-i spună în
șoaptă că, probabil, pastorul a întîrziat din pricina drumului
troienit și că doamna Fennel este grozav de speriată.
Minutele treceau grele și obrazul lui Renny se întuneca tot mai
mult. Nicholas și Ernest vorbeau în șoaptă, iar ceilalți membri ai
familiei se străduiau să-i audă ce vorbesc. Augusta și Meg veniseră
și ele, cea dintîi cu obrazul tras și foarte demnă, a doua palidă și
plîngînd încet.
Mica domnișoară Pink, organista, își făcu loc și se apropie de
Renny:
— Nu ești de părere c-ar fi mai bine să cîntăm un imn? întrebă
ea în șoaptă și ridică ochii spre el.
— Ar fi foarte bine, încuviință el și încruntă din sprîn- cene.
— Ai vreo preferință? întrebă ea cu sfială.
— Să cîntăm „Zi de vrejbă", răspunse el.
— Acest imn se va cînta în timpul prohodului, răspunse ea după
o clipă de ezitare.
În cazul acesta să cîntăm „Cu frunțile plecate, îndurerați".
Imnul fusese cîntat și la înmormîntarea bunicii sale.
Domnișoara Pink se întoarse în foișor și, imediat după aceea,
orga intona primele măsuri. Glasurile începură să cînte
Cu frunțile plecate, îndurerați,
Stăm azi, în fața Ta, înlăcrimați. Ca să jelim pe cel care-a plecat:
lisuse al Măriei, de ce ni l-ai luat i
Clopotele în turnul casei Tale bat, Ca să vestească soarta ce
ne-ai dat. Aievea ceasul astăzi a sosit: lisuse al Măriei, Tu le-ai
auzit!
Nicholas terminase primele versuri, cînd simți că glasul i se
stinge pe neașteptate. Urmărea imnul în cartea de psalmi pe care
Ernest o ținea în mînă; își simțea inima însîngerată, auzind plînsul
lui Meg și văzînd mîinile tremunnde ale lui Ernest.
După ce terminară imnul, mai trecu o vreme de așteptare grea,
subliniată de acordurile nervoase ale orgii, Renny se adresă lui
Finch:
— Trebuie să merg sa văd ce s-a întîmplat
— Prefer să merg eu.
— Nu se poate; rămîi acolo unde ești.
Ieși din biserică pe ușa laterală și se îndrepta spre casa
parohială.
Ninsoarea încetase și, din adîncul cerului albastru, soarele
strălucea fără căldură, luminînd toate obiectele pe care le întîlnea
— o rămurea, trupul înghețat al unui șoricel — și le proiecta
umbrele viorii pe albul zăpezii. Din partea de miazănoapte bătea
fără încetare un vînt înghețat, aducînd uneori fulgi mărunți de
zăpadă care străluceau în aer întocmai unor scîntei înghețate.
Privirile i se întoarseră spre locul unde erau îngropați membrii
familiei sale. Zăpada albă era pătată de pămîntul gălbui pe care-1
scoseseră din groapa proaspăt săpată. Movila de pămînt înghețat
și groapa căscată te înfiorau la gîn- du] că vor fi locul de odihnă al
trupului unei ființe iubite.
Se uită în fundul ei și rămase îngrozit. Simți un îndemn sălbatic
de a fugi de ceremonia prohodului și a lăsa în grija celorlalți
înmormîntarea lui Eden. Înălță capul în calea vîn- tului și-i simți
săgețile înghețate biciuindu-1. Ar fi avut poftă să se proptească
împotriva vîntului acestuia, pentru a se elibera din legăturile
care-1 țineau aici, încătușat.
Din biserică se auzi ecoul stins al glasurilor care cin- tau și acest
ecou îl, făcu să se revolte împotriva posterului Fennel care făcea pe
unul dintre membrii familiei sale să aștepte atît de mult pentru a fi
înmormîntat. O apucă repede în lungul aleii lunecoase care ducea
pînă în fața casei parohiale.
Tocmai cînd ajunse în fața casei, alunecă și căzu greu,
lovmdu-se cu fruntea de treapta cea mai de sus. Se ridică repede
in picioare și o clipă rămase « nețit, apoi urcă treptele scării și
sună.
Ii deschise George Fennel, care îl privi înspăimîntat și exclamă;
— Renny, ce s-a întîmplat?
— Unde este tatăl dumitale? De ce naiba ne face să așteptăm
atît?
— Credeam că ești informat. Mama este în biserică. A poruncit
paracliserului să-ți spună. Nu ți-a spus? A fost oprit de o pana de
mașină. Dar ne-a telefonat. Acum este pe drum și trebuie să
sosească dintr-o clipă într-alta. Îl aștept și eu. Dar văd că ești rănit
și sîngerezi... ce s-a întîmplat?
Renny își duse mîna la frunte și simți o dîră subțire și caldă de
sînqe cum coboară din rana pe care și-o făcuse în cădere.
— Am căzut, îi explică el. Dar nu face nimic. Își scoase batista și
și-o duse la frunte. Partea esențială este că tatăl dumitaie a plecat
azi-dimineață știind... da, știind foarte bine ca drumurile sînt
troienite, și fără să lase pe nimeni care sa-1 înlocuiască în timpul
prohodului.
— Femeia la care l-au chemat era pe moarte!
— Fratele meu este mort și așteaptă în biserică să fie prohodit.
Am așteptat un ceas... un ceas...
— Știu... și-mi pare foarte rău, răspunse George Fennel.
— Pe Dumnezeul meu! îl întrerupse Renny, dacă tatăl dumitaie
nu va sosi imediat, voi citi eu însumi prohodul și îl vom
înmormînta pe Eden fără ajutorul nimănui.
George Fennel se uită la el cu același sentiment de revoltă și
părere de rău cu care se uitase și Piers în dimineața din ajun. La fel
simți și el formidabila forță și amenințarea ce se ascundea în
cuvintele lui. Totuși îi răspunse cu glas blind;
— Ar fi mai bine să intri și să-mi dai voie să-ți pun un plasture
pe rană.
— N-am nevoie să pună nimeni mîna pe mine și nici să mă
bandajeze, protestă el, totuși intră în casă, împreună cu George.
 Nici nu intraseră bine, cind de afară se auzi claxonul mașinii cu
care venea pastorul. Imediat după aceea apăru în camera unde
erau ei.
— A fost un accident cu totul neașteptat, le explică eh Sper ca
nu v-am făcut să așteptați prea mult.
Renny se uită la el fără să zică nimic, dar cutremurat de furie.
Cu o mină își apăsă batista pe rana de la frunte. Ochii îi erau
întunecați și opaci.
George aruncă tatălui său o privire semnificativă.
— Uite, tată, ți-am adus sutana. Ca să economisești timpul, e
mai bine s-o îmbraci aici, zise el și-i ajută tatălui său să-și
dezbrace, paltonul și să-și pună sutana și patrafirul.
Domnul Fennel își trecu mîna prin păr și-și netezi barba Deși
mișcările pe care le făcea păreau grăbite, totuși nu erau lipsite de
demnitate. Își plecă fruntea și murmură o rugăciune, apoi declară
cu glasul liniștit.
— Acum sînt gata!
Ieșiră toți trei și o apucară în lungul aleii lunecoase spre biserică.
Sutana pastorului Fennel se umfla de vînt, întocmai ca o pînză de
corabie, și arunca o umbră jucăușă pe zăpadă.
Glasul lui se auzi răsunînd pe sub bolta bisericii:
,,Amuțit-a glasul gurii mele și n-am vorbit cu nimeni. Da, tăcut
am rămas și n-am pronunțat nici vorbele care ar fi trebuit; dar
durerea și amărăciunea uni copleșiseră sufletul... Doamne,
îngăduie-mi să cunosc ziua morțn mele și numărul zilelor ce mi-au
fost hărăzite, ca să știu dinainte cît mai am de trăit... Căci drumul
omului pe pamînt trece prin întuneric și zadarnic este zbuciumul
său... Cind vrei să pedepsești un om pentru păcatele sale, îi ofilești
frumusețea și-i macini trupul, cum macină molia vestmîntul în
care s-a cuibărit".
Finch îngenunchease și stătea cu fruntea plecată; cu o- chii
acoperiți cu palmele, între Renny și Piers Simțea prezența
trupurilor lor în apropierea lui, imobilitatea lor ca de piatră, deși
le-ar fi fost atît de ușor să se pună din nou în mișcare. Mai limpede
decît orice, își dădea seama de imobilitatea trupului lui Eden care,
foarte curînd, avea să se prefacă în țărînă. Dar deși trupul său era
conștient de prezența trupurilor fraților săi, sufletul îi era întins în
sicriu, alături de Eden, iar în auz răsuna propriul său glas: .
Doamne, întoarce fața Ta spre mine!"
Cînd sosi momentul să se ridice în picioare și sa ia sicriul pe
umăr, rămase nemișcat, pînă ce Piers veni și-1 apucă de subțioară,
făcîndu-i semn să se ridice. Apropiindu-se de treptele altarului,
obrazul lui Finch luă o expresie dezagreabilă și trăsăturile i se
strîmbară. Se mai simțea și acum întins alături de Eden îi sicriu.
Își auzi glasul stins cîntînd i „Tngăduie-mă, Doamne, să mai
întîrzii o clipă în locul acesta, înainte de a dispărea pentru
totdeauna de pe pamînt
Cei patru frați coborîră scările alunecoase, își tăiară pîrtie prin
zăpadă, cu povara grea pe umeri, și se îndreptară spre mormintele
familiei, urmați de Maurice și de Meg, împreună cu mătușa și cei
doi unchi. Se înșirară împrejurul gropii și vîntul răscolea părul
bărbaților cu capul descoperit și flutura vălurile femeilor. Ernest
stătea cu ochii închiși. Nicholas se uita cu ochii tulburi la piatra de
granit pe care era săpat numele WHITEOAK. Doar Augusta avu
curajul să se uite în groapa întunecoasă.
Vîntul despărți în două barba domnului Fennel, scul LI -
rîndu-i-o cu energie, jumătate pe un umăr, jumătate pe celălalt.
De pe buze îi picurau cuvintele prohodului;
„Omul născut din pîntecele femeii, nu are decît scurtă vreme de
trăit și viața lui este plină de dureri Răsare și se duce, ca florile
cîmpului; viața lui trece ca o umbră și nu are niciodată
statornicie".
Finch văzu pentru prima dată dira subțire de sînge ce se
prelingea pe fruntea iui Renny și pe care o ștergea mereu cu batista;
se simți amețit și se sprijini pe brațul lui Piers, să nu cada.
Glasul pastorului se înălță din nou:
„Căci Brut-a Dumnezeu Cel Atotputernic, în marea Lui milă și
iubire de oameni, să ia la sine sufletul robului său și al fratelui
nostru plecat; de aceea încredințăm pămîntuluî huma lui
trecătoare, pentru a o învălui și a se înfrăți cu ea, în așteptarea
învierii trupului..."
Bulgării de pămînt înghețat răbufniră pe capacul sicriului.
Finch îi spuse lui Piers în șoaptă:
—■ Dă-mi voie să mă sprijin de tine, căci simt <_ă-mi vine
amețeală.
—- Sprijină-te, răspunse Piers, îți va trece numaidecît.
Slujba de înmormîntare continuă:
sAuzit-am glas din Ceruri, trezindu-se în sufletul meu, spune
Scriptura: Fericiți vor fi de aici înainte cei morți, căci rînduit le-a
fost lor să se odihnească de toate ostenelile și zbuciumul lor".
Renny se gîndea la bunică-sa. I se părea c-o aude spu- nînd,
după ce va constata că trupul lui Eden a fost așezat lîngă ea:
„Cum vine asta?! Una dintre secături a venit la mine! De, ce să
vă spun! Sînt foarte foarte mulțumită! Mie-mi place să văd
tineretul adunat împrejurul meu!"
XXI
Primăvara, pe care Eden n-avu parte s-o vadă, întîrzi numai
pînă ce trupul său fu coborît în mormînt, dar imeuia după aceea
soarele începu să strălucească vesel, iar mustul să zvîcncască în
tulpini. Troienele.se subțiară și, pe dedesubtul lor, începură să
țîrîie șuvițele subțiri de apă. Aerul, pînă deunăzi înghețat, se
legăna ușor și transparent, purtînd miros de pămînt jilav. Cerul
albastru părea întunecat de bătaia aripilor negre ale stolurilor ce
zburau spre culcușuri.
Asupra membrilor familiei din Jalna, moartea lui Eden avu un
efect mult mai deprimant decît moartea bătrînei A- delina. Ea
murise pe la sfîrșitul verii, cînd toate ferestrele casei erau deschise,
iar activitatea în largul țarinei și în grajduri se desfășura din plin.
Carele grele, încărcate cu recolta de ovăz și de grîu de pe pămîntul
lucrat de Piers, intrau în curte, pentru a fi depozitate în maaazii
Merele din grădini tocmai se culegeau iar ea încărcată de ani, se
îndreptase spre locul de veci. Dar Eden murise la sfîrșitul rinei
ierni grele și foarte lungi, așa că bătrîniî din Jalna se simțeau
nemulțumiți de îndelunga recluziune la care fuseseră condamnați.
În iernile care trecuseră fuseseră susținuți și .înviorați de prezența
nepoților lor, dar în iarna a- ceasta Renny și Finch nu mai
dispuneau de nici un prisos de energie pe care l-ar fi putut cheltui
cu ei iar Piers de cele mai multe ori cînd apărea între ei, stătea
tăcut și morocănos Alayne era prea preocupată de propriile ei griji
și nu reușea să-i înveselească pe Nicholas și pe*- Ernest, decît cu
eforturi pe care nu reușea să Ie ascundă, Wakefield, ta rîndul său,
își petrecea majoritatea timpului liber la crescătoria de vulpi.
După moartea subită a bătrînei Adelina — moarte care nu
fusese prevăzută și astfel cei ce o iubeau nu avură parte de tortura
pricinuită de agonia ei — emoția între membrii familiei se
menținuse, datorită citirii testamentului ei și scenele violente ce
i-au urmat. Eden însă n-avusese să le lase nimic, decît cel mult
amintirea durerosului său declin care aproape îi determinase să
uite complet strălucita lui tinerețe
Nicholas se simțea înspăimîirtat ia gindul că viața lui tînără s-a
stins atît de repede, cîtă vreme a iui, deși era mai bătrîn cu
aproape cincizeci de ani, continua încă. Sentimentul acesta
pusese stăpînire pe gîndurile lui și se frămînla cît era ziua de lungă,
cîntărindu-1 în toate chipurile, iar în timpul nopților se zvîrcolea
în pat, chinuit de insomnie. Stătea treaz fără să poată adormi, și
ochii Iui tulburi din pricina nesomnului erau o dovadă destul de
elocventă a suferințelor sale, chiar fără să se mai plîngă. Atît el cît
și Ernest începură să se gîndească la felul în care și-au petrecut
viața pînă acum, invocînd greșelile comise cu sau fără intenție și
intrebîndu-se ce-ar fi putut face din viața lor dacă ar fi procedat
altfel, ca din cînd în cînd să se simtă emoționați de triumfurile
imaginare ce le-ar fi putut repurta. Începeau să vorbească
nerăbdători, fiecare în felul său. despre ce-a fost altădată și nu se
opreau decît după ce se simțeau obosiți, iar focul din cămin
începea să se domolească. Pe urmă Nicholas urca scara spre
camera sa, urmat de Nîp. iar după CP intra se oprea în loc și se uita
împrejurul său ca năuc. O dată, cînd era singur, începu să plîngă
cu sughițuri si ri- dicînd brațele, gemu îndurerat: „O, Doamne, de
ce nu mi dai o șansă Do co să nu mă faci încă o dată copil!"
Augusta însă deși părea slăbită și îmbătrînită, arăta admirabil
în seninătatea pe care și-o impusese. Se simțea mai ușurată după
moartea lui Eden deoarece fusese martoră la toate suferințele prin
care trecuse. Interesele ce le avea în Devon reclamau prezența ei
acasă, așa că începu să-și facă pregătirile de plecare. Singurul gînd
chinuitor, pe care nu și-1 putea alunga din minte, era convingerea
că, probabil nu îi va mai revedea niciodată pe frații ei, deoarece știa
ca ea iw va mai putea reveni în Canada. Oriar dacă ar fi putut găsi
un chiriaș statornic pentru casa ei, ea nu se mai simțea în stare de
efortul ce-ar fi trebuit să-1 facă pentru a o pregăti, iar drumul pînă
în Canada era prea lung și prea obositor pentru o femeie de vîrsta
ei. Nicholas și Ernest nu-și puteau permite să meargă la ea în vizită,
căci deveniseră și ei prea bătrîni pentru a mai putea face astfel de
călătorii. Ca atare pregătirile de plecare erau subliniate de-o
stranie impresia că, de astă-dată, se va întoarce în Anglia fără
posibilitatea de revenire și deci în mod definitiv.
Chipul tînăr al lui Pheasant devenea din ce în ce mai palid și mai
tras, pe măsură ce trupul i se îngreuna, dar sarcina ei nu atrăgea
nici atenția, nici simpatia celor din jur, cum se întîmplase altădată.
Luni de-a rîndul, înainte de moarte, simțise că între ea și Piers s-a
așezat umbra lui E- den, dar acum, după ce murise, gîndurile
părură că i s-au mai liniștit puțin și, pe la începutul lunii aprilie,
născu al treilea băiat.
Pentru Finch lovitura fusese mai dureroasă decît pentru toți
ceilalți. Forțele lui erau încă prea fragile, pentru a putea rezista
unei astfel de lovituri. Obrazul i se scofîlci și nervii lui, gata
întotdeauna să-1 trădeze, îl făceau acum să treacă printr-o
adevărată tortură. Contractă o răceală gra- v ă, care degenera în
bronșită, și crizele de tuse îl lăsau de fiecare dată într-o stare de
melancolie neagră care-1 făcea să-și închipuie că foarte curînd va
face și el drumul pe care plecase Eden. Crizele de tuse, în
majoritatea cazurilor, îl a- pucau noaptea, în camera de la
mansardă, așa că ele nu supărau pe nimeni.
Primi mai multe oferte pentru turnee de concerte, dar fu obligat
să le refuze. Se simțea înspăimîntat la gîndul că poate nu va mai fi
niciodată în stare să cînte în fața publicului.
Pe George Fennel nu-1 mai v azuse din ziua înmormîntării lui
Eden și, într-o dimineață de duminică umeda, simți nevoia
neașteptată de a vorbi cu prietenul său. George cu siguranță va fi
acasă, deoarece Wragge îl informase că nu poate ieși nicăieri,
avind obrazul umflat din cauza unei măsele. Dar George îl primi în
ușa casei parohiale, arătînd chiar mai \esel decît în alte dăți, cu
obrazul într-o parte mai rotund decît în cealaltă.
— Ei comedie, exclamă Finch, am auzit că te dor măselele, dar
se vede că durerea aceasta n-a fost ceva serios!
— Mi-am scos-o ieri. Grcde-mă, a fost o adevărată fericire. Mi-e
sufletul tot atît de liniștit, ca oglinda unei ape stătătoare.
Finch se uită la el cu invidie.
Sînt «ala să le cred, răspunse el. Și aș fi gata să-mi scot și eu toți
dinții din gură, ca să mă pot simți ca tine.
— Unde vrei să mergem? întrebă George.
— Dacă n-ai nimic împotrivă, aș prefera să trecem in camera ta.
Am impresia că îm camera aceea mă simt mai mulțumit decît în
orice altă parte.
George o luă înainte pe scară, spre camera modestă tn care
petrecuse atîtea ceasuri fericite împreună cu Finch. Camera
rămăsese cu desăvîrșire neschimbată. Părea că mobila ei va dura o
veșnicie, deși fusese destul de veche cînd o instaiaseră aici. Finch
se așeză la locul său obișnuit, pe canapea. Scoase tabachera și,
după ce îi oferi lui George o țigară luă și el una, apoi o rupse în
două și, cu mîna tremu- rîndă, aprinse jumătatea pe care o ținea în
gură.
George se uită Ia el cu ochii mari i
— Atît de departe ai ajuns?
— Da acum nu mai fumez niciodată mai mult de jumătate de
țigară. Gred că pentru mine este mai bine așa
— Cum îți merge? Pari foarte slăbit.
— Da sînt slăbit. Probabil datorită primăverii.
Ochii căprui ai lui George se opriră cu părere de răn asupra lui.
— Cred c-ai trecut printr-o încercare dureroasă.
De, n-a fost cu nimic mai dureroasă decît pentru ceilalți.
— Da dar tu nu ești atît de rezistent ca ei. Afară de asta, ai fost
martor la agonia lui Eden, nu-i așa?
— In timpul nopții Renny stătea de veghe lîngă el. Dar Renn' se
simte tot atît de bine ca și înainte.
George îi răspunse pe un ton care părea că ar vrea să-1 îndemne
la mărturisiri:
— EI este un tip straniu, nu-i așa?
De la chiștocul pe care aproape-] terminase, Finch își aprinse și
cealaltă țumătate de țigară .
— Cum straniu? Ce vrei să spui?
— În ochii lui se vede un fel de văpaie ca și în ochii bunicii tale.
Îmi aduc atît de bine aminte de ea Mie mi s-a părut o femeie
măreață. Tot atît de măreț osie și el, în felul său. Dar mi se pare un
bărbat incomod cu care ar fi imposibil să trăiești în aceeași casă.
Cred că n-au să te supere vorbele mele.
— Dintr-un anumit punct de vedere... da, este incomod. Dar e
ușor să te înțelegi cu el... dacă... și păru că ezită.
— Dacă faci exact ceea ce-ți spune el, nu-i așa?
— Nu, n-am vrut să spun asta. Dimpotrivă, cred că lui îi place
un anumit fel de împotrivire. Dar cred că uneori moralmente se
simte chinuit de singurătate... și nu înțeleg de ce. Tocmai acum
este torturat de gîndurile pricinuite de parcelările lui Maurice, care
a mai vîndut două loturi. Două mai mici, și la un preț mult mai
scăzut decît ceruse Ia început Nu-I condamn pe Maurice, dar e
cert că vînzărde acestea ale lui vor aduce anumite schimbări și la
Jalna. A- fară de asta, moartea lui Eden ne-a deprimat pe toți —
afară de Renny — dar nu sîntem în stare să reacționăm cu aceeași
ușurință ca el și tocmai de aceea cred că el se simte singur, de
vreme ce noi nu putem ține pasul cu el.
— Despre Piers ce părere ai? Gred că și el trece prin aceeași stare
sufletească.
— Da. dar el este un tip fantastic. Lui, tot ce se în- tîmplă, i se
pare inevitabil și-și zice c-așa a trebuit să se întîmple. Nu încearcă
deloc să se împotrivească situațiilor inevitabile. Cred că își
întrebuințează toată energia de care dispune pentru întreținerea
fermei. Afară de asta, familia lui, după cum știi, este în creștere.
— Cum îi merge noului născut?
Obrazul lui Finch se lumină de un zîmbet.
— Este un băiețaș adorabil. Aproape nici nu-1 auzi plîn- gînd.
Cred că va semăna cu Piers. Are aceiași ochi albaștri ca el. Îi zic
Philip, ca și tatălui meu.
— Vasăzică, al treilea Philip. Ascultă, ce rost are să fumezi cîte o
jumătate de țigară, cînd Ie aprinzi una de la alta?
Finch tocmai rupsese o țigară în două și, cînd îl auzi, o puse pe
masă. În apropierea sa
— Știu foarte bine că n-are nici un rost, deoarece eu tot nu mă
pot stăpîni, și se uită Ia cele două jumătăți.
sfîrși* adăugă George cu glasul binevoitor, după ce te vei mai
odihni, te vei simți din nou în putere. În ultimul timp ai mai cîntat
la pian?
— Nenorocirea este că nu sînt în stare să cînt deloc. Am refuzat
mai multe oferte pentru un turneu de concerte, răspunse Finch și
începu să-și frămînte degetele, fără să se uite la George.
— Tu ai nevoie de o schimbare, declară George și o- chii lui buni
începură să examineze cu atenție obrazul răvășit al prietenului
său. Mi-ar face plăcere ca de Paști să putem pleca împreună,
pentru o săptămînă.
— Mi-ar face și mie plăcere, răspunse Finch cu greutate. Dar
tocmai în timpul sărbătorilor mătușa se va îmbarca pentru a se
întoarce în Anglia și e foarte probabil să fiu eu acela care s-o
însoțească pînă la Quebec.
— Unchilor tăi le va cădea foarte greu această plecare.
 — Ne va lipsi tuturor. Este o femeie admirabilă, pentru vîrsta ei...
o femeie adorabilă, indiferent de vîrstă. Acum cîteva săptămîni a
scris administratorului ei din Devon să-i trimită cîteva jocuri
distractive pe care le are acasă. Este caraghios să te gîndești la așa
ceva, mai ales în situația de acum, dar cei doi unchi ai mei sînt
grozav de nerăbdători. Jocurile au sosit de săptămînă trecută —
vreo douăsprezece la număr — și unchiul Nicholas cu unchiul
Ernest, Pheasant și Wakefield, chiar Piers, și-au petrecut ieri toată
după-amiaza dezlegîndu-le. Ploaia cădea cu găleata, așa că au
avut cu ce să se ocupe, ca să le treacă vremea mai ușor, în ce mă
privește, cred că exagerează. Eu nu sînt în stare să mă concentrez
ca ei asupra unui subiect, căci încep să-mi pierd răbdarea.
— Dar Renny ce face? Pe el îl interesează jocurile a- cestea
distractive? întrebă George cu ochii strălucind de haz.
Fich nu băgă de seamă intenția lui.
— Nu-1 interesează, deoarece pentru el propria sa viață este un
JOG de răbdare destul de complicat. Întinse mîna si, luînd o
jumătate de țigară, și-o aprinse.
— Trebuie să-ți spun că în ziua înmormînlării a fost grozav de
supărat. Vorbesc de momentul în care a venit la noi, ca să-1 caute
pe tatăl meu, explică George.
— Nu cred că se poate spune despre el c-a fost supărat, dragă
George. Era pur și simplu nemulțumit. Și nu-i deloc d~> mirare.
— S-ar putea ca tu să fii de altă părere. Dar pe mine m-a sneriat
atitudinea lui. Căzuse și se lovise la cap,, dar era atît de furios,
încît nici nu știa că s-a rănit. Sîngele îi curgea de-a lungul
obrazului și ochii îi scăpărau ca niște cărbuni aprinși. Știi ce mi-a
spus? Că este gata să citească el însuși prohodul și să-1
înmormînleze pe Eden, fără a- jutorul nimănui.
— I-a spus și pastorului aceste cuvinte?
— Nu. S-a mulțumit să se uite la el într-un fel cu totul
neobișnuit. Seva mai tîrziu tatăl meu a declarat că pe zi ce trece,
Renny seamănă tot mai mult cu bunică-sa.
— Este exact. Mica Adelina seamănă foarte tare cu el. fehiar și la
temperament. Este o fată cu care e imposibil să te poți înțelege.
Clopotul din turnul bisericii începu să bată. Finch se ridică și se
apropie de fereastră. Nu putea vedea decît intrarea bisericii.
Ultimul dangăt vibră îndelung prin aerul limpede al dimineții de
primăvară, chemînd credincioșii parohiei.
— Sine este acum clopotarul bisericii?
Același de dinainte. Bătrînul Noah Binns.
— Dacă din energia cu care trage clopotele ar folosi numai pe
jumătate în timpul plivitului și al săpatului, n-am area atîtea
buruieni în holde.
Finch văzu grupul format din Wakefield, Piers, Mooey, Augusta,
Nicholas și Ernest înainte de a intra pe ușa bisericii
— Mi se pare c-au întîrziat la slujbă, zise Finch. @red că Renny
nu va veni la biserică. Azi-dimineață, Sora a fătat, și el și-a petrecut
toată noaptea lîngă ea.
Urmări procesiunea membrilor familiei sale cu o curiozitate
aproape morbidă. Clopotele continuau să bată și, în timp ce se mai
afla în fața ferestrei, îl văzu o clipă pe stăpînul din Jalna că apare
pe treptele de piatră ale scării, apoi dispare în biserică. Printr-o
deschizătură a obloanelor turnului. Noah Binns îi putea vedea pe
cei care intră. A- cum, după ce sosise cel pe care-1 aștepta,
murmura printre dinți i
„îl voi asurzi, nu altceva! Fir-ar afurisit să fie!" Mai smuci o dată
cu violență de funia clopotului, apoi o aruncă departe de el și, cu o
față mai senină, coborî și-și luă locul între ceilalți credincioși.
Finch se depărta de fereastră.
— Nu știu ce voi face de aici înainte cu viața mea, zise el. O parte
din ea a dispărut odată cu Eden, încît am senzația că rătăcesc fără
nici un scop. Nu sînt în stare să fac nimic. Aș vrea să încep o
compoziție; este singurul lucru pe care l-aș putea face în situația
de acum, dar nu-mi pol stapîni nervii.
— Ar fi bine să te îndrăgostești de cineva, ripostă George.
Finch începu să rîdă sfios.
— Nu cred că această soluție mi ar putea fi de folos.
 — De, nu știu nici eu ce să zic! Totul depinde de fata de care te
vei îndrăgosti. Dacă se va întîmpla să fie o femeie serioasă, pentru
tine ar însemna o renaștere. N-ai de- cît să te uiți la Wakefield, Din
ziua în care s-a îndrăgostit de Paulina Lebraux, a devenit bărbat.
—- A devenit mult mai egoist decît pînă acum. Probabil pentru
tine asta înseamnă să fii bărbat...
— Nu sînt de aceeași părere. A progresat în toate privințele. Cînd
îl auzi vorbind, aproape nici nu-ți vine să crezi că vorbește micul
Wake de odinioară. Vorbește la fel de chibzuit, ca un om matur.
— El a fost întotdeauna precoce. Și i-a plăcut să vadă lumea din
jurul său că-1 ascultă.
— N-aș putea spune că vorbești măgulitor despre fratele tău. Tu
nu-1 poți judeca așa cum îl poate judeca un străin. Îmi aduc
aminte de el, de pe vremea cînd venea sa facă lecții cu tatăl meu.
Era un băiat delicat și precoce, cum spui și tu. De atunci, firește a
făcut pro rose si sta rea lui fizică s-a îmbunătățit, dar pînă acum
de curînd părea că nu se gîndește la nimic altceva decît la sine
însuși. Astăzi însă nu se gîndește decît la Paulina și la planurile pe
care și le-a făcut în legătură cu ea. Vine din cînd în cînd pe la noi,
și vorbește despre ea.
— Vine pe-aici? întrebă Finch și se simți înfiorat de o gelozie
inexplicabilă. De asta nu mi-a pomenit nimic.
— Piobabil că tu îl intimidezi. Se întîmplă de multe ori să te simți
intimidat în fața membrilor propriei tale familii. Cred că acest
sentiment îl cunoști și tu... Totuși, sînt convins că e] și Paulina se
potrivesc foarte bine și cred că se vor căsători.
Finch se uită nemulțumii la chipul bun al prietenului său.
George continuă:
— Afară de asta îi este extrem de recunoscător lui E- den. Mi-a
vorbit de nenumărate ori despre gestul gener xs al acestuia și
spune că nu-1 va putea uita cîtă viață va a- vea de trăit.
Finch îl întrerupse cu violență:
— Ei bine, eu prefer să-1 uit. Îmi sîngerează inima cînd îmi aduc
aminte de el. Doresc din tot sufletul să-1 uit și să-1 pot uita și pe
Eden!
George aduse mandolina și începu să cînte, în timp ce Finch se
plimba neliniștit prin cameră, încercînd să se stăpî- neas< a. Reuși
fără prea multă greutate, dar se simțea revoltat împotriva
prietenului său. George l-a dezamăgit, își zise el în drum spre casă,
uitîndu-se la cîmpul umed și trist pe unde trecea. Se dusese Ia el
pentru a sta de vorbă împreună și a se liniști, dar în loc de asta se
alesese cu o nemulțumire. Wakefield... (Se l-o fi apucat de-i cîntă
osanale lui Wakefield, de fața cu el!
Frămîntînd în picioare noroiul potecii, nu se mai întoarse la
Jalna, ci o apucă în partea unde era crescătoria de vulpi. Mugurii
de pe ramurile copacilor, care acum cîteva zile se umflaseră de
must, încă păreau o perdea de umbre animate de crengi, acum se
contractaseră din nou. Iarba de pe marginea răzoarelor era umedă
și, ici colo, se vedea răsărind fără putere, pe petele cafenii ale
pămîntului. Simți un dor nestăpînit de a vedea munți și văi,
landele și marea. Își aduse aminte de apele lacului de dincolo de
pădure, care probabil acum se așterneau calme și nemișcate, ca
ceara topită. Dragostea ț gîndi el... o dragoste care să mă smulgă
cu violență sălbatică din această stare de deprimare fizică și
morală. O dragoste care să te învioreze, cum spunea George.
Cuvîntul acesta i se părea nesuferit. El a- vea nevoie de o dragoste
care să-1 ridice din nou la lumină, din adîncul întunericului în
care se zbatea. O dragoste care să-i evoce frumusețea munților și a
văilor, a landelor și a apelor mării. O pasiune care să-i aprindă în
suflet scînteia divină. Știa că este capabil de o astfel de pasiune și
tocmai de aceea o dorea.
Se opri în mijlocul cîmpului, cu brațele sprijinite de scîndurile
unei portițe și se uită spre crescătorie. Casa a- ceașta neîngrijită ar
fi avut nevoie să fie spoită, căci părea tot atît de tristă și de urîtă ca
și peisajul dimprejurul ei. „Ce caut eu aici? șe întrebă eL Aici nu
văd nimic ce-ar putea să-mi însenineze gîndurile. Chiar dacă aș
vedea-o pe Paulina... ce poate să însemne pentru mine fata asta?
Totuși mi-ar face plăcere s-o pot vedea, fie și o singură clipă.
Probabil din cauză că în ființa acestei fete se ascunde ceva
asemănător vîntului care bate în largul cîmpurilor sau tremurului
razelor de soare pe creasta munților... O, dacă Eden s-ar întoarce,
n-aș mal avea nevoie de nimic. Dar a luat tinerețea mea cu el și nu
am nici o posibilitate s-o înlocuiesc cu altceva". Trupul î se înfioră
de aerul umed și nemișcat. Era gata să plece din nou, cînd o văzu
apropi- indu-se. Se întorcea de la biserică și în mînă avea o carte
mică de rugăciuni: „ Aș prefera să nu fie atît de evlavioasă, își zise
el. Extazul credinței i se vede pe obraz. Întocmai ca o mască pe
care aș vrea să î-o scot. Este exact ca atmosfera aceasta umeda Și
rigidă. caro se potrivește atît de puțin cu primăvara".
Se retrase între tutele dm apropierea porții și se uita la ea cum
se apropie. Încercă sa vadă ce i se pare atît do frumos la fata
aceasta, acel amănunt al cărui efect nu putea fi anihilat nici de
hainele urîte cu care era îmbrăcată, căci purta un impermeabil de
culoare albastru închis și o pălărie cafenie care-i ascundea părul.
Amănuntul acela nu putea să fie felul în care umbla, deoarece se
mișca încet și cu capul plecat. Nu puteau fi nici ochii, deoarece
aceștia îi erau acoperiți de ploapele plecate... Dar aceste pleoape
erau atît de frumoase, cu gene atît de lungi și de formă clasică. Ar
fi fost în stare s-o iubească chiar numai de dragul pleoapelor ei
palide... Gura ei — gura aceasta era o melodie, deși tăcea.
Compară linia buzelor ei, cu modulația delicată a buzelor Sarei,
care avea gura mică, fină și ascunsă.. Da, gura era amănuntul
pentru care i se părea atît de frumoasă. Gura și pleoapele... Do
Sarah nici nu-și mai aducea aminte dacă are pleoape, dar în orice
caz nu puteau fi mai frumoase decît ale unei șopîrlo. De fapt erau
ca pleoapele unei șopîrle. Îi era silă să se mai gîndească la ea.
Era oare posibil ca Paulina să-1 iubească pe Wakefield? Cum se
poate ca fetița aceasta să-1 iubească pe el, cînd nu era altceva
decît un băiat ' Ce putea el să-i ofere, afară le pretextul de a face pe
îndrăgostitul? Era de ajuns să te uiți la el, pentru a vedea că nu
este decît un copil j în lumina ochilor lui era un copil care rîdea și
copilul acesta zîmbea cu buzele lui. Paulina era o fată care ar fi
putut să iubească un bărbat mult mai în vîrstă decît ea, de pildă
u- nul cum este Renny.
Rămase nemișcat și se uită spre casa în interiorul căreia
dispăruse. Întinse mîna să deschidă poarta, să treacă drumul și
s-o urmeze, dar îndemnul se stinse imediat în sufletul lui și,
întorcîndu-se, se îndreptă spre Jalna.
XXII
Întradevăr, jocurile distractive, făcute din bucățele de lemn, pe
care Augusta le ceruse din Anglia, contribuiau într-o mare
măsură ca cei din Jalna să-și petreacă mai ușor ceasurile grele ale
zilelor primăverii caro înlîrzia. Augusta păstra cutiile în camera ei
și nu scotea una nouă înainte de dezlegarea, pînă în cele mai mici
amănunte, ale celei precedente. Unele erau foarte simple și puteau
fi dezlegate cu minim de efort, care putea să-ți facă cel mult
plăcere. Pe acestea le dădu chiar de la început, deoarece i se părea
că puterea de concentrare a fraților ei era foarte redusă. Dar pe
măsură ce se obișnuiră și interesul față de viața ce se desfășura în
preajma lor începu să se manifeste din nou le scoase pe cele mai
complicate. Ea însăși știa cum trebuie dezlegat fiecare joc, tocmai
de aceea se așeza la spatele lor, cu un zîmbet enigmatic pe buze, ca
al destinului, și urmărea străduințele celor care stăteau aplecați
asupra mesei la care jucau.
Dar cei doi bărbați mai în vîrstă nu erau singurii care se
interesau de aceste jocuri. Imediat ce Pheasant se simți în stare să
părăsească patul, îl abandonă pe fiul ei nou născut și se așeza și ea
la masă, unde scotea țipete de mulțumire de fiecare dală cînd se
întîmpla să nășească si ea cîte o piesă pe care o căutau și care se
potrivea pentru completare. Lui Alayne, felul în caro Nicholas și
Ernest își pier deau vremea cu astfel de îndeletniciri banale, i se
părea copilăros, dar uneori își apropia și ea un scaun de masa!or și
încerca să se arate interesată. În realitate pe ea o interesau mai
mult trăsăturile fețelor lor. Amîndoi păreau mai îmbătrîniți după
lovitura primită prin moartea lui Eden; Nicholas mai mult decît
Ernest, datorită pungilor de sub pleoape și obrazului tras care i se
vedea la capătul mustăților pleoștite. La dezlegarea problemelor nu
era atît de abi] ca fratele său Ernest. Dar era mult mai nerăbdător
să găsească el piesa care lipsea și pe care o căutau. Încerca piesele
una după alta în locul rămas necoinpletal și, cu mîinile lui
257
comanda 134 coala 17
mari și nesigure, strica de multe ori întregul desen din fata lor.
Alegea de obicei cîte o piesă care nu se potrivea, dar cînd se
nimerea să se potrivească, îl auzeai rîzînd mulțumit și
adresîndu-se fratelui său:
— Ce zici de asta, Ernie! Nu ți-am spus că eu voi găsi piesa care
lipsește! Tu te miști prea încet, de fiecare dată cînd trebuie să faci
ceva.
Dar deși în anarentă cel mai pasionat de aceste jocuri părea
Nicholas, în realitate ele îl interesau în mai mare măsură pe Ernest.
Intîrzia atît de mult în fața mesei, încît de fiecare dată cînd se
ridica în picioare, își simțea trupul în- tenenit si numai cu mare
greutate se putea îndrepta de șale, Cînd se întindea să se
odihnească, cum făcea în fiecare dună-amiază, prin fața ochilor
închiși îi jucau piesele care lipseau cîte un colț de culoare
nedefinită care putea să fie barbă dar putea să fie și iarbă.
Concursul lui Wakefield li se părea neprețuit, deoarece de
fiecare dată el se întorcea cu ochii limpezi de la munca în aer liber.
lucrările de primăvară la fermă erau acum în toi și el se simțea
foarte mulțumit. Nimic nu putea să-i pricinuiască mai multă
^lăcere decît felul de viață pe care îl ducea acum iar făoăduiala
făcută lui Renny de a se ocupa și de carte, era mereu amînată. de
drann] obligațiilor mult mai plăcute. Cînd Renny îsi închipuia că el
este în camera sa. cu cîte o carte în mînă, în realitate el era în
bibliotecă si stătea aplecat, împreună cu unchii săi străduindu-se
să dezlege cîte o problemă a jocului.
Mooey părea fascinat și el de această nouă îndeletnicire, dar
prezența lui nu era nimănui binevenită, deoarece mîinile lui mici și
neastîmpărate, păreau anume făcute să încurce piesele așezate Ia
locul lor. Pe Ernest prezența lui îl enerva, dar Nicholas îl ridica pe
genunchiul sănătos și, cu toate că nu-i înoăduia să umble cu
piesele, uneori totuși îi întindea el însuși pe cea pe care o
descoperise, ca s-o pună la locul unde trebuia.
Într una din zile Augusta le dădu de știre că n-au mai rămas
Hecît două jocuri. Pe celelalte reușiseră să le dezlege Ernest ridică
privirea și se uită la ea aproape mulțumit, căci în realitate
rezolvarea lor fusese pentru el un fel de povară. Totuși începu cu
toată tragerea de inimă dezlegarea ultimelor două probleme.
Nicholas exclamă:
— De, dragă Augusta, păcat că sînt numai atîtea! Dezlegarea
celorlaltor a fost un fel de distracție. O distracție foarte plăcută. Ai
avut o idee foarte bună cînd ai scris să ți le trimită. Nu-mi aduc
aminte de nimic care să-mi fi făcut atîta plăcere ca această
îndeletnicire.
Cu un gest provocator, Augusta răsturnă pe masă cutia cu
penultimul joc ale cărui piese, amestecate, li se părură o ispită
covîrșitoare.
— Acesta de acuma vă va da destul de lucru pentru un timp,
declară ea. Doamna Thomas Gourt a stat la masă vreme de trei zile
încheiate și a bătut tot timpul din călcîie, atît era de nerăbdătoare.
Ernest alese o piesă care cădea intr-un colț și o r-șeză.
— Ai să vezi că voi reuși s-o dezleg într-o singură zi, declară el
Exact cum am dezlegat-o și pe < e daltă.
— Ei, știi că îmi place! exclamă Nicholas. Cine a fost cel care a
găsit bucata de pantalon care trebuia potrivită în gura cîinelui?
— Firește, m-ai ajutat și tu, admise Ernest, dar totuși trebuie să
recunoști că partea cea mai mare a problemei a fost dezlegată de
mine.
Între timp reuși să găsească fără greutate cîteva piese pe care le
așeză la locul lor.
Nicholas luă un pumn de cartonașe apoi își puse rche- larii și le
examină.
Augusta întinse mîna și-l bătu pe Nicholas pe umerii masivi,
apoi își trecu mîna ușoară pe umerii delicați ai tui Ernest. În semn
de încurajare, și plecă. Cei doi rămaseră a- dînciți în problema care
aștepta să fie dezlegată.
La început constatară că merg destul de bine și înaintau cu
ușurință { tabloul reprezenta un vast peisaj acoperit de trestie în
care erau și cîteva femei în costume orientale complicate cărora nu
le puteau da de urmă. Ernest suferea de indigestie și din prricîna
asta era nervos. Felul în care Nicholas pufăia din lulea îl scotea din
fire. Pheasant își pierdu un ceas întreg cu ei și le fu do mare ajutor,
dar Rags, care trecu prin apropierea mesei cu o cîrpă de șters
praful în mînă, fu cel dintîi care-și dădu seama că tabloul Ï1
reprezintă pe Moise, împreună cu fata lui Faraon.
Pe înserat trei sferturi din tablou fusese completat, dar mai
rămăseseră cîteva piese cărora nu le putură găsi locul, deși Alayne,
Piers și Wakefield veniseră și ei sa le dea o mînă do ajutor. Pe la ora
unsprezece se simțiră obosiți și renunțară să mai continue.
— Era mult mai bine pe vremea cînd jucau bridge, îi spuse
Mayne lui Renny. Acum nimic nu-i mai interesează decît
afurisitele acestea de probleme. Eu mi-aș pierde mintea, dacă aș
continua în felul acesta, cum fac ei Totuși constat că toti membrii
familiei îi încurajează.
Firește că i încurajează. Cel puțin așa reușesc să nu se mai
aînclească la lucruri neplăcute.
În dimineața următoare Ernest coborî foarte devreme. Trecu
numaidecît în bibliotecă și se îndreptă spre masa unde piesele
jocului rămăseseră așezate din ajun. Dar se dădu înspăimîntat un
pas înapoi, cînd constată că toate piesele pe care. Ie așezaseră erau
acum amestecate și adunate grămadă. Expresia de pe obrazul lui
păru atît de caraghioasă, îneît Nicholas, care intrase în urma lui,
începu să rîdă în hohote.
— Indiferent cine a făcut treaba asta, să știi că va a- vea motive
să regrete ’ țipa Ernest furios.
Dar nu reușiră să afle cine era autorul acestei fapte. Toți
rămaseră mirați și se uitau unul la altul inocenți. Nicholas îl
bănuia pe Wakefield, iar Ernest pe Mooey, deși băiețașul declară că
nici nu s-a apropiat de ușa bibliotecii. În timpul mesei și al ceaiului
nu vorbiră despre altceva decît despre acest subiect. În vremea
cinei jocul era așezat a- proape așa cum fusese în. ziua precedentă,
clar Ernest se simțea prea obosit pentru a mai putea continua. Se
aprinsese la obraz și nu mai avea răbdare să stea liniștit pe scaun
Totuși refuză să încuie ușa de la bibliotecă și se culcă lăsînd ușa
camerei sale larg deschisă.
Înainte de a prinzi își zise că va trebui să intre în bibliotecă și să
se convingă că n-a umblat nimeni cu cartonașele pe care le așezase.
Dar venise prea tîrziu pentru a preveni dezastru] și Mooey fu prea
încet în mișcări pentru a se feri din calea lui. Moise și trestiile
dimprejurul său e- rau împrăștiate pe masă și risipite pe jos, iar
Mooey se străduia zadarnic să le așeze la locul lor.
Din doi pași Ernest îl ajunse. De multă vreme nu simțise o
dorință atît de irezistibilă de a deveni violent. Îl apucă pe Mooey de
braț și-1 pălmui și pe un obraz și pe celălalt.
— Mă, diavole! zbieră el furios. Ia ține, și mai na și pe asta.
Țipetele lui Mooey îi făcură pe toți membrii familiei să se
precipite în bibliotecă. Ernest începu să se bîlbîie, încer- cînd să le
explice. Nicholas îl întrerupse și se răsti Ia el t
— La urma urmelor, pentru atîta lucru nu e nevoie să faci atîta
gălăgie. Uneori copiii mai fac și treburi de astea.
— De o vreme încoace am constatai că Mooey devine
neascultător, declară Augusta.
— Este un mic netrebnic, țipă Ernest. Auzi, să îndrăznească
pentru a doua oară să facă așa ceva.
Apoi se întoarse spre Piers:
•— Băiatul acesta merită o bătaie zdravănă.
— O va primi, răspunse Piers întunecat.
Mooey deschise ochii mari* și se uită la fețele celor din jurul său,
dar văzînd că maică-sa nu era prezentă, închise din nou ochii și
continuă să plîngă.
Renny se uită înveselit la Alayne.
 Cred că ești un om fără suflet, zise ea supărată.
— îmi face plăcere să-i văd pe moșnegii aceștia doi sărind în
sus, răspunse el.
— N-a trecut tocmai mult de cînd lînărul Mooey nii-a stricat și
mie aparatul fotografic, se amestecă Wakefield.
— Tot el este cel care ieri a băgat o bucată de burete In orificiul
de scurgere al chiuvetei din camera de baie, zise Finch.
— Nu l-am băgat eu, ci Adelina, răspunse Mooey cu glasul stins.
— în orice caz pa spune că tu l-ai băgat.
Nicholas plecă ochii și se uită la micul său favorit și-1 întrebă cu
severitate, dar și cu părere de rău:
— Ce te-a determinat să amesteci piesele între ele?
— Nu le-am amestecat eu I Nu le-am amestecat 1 Nu le-am
amestecat ' Vreau să merg la mămica! protestă el.
Ernest se întoarse spre Piers ■
— Dacă nu-i vei da acum pedeapsa pe care o merită, să știi că
mai tîrziu băiatu1 acesta îți va da de lucru mai mult decît ți ar
putea face plăcere zise el.
— I-o voi da numaidecît.
Luă băiețașul de braț și-1 auziră coborînd împreună cu el
treptele scării de la subsol și intrînd în spălătorie, unde se
desfășuraseră și înainte tot felul de pedepse.
Ernest și Nicholas erau la masă și reușiseră să așeze pe tînărul
Moise în coșul lui, cînd apăru Pheasant, aducîn- du-1 pe Mooey de
mînă.
— Unchiule Ernest, începu ea, Mooey ar vrea să-ți spună că-i
pare rău de ceea ce a făcut și că de aici înainte VÎ fi întotdeauna
băiat cuminte.
— Îmi pare rău, unchiule Ernest. De aici înainte nu voi mai
săvîrși niciodată astfel de fapte.
Ernest se aplecă spre el și-1 sărută, dar obrazul lui părea si
acum tot atît de sever.
Dacă te-ai fi mulțumit să încurci piesele o singură dată fapta ta
n-ar fi fost atît de gravă. Dar de două ori una dună alta.- asta este
prea mult.
Nicholas îl ridică pe Mooey pe genunchi.
— Te-a durut rău? întrebă el cu glasul în șoaptă Sărăcuțul de
tine!
Refăcură imaginea pînă la un punct, dar nu reușiră să meargă
cu nimic mai departe. Totuși nu-și pierdură curajul, în aceeași
seară întreaga familie se adună împrejurul lor și camera era plină
de fumul țigărilor și de glasurile care fre- mătau. Deși Mooey își
primise pedeapsa, Ernest totuși n-avea încredere în el, așa că
seara încuie ușa bibliotecii șl luă cheia cu el la etaj.
Dar prin somn fu torturat de peisajul cu trestii care rămăsese
neterminat și de piciorul încălțat în conduri care nu se potrivea
nici uneia dintre femei. Începu să se frămînte din ce în ce mai mult,
ca în cele din urmă să deschidă o- chii; zorile tulburi ale dimineții
îl găsiră în fața mesei din bibliotecă unde constată că toate piesele
erau amestecate și o parte dintre ele aruncate pe jos.
Se întoarse în camera sa, cu fruntea plecată, umilit. Își dădu
seama care a fost motivul că în ultimele două dimineți simțise o
ușoară răceală. Își aduse aminte că pe vremea cînd era copil fusese
somnambul, dar, fiind prea corect, în timpul prânzului le spuse și
celorlalți ce s-a întîmplat.
Ceea ce regret mai mult, este faptul că micul Mooey a fost
pedepsit fără nici o vină, adăugă el.
2t»2 «
— Ți-am spus de la început că faci prea multă gălăgie pentru un
lucru de nimica, îi răspunse fratele său.
— Totuși băiatul acesta prea începuse să se întreacă cu gluma
se amestecă Augusta.
— La subsol mi-a spus că a amestecat piesele, din cauză că se
săturase să le mai vadă, zise Piers.
— Avea toată dreptatea! încuviință Ernest. Cite zile voi mai avea
de trăit, nu vreau să mai văd în fața ochilor astfel de jocuri.
— Nu vreți să-1 dezlegați și pe ultimul? întrebă Augusta.
— Nici nu ne gîndim, răspunse Nicholas. Ne-am săturat de
jocuri distractive. Ne întoarcem la bridge-ul nostru.
Augusta adună piesele împrăștiate și le duse în camera ei. Aici
scoase piesele adăugate în plus și care făceau parte din tabloul
Rebecca la Fîntînă și le așeză în cutia lor, iar din aceasta le scoase
pe cele care făceau parte din tabloul cu Moise. Își închipuise că în
felul acesta jocul va dura mai mult.
Apoi oftă îngîndurată. Ce va face cu jocurile astea, căci de aici
înainte, nu mai avea nevoie de ele? își serviseră scopul destul de
bine. Se apropie de ușă și-1 strigă ne Mooey.
Băiețașul veni într-un suflet căci în glasul ei i se păru că simte
bunăvoință. Fusese năucit de evenimentele prin care trecuse dar
acum era îneîntat de atențiile tatălui și ale unchilor săi.
— Mooey, zise unul dintre ei, du-te și întreabă-1 pe unchiul
Ernie unde era Moise, cînd s-a făcut întuneric.
Mooey nu se sfii să-i pună în gura mare această întrebare.
— Am înțeles, am înțeles, îngînă Ernest și se aprinse ușor în
obraz. Nu e nevoie să mai stărui. Cred însă că merit ceea ce-mi faci.
Spune, Mooey, unde era Moise?
— Rezolva probleme cu jocuri distractive! strigă l ă ia tul si o
rupse la fugă.
Acum era alături de Augusta care-i puse în brațe toate cutiile în
care erau jocurile.
— la-le, sînt toate ale tale, zise ea. Și dacă te vei o- cupa de ele cu
stăruință, vei putea învăța multe lucruri.
Dădu fuga pînă în capătul scării de la mansardă, unde Alayne
stătea de vorbă cu Pheasant. Ea îl ținea în brațe pe micul Philip și
\layim se uita la el zîmbind, iar micuțul a apucase de un deget,
— Privește strigă Mooey. Uilă-le încoace și vezi ce ana eu!
Nooky apăru și începu să strige:
Dă-mi și mie ' Dă-mi și mie!
— Nu se poate! Mi le-a dat mătușa Augusta ' Privește, mamă '
strigă Mooey încîntat.
\i putea să-i dai o cutie și lui Nooky, zise Alayne caro tinea la
băiețașul acesta.
 Mooey ii aruncă și lui o cutie, apoi văzînd-o pe Adelina că apare
din camera lui Alayne, cu ochii strălucind ca ai unei păsări de
pradă, se repezi pe scări cu cutiile în brațe, și de aici în camera
copiilor, urmărit de ceilalți, cu Adelina caro alerga în patru labe și
țipînd.
Alayne rămase nemișcată și se uită după ei. „N-au decit să
alerge, gîndi ea, nu mă interesează ce vor face", a- poi zise cu
glasul ridicat;
—- Aima este în camera lor?
— Da, răspunse Pheasant. Tata asta este o ființă imposibilă! Aș
fi îneîntală, dacă am putea găsi o dădacă mai pricepută, care să
știe cum să se poarte cu copiii.
— Copiii aceștia sînt mai răi decît țiganii, declară Ala- yno. Nu
sînt în stare pentru nimic în lume să mă înțeleg cu Adelina.
— Astă noapte a dormit?
-— Ge dormit! N-a dormit decît după ce eu nu mai e- ram în
stare nici să mă mișc. Pînă acum nu s-a purtat niciodată atît de
revoltător Nu numai că rîdea și țipa, dar își băga și degetele în ochi,
ca să poală sta trează.
— E înspăimînlător! Piers spune c-ar bale-o pînă cînd s-ar ruga
ca singură s-o lași să doarmă.
— Piers n are suflet 1 Cînd mă gîndesc la nedreptatea ce i-a
făcut-o bietului Mooey •
Pheasant încercă să fie loaială față de soțul oi:
— Toate aparențele erau împotriva lui Mooey. Piers na făcut
nimic altceva decît ce-ar fi făcut orice părinte care ține la copiii săi.
E foarte firesc să nu admită ca fiul său să devină o primejdie
pentru cei din jur.
Părea atît de palidă și de inocentă, cînd pronunță aceste
cuvinte» Părul mătăsos îi căzuse pe frunte,- ținea in bra țe
copilașul care avea aceiași ochi ca și Piers. Alayne se simți
înduioșată și, aplecîndu-so spre ea, o sărută.
— Ești o fată încîntătoare, Pheasant! zise ea.
Din camera copiilor se auziră țipete disperate și Phea sânt se
repezi pe scară. Alayne intră în camera ei și-și zi se din nou: „N-au
decît să facă tot ce poftesc, pe mine nu mă interesează".
Era foarte mulțumită că Adelina a plecat din camera ei. Va fi
încîntată de absența fetiței acesteia cu energia neîm- blînzită.
Picaturile de ploaie loveau în tăbliile ferestrelor și răpăiau pe canat.
De sub streașină, între vrejurile de iederă. se auzea ciripitul
păsărelelor. Se opri în fața ferestrei și nrivi afară.
„O, iubitule! Tu, dragostea mea! Aș vrea să fii acum lîngă mine,
murmură ea. Dacă ai fi aici în cameră, ți-aș a- răta toată dragostea
mea. Ți-aș săruta ochii și aș alunaa privirile acelea întunecate.
Simt că le-aș putea alunga. O, Renny, Renny, aș dori atît de mult
să fii aici lîngă mine” Dar el era la grajduri. Intre ei nu era decît un
spațiu redus, bătut de ploaia primăverii.
Augusta apăru în cadrul ușii:
Dragă Alayne, începu ca, cred că va trebui să vorbim în mod
serios cu Renny despre reparațiile ce trebuie făcute casei. Tapetul
de pe pereții camerei mele este respingător și n-am dormit toată
noaptea din pricina zgomotului făcut de un oblon pe care-1 trîntea
vîntul.
-— Nici eu n-am dormit, ripostă Alayne, abătută.
— De ce? întrebă Augusta și se uita la ea bănuitoare.
— Din cauza Adeline!. N-a vrut să doarmă... și nu m-a lăsat nici
pe mine să dorm.
—- Am auzit o ne ma> ia lui Renny plîngîndu-se din același
motiv. Va trebui să ai răbdare, draga mea. Dar eu a- cum sînt gata
de plecare și aș vrea să fiu convinsă că în primăvara aceasta se vor
face toate reparațiile de care casa arc nevoie. Tatăl meu și fratele
meu s-au străduit să mențină casa aceasta în cea mai buna stare.
— De atunci încoace timpurile s-au schimbat foarte mult,
răspunse Alayne cu glas stins, căci se simțea nemulțumită de
atitudinea celor mai în vîrstă care nu vorbeau despre altceva decît
despre bunătățile și desăvirsirea pe care le-au cunoscut odinioară.
Wragge trecu pe coridor in mmă cu o găleată de cărbuni. Lăsa
găleata din mină și se uită ia ele, cu îndrăzneală și nerușinare.
 — Cred că nu vă veți supăra, doamnă, dacă îmi permit să vă
atrag atenția că aceasta este ultima găleată de cărbuni pe care o
mai avem. Tot ce a fost în pivniță este acum aici în găleată. Pe
aceștia îi duc în camera domnului Ernest. Grătarul caloriferului
este gol și, după cîte știu eu, alti cărbuni nu s-au comandat.
Alayne ridică privirea și se uită la peretele de dincolo de el.
— Voi comanda în timpul acestei dimineți, răspunse ea cu glas
rece.
— Mă iertați, doamnă, dar negustorul mi-a răspuns ultima dată,
că nu ne poate trimite cărbuni, pînă cînd nu vom plăti factura
precedentă.
Alayne se simți umilită și se răsti la el i
— Voi avea grijă și de asta. Te rog, ia găleata de aici!
— (Sred, Wragge, că în camera domnului Ernest este destul de
cald, zise Augusta
Wragge îi răspunse mieros, căci se gîndea la bacșișul pe care i-1
va da Augusta, înainte de plecare:
—- O, doamnă, pentru nimic in lume n-aș admite ca domnului
Ernest să-i fie frig în camera sa. Asta nu se va întîmplă, cîtă vreme
voi mai avea un bulgăre de cărbune în pivniță 1
— în cazul acesta voi fi foarte mulțumită, răspunse Au gusta
cu glasul grav.
Alayne se gîndi; „Dacă va mai întîrzia o clipă, voi începe să tip.
Renn\ mi-a spus că ultima cantitate de cărbune a fost plătită.
mincinos este omul acesta! Gurn de mai sînt în stare să suport
viața de aici!“
Pheasant coborî în fugă treptele scării de la mansardă i
— Ce crezi că s-a întîmplat? Tavanul din camera copiilor picură
și adineauri o mare cantitate de mortar s-a desprins și a căzut în
patul bietului Nooky. Dacă ar fi fost culcat, cu siguranță l-ar fi
omorît. Doamne, uneori îmi face impresia că membrii familiei au
intenția să-mi ucidă copiii, cu neglijența și cruzimea lor.
Se opri la jumătatea scării și, așezîndu-se pe trepte, își ascunse
fața în palme.
 — Eu nu am nici o vină, răspunse Alayne. Nu am nici o vină că
ploaia trece prin tavane, că obloanele se trîntesG de vînt, că
tapetul de pe pereți este sfîșiat și că în pivniță nu sînt cărbuni.
Dacă vrei să te plîngi de ceva,., plînge-te lui Renny! Am și eu
destule pe cap, dacă ar fi să mă plîng.
Apoi cobori repede scara spre hol, lăsîndu-le pe An- gusia și pe
Pheasant să se uite mirate una la alta. Dar nici nu ajunse bine la
capătul scării și se simți rușinată de uur- tarea ei. Pînă acum nu i
se întîmplase niciodată să-și piardă cumpătul în felul acesta, de
față cu ceilalți. Îi părea rău că mătușa Augusta va pleca din Jalna
cu o impresie atît de urîtă despre ea. și era gata să se întoarcă să-i
ceară iertare, dar nu îndrăzni, și se opri în fața ușii salonului care
era toată zgîriată de labele clinilor ce se cereau înăuntru. Jock
dormea anim în apropierea sobei, cu picioarele pline de noroi
îndreptate spre foc. Foxul sîrmos al lui Piers era așezat pe scaunul
din apropierea fotoliului și dîrdîia de frig; so rănise la o labă și
purta un bandaj din care se desprindea un puternic miros de
dezinfectant.
Respiră adînc și intră în bibliotecă, apoi se îndreptă spre telefon.
Spuse negustorului să-i trimită cărbunii necesari odată cu
factura.
De aici trecu în salon unde-1 găsi pe Finch, cufundat în lectura
unei cărți. Prezența lui îi făcea plăcere și, așezîn- du-se lîngă el, îl
întrebă ■
— Ce citești?
Tînărul ridică privirea și fața i se lumină de un zîm- bet straniu.
— Poemele lui Eden, răspunde Finch.
Se depărtă de el, nemulțumită. Este morbid ceea ce face Finch,
își zise ea, să stea aici și să citească poemele fratelui său mort,
zîmbind ca un halucinat, de parcă ar vrea să invoce între ei umbra
lui Eden. Totuși îi răspunse cu glas blind
— Sînt convinsă că sînt bune, dar nu mai au prospețimea și
suavitatea celor pe care le-a tipărit la început.
— Nici nu e cazul să te aștepți la așa ceva. Nici el nu mai era
același de la început. Poemele de acum sînt inegale dar nici una
dintre ele nu e mediocră. Ideile lui freamătă de viață... Poate te va
interesa să citești ce spun criticii despre cartea lui. M-am abonat la
o agenție care mi-a trimis o serie de tăieturi din reviste și ziare.
lăsă cartea din mînă și scoase din buzunar un plic, plin
d( tăieturi privitoare la cartea fratelui său
Începu să citească cu glas sonor și vibrant, subliniind și citind
chiar de două ori pasajele elogioase, cu o mînă tinted strîns lîngă el
volumul, ca și cînd din el s-ar fi desprins un îndemn binefăcător.
Dar atenția lui Alayne era concentrată mai mult asupra Lui Finch,
decît asupra fragmentelor care le citea. Ce se va alege de băiatul
acesta care trăiește atît de retras și pe obrazul îndurerat al căruia
se văd urinele suferinței prin care a trecut! își zicea ea.
Ușa de la intrarea laterală se auzi deschizîndu-se, apoi se trînti
cu violență și ecoul unor pași grăbiți păru că se limpezește, pe
măsură ce se apropiau. Toate gîndurile i se destram ară, ca să facă
loc unuia singur: „Vine iubitul meu... cel de care mi-e dor...
singurul care mă interesează mai mult decît orice în toată lumea
asta!..."
Renny intră în hol, cu hainele ude leoarcă, urmat de un buldog
pe care-1 cumpărase de curînd. Jock se ridică în picioare și se uită
la noul venit. Era un cîine răbdător și nu-i plăcea să se încaiere cu
ceilalți cîini, dar nu putea suferi prezența acestui buldog. Sări de
pe scaun și se apropie mîrîind de ol. Cît ai clipi se încăierară și
începură să se tăvălească unul pe altul. Biddy, fără să mai țină
socoteala de laba rănită, sări și ea în ajutorul lui Jock. Nip auzind
învălmășeala, se repezi de pe patul lui Nicholas unde dormea și
coborî scara tot peste cap, apoi Se opri și începu să latre de te
asurzea. Doamna Wragge, care tocmai ieșea de la subsol. Începu
să țipe.
Buldogul îl înșfăcase pe Jock de laba dinainte. Renny încălecase
deasupra lor și se căznea zadarnic să descleșteze gura buldogului
ca să-1 scape pe Jock.
Adu o găleată de apă! strigă el lui Finch, care ieșise din salon și
se repezi îndată la subsol, de unde se întoarse cu o găleată plină.
Doamna Wragge dăduse fuga în sufragerie ca să aducă serviciul
de piper.
— Să nu arunci piper pe ei, strigă Renny și o feri din cale.
Cu mare greutate reușiră să-i despartă , Rags duse buldogul Ia
subsol Î Renny scoase batista din buzunar și legă laba lui Jock,
apoi potrivi pansamentul lui Biddy, și, ridicând privirea, văzu că
Alayne și doamna Wragge se uită la el, pe deasupra băltoacei de
apă de pe covor. Flip mal lătra și acum de pe scară.
— Sfinte Doamne, oftă doamna Wragge, încăierările dintre cîini
mă scot din minți! Pînă acum am văzut destule dar tot nu m-am
putut obișnui, zise ea și-și duse mîna dolofană Ia piept.
Renny se uită la fata Iui Alayne, apoi ochii îi fuqira în Ită parte,
ca să-i spună doamnei Wragge:
—- Ar fi mai bine s-o trimiți pe Bessie, să șteargă apa <ie pe
covor.
— Da. domnule, răspunse bucătăreasa, deși nu prea știu unde
aș putea s-o găsesc, căci stă mereu ascunsă prin toate cotloanele.
Tocmai vroiam să vă spun că plita de la bucătărie fumegă de parcă
a apucat-o nebunia și va continua să fumege, pînă cînd va veni
coșarul să curețe coșurile. Mi s-au umflat ochii din cauza fumului
acestuia. Friptura este încă crudă și e aproape unu fără un sfert,
dar se poate ca ceasornicul să nu meargă bine, deoarece în
ultimele douăsprezece luni a luat-o mereu înainte. Sper că nu vă
veți supăra din cauză că vă vorbesc în felul acesta, despre ceea ce
se întîmplă în domeniul meu de la subsol, domnule.
Se uită la ea și zîmbi mulțumit;
—■ Voi trimite mîine coșarul să curețe toate coșurile. Pescarul a
adus somnul pe care l-am comandat? Dar lăzile de berc au sosit?
După plecarea doamnei Wragge, Mayne se apropie de el și-i
spuse pe ton scăzut spre a nu putea fi auzită de Finch din salon:
—- Tu știi că de fiecare dată se comandă de două ori mai mult
pește decît ne trebuie? Afară de asta, ia ce-ți trebuie lăzi întregi de
bere? Facturile proviziilor ce se consumă în casa aceasta sînt de-a
dreptul înspăimântătoare’ De ce faci risipă?
Se uită la ea cu admirație, ca și cînd ar fi vrut să-i spună „Tu ești
o mică șireală 1", apoi îi răspunse cu glas tare:
— Mie-mi place să văd la masă mîncare din belșug. Nu-mi place
să văd pe nimeni că-și mănîncă de sub unghii. Cît despre bere,
aceasta este pentru unchiul Ernest, căci bietul bătrîn are nevoie
de ea, ca să se mai învioreze.
— Am comandat cărbunii de care avem nevoie, declară ea pe un
ton care se strădui să fie cît mai liniștit. Îi va a- duce împreună cu
factura pe care o voi achita eu.
Renny ridică sprîncenele:
— Soțioara mea cea bogată! exclamă el și, trecîndu-i brațele
împrejurul mijlocului, își culcă fruntea pe umărul ei.
Strînse în brațe trupul lui vînjos și se gîndi: „Este cu desăvîrșire
lipsit de conștiință, Lipsit de conștiință și tot a- tîl de singur ca și un
copac răsărit departe de pădure, deși stă cu fruntea pe umărul
meu" Acum, cînd îl strîngea în brațe, nu-și mai zicea ca adineauri i
„Iubitul meu. iubitul meu... de care mi-e dor 1"
Renny simți că ea nu era de acord cu felul lui de a fi. Se depărta
de ea și schimbă subiectul conversației, făcîn- du-i semn cu capul
spre salon!
— Ge face băiatul acesta? Adică, cum merge cu nervii lui?
Își așeză o șuviță de păr care-i căzuse pe frunte și-i răspunse cu
prefăcută indiferență:
— Vorbești despre Finch?... Nu știu ce să zic. Acum nu mai cîntă
de loc la pian. Este aici înăuntru... citește poemele lui Eden.
■— Serios! El a ținut foarte mult la Eden. Am ținut cu t0ții, nu-i
așa? Și cred că prezența lui ne lipsește tuturor... zise el și se uită la
ea provocator.
Este nemulțumit de mine, gîndi Alayne, din cauză că nu mă
zbucium din pricina morții lui Eden. Cine a mai căzui așa ceva!"
Renny se apropie de ușa salonului și se uită înăuntru. 11 văzu
pe Finch așezat într-un fotoliu, cu mîinile împreunate pe piept șj
cu picioarele întinse pe parchet.
 — Hulloa, Finch, strigă el. Cum merge cu guturalul tău?
— Mai bine, mulțumesc, răspunse Finch, fără să ridice privirea.
Renny încruntă din sprîncene și se uită la el îngîndurat.
— Înainte de a ne așeza la masă, ai timp tocmai de a- juns, să ne
poți cînta ceva. Cîntă-ne ceva odihnitor, căci mă simt obosit și
mi-ar face plăcere să ascult o melodie bine executata. Vrei?
— Nu pot să cînt, murmură Finch.
— Ei... haide, o bucată cît de scurtă. Un menuet sau qavotă...
sau ce vrei tu.
Finch se uită la el bănuitor. Nu cumva vrea să-și bată joc de el?
— Știi foarte bine în ce stare sînt nervii mei, îngînă el. Nu îti dai
seama că nu sînt în stare să încerc nici cel puțin gamele ' Nici nu
îndrăznesc să mă apropii de pian.
Renny intră în salon și începu să răsfoiască notele de pe pian
— Bucata asta parc destul de ușoară zise el f la încoar- c-o!
Finch începu să rîdă. Rîsul lui păru neașteptat de fi- resț
Haide, stărui Renny și zîmbi, cîntă bucata aceasta, sa-mi faci
mie plăcere!
Din pragul ușii Alayne îi făcea semne să nu mai stăruie
Rags interveni și el cu o puternică lovitură de gong. Ecoul deveni
asurzitor, păru că se stinge, dar o altă lovitură răscoli din nou
tăcerea și, după ce toți membrii familiei se adunară în sufragerie,
amuți. Apoi Rags intră demn și se opri alături de stăpînul său, care
ridică privirea spre el și-1 întrebă ceva cu glas șoptit, iar valetul îi
făcu semn afirmativ și fața lui luă o expresie caraghioasă.
Ernest se așeză pe scaun și oftă ușurat. Nicholas nu se arătă.
Unde este unchiul Nick? întrebă Renny.
— N-a putut coborî din pat, răspunse Ernest. Are o criză de gută
foarte severă, li vor duce o tavă cu mîncare. Pe o vreme atît de urîtă
ca asta nu este de loc de mirare că nu se simte bine. E îngrozitor!
Insuportabil!
Ploaia batea cu violență în ferestre.
— Renny, eu nu cred că voi putea mînca din friptura aceasta de
porc, deși arată foarte bine. Și sosul de mere, care-mi olace foarte
mult..
— Totuși cred că-ți va face bine, răs; unse Renny și-i tăie o felie
fragedă.
Dar cînd farfuria fu așezată în fața lui, Ernest nu se putu decide
să mănînce, ci rămase cu privirile pierdute în gol, apoi căscă, fără
să se ascundă de ceilalți:
— Oah-hă-hă!
Mooey se opri cu furculița în aer și se uită la el mulțumit. Apoi,
cu glasul lui subțire, făcu și el o dată •
— Oah-hă-hă!
— Mă băiete, nu mă imita! zise Ernest și se uită la el sever.
Pheasant îi porunci băiatului să-și vadă de mîncare.
— Despre căscat se spune că este contagios și se poate să fie
adevărat, deoarece chiar în această clipă îmi vine și mie să casc
Piers o ciupi de picior, așa că în loc să caște, începu să rîdă.
Pentru Renny cascadele rîsului celor din jurul său erau plăcute.
mai ales acum, și începu și el să rîdă, deși nu prea știa limpede care
era motivul că ceilalți rîd.
Văzîndu-1 bine dispus, Pheasant îl întreba:
Ai auzit ce s-a întîmplat cu tencuiala tavanului? O bucată mare
s-a desprins de pe tavanul camerei copiilor și a căzut exact în patul
bietului Nooky.
Stăpînul din Jalna tocmai începuse să ronțăie zgomo tos o
bucată de șoric prăjit.
Nooky era în pat? întrebă el.
— Doamne ferește, cum să fie în pat!
— Atunci de ce te mai frămînți de pomană!
— Bine, dar ar fi putut să-1 omoare!
— Nu vrei să chemi un zidar? îl întrebă Piers pe fratele său. Va
trebui să dea jos toată tencuiala și să repare tavanul.
Kenny aruncă o bucățică de carne unuia dintre prepeh- carii săi
și se uită ia el pînă o mîncă, fără să-i răspundă.
— Foarte bine, adăugă Piers, voi telefona chiar azi după amiază
să vină meșterul.
 — Dacă vei telefona, va trebui să-1 plătești tot tu.
Ochii proeminenți ai lui Piers începură să scapere, Boney, care
era în bibliotecă pe prăjina lui, păru că-și dă seama do ceea ce se
petrece în sufragerie și începu să debiteze o serie de sunete
guturale, apoi țipă: Shaitan-ka-batka!
— Prin tavanul dîh camera mea trece ploaia de vreme atît de
îndelungată, îneît nici nu-mi aduc aminte de ziua1 în care s-a
stricat, dar pînă acum nu s-a desprins tencuiala, zise Finch.
— Din acest punct de vedere, Piers, eu sînt de acord cu tine,
interveni mătușa Augusta. Mă doare inima cînd văd că această
casă, clădită de tatăl meu, începe să cadă în ruină și toate să se
distrugă. Obloanele de la ferestrele camerei mele aproape cad din
balamale.
— Voi porunci să fie reparate și obloanele, zise Piers.
— Vei plăti și pentru acestea, adăugă Renny și continuă să
mănînce. fără să se tulbure.
Tn adîncul ființei salo Alayne simți ceva mișeîndu se ca un fel de
simpatic, dar în același timp și de recoltă fata de cotul ei.
Papagalul continua să țipe din camera de alăturs Rags apăru, în
mînă cu o mică tavă pe care era o sticlă de bere, și o puse în fața lui
Ernest.
— Bravo, bravo . Este exact ceea ce-mi lipsea, căci nu am deloc
poftà de mîncare. Bau un pahar, apoi se uită mulțumit la Renny și
păru că mîncarea începe să-1 intereseze.
Renny se uită satisfăcut și pe ascuns la Alayne, ca și cînd ar fi
vrut să-i facă cu ochiul și să-i spună:
„Ai văzut că eu știu ce-i lipsește moșului, pentru a-i face
plăcere!"
Pheasant se uită la el și-1 întrebă:
— De unde crezi că Piers va putea găsi banii necesari pentru
reparații?
— Asta este treaba lui; de ce nu s-a căsătorit cu o fată bogată,
cum am făcut eu, răspunse Renny fără să ezite.
Rîsul strident și nervos al lui Finch păru că aprot â «j- ccastă
afirmație și Alayne își simți obrazul arzînd. Ernest băgă de seamă și
adăugă:
— Drăguța de Alayne. Pentru noi toți a fost un fel de
binecuvîntare cerească.
— Te rog, nu vorbi despre mine, unchiule Ernest interveni
Alayne, înccrcînd să pară liniștita.
Cum poate Renny să vorbească, de față cu ceilalți membri ai
familiei, despre veniturile ei care erau atît de neînsemnate! Mai
ales după afacerea de azi dimineața, cu cărbunii. Își aduse aminte
de refuzul lui categoric de a beneficia de ceea ce-i oferise Finch din
moștenirea sa. Ce a putut să intervină în viața lui de atunci
încoace, să se schimbe atît de mult!
Tot timpul cît statură la masă, Wakefield nu dădu a- proape nici
o atenție conversației încinse între ci. În adîn- cu] ochilor lui clipea
o lumină de mulțumire ascunsă. Gînd ieșiră alături din sufragerie,
Finch îl întrebă
— Ce te face să pari atît de mulțumit?
— Probabil că mă simt cu adevărat mulțumit.
— Se poate să te simți, dar crcdc-mă, pari caraghios '
— Cu nimic mai caraghios, decît line care stai îmbufnat
Alayne îi auzi ce vorbesc. Cum de e posibil să existe o familie atît
de insuportabilă? se întrebă ea. O parte a a- cestei după-amiezi
și-o petrecu în camera lui Nicholas, ci- tindu-i o carte.
În aceeași seară, Renny plecă în oraș, sub pretext că trebuie să
stea de vorbă cu un amator, dar Alayne bănuia c-a plecat să joace
poker împreună cu prietenii săi Growdy și Chase. Constatase că
aceștia vin uneori la el si îl caută
273
comanda 194 coala 18 la grajduri, probabil bănuind că acolo
sînt mult mai hineve- niți decît în casă și o auzise odată pe
Augusta făcîndu-i reproșuri că l-a chemat și pe Rags să joace al
patrulea cu ei.. Se simțea rușinată din cauza acestei purtări a lui.
Ea dormea, cînd el se întoarse din oraș, dar ecoul pașilor lui o
trezi, deși umbla în vîrful picioarelor. Îl strigă cu qlas ușor:
 — Renny, ia vezi cine tușește în felul acesta? Nu pot s-adorm din
pricina tusei care scoală toată casa.
Se apropie de ușa camerei și ascultă Tușea se auzea din camera
în care erau Pheasant și Piers.
Crr>r! că este Pheasant. Probabil a răcit. Doamne, mi-e groază
să aud pe cineva tușind în felul acesta.
Nn se înoriiește deloc, zise Alavvr> a tinut un ceas întreg trează
și cînd în cele din urmă am reușit să a- dorm sleită de puteri, ai
venit tu și m-ai trezit din nou,
— îmi pare rău că te-am trezit. Oare o fi luat vreun calmant?
— N-a luat nimic, deoarece este convinsă că nu e bine să ia
medicamente, cît timp alăptează copilul.
—- Adelina s-a purtat bine astă seară?
— Ca un înger... Ai făcut ceva în oraș? întrebă ea, în cercînd să
elimine din întrebare orice urmă' de bănuia iă
— Da Cel care vrea să cumpere calul — este din Buffalo — va
veni mîine dimineață și cred că Bonîfacîu este ca și vîndut.
Adelina se mișcă în pat și oftă.
— Süh! făcu Alavne. Renny se aplecă spre ea și o sărută. Adelina
începu să rîdă.
Trecu în cealaltă parte unde era pătucul fetiței și întinse mîna
s-o mîngîie. Adelina își încleștă degetele puternice pe mîna lui
— Dacă nici noaptea asta nu se poartă cum trebuie, să știi că
n-o voi putea suporta, gemu Alayne, dar imediat se rușină de
pornirea pe care-o auzi vibrînd în glasul ei.
Rennv îi spuse fetiței la ureche:
— Să fii fetiță cuminte și mîine dimineață tăticul te va lua la
plimbare cu di-di
— îa-rnă acum 1 zise fetița.
— Nu acum, Mîine. Dacă dormi.
Fetița se liniști și nu mai zise nimic, iar el ieși din o- daie în vîrful
picioarelor. „Fetitele mele dragi", își zise el și se simți aproape
înduioșat, gîndindu-se la ele.
Wakefield își acoperi ochii cu mîna, căci îl Siipăra lumina-
lămpii. Pe buze îi umbrea un zîmbet, ca și cînd s-ar fi trezit
dintr-un vis frumos. Din camera lui Pheasant se auzi o tuse
violentă.
Imediat după aceea tușea se repetă la intervale scurte. Renny le
asculta, gîndindu-se în primul rînd la Alayne care va fi din nou
condamnată să se zvîrcolească toată noaptea. Dar cînd îl auzi și pe
Finch tușind în camera lui, tot trupul i se înfiora de o spaimă
neașteptată. Ce se va întîmpla dacă atît el cît și Pheasant au
contractat boala lui Eden? Finch aju.ase ia îngrijirea fratelui său.
Medicul îi prevenise să procedeze cu toată băqarea de seamă, să
nu se infecteze. Dar se păziseră oare așa cum ar fi trebuit? Despre
el însuși știa eă nu s-a păzit. Finch avea o constituție delicată —
născut de o mamă care murise de tuberculoză — prin urmare,
Doamne ferește, foarte probabil că, datorită ei era mult mai
susceptibil să contracteze o astfel de boală N-ar fi trebuit să-1 lase
să se apropie de Eden. Iar Phe-- asant tușește în felul acesta
tocmai acum cînd alăptează copilul... În cazul în care a contractat
infecția, va mai avea cel mult trei luni de trăit! Ce gînduri îi trec
prin minte? Nu este decît un nebun și o brută. Aceeași situație ca și
cu Eden, bietul de el — pe care-1 îndemnase să lucreze pentru
Maurice — exact ce n-ar fi trebuit să facă, și în felul acesta
contribuise și el la moartea lui... Încleșta pumnii și strînse din dinți,
să-și stăpînească un geamăt.
Tușea din cele două camere continuă, ca un înfiorător duet prin
noapte. Renny se vedea pe sine îngropînd-o în primul rînd pe
Pheasant, după aceea pe Finch. Bunica va avea împrejurul ei pe
trei dintre cei mai tineri membri ai familiei. Wakefield murmură
ceva prin somn... Micul Wake ... probabil el va fi primul care va
merge pe urma lor.
Renny se pomeni în mijlocul camerei, tremurînd ca un cal
speriat. Rămase cîteva clipe nemișcat, apoi pioăi drumul pînă la
ușă, să iasă în coridor, iar de aici se călăuzi după o șuviță subțire
de lumină care scăpa pe sub ușa camerei din fund
Bătu la ușă dar Pheasant tocmai tușea și nu-1 auzi. Apă^ă ne
clanță si intră înăuntru.
Pheasant stătea așezată în capul oaselor și candela de pe
noptieră îi nroiecta umbra deformată pe peretele din spatele ei. Se
uita Ia el, la fel de inocentă ca un copiL
■— Îmi pare rău, dar nu pot să mă opresc, zise ea.
Se apropie și se uită Ia ea speriat. Constată că Piers era aproape
adormit.
— Pheasant, nu cumva ești bolnavă? întrebă el.
— Bolnavă? Ce vrei să spui? întrebă ea speriată.
— Ca Eden... Poate ai ceva la plămîni.
— Pentru numele lui Dumnezeu! Am răcit, dar încolo n am
nimic. Mi s-a întîmplat de nenumărate ori pînă acum să răcesc în
felul acesta.
— Dar Finch ce are? Nu cumva el... și se uită la ea îndurerat: Mă
tem să nu plece și el pe urma lui Eden
— Finch fumează prea mult, așa că nu-i de mirare că tușește.
Dar încolo nu are nimic. S-a alarmat și el puțin, tocmai de aceea
s-a dus să consulte un medic din oraș, dar acesta i-a spus că este
perfect sănătos. Dacă aș vrea să beau ceva cald!...
Simți un val de mulțumire inundîndu-i sufletul, dar cel care-1
urmă fu o violentă revoltă împotriva lui Piers. Trecu de cealaltă
parte a patului și, după ce smulse înve- iitoarea de pe el, îl pocni o
dată cu sete, de sări imediat în picioare.
— Asta este pentru tine, netrebnicule I zbieră eL Dormi ca un
nesimțit — mă porcule — și nevastă-ta tușește de-și dă sufletul din
ea!
— De ce nu bea rom cu miere, asta ar trebui să facă, răspunse
Piers furios. Ce pot eu să-i fac?
‘ — Am băut, dar mi-e silă de băutura aceasta, declară
Pheasant.
— Ar trebui să-ți fie rușine să te porți în felul acesta fată de
Pheasant... sau față de oricare altul dintre meribrh familiei. Știi că
Alayne n-a putut adormi pînă acum din cauza acestei tuse. N-am
dormit nici eu. Nimeni nu poate dormi... dar tu dormi!
 Spaima și mulțumirea pricinuite de explicațiile de adineauri ale
lui Pheasant se amestecară între ele și-1 făcură să-și piardă cu
desăvîrșire cumpătul.
— Tu n-ai ținut niciodată seama de ceilalți. Pheasant ar putea
să moară, în pat cu tine căci tu continui să sforăi. De moartea lui
Eden nici nu te-ai sinchisit — cred că nu ai îndrăzneala să
tăgăduiești — pe tine nu te-a durut I Ești de un egoism feroce și te
porți ca și cînd toată lumea ar trebui să-ți cadă ia picioare.
Poruncești în casă, ca și cînd Jalna ar fi a ta... Trimiți dupa zidari
și după dulgheri, fără autorizația mea I Te poftesc să cobori la
subsol și să-i aduci o băutură fierbinte soției tale, să nu fie nevoie
să cobor eu!
Ascultîndu-i vorbele, obrazul roșu și umflat de somn al lui Piers
deveni livid. Făcu un pas și se opri în fața lui Renny!
— Dacă-ți închipui că voi suporta violențele tale de limbaj,
atunci află că te-ai înșelat. Nu voi mai zăbovi în casa asta,- îmi voi
căuta altă locuință, unde să mă adăpostesc eu și familia mea.
— Aș vrea s-o văd și pe asta.
— Ei bine, vei avea ocazia să vezi, chiar înainte de sfîrșitul
acestei luni.
Liniștește-te, nu-ți pierde cumpătul.
— Grezi că numai tu ai dreptul să-ți pierzi cumpătul, nu-i așa?
— Eu sînt înspăimîntat și chinuit de tot felul de griji... așa că
nu-i de mirare.
— Vă rog, nu vă certați, interveni Pheasant. Apoi, ca să-i
determine să tacă, începu să tușească și nu se mai opri, pînă cînd
îl văzu pe Piers că-și îmbracă halatul și pe Renny că iese din
cameră Imediat după aceea întinse mina după sticlă și luă o
lingură de rom cu miere și se întinse din nou în pat.
Înainte de a intră în camera sa, Renny se opri și îi spuse lui Piers
i
— Dacă tot cobori la subsol, adu un pahar și oentru Finch și i-1
voi duce eu în cameră.
Piers nu scoase nici o vorbă.
 Pe sub ușa camerei în care era Alayne, văzu o dîră de lumină și
intră, fără să mai bată. Adelina dormea, iar Alayne se plimba prin
cameră, înfășurată într-un pled. Renny se uită la ea și-i zîmbi cu
înțeles.
— Au de gînd să plece, zise el și-i făcu semn cu capul spre
cealaltă cameră.
— Sine? întrebă ea, fără să înțeleagă.
— Evident, mie nu-mi vine să cred că vor pleca, dar el spune că
este ferm hotărît. Stătea întins și pe jumătate adormit, alături de
biata femeie, și nici nu se sinchisea. . Nu m am mai putut slăpîm si
i am trîntit una de a sărit imediat în picioare, poți să mă crezi • zise
el și-i zîmbi în- cîntat, cum făcea odinioară bătrîna Adelina.
XXIII
Piers se ținu de cuvînt și din întîmnlare î se oferi chiar Înainte de
sfîrșitul săptămînii o casă mobilată pe care o putea închiria.
Domnișoarele Lacey țineau foarte mult să olece pentru un an în
California, la o verișoară a lor, și preferau să qăsească pe cineva
care să fie și prieten de-al lor căruia să-i închirieze casa pe un preț
mai modest. Nu aveau o locuință pentru care să qăsească cu
ușurință un amator și n-ar fi vrut să se instaleze în ea un străin.
T a început mulțumirea lui Piers fu tulburată de qraba cu care
poruncise să vină zidarii și duloherii care să rena- re tavanele,
acoperișul și obloanele casei din Jalna. Dar dună ce va pleca, fără
îndoială nu i se va putea cere să plătească el reparațiile. Totuși nu
îndrăznea «ă «sorină lim- node de teamă să nu provoace o ceartă
cu fratele său carp se sunăra cu ușurință Tn realitate încercase în
cîteva rînduri să aducă vorba despre acest amănunt, dar de fiecare
dată cînd pomenea desnre facturi și cheltuieli, Renny se ferea de
astfel de discuții, cum se ferește calul cînd vede o bîrtin fluturînd
nrîn fața ochilor lui.
Putin după aceea Piers se adresă Auqustei, iar cînd aceasta făcu
un aest neneros și declară că va plăti chel tuiolile din banii ei, Piers
o strînse în brațe cu atîta on tu ziosm țncît biata femeie făcu o
strîmbătură, anoi o sărută si Hădu fuoa la etaî, să-i spună si lui
Pheasant. La rîndnl el Pheasant dădu fuoa să-i spună lui Alavne.
Aceasta, care tocmai se afla într-o dispoziție de resemnată
tolerantă fată de toti cei din familia Whiteoak. Îi snuse lui Renny.
El rămase sincer încîntat de această știre.
— Ce noroc neașteptat! exclamă el. Altminteri ar fi fost o lovitură
area pentru bietul băiat. Dealtfel era tocmai timnul ca bătrîna
noastră mătușă să-și aducă aminte să facă un astfel de aest. A
trecut o serie foarte lunqă de Uni de cînd bătrîna doamnă n-a mai
adus nici un sacrificiu no altarul Jalneî.
Uită cu totul de supărarea lui îmnoWva lui Piers si, tn aceeași zi,
plecă în vizită Ia domnișoarele Lacey, unde încercă să obțină o
reducere a chiriei. Nu reuși în această intenție, dar petrecură
împreună o după amiază plăcută și se întoarse acasă atît de
mulțumit, cum nu mai fusese de luni întregi. La urma urmelor, era
foarte probabil că va fi mai bine ca Piers și familia sa să plece.
Camerele nu mai ajungeau pentru toți. Gălăgia făcută de copii îi
plictisea ne cei doi unchi ai lui și, după toate probabilitățile, ttnăra
Pheasant va deveni mama unei familii numeroase. Piers, i.și va
petrece zilele la Jalna și vor locui atît de aproape, încît se vor putea
vedea și vizita mereu F^a convins că dintre toți Alayne va fi cea mai
mulțumită de această schimbare- Ea suferea că nu putea să ducă
împreună cu el o viață mai intimă, dar, după plecarea lui Piers, a
lui Pheasant și a copiilor lor, cu siguranță vor putea să fie mai mult
împreună.
În același timp se gîndea, deși cu părere de rău. că A- layne s ar
fi simțit mult mai mulțumită, dacă ar fi fost singură în toată casa,
iar seara să-și aștepte bărbatul, care se întorcea ostenit de la lucru,
să-1 primească în casa bine îngrijită, unde toate să fie în ordine, și
să găsească o fetiță cuminte care să i se urce pe genunchi și să-1
mîngîie oe creștetul capului După terminarea cinei, ea ar face
muzică sau ar discuta împreună despre probleme intelectuale.
Problemele intelectuale... erau exact partea lui slabă Pe el nu l-au
interesat niciodată astfel de lucruri și nici nu îl vor putea interesa.
Totuși ei avuseseră parte de clipe fericite, tn temperamentul lui
Alayne era și o altă înfățișare pasionată și altruistă împotriva căreia
avusese ocazia să constate că "a înotă din toate puterile pentru a o
stănîni.
Totuși se simțea mulțumită în primul rînd pentru că Maurice nu
mai vînduse nici un lot din parcelările lui. iar în al doilea prntni că
crip două familii, care începuseră clădirea caselor păreau să fie
oameni cumsecade. Asa că probabil vor reuși să-i suporte fără
greutate Afară de asta, primăvara era și ea aproape. Muourii
începuseră să pleznească și în toate părțile se simțea un fel de
înviorare nouă, iar în miezul zilei soarele era destul de cald.
Începu să facă haz pe seama celor care se pregăteau să plece
Uneori în timnul mesei snunea:
— Aș vrea să știu unde veți fi anul viitor pe vremea aceasta!
Probabil veți încerca să vă întoarceți frumușel la Jalna Fac
prinsoare că așa se va întîmpla!
— Nu înteleo ce ne-ar putea determina să ne întoarcem, riposta
Pheasant grăbită
— Æe zici de chirie? Ge se va întîmpla, dacă nu veți putea plăti
chiria? Poate vă închipuiți că mătușica vă va plăti și chiria, dar nu
le-o vei plăti, mătușico, nu-î așa?
Augusta cobora privirea fără a răspunde.
Altădată îl îndemna pe Mooey să-și pună pentru a treia oară
mîncare în farfurie, spunîndu-i s
— Mănîncă, băiete, cît poți și ai ocazia căci cine știe dacă vei
avea ce mînca după ce vei rămîne în grija tăticului tău, să vă
hrănească el.
Bietul Mooey se străduia să mănînce ce avea în farfurie și se uita
la el speriat.
Dar indiferent ce ar fi spus Renny, Pheasant nu se supăra pe el.
Își aducea aminte de noaptea în care fusese chinuită de tuse și el
venise în camera ei; cînd se purtase atît de duios cu ea și atît de
violent cu Piers, deși el meritase ce i sa întîmplat. De fiecare dată
cînd vorbea cu Piers, nu uita să facă aluzie la noaptea aceea, „cînd
Renny s-a purtat atît de frumos cu mine".
 Piers se întorcea spre ea și o examina cu ochii lui bulbucați iar
într-un rînd se răsti la ea:
— S-a purtat frumos cu tine! Ge naiba vrei să spui cînd afirmi că
s-a purtat frumos cu tine?
— De, dragul meu, răspundea Pheasant, se putea foarte bine ca
astăzi să nu mai fiu lîngă tine, dacă el n-ar fi venii într-un suflet,
să vadă starea gravă în care mă găseam atunci și să te trimită la
subsol să-mi aduci o băutură caldă. Mi-e indiferent ce-a făcut sau
ce va face de aici înainte, căci eu tot nu voi uita noaptea aceea și ar
fi zadarnic să te străduiești să mă faci s-o uit.
— Aș fi foarte mulțumit să-mi pot și eu cîștiga atît de ieftin
reputația de om bun.
Nu se întîmplase încă niciodată ca Nicholas și Ernest să se
sinchisească atît de puțin de ceea ce se petreae împrejurul lor Nici
chiar strălucirea primăverii care se anunța atît de impetuoasă nu
putu să-i învioreze. Se simțeau îm- bătrîniți și bolnavi, iar plecarea
Surorii lor le întuneca plăcerea de viață, întocmai ca un nor ce se
apropie amenințător Li se părea că ziua plecării prea se apropie
repede.
Renny trebuia s-o însoțească pînă la Quebec, de unde Augusta
lua vaporul. Ar fi preferat s-o însoțească Piers sau Finch căci
nepotul ei cel mai în vîrstă o făcea să se simtă sfioasă în apropierea
lui. Dar Finch era atît de nervos, încît nu îndrăzni să-i ceară să
facă obositorul drum ia» Piers, datorită multiplelor lui obligații la
fermă, nu putea lipsi de acasă. Stăpînul din Jalna însă putea să
plece cînd poftea.
În dimineața zilei de plecare Augusta vizită toată casa, cameră
cu cameră, de Ia mansardă pînă la pivnița de vinuri, care fusese
atît de bine înzestrată pe vremea tatălui ei. Su up sentiment de
melancolie, își luă rămas bun de Ia fiecare încăpere, fiind convinsă
că niciodată nu le va mai vedea. La despărțire, dădu fiecărui copil
cîte un dar, și duse o bucățică de zahăr lui Boney, care sta cocoțat
pe prăjina lui, în camera unde trăise odinioară bătrîna doamnă
White- oak. Papagalul o luă în gheara lui acoperită cu solzi cenușii,
dar nu încercă s-o ciugulească, înainte de a o vedea ieșind din
cameră. Se uită la ea cu ochii lui cenușii și scoase cîteva sunete
guturale, care făcură să i se zbîrlească penele de pe gît.
Automobilul, încărcat cu bagajele ei, aștepta în fața intrării. Toți
membrii familiei, inclusiv Maurice, Meg și mica Patience, se
adunaseră Ia Jalna, să fie de față la plecarea ei. Lumina soarelui
accentua trăsăturile fețelor celor trei mai în vîrstă, care stăteau
unul lîngă altul, cum stătuseră de alîtea ori, în același loc, pe
vremea cînd erau copii mici.
— Ei, dragă Gussie, începu Nicholas cu glas adînc, va să zică tu
trebuie să pleci. Prin urmare acum ne vom lua rămas bun.
O cuprinse în brațele lui voinice și o ținu cîteva clipe strînsă la
piept. Augusta simți în nări mirosul puternic al tutunului de lulea
pe care-1 cunoștea atît de bine.
— La revedere și drum bun scumpa mea, zise Ernest cu glas
tremurat. Sînt convins că anul următor vei veni din nou la noi în
vizită. Haide, Augusta, făgăduîește-mî eă veî mai veni, cel puțin o
singură dată.
— Mă voi strădui să vin, dragă Ernest, răspunse ea și 1 sărută
înduioșată
După ce se urcă în mașină, se mai întoarse o singură dată și se
uită la ei, apoi își duse batista la ochi și rămase multă vreme
nemișcată. Imediat după aceea deveni din nou ea însăși și, cînd
ajunse la gară, privi învălmășeala celor care se îngrămădesc pe
peron cu obișnuita ei înfățișare de demnitate jignită.
De fapt pînă la Quebec drumul era foarte lung. Locomotiva
puternică își tăia drumul, tîrînd vagoanele după ea, din regiune în
regiune, trecînd în lungul unora unde primăvara sosise, pentru ca
să ajungă în altele, unde peisajul hibernal era încă în plină
strălucire.
„Niciodată, niciodată de aici înainte, își zicea Augusta, nu voi
mai fi în stare să fac acest drum 1“
Çînd ajunseră aproape de Quebec, văzură silueta ca de purpură
a citadelei, proiectată pe albastrul cerului. T imurile păreau că vor
să le spună povestea glorioasă a trecutului lor. Pe chei. Augusta se
întoarse spre Renny, și-i spuse i
Mi se pare atît de straniu, cînd mă gîndesc că odinioară am
coborît pe cheiul acesta, dintr-o corabie cu pînze, purtată în brațe
de tatăl meu. Dădaca mea, poate-ti mai a- duci aminte, care a
murit în timpul călătoriei, fusese înmor- mîntată oe mare.
— Da, răspunse Renny, de atunci situația s-a îmbunătățit și
multe s-au schimbat.
— Eu nu cred că s-a îmbunătățit zise ea.
Vreme de cîteva minute nu mai zise nimic, apoi adăugă:
— Vorbele tale, referitoare la înmormîntarea în apele mării, mă
fac să mă gîndesc, cu părere de rău că, după moarte nu vei fi
înmormînlată aici la Jalna, alături de ceilalți membri ai familiei.
Întoarse spre el ochii adînci și negri dintre care unul avea un
nunct luminos, alb pe iris.
— De dragă Renny, locul meu este alături de soțul meu care se
odihnește în cripta de la Nymet Crews.
— Da. știu dar., totuși îmi pare rău. Și nu văd motivul pentru
care tu n-ai nutoa să fii înmormântată alături di cei din familia
noastră dacă aceasta ar fi dorința ta.
În aceeași clipă fură înghesuiți din toate părțile de lumea care se
îngrămădea să urce pe pasarelă
— Nu cred să existe vreo posibilitate pentru a-mi îndeplini o
astfel de dorință, răspunse Augusta.
Larma era atît de mare, încît trebui aproape să strige pentru a-1
auzi:
— Aș fi foarte bucuros, să merg după dumneata, și tă te aduc’
Înghesuiala deveni atît de mare, încît nu-i putu răspunde
înainte de a se urca pe punte ■
— Este într-adevăr foarte amabil din partea ta, Renny, să
constat că ai fi gata să faci un astfel de gest nentru mine. Dar cred
că atunci cînd îmi va sosi ceasul, va fi preferabil să mă odihnesc
alături de Edwin...
Rămase nemișcat pe chei* și se uită după vaporul care se
desprindea înșel de țărm, ca să coboare pe St. Lawrence. Norii
maiestoși ai dimineții se oglindeau în apele liniștite ale fluviului
care se îndreptau repede, spre aisberguri, spre balene si snre'apele
deschise ale Atlanticului.
Încercă să și-1 imagineze pe bunicul său, tînăr, ofițer întors din
armata Indiei, oprit exact pe locul unde era el acum cu toate
bagajele împrejurul său și alături de el tî- năra și frumoasa sa soție,
cu nasul coroiat ca un cioc de vultur. cu ochii căprui, cu. părul
bogat, de culoare roșu închis, sub bonetă iar pe braț cu fetița pe
care tocmai a tunci o biase din brațele soțului ei. Fetita aceea
delicată și oacheșă era acum Auousta, care se pierdea în largul a-
pelor nrouAhiJ pentru a nu se mai întoarce niciodată.
Încercă apoi să se imagineze pe sine, pe Alayne și ne mica
Adelina. În aceeași sitnati©, si-sî -rise că i-ar fi convenit foart» mult
Țara aceasta î-ar fi rdăcut. așa cum fusese atunci • nobilă
sălbatică si aronerîtă do nădurile virgine în care vînatul alerga în
toate părțile. Rămase nemișcat, o siluetă masculină înaltă și zvoltă
ne lînoă care nimeni n-ar fi Dufnt să treacă fă^ă s-o bane în seamă
cu o exnresîo de ncîmhlînztră mîndrie pe obraz și cu vigoarea
stănînită a trunului său viril Războiul care trecuse lăsase si
asunra lui urme dragostea lui n»ntm cai, obișnuința de a se simți
mai bine în sa decît pe oămînt și anii lunoi și nhni de răspunderi ne
care-i trăise de atunci încoace. În trăsăturile chipului său se vedea
moștenirea bătrînei Adelina, îmblînzită do ”'omea care a trecut și
de vîrsta pe care o avea acum.
Fu trezit din visare do trecerea unui sir lung de băieți de școală
îmbrăcati în haine negre, însoțiți de doi nreoți. Erau tineri cu fetele
palide si cînd trecură ne lînoă el, îi auzi vorbind franțuzește mai
uită o dată dună vaporul caro acnm era mir do tot ra «d cînd s-ar fi
contractat, apoi începu să coboare strada abruptă.
XXIV
Piers își zise că absența lui Renny avea să fie ocazia cea mai
indicată pentru a se muta de la Jalna, în casa domnișoarelor Lacey.
Deși era o fire impulsivă, totuși se temea de glumele pe care le-ar fi
făcut fratele său mai mare pe socoteala lui și-și închipuia că
acestea l-ar putea întărită și ar da ocazie la o ceartă mai serioasă
între ei. E drept ea, după multe stăruinți, Renny îi plătise banii
datorați pentru nutrețul din iarna trecută, dar peste două
săptămîni, probabil strîns de nevoi, îi ceruse acești bani împrumut
și de atunci nu reușise să mai scoată de la el nici o para.
Era o dimineață încîntătoare, cu cireșii încărcați de floare, cu
bobocii trandafirii ai merilor pe ramurile crude, iar pe deasupra lor
cerul albastru era întins ca o parcelă acoperită cu flori de nu mă
uita. Adierea ușoară a vîntului nu se îndrepta într-o singură parte,
ci alerga zbenguindu-se întocmai ea un eopil care se joacă de a
v-ați ascunseiea, eu un tovarăș nevăzut. Uneori scutura un pumn
de petale, altădată lua cu el fulgul cîte unei păsări, dar ie tiecare
dată intîrzta tocmai de-ajuns, pentru a se strecura printre
obloanele ferestrelor sau a înfiora frunza iederéi care îmbrățișa
pereții casei bătrînești din Jalna.
Pheasant aproape nu-și mai putea stăpîni mulțumirea, dar Piers
se simțea ca și cînd ar fi umblat prin vis. Era în același timp
mulțumit și nu-i venea să creadă că el Piers Whiteoak, va dormi de
aici înainte sub acoperișul altei case. Poate s-ar fi simțit mai puțin
impresionat, dacă ar fi trebuit să se mute undeva, la mare distanță.
Dar faptul că a- vea să se instaleze într-o casă din apropiere, pe
care o cunoștea în toate ascunzișurile ei. Îl făcea să se simtă
extrem de mulțumit.
Tînăra pereche nu avea nimic, afară de obiectele și hainele lor
personale și, la acestea, se mai adăugau trofeele sportive cîștigate
de Piers pe vremea cînd era la școală, cele cîștigate la concursurile
hipice și la expozițiile agricole. Mai aveau și un fotoliu pe care Piers
îl cumpărase la o licitație. Crezură că era de la sine înțeles să ia și
paturile copiilor, iar aceștia ieșiră grămadă și se opriră în fața
automobilului, cu brațele pline de jucării. Mica Adelina se a-
propie de Nooky și-i smulse din brațe un iepuraș de stofă albastră.
— Al meu! țipă ea.
Mooey i-1 smuci din mînă și-1 întinse fratelui său:
 — Este al lui Nooky.
— Al meu! strigă ea a doua oară și se repezi din nou. Dar Mooey
îi dădu un brînci și fetița căzu grămadă.
Wakefield îi ridică pe toți trei. În automobil, alătur i de Pheasant
care ținea în brațe băiatul cel mic.
— N-ar fi trebuit s-o urci și pe Aledina în automobil, țipă
Pheasant. Am destulă bătaie de cap cu ai mei, fără s-o mai iau și
pe ea.
Cînd Finch se întinse după ea și o ridică, pentru a o duce în casă,
fetița începu să țipe ca din gură de șarpe.
— Sînteți gata? întrebă Piers, cu o mînă pe volan și cu cealaltă
pe un vraf de cutii, îngrămădite lîngă el.
Wakefield se urcase pe scara mașinii, căci avea intenția să-i
ajute să se instaleze în noua casă.
— Sîntem gata! răspunse Pheasant mulțumită.
La revedere unchiule Ernest! La revedere unchiule Nick '
-— La revedere copii! Veniți cît mai des pe la noi!
— La revedere 1 La revedere! strigară copiii.
Alayne coborî scara în fugă, să-i sărute.
Finch apăru și el cu Adelina în brațe.
— Stați un moment, strigă el. Vrea să vă sărute și să se împace
cu voi. Le-o intinso in automobil, în poziție orizontală și fetița își
lipi buzele, ca un boboc de floare, pe obrazul fiecăruia dintre ei.
În clipa în care Finch se îndreptă cu ea în brațe A- dehna întinse
mina și cu o mișcare fulaerătoare, smulse iepurașul lui Nooky, iar
mașina plecă, însoțită de țipetele disperate ale băiețașului.
Adelina zîmbi încîntată și strînse iepurașul în brațe i
— Bunny, drăguțul de el! qînguri ea..
Gasa domnișoarelor Lacey fusese clădită exact la zece ani după
Jalna, dar tatăl lor (un ofițer naval, care o botezase Amarele)
fusese om sărac, așa că era mică și nepretențioasă. Pereții tencuiți
în cenușiu erau pătați de ninsori și ploi și toată casa părea mai
mică, sub coasta colinei din care răsărise Avea o grădiniță de modă
veche, o poartă de lemn în partea din față, o terasă. Interiorul însă
era încintă- tor și plin de feminitate, deoarece de ani îndelungați
nu mai fusese locuit decît de femei, în genul celor care astăzi devin
din ce în ce mai rare.
Domnișoarele Lacey lăsaseră casa lună și spălaseră pînă și
cîrpele de șters praful, care erau băgate în pungile lor și așezate în
fiecare colț de cameră, iar în sertarele dulapurilor și scrinurilor
puseseră flori de levănțică.
— Va trebui să ne străduim să păstrăm casa exact în starea în
care se găsește acum! declară Piers după plecarea lui Wakefield,
uitîndu-se cu atenție împrejurul său.
— Sigur că da! încuviință Pheasant. O, dragul meu, este o
adevărată plăcere să ne vedem și noi în casa noastră, după opt ani
de căsătorie pe care i-am trăit la Jalna, proprietatea unui bărbat
atît de autoritar ca Renny Whiteoak, fără să mai pomenești de
bunica, de cei doi unchi și de ceilalți membri ai familiei. Uneori
pînă și Alayne mă scotea din fire, cu manierele ei exagerate și cu
felul în care se fră- mîntă din cauza fetiței lor.
O luaseră și pe Bessie cu ei, să conducă gospodăria, și Alayne le
cedase cu plăcere pe Alma Patch, să îngrijească de copii. Cei doi
copilași erau acum în grădină și dădeau grăunțe porumbeilor lui
Mooey.
Cînd se întoarseră în sufragerie, constatară că Bessie ie servise
ceaiul pe o măsuță ovală. Se așezară față în față și se priviră
înduioșați. Sub masă picioarele lor se întîiniră și se strînseră mai
aproape.
— Nu-i așa, că e foarte plăcut? întrebă Pheasant.
Piers dădu din cap și zîmbi, de i se văzu bucata de pîine pe care
o mesteca între dinții albi.
— Unde mai pui, că acum eu sînt cea care toarnă ceaiul. Poate
nu știi, dar eu n-am mai turnat ceaiul în cești de pe vremea cînd
eram în casa tatălui meu, dar pe vremea aceea nimeni nu mă lua
în seamă.
Dădu din cap cu bunăvoință, apoi întrebă:
— Dar la provizii te-ai gîndit? Ai comandat ceva?
 — Încă n-am comandat nimic. Doamna Wragge mi-a dat provizii
suficiente, ca să ne poată ajunge pentru cîteva zile. Femeia aceasta
are un suflet bun. Spunea că are mai multe provizii decît îi trebuie.
Mai spunea că nu va uita de noi, de fiecare dată cînd va face pîine.
— Va fi foarte bine. Cu primul transport am trimis acasă niște
legume și ouă. Legumele și laptele le avem de la fermă. Ieri am tăiat
un purcel foarte frumos și am trimis o pulpă și- cîteva costițe. In
rivința mîncării o vom duce destul de bine, Singura greutate va fi
chiria.
— N-avea nici o grijă, dragul meu! Te vei simți din ce în ce tot
mai mulțumit, pe măsură ce vei vedea că banii se cîștigă destul de
ușor. Ce-ai zice să chemăm într-o zi toată familia la noi, să vadă
cum ne-am instalat?
— Asta-i bună, pentru a-i da ocazia lui Renny să-și bată joc de
tot ce vede împrejurul său.
— N-are decît, pe mine nu mă supără! în fond nu trebuie să uiți
că este atît de cumsecade. Nu voi uita, cîte zile voi mai avea de trăit,
felul în care s-a purtat cu mine în noaptea aceea cînd m-a găsit
tușind, iar tu...
Piers o întrerupse:
— Dacă nu-ți termini repede ceaiul, nu ne mai rămîne timp să
ieșim în grădină. Va trebui să așez porumbeii și să caut un loc
pentru Biddy, altfel va tăvăli toate florile.
Exact în momentul în care stăteau de vorbă, Finch și Wakefield
se aflau în camera pe care cei doi o părăsiseră, și se uitau
împrejurul lor cu ochii rătăciți și în gînd fiecare judeca situația în
felul său propriu. Lui Finch îi părea rău de ruptura produsă între
membrii familiei. Se gîndi la vremea cînd Piers se căsătorise și la
plăcerea neașteptată ce o simțise atunci, datorită faptului că din
ziua aceea putuse avea o cameră a lui, proprie... Aceeași- cameră
de la mansardă pe care o împărțea cu Piers și unde acesta îi făcuse
atîtea zile fripte și-1 determinase să se simtă, deznădăjduit. Tn
camera aceasta deșartă Piers și Pheasant lăsaseră ceva din
personalitatea lor. Era oare posibil ca această încăpere să păstreze
pentru totdeauna o urmă a mulțumirilor și a durerilor prin care au
trecut împreună între pereții ei? Aici Piers o ținuse încuiată vreme
de trei săptămîni, după întîm- plarea cu Eden. Aici îi născuse pe
cei trei copii. Gîndurile îi alergară departe în urmă și-și aduse
aminte că tot în a- ceastă cameră îl aduseseră și pe el, odinioară,
s-o vadă pe maică-sa, alături de micul Wakefield, care tocmai se
născuse. Obrazul îi era alb ca marmura. În această cameră murise
Wakefield examina mobila și tapetul de pe pereți. Covorul era
destul de bun, cel mult ar fi trebuit să pună unul mai mic, în fața
măsuței de toaletă, unde era tocit. Mobila de nuc era frumoasă și-i
plăcea, dar tapetul pereților era sinistru. Se uită la un mic
dulăpior cu articole farmaceutice, pe care-1 așezaseră în rama
unei oglinzi Sheraton, dar, spăr-
gindil se oglinda, rama încadra acest dulăpior, iar partea de sus
a oglinzii, in forma de arcadă, servea ca ornament
—- Oare cine a făcut treaba asta? întreba Wakefield.
— Numai Dumnezeu știe! Dar felul în care arată, mi se parc
monstruos, răspunse Finch.
Dimpotrivă! Mie-mi place așa cum e.
— Interiorul acestei camere are necoie de o renovare.
— Sînt de aceeași părere. Tapetul pereților este foarte urii. Și de
vreme ce eu voi avea nevoie de această cameră, voi smulge tapetul
și voi cumpăra altui nou. Sînt convins că voi reuși să-1 schimb fără
greutate, și la nevoie cred că-mi vei da și tu o mînă do ajutor.
— Ai tu nevoie de această cameră? De ce?
— Ca să dorm în ea; sau ce ți-ai închipuit? Cred că a sosit
timpul să am și eu o cameră separată.
— A, da, înțeleg ce te preocupă răspunse Finch răstit. Cînd te
aud vorbind, mi-e silă să mă uit la tine.. Un copil de vîrstă ta!
— Vorbele tale sini rodul invidiei.
— Te înșeli. Pentru mine căsătoria este un lucru ia care nici nu
mă gîndesc. Dar tu n-ai habar ce-i viața și ești cu totul lipsit de
experiență...
— Asta înseamnă că voi fi cu atît mai bun soț, îl întrerupse Wake
cu mîndrie. Și nu e numaidecît nevoie să-mi dai ajutor, dacă nu
vrei.
A doua zi, cînd Renny se întoarse acasă, fu de acord ca el să
ocupe camera rămasă liberă Ca întotdeauna, fu și de astă dată
dispus să-i facă fratelui său pe voie, dar își dădea seama că. de aici
înainte, prezența lui în camera unde locuiau de atîția ani
împreună ii va lipsi. Totuși recunoștea că Wakefield crescuse și, o
dală cu asta, cor trebui să intervină și alte schimbări la Jalna.
Era nerăbdător să-i vadă pe Piers și Pheasant la casa lor, așa că
a doua zi, înainte de ora unu, apăru în fața ușii, urmat de Biddy.
— Ți-am adus cățelușa, începu el Dar nu pare de loc mulțumită
că v-ați mulat
— Este o proastă răspunse Piers și întinse mîna s o mîngîic. Nu
vrei să intri în casă?
Intră în casă și — lui Piers i se păru că a făcut-o anume — se lovi
cu capul de pragul de sus. Își duse mîna la locul unde se lovise și
se întoarse spre fratele său:
2B8
— Am uitat cu totul cil de mica este această casa. No- roc că tu
nu ești atît de înalt ca mine.
Noi ne simțim foarte bine în ea, răspunse Piers, fără să ezite.
Tocmai se pregătiseră să se așeze la masă. Friptura de porc
aburea în tingirea albastră adusă de la bucătărie. Pheasant puțin
speriată, îl pofti să mănînce cu ei.
— Mi-ar face plăcere, răspunse Renny și ochii lui de șoim se
opriră numaidecît asupra fripturii O bucată din porcul pe care
l-am tăiat ieri, nu-i așa? Friptura arată bine! Sper că Bessie este
destui de pricepută.
— E prea devreme să ne putem face o părere despre ca,
răspunse Piers și începu să taie friptura.
Urmărit de ochii lui Renny, se simțea enervat, deoarece pînă
acum el nu tăiase niciodată friptura pentru cei de la masă
— Ridică minerul cuțitului mă prostule, altfel îți lai do getele,
zise stăpînul din Jalna.
 Își întinsese picioarele lungi sub masă și se uita de sus la
serviciul modest pe care-1 aveau.
— După ceea ce văd in casa aceasta, constat că domnișoarele
Lacey, sărăcuțele, n-au trăit în lux.
— Nouă casa ni se pare îneîntătoare, se grăbi Pheasant să-i
răspundă. Piers, ce-ai făcut! exclamă ea uitîndu-se la el. Din
pricina enervării, Prers laie prima felie de friptură cu atîta violență,
îneît aceasta sărise pe fața albă do masă și o umpluse de grăsime.
Cît ești de neîndcmînatic! zise Renny și se ridică în picioare.
Schimbă locul cu mine și-ți voi arăta cum trebuie să procedezi.
Fără să zică nimic, Piers se așeză la capătul mesei, unde era
locul lui obișnuit, și, după o scurtă dizertație asupra felului în care
trebuie tăiată friptura, Renny servi pe fiecare în parte. Mooey și
Nooky se uitau la el cu gurile căscate. La rîndul său, se uită și el la
Bessie care \ enise să ridice farfuriile și să le aducă desertul.
— Păcat că nu ți-ai adus aminte să-i ceri lui Rags sa dea fetei
acestei cîteva îndrumări despre felul în care trebuie să servească la
masă, înainte de a o lua cu voi. Vă puteți aștepta să spargă vasele
acestea frumoase și, în cazul acesta, untura se va duce în foc.
Cînd voi avea mai mult răgaz mă voi ocupa eu de ea.
289
COJnanda 194 coala 19
— Nu mia că-ți va trebui foarte mult timp pentru ca totul să
meargă așa cum ai fost obișnuită la Jalna. Mi-ar face plăcere să vă
pot spune că, în cazul în care nu veți putea să vă obișnuiți în
această casă, camera voastră de la Jalna vă așteaptă, dar adevărul
este că Wake a pus stă- pînire pe ea și, cînd am plecat încoace, el
smulgea tapetul de pe pereți.
Piers și Pheasant se uitară unul la altul. Ce îndrăzneală I își
ziseră amîndoi.
După ce se ridicară de la masă cercetă toată casa și gră lina,
împreună cu ei, apoi se jucă cu copiii și-1 sărută de nenumărate
ori ne micul Philip. La plecare, Piers fu obligat s-o ia pe Biddy în
brațe, să nu plece cu el. Cățeaua se zbatea în brațele slăpînului ei
și-1 lingea pe obraz mulțumită, dar în realitate nu se gîndea la
altceva decît să se ia dup > Renny.
Stăpînul din Jalna se îndreptă spre crescătoria de vulpi. Fără să
știe de ce anume, se simțea încîntat de sine însuși și mulțumit, dar
nu încercă să-și explice motivul. In drum, ridicase o surcea cu care
se bătea acum peste jambiere în mers, iar după cîteva sute de
metri, cînd Biddy îl ajunse din urmă i-o aruncă departe, ca să i-o
aducă înapoi. În felul acesta, aruncînd surceaua și aducîndu-i-o
mereu înapoi, ajunseră la casa urîtă cu două rînduri de pietre
spoite în alb, pe amîndouă părțile aleii ce ducea pînă în fața
intrării.
Era prima zi călduroasă de vară și Paulina îmbrăcase o rochie
albă, subțire. Se așezase într-un vechi leagăn care atîrna de
creanga unui ulm. Se apropie de ea pe la spate și, smucind
frînghia leagănului, o întoarse cu obrazul spre el. Dar înainte de a
se uita la el, ea știa cine este. Rămase înspăimîntat cînd o văzu
plînsa și se gîndi c-ar fi fost mai lâna să nu fi venit. Dar fata îi
spuse numaidecît:
— Ai făcut foarte bine c-ai venit la noi. Mama și eu sîntem grozav
de speriate. Proprietarul nostru a închis ipoteca.
Vorbea cu accent franțuzesc, cum făcea tatăl ei, o dovadă în
plus că era speriată.
Renny se înspăimîntă:
— Vrei să spui că a denunțat ipoteca?
— Da... sigur... a denunțat ipoteca. Ne va executa și vom pierde
tot ce avem.
— Dar de ce-mi spuneți abia acum?
— Acum am aflat și noi. A venit azi dimineața. Mămica a fost
foarte supărată și i-a răspuns că n-o interesează. Dar asta
înseamnă că nu mai avem nimic. Unde o să ne putem duce?
întrebă fata și ridică ochii plini de încredere spre el, convinsă că
forța lui este invincibilă.
Voi încerca să vorbesc cu el. Trebuie să facem ceva. Unde este
mămica?
 Tn loc de răspuns, Clara Lebraux apăru în fața lui. Se apropie
de ei, pe O’braz cu un zîmbet rigid și între dinți cu o țigară aprinsă.
Acum s-a terminat cu toate, declară ea. Cred că Paulina ți-a
spus ce s-a întîmplat.
— Deocamdată eu nu mi-am spus cuvîntul.
— Este zadarnic. Bătrînul spune că are nevoie de casă. Vrea s-o
dărîme și să clădească alta nouă. Dragul meu, trebuie să știi că se
împlinește anul de cînd mă gîndesc la această eventualitate. Prin
urmare, ceea ce se întîmplă acum, nu mai poate fi o surpriză.
— Mie de ce nu mi-ai spus?
— Ce-ai fi putut să faci dumneata? Chiar în situația de pînă
atum, ai avut destule griji din pricina noastră. Probabil vom găsi
ceva de lucru sfîrși ea și-și duse din nou țigara la gură.
— În orice caz, eu nu sînt de acord să merg și să trăiesc în casa
unchiului Bob declară Paulina.
Ce] puțin dacă situația mea ar fi ca înainte rosti Renny cu
amărăciune. Dar trebuie să știi, Clara că situația de astăzi este cu
mult mai gravă decît pînă acum.
Clara ingînă ceva în semn de simpatie, apoi adăugă i
— Constat că soții Vaughan reușesc să se descurce destul de
bine. Am aflat că ieri au vîndut alte trei loturi din parcelările lor.
Obrazul lui Renny se întunecă:
— Știam c-au venit trei amatori, dar nu mi-am închipuit că vor
reuși să se înțeleagă atît de repede.
— Eu sînt mulțumită c-au reușit, declară Clara.
— De, pe mine nimic nu mă poate interesa deocamdată mai
mult decît supărarea dumitale de acum. N-ai vrea să-mi arăți și
mie actele? Le ai aici?
Dădu din cap și intrară împreună în casă.
O clipă Paulina rămase nemișcată în leagăn și se uită după ei.
Apoi își desprinse mîinile de pe frînghie și le în-
crucișă în poala. Pe rochia albă, mîinile ei păreau aurii j tot așa
și gîtul pe care jucau pete luminoase din razele de soare strecurate
prin frunze. Se simțea fără putere în fața vicisitudinilor vieții și
părea tot atît de speriată ca un copil, după ce constată că cei care
trebuiau să-1 apere sînt tot atît de neputincioși ca și el în fața
amenințării apropiate. Împrejurul ei, în toate părțile palpitau
culorile verii, dar ea nu simțea nimic altceva decît spaimă.
Gîndurile îi alergau spre Wakefield, dar nu-1 puteau găsi,
deoarece imaginea lui era tot atît de fugară ca și norii ușori ai verii.
Ținea la el, dar nu-și putea evoca în fața ochilor imaginea lui, decît
cel mult o privire zîmbitoare sau un profil tulbure și depărtat. Se
uită la inelul pe care i-1 dăduse și pe care-1 avea în deget, apoi
închise ochii și-și lipi obrazul de frînghia aspră pe care Renny o
strînsese în mînă.
XXV
Renny petrecu o noapte de veghe. Nicicmd nu fusese intr-o
situație ca aceea în care se găsea acum. De fiecare dată indiferent
de greutățile bănești în care se zbătea, reușea să găsească o portiță
de ieșire și să poată respira mai în voie. Pe Clara și Paulina Lebraux
proprietarul avea să le dea afară din casă. Vor rămîne pe drumuri
și el nu găsea nici un mijloc pentru a le putea ajuta. Se simțea în
stare să înfrunte propriile sale greutăți, dar situația disperată în
care se găseau acum aceste două femei, pe care prietenul sau.
mort le pusese de fapt sub protecția Iui. 11 găsise cu lotul
nepregătit.
Vorbise cu proprietarul casei, care de fapt era un vechi dușman
al său, dar constatase că ține morțiș s-o execute și părea îneîntat
de puterea aflată acum în mîna lui. Insinuase, nu cu vorba căci
n-ar fi îndrăznit, ci mai mult prin felul în care se uita la el, că
interesul dovedit de Renny față de situația doamnei Lebraux dă
prilej la lot felul d bănuieli.
Nu există altă soluție decît tinărul Finch și ceea ce-i mai
rămăsese din moștenirea de la bunica. Dar nu putea să-i ceară
bani împrumut, deoarece băiatul trebuia să se gin- dească la
viitorul său, iar mîndria il oprea să pună mina pe banii aceștia.
Totuși nu i-ar fi cerut pentru el însuși, i inch ar fi putut să-i dea
banii de-a dreptul Clarei. Fără îndoială și pe el îl va emoționa
starea deznădăjduită în care se găsește atît ea, cît și Paulina. În
curînd vor fi date afară din casă și asta înseamnă că vor pierde lot
avutul. Clara declarase că vor trebui să-și caute o ocupație, dar ce
fel de ocupație li s-ar fi potrivit? Clara îi spusese, cu mare sfială, că
proprietarul care era văduv i-a propus să se căsătorească cu el.
Mai avea și altă soluție: Mayne și banii moșteniți de la mătușa ei.
Dar ar fi fost inutil să se gîndeasca la așa ceva, căci la stăruințele
Iui ea ar fi rămas insensibilă. „I u trebuie să mă gîndesc la viitorul
fetiței mele", i-ar fi răspuns ea. Cuvintele acestea erau pentru el un
fel de insultă. De viitorul Adclinei se putea îngriji tot atît de bine și
el. Adelina era așchia din vechea tulpină a familiei și uu moștenise
nimic de la maică-sa și nici de la neamurile ei.
Preocupat de aceste gînduri coborî la parter și intră in sufragerie.
Wakefield prînzise demult și plecase după treburile lui. Nicholas,
Ernest și Finch încă nu coborîseră din camerele lor. Adelina
mîncase și se juca pe afară, așa că se pomeni singur, față în față cu
Alayne. Pe masă era un vas cu trandafiri proaspeți.
— De ce te îmbraci mereu în rochii de culoare albastră? întrebă
el nemulțumit. Este o culoare atît de rece.
Se uită la el cu ochii tot atît de albaștri ca și rochia cu care se
îmbrăcase.
— Rece? Eu credeam că ție-ți place să port această culoare.
— Adevărul este că albastrul îți șade bine, dar este o culoare
rece. Uită-te la trandafirii aceștia! Ei nu sînt albaștri!
Alayne începu să rîdă. Se simțea mulțumită că se afla singură
cu el, în camera aceasta.
— Cred că nu te aștepți să arăt ca un trandafir?
Nu-i răspunse, ci ridică îngîndurat cuțitul și sparse găoacea
unui ou.
— Ce s-a întîmplat? întrebă ea în glumă, căci nu-i venea să ia în
serios indispoziția lui.
— Nimic. N-am putut dormi toată noaptea, răspunse el și
încercă să zîmbească.
— Bietul de tine! Probabil te-au chinuit gîndurile și n-ai putut
dormi? O, acum știu despre ce poate fi vorba. Afacerea cu
parcelările lui Maurice!
Dădu din cap și se uită la ea cu toată atenția. Probabil dacă ar ști
că a stat toată noaptea de veghe..
Dar Alayne adăugă:
— Dacă aș fi în locul tău, eu nu m-aș frămînta din pricina lor.
Este inutil.
— Numai Dumnezeu știe cum se va termina cu noi toți, se
mulțumi el să-i răspundă.
— Situația noastră s-a mai agravat?
— Nu. Cred că nu s-a mai agravat.
— Logic ar fi să se îmbunătățească, mai ales acum, după ce
Piers și familia sa a plecat. Cu ei a plecat și Bessie și Alma.
Renny oftă. Apoi ridică fruntea spre ea;
— Ce scrisori ai primit?
— Una este de la mătușa mea, care spune ca se simte foarte bine.
Cealaltă este de la Sarah. Mă invită să mă duc pentru cîteva zile la
ea. In oraș nu are nici o prietenă, așa că se simte chinuitor de
singură.
— Huîhm!... N-are decît să se împrietenească cu cineva 1
— Este incapabilă. Temperamentul ei nu-i îngăduie să se
apropie de oameni străini. Dar nu știu pentru ce, ea tine la mine și
mie-mi este simpatică.
— Huîhm!... făcu el a doua oară și-și propti fruntea în palmă. In
aceeași clipă, gîndul la Sarah se iuți în mintea lui ca o rază de luna,
strecurată de sub perdele. O sclipire aurie, tremurînd prin
întuneric. Urmară apoi alte qînduri. tot atît de luminoase.
Rămase nemișcat vreme atît de îndelungată, încît Alayne
aproape se sperie. Atitudinea aceasta era ceva ce nu mai văzuse la
el pînă acum. Se ridică în picioare și. apropiindu-se de el. Îi trecu
un braț împrejurul umerilor.
— Renny, ce s-a întîmplat?
Îl privi și-i căzu ochii plini de lacrimi. Pînă acum nu-1 văzuse
niciodată plîngînd. Rămase înspăimîntat. Îi prinse obrazul între
palme.
— Spune-mi, ce este?
— Nimica! răspunse el și se uită la ea.
— Atunci de ce-ți sînt ochii plini de lacrimi?
I se umeziră și ei ochii. 11 iubea atît de mult, încît era convinsă
că în clipa în care inima lui va înceta să bată, se va opri și inima oi.
Ii ridică mînecă subțire a rochiei și începu să-i sărute brațul alb și
rotund, cu o pornire de parcă ar fi avut poftă s-o muște.
Alayne oftă ușurată. Fără îndoială nu putea să fie ceva grav. Își
plimbă degetul arătător pe marginea părului său roșu care pe
frunte cobora într-un fel de colț, și-1 întrebă din nou:
— De ce-ți sînt ochii plini de lacrimi?
— Am început să plîng — gîndurile începură să-i fugă in toate
părțile, pentru a .găsi un răspuns, dar la urma urmei de ce să nu-i
spună adevărul — am început să plinq, din cauză că mă simt atît
de fericit.
Renny, nu fi caraghios! Nimeni n-ar putea crede un cuvînt din
ceea ce spui tu acum.
— Nu crezi că sînt fericit?
■— Dumnezeu mi-e martor că mi-ar face plăcere să te pol crede.
Dar ce înseamnă atitudinea aceasta stranie și atîfc de neașteptată?
Ridică ochii spre ea și Alayne încercă sa ghicească ce se ascunde
în adine urile lor întunecate.
Adelina apăru în camera, săltînd într-un picior și stri- gmd:
Ia le uită, ce am eu!
In mînă tinea laleaua neagră pe care Alayne o urmărea de zile
întregi, s-o vadă cînd își va deschide petalele.
În aceeași dimineață Renny plecă în oraș. Hotărîseră ca el să
treacă pc la Sarah și să-i spună că Alayne va veni la ea pentru o
scurtă vizită.
O găsi în grădina din spatele casei: un petec minuscul de
verdeață, împresurat din toate părțile de merișori în floare iar pe
marginea straturilor, cîte o șuviță de flori albe și liliachii. Se juca cu
cățelul, aruncîndu-i o minge pe care acesta o căuta și i-o aducea
înapoi, avînd o înfățișare, ca și cînd ar fi crut să-i spună că face
acest efort pentru a o distra pe ca. Rochia ei lungă se tira pe
pajiștea proaspăt cosită.
Rămase cîteva clipe nemișcat și se uită la ea înainte de a \ orbi,
admirîndu-i silueta și urmărind cu îngăduință felul neobișnuit în
care arunca mingea. Imediat după aceea ea îl căzu și
apropiindu-se de el, fără a se grăbi, îi strînse mit a cu vigoare, în
mîna ei puternică. Cățelul lăsă mingea ș veni să-1 amușine la
picioare, părînd mai curînd că respinge mirosul pe care-1 simte,
decît că-1 inhalează.
\layne c a fi mulțumită să poată veni la dumneata, declară el.
Stă prea mult acasă, așa că o schimbare îi va folosi și ei.
Mă simt ulii de singură, zise Sarah, și cei puțini care mă
interesează, nu vin niciodată la mine, decît dacă-i rog.
Ar trebui să vii pe la noi. Știi foarte bine că oști întotdeauna bine
venită, zise el zîmbind, apoi adăugă: în special Finch ar fi foarte
mulțumit să te poată vedea.
Cred că greșești. Finch se interesează de mine mai puțin decît
oricare altul, lotuși, odinioară am fost buni prieteni
O apucă înaintea lui, spre scaunele de grădină care erau pe o
terasă pavată cu cărămizi. Cățelul luă mingea și veni după ea luind
o înfățișare disprețuitoare. Renny aprinse țigara pe care i-o oferi:
— Toți ținem la dumneata, declară el. Dar nu trebuie să te
superi pe Finch din pricina felului în care-și manifestă dragostea.
Se simte foarte deprimat, bietul de el. De fapt, din ziua morții lui
Eden toți sîntem deprimați. Acum a plecat și mătușa Augusta, așa
că și unchii mei mi se par mîh- ni|i ( n m nu i-am văzut niciodată.
Situația este intr-adevăr foarte tristă, răspunse ea. Uneori imi
face impresia că familia noastră nu este predestinată pentru
fericire. Nu no putem conforma obiceiurilor celorlalți oameni și
tocmai de aceea nimeni nu ne poate suferi
Se uită la ea cu un fel de îndoială, deoarece el n-o considera ca
făcînd parte din familia lui. Era o rudă, dar nu făcea parte dintre
membri familiei. Totuși i se părea că în vinele ei curge același sînge
neastîmpărat, ca al bunicii sale. Nu era în întregime străină. Iar
dacă se va căsători cu Finch, va face și ea parte dintre ei. Era
convins că ar vrea să se căsătorească cu Finch.
— De fapt, începu el, mi se pare că noi toți nu ne deosebim cu
nimic de ceilalți semeni ai noștri — afară de dumneata și Finch —
și eventual bietul de Eden. Dumneata și Finch sînteți artiști și ar
trebui să petreceți mai mult timp împreună.
— Nu înțelegi că el nu mă poate suferi!
— Dar dumneata îl iubești? întrebă el pe tonul cel mai firesc din
lume.
Plecă fruntea și cățelul care i se sui în poală, o privi întrebător.
— Finch este in perioada asta foarte nervos, dar asta nu
înseamnă că nu te poate suferi. La Jalna, cînd mi se în- tîmplă
uneori să intru într-o cameră, îl văd ieșind pe altă ușă, să nu se
întîlnească cu mine. El a fost întotdeauna o fire neobișnuită. O
femeie deșteaptă va face din el tot ce poftește. Ar face din el un
bărbat, căci Finch este un om de geniu, dar nu-i deloc bărbat.
— Ce-aș putea eu să fac?
— Cheamă-1 să vină la dumneata.
— Cînd vine, stă singur într-un colț și nu scoate nici o vorbă. Ne
simțim mult mai departe unul de altul, decît dacă fiecare dintre
noi ar fi la celălalt capăt al pămînlului.
— El se teme să rămână singur cu dumneata. Ar trebui să mai
inviți pe cîte cineva, cînd vine aici. De ce nu-1 inviți împreună cu
Alayne? Ei i-ar face plăcere dacă v-ați căsători. Chiar ea mi-a spus.
Și este convinsă c-ar fi cea mai bună soluție pentru amîndoi.
O lumină palidă tremură pe obrazul Sarei, ca și cînd ar fi scăpat
din adîncul sufletului ei.
— Dacă Alayne ar fi dispusă să mă ajute, aș fi în stare să fac
orice pentru ea. Eu nu am nici un fel de inițiativă. Aștept retrasă în
cîte un colț și întind mîna după tot ce trece prin apropierea mea,
dar mai departe nu îndrăznesc să merg. N-am nici un fel de voință,
căci mătușa mea a reușit să mi-o înfrîngă încă de pe vremea cînd
eram fetiță.
 „Nu, dragă fată, își zise Renny, ai o voință mult mai rezistentă
decît fierul", apoi îi răspunse:
— Eu și Alayne ne vom strădui să te ajutăm în măsura puterilor
noastre, ori asta este mai mult decît ți-ai putea dumneata
închipui.
— Aș fi foarte mulțumită să pot face și eu ceva pentru
dumneavoastră. Știu că în situația de acum aveți o mulțime de
greutăți.
Se uită la ea, cu un fel de neîncredere.
— Nu face nimic.
Tăcură și rămaseră amîndoi îngîndurați. Cățelul se linse pe bot
de cîteva ori la rînd, ca și cînd ar fi mîncat ceva imaginar, iar la
urmă înghiți zgomotos. Renny întrebă
— Cum stai cu investițiile pe care le-ai făcut? Ești mulțumită?
Trecură cîteva clipe pînă reuși să revină la realitate. Apoi îi
răspunse:
— Nu tocmai. Unele valori au scăzut foarte mult. Renta însă este
și astăzi destul de bună.
Ochii lui Renny străluciră.
— Aceasta este singura cu adevărat stabilă dintre toate valorile...
Tocmai mă zindeam, n-ai fi dispusă oare să faci o ipotecă asupra
proprietății Jalna? Este o proprietate frumoasă Pînă acum
niciodată nu s-a întîmplat să împrumutăm un ban asupra ei, dar
de astă dată n-avem încotro. Aș prefera să fii dumneata cea care va
deține ipoteca — de fapt ești singura persoană din toată lumea
aceasta, căreia m-aș putea adresa fără părere de rău, într-o astfel
de împrejurare. Dumneata faci parte dintre noi... sau foarte curînd
voi face. Ar fi un fel de afacere în familie.
Faça lui, bătută de toate vînturile și ploile, se întoarse
nerăbdătoare spre -ea. Îi era atît de frică să nu-1 refuze incit
continuă să vorbească pe nerăsuflate despre Jalna, fără să-i dea
răgaz să răspundă. Ii vorbi despre dragostea lui pentru proprietate,
despre frumusețile ei și încercă s-o facă să înțeleagă că ar fi un
plasament sigur. Ea stătea și-1 asculta, uitîndu-se la el cu ochii
prelungi, respirînd repede pe nari cu gura contractată. Razele
soarelui tremurau printre șuvițele părului ei, dar pe obraz nu
putură să-i dezvăluie nici o cută.
Cînd într-un tîrziu îl văzu c-a terminal și că așteaptă răspunsul
ei cu nerăbdare, declară:
— Voi fi foarte mulțumită să-ți îndeplinesc dorința.
Exact ca un copil, nici ea nu dorea altceva decît să se lase
condusă de el. li venea s-o strîngă în brațe. Dar stărui să-î
plătească o dobîndă destul de mare și hotărîră ca celorlalți membri
ai familiei să nu le spună nimic, înainte de a fi nevoie
Luară masa împreună și începură să vorbească exact ca doi
conspiratori. Sarah îi mărturisi că pe Arthur Leigh nu l-a iubit
niciodată, iar el îi spuse că de multe ori Alayne nu ora în stare să
înțeleagă atitudinea lui și că din cauza asta li se întimplă să aibă
discuții.
XXVI
Cînd îi propuseseră lui Finch s-o însoțească pe Alayne în vizita
ce i-o făcea Sarei, primul lui îndemn fu să refuze. Dar codă
stăruințelor lui Alayne, în parte pentru a-i face plăcere, în parte
deoarece viața de la Jalna începuse să i se pară insuportabilă. Îi
lipsea prezența Augustei, în sufletul căreia trezea sentimentul de
mamă, singurul sentiment de duioșie în genul acesta pe care ea
avusese ocazia să-1 cunoască; în același timp tristețea unchilor săi
îl chinuia ca o povară, mai presus de puterile lui. Se disprețuia pe
sine cînd vedea chipul strălucind de mulțumire al lui Wakefield și-i
auzea rîsul spontan, chiar pentru lucruri în care el nu găsea nici
un motiv de rîs. Îi era rușine de felul brutal în care vorbea uneori
cu el, dar de fiecare dată cuvintele îi scăpau de pe buze înainte de
a și le putea zăgăzui, Si i era îndoit rușine cînd vedea generozitatea
și calmul cu care fratele său primea această purtare a lui.
Ceilalți membri ai familiei rămaseră mulțumiți de plecarea lui,
căci ajunseseră sa le fie lehamite, văzîndu-1 cum dispare pe altă
ușă, de fiecare dată cînd intrau în vreo cameră.
Renny îi conduse cu mașina, pe Alayne și pe Finch, pînă la casa
Sarei, iar pe buze îi juca un zîmbet misterios care de cîteva zile îi
intriga pe toți cei din jurul său. Cînd se pomeni față în față cu
Sarah, zîmbelului îi luă locul o expresie de gravă inocență, care
părea neobișnuit de stranie pe obrazul lui bătut de vînturi și cu
trăsăturile atît de energice.
1 ață de Finch, atitudinea Sarei ora distantă. Mîinile ei, cînd Ie
strînseră pe-ale Iui, păreau reci și inerte. Toate gîndurile lui se
accelerară, datorită apropierii dintre ci. Ar fi fost imposibil să stea
cu ea în aceeași casă, fără să se simtă din nou atras în orbita
atmosferei de vrajă ce existase odinioară între ei. Deși Sarah
vorbea foarte puțin cu ol totuși ora conștient că ea nu-1 pierde din
vedere nici o clipă.
Ea și Alayne se așezaseră împreună pe terasă, iar lui îi lăsaseră
hamacul cu dungi albe și verzi. În grădină era și o dulbină destul
de mare, împresurată de stîn jenei și arbuști de magnolii.
Majoritatea florilor din grădina Sarei erau albe și răspîndeau un
parfum puternic.
Alayne era de părere că o căsătorie între Finch și Sarah ar fi
soluția cea mai indicată pentru ca tînărul să se simtă liniștit Sarah
nu numai că era o femeie delicată, dar avea și o fire extrem de
vioaie.
Timpul era foarte frumos și fiecare nouă zi, se asemăna cu cea
care a trecut, în privința seninului verii care înainta. Numai rareori
cîte un nor fugar se tîra în înălțimea cerului albastru. În timpul
zilei era zăpușeală, însă nopțile aduceau o plăcută răcoare.
Grădinarul ieșea în fiecare seară cu furtunul și stropea florile care
adormeau cu petalele ude.
Finch începu să se simtă mai bine, atît fizic cît și psihio chiar
mult mai repede decît și-ar fi închipuit Alayne. Acum părea că
încearcă să se apropie atît de ea, cît și de Sarah, dosi la început le
evita.
La sfîrșitul aceleiași săptămîni, Alayne trebui să se întoarnă
acasă. Pe mica Adelina o lăsase în grija lui Meg și se gîndea cu frică
ia scenele de violență și răutăți ce-au răscolit casa cumnatei sale în
timpul absenței sale.
După plecarea oi, Sarah și Finch rămaseră singuri și se gîndcau
înspăimîntați la schimbarea pe care o va aduce a- cea stă plecare
în relațiile dintre ei. Nu știau ce-ar mai pute i să-și spună unul
altuia. Această nouă intimitate dintre oi îi spciia. Prezența lui
Alayne îi determinase să se apropie unul de altul, dar în același
timp îi ținuse la distanță. Rătăceau prin casă și prin grădină, dar
se fereau unul de altul. Cînd se așezau aproape, li se părea că
fiecare cuvînt pe care-1 pronunțau avea o profundă semnificație.
Uneori Saran se întreba: „De ce i-am spus vorbele acestea? în felul
acesta, fără îndoială îl voi determina să plece din casă", sau:
„Tonul acesta răstit, cu caro-mi răspunde, este o dovadă că nu ma
poale suferi".
Finch se întreba: „De ce mi-a spus vorbele acestea? Probabil
încearcă să-mi dea să înțeleg că eu nu însemn nimic pentru ea",
sau „Nu trebuie să mă trădez.. Nu trebuie s-o las să bănuiască
pentru nimic în lume cît de nuit mă impresionează prezența ei"
Cu fiecare ceas ce trecea forța și vitalitatea lui începeau să se
înfiripe. Simțea cum în sufletul său viața și plăcerea de a trăi încep
să se miște. Era reacția împotriva melancoliei ce-1 chinuiso în
timpul iernii și al primăverii trecute. Soarele strălucitor al verii și
nopțile calde, luminate de lună, făceau să-și simtă ființa trepidînd
de vigoare și de dorința de a trăi. Un fel de magnetism al simțurilor
îl atrăgea spre Sarah și, foarte curînd, constată că în apropierea ei
beneficiază de o stranie vigoare și se simte învăluit de o senzație de
forță nebănuită. Totuși era conștient că dacă s-ar fi lăsat fără
împotrivire în voia ei, femeia aceasta ar fi făcut din- tr-însul un fel
de sclav, și nimic nu i se părea mai nesuferit decît gîndul de a se
lăsa încătușat.
Cînd ieșeau împreună, nu părea deloc grăbit să se întoarcă din
nou în mijlocul izolării lor.
Pe Ia sfîrșitul celei de a doua săptămini, Sarah îi spuse i
— Am intenția să vînd această casă.
Încercă să-și ascundă mirarea pricinuită de vorbele ei.
 — Eu mi-am închipuit că te-ai stabilit aici definitiv.
— Eu să mă stabilesc aici!... Nu, dragul meu. În mediul acesta
mă simt prea străină. Voi vinde casa și mă voi întoarce în Irlanda.
— Sarah, zise el foarte amabil, asta înseamnă ca ne vei lipsi
tuturor.
— Celorlalți, probabil, le voi lipsi... puțin. Dumitale însă nu-ți
voi lipsi. Dumneata ești prea preocupat de persoana dumitale —
de muzică — și cred că e foarte bine așa.
— Ești nedreaptă... Mie-mi vei lipsi foarte mult. Apoi adăugă
repede: Pentru mine reprezinți legătura cu cele mai frumoase
amintiri din viața mea.
— Da... foarte probabil... dar numai o legătură! Legătura în sine
nu reprezintă însă nimic important..-«Foarte curînd. după
plecarea mea, te vei simți exact ca și cînd nu m ai fi văzut
niciodată.
- - Dar despre dumneata ce zici? Mă vei uita tot atît de ușor?
Se simți dezarmată și renunță la orice încercare de a se mai
preface;
— Prezența dumitale va fi mereu alături de mine.
— Sarah, sînt incapabil să te las să pleci. Am nevoie do prezența
dumitale. Dacă pleci, înseamnă să pierd ceva ce, în afară de
dumneata, nimeni nu-mi va mai putea oferi. De ce vrei să mă
părăsești?
Buzele ei imobile începură să tremure cînd ii răspunse i
- - Trebuie să te părăsesc. Sînt obligată să plec din cauza
dumitale. Să nu mai vorbim despre asta... În orice caz. am crezut
că este de datoria mea să-ți spun adevărul.
Se ridică imediat în picioare și ieși din cameră, pe ușa care dădea
în grădină. Se duce pînă în celălalt capăt și se opri între merișorii
înfloriți, și-și ascultă bătăile grăbite ale inimii.
„Voi pleca acasă, își zise el cu glas ridicat. Voi pleca... Nu vreau
să mai stau aici. Este o femeie crudă, care încearcă să mă
tortureze".
Nu era în stare să judece situația din punctul ei de vedere. De
fiecare dată Sarah era pentru el o femeie crudă, care încearcă să-1
tortureze.
Camerista servi ceaiul pe terasa pavată cu cărămidă și o văzu
că-1 așteaptă să vină. Trecu pajiștea bătută de soare și se apropie
de ea întunecat. Sarah se uită la el, îi auzi pașii energici și elastici
și constată că în ultimele două săp- tămîni obrazul începuse să i se
rotunjească. Dar cînd ajunse alături de ea, plecă ochii și se uită la
ceștile de pe masă. După un timp ele tăcere, îi spuse:
— Eu va trebui să mă întorc la Jalna. Adevărul este că n-ar fi
trebuit să întîrzii atît de mult. Ai fost extrem de amabilă cu mine,
că m-ai primit aici.
Își sprijinise obrazul în palme și, în timp ce vorbea cu ea,
observă că presiunea degetelor ei se accentuează. Totuși Sarah îi
răspunse cu glasul aproape indiferent.
— Cred că schimbarea aceasta a mediului ți-a făcut bine. Și sînt
foarte mulțumită.
Nu încercă să se împotrivească, nici cînd îl auzi că are de gînd să
plece în aceeași seară. Pînă atunci vorbiră foarte puțin și, la
despărțire, cînd îi strînse mîna, îi mulțumi — cu obișnuita lui
rigiditate —- pentru ospitalitatea pe care i-a acorda t-o. La plecare
ea rămîne în picioare, sub ramurile magnoliei, și cu cățelul culcat
în apropierea ei.
tu timp ce trecea cu trenul în lungul cîmpului l ătut de soare, pe
marginea Jacului, își dădu seama că de fapt se despărțise de tot ce
i-ar fi făcut plăcere în viață. Se despărțise de singura femeie care-1
dorește, pentru a se întoarce în mijlocul vieții complicate a
membrilor familiei sale, care nu avea nevoie de prezența lui, într-o
casă plină de amintirile legate de Eden. Imaginea casei și a celor
care locuiau în ea, îl făcu să se îufioare. Se cuibări mai adînc în
scaun și se uită abătut pe fereastră.
De pe peronul gării penultimei stații, cineva strigă numele
localității și-l făcu să tresară. Femeia, care era așezată în fața lui,
se ridică și coborî. Era o femeie in vîrstă și avea o mulțime de
pachete. Fără să-și dea seama ce face, o ajută să coboare și o însoți
pe peron, unde se pomeni că se uită după trenul care ieșea din
gară, și fără a-și aminti măcar de geamantanul său care rămase în
plasa compartimentului.
Începuse să se facă întuneric și aștepta să treacă ultimul
autobuz. Cînd sosi, se urcă fără să mai ezite și, văzîndu-1 aproape
gol, se așeză într-un colț mai retras și-și trase pălăria pe ochi. Nu
se întrebă care ora motivul pentru care se întorcea la Sarah, dar
era minat de un îndemn mult mai puternic decît cel care-1
determinase să plece din casa ei. Fără să mai ezite, își zise că de
aici înainte nu va mai fi în stare să trăiască departe do ea. Nu se
gîndi nici cel puțin la explicația pe care va trebui să 1-0 dea pentru
a- ceastă bruscă schimbare de atitudine. Rămase nemișcat în
colțul său, cu mîinile împreunate în jurul genunchilor De sub
raînecile hainei i se vedeau încheieturile osoase iar mîini ie-i
păreau suspendate, inerte, ca ale unui om in care numai
instinctul mai este \ iu. și acesta îl îndrepta spre Sarah.
Se întunecase complet și prin fața geamurilor autobuzului
fugeau luminile felinarelor. Străzile orașului erau pline de oamenii
care ieșiseră ca de obicei; lucrători și funcționari, tare treceau braț
la braț cu fete, altădată cile un grup de fete care rideau ascuțit. Se
uită la ele dintr-o parte, pe sub borul pălăriei, dar fără să le vadă.
După ce coborîră din autobuz, luă o mașină. Cînd se urcă, își
aduse aminte de geamantanul pe care-1 lăsase in tren și începu să
rîdă. Cît a fost de prost!... Să evadeze in felul acesta!... Și-a pierdut
geamantanul... Iar acum se întoarce din nou la ea. Dar va trebui
să se întoarcă la Sarah... indiferent de ceea ce se va întîmplă mai
tîrziu.
La urma urmelor, ce era dacă el a plecat? își lipi fruntea de
fereastra mașinii și încercă să distingă silueta casei prin întuneric.
Strada era liniștită și pustie. Prin noapte văzu perdelele palid
luminate...
Plăti mașina și se apropie de ușa de la intrare. Sarah îi dăduse o
cheie pe care uitase să i-o dea înapoi. Intră în casă și se opri în
salonul pustiu. Cățelul îl auzi că s-a întors și, după ce veni în salon,
se apropie și se uită la el, făcînd o mutră mulțumită, dar cinică și
indiferentă. Părea că ar vrea săi spună: „Ești un prost, dar totuși
nu e pre tîrziu prin urmare încearcă să fugi pînă mai ai vreme".
Ce gest ireversibil se pregătește să facă? Sa se ofere acestei
femei , să se lege do ea pentru vecii vacilor. Ceasornicul de
porțelan de pe consola căminului batea ritmic, mă- surînd
ceasurile, măsurind viața pe care el avusese intenția s-o trăiască
în toată intensitatea. Iar acum se întorsese, ca să ofere această
viață unei persoane străine... viața lui tî- nără și liberă... pentru a fi
încătușată... pentru a fi robită... nu de artă... ci de trupul alb al
Sarei... de părul ei negru... de patima dorințelor ei...
Nu... el nu poate să săv irșească această faptă! Acum s-a trezit
și-și poate da seama de primejdia care-1 așteaptă. Cum de și-a
închipuit că se mai poale întoarce! Cu toate acestea... O
chinuitoare nehotărîre îl făcea să oscileze cînd intr-o parte, cînd în
cealaltă întocmai ca o trestie pe care o bat vînturilc. Rămase
nemișcat, frămînlîndu-și buza între degete și uitîndu-se speriat la
imaginea sa reflectată în oglindă.
Cînd Sarah deschise ușa salonului, el făcu un pas înapoi, ca și
cînd s-ar fi ferit din calea unei fantome. Dar și ea cînd făcu cîțiv a
pași, să se apropie de el, era tot atît de palidă, ca o fantomă care
plutește prin aer. Se uită la ea și îngîna:
— După cum... M-am întors!
Da ’ si se uită la el. ca și cum ar fi așteptat să < on- linue
Sarah 1 exiamă el și încetă sa se mai retragă, iar ea se opri în ioc.
Rămasei ă amîndoi nemi.șcați. Cățelul ora între ei și părea
nemulțumit de ceea ce vedea netreeîndu se în apropierea sa.
Dar imediat după aceea vraja ce se desprindea din prezența
acestei femei se dovedi mai tare decît toate temerile lui Loviturile
destinului nu-1 vor putea ajunge, atîta vreme cît ea va fi alături de
el. ca să primească dragostea lui. Un fel do Afrodită, căreia drept
sacrificiu îi va oferi trupul său... De unde adineauri se retrăsese
din calea ei acum începu să se apropie de ea; Sarah stătea
nemișcată și aștepta.
 305
eoman-la IM coala M
XXVII
Cînd ajunseră în colțul de pajiște umbrită unde se așezaseră
Nicholas și Ernest, amîndoi cu cite un pahar de sirop de orz, Meg și
Maurice începură să gîiîie de căldură. Amîndoi frații aveau în mîini
cîte un evantai. Alayne le citise dintr-o carte pe care o lăsase pe
masă, deschisă și cu scoarțele în sus, căci dăduse fuga pînă în
casă, de unde se auzise telefonul sunînd.
Cei doi unchi le zîmbiră binevoitori, deoarece o vizită pe o astfel
de zăpușeală era pentru ei o plăcere neașteptată,
- Biata Meggie pare grozav de încălzită, zise Ernest. Dar în
timpul din urmă, prea s-a îngrășat din cale afară.
— Maurice s-a îngreunat și el. Pare și mult mai îmbă- trinit,
răspunse Nicholas, apoi strigă: Asta înseamnă c-aveți curaj '
Haideți repede și luați cîte un sirop de orz, căci nimic nu pare mai
răcoritor pe o astfel de vreme.
O, Doamne Sfinte! oftă Meg. Cred ca astăzi este cea mai fierbinte
zi din vara aceasta. Ce bine sînteți instalați aici! La Jalna se simte
întotdeauna cîte o boare de vînt. Atmosfera este cu totul altfel,
decît în groapa în care trăim noi, sfîrși ea și se așeză într-un fotoliu
de trestie.
Maurice se întinse în iarbă:
— Eu nu văd nici o deosebire, oftă el. Pretutindeni se simte
dogoarea aceasta de iad.
Nicholas își goli repede paharul și-1 umplu din nou, să-1 întindă
lui Maurice. Mîna lui frumoasă, purtînd pe un deget inelul greu cu
sigiliu, tremura violent așa că vărsă cîteva picături pe suprafața
mesei de grădină. Meg se întinse după paharul lui Alayne
— Al cui este acesta, al lui Alayne? Cred că nu se va supăra,
dacă voi bea eu restul... O, cît e de gustos!.. Și cît de rece!
— Probabil acolo în rîpă, este foarte cald, zise Ernest și începu
să-i facă vînt cu evantai il Ar fi trebuit să ve- niți după apusul
soarelui, cînd se va mai răcori.
 — Adevărul este că noi am vrut să ajungem aici înainte de
întoarcerea lui Renny, interveni Maurice. Vrem să discutăm ceva
cu voi.
Meg își umplu din nou paharul, pînă în gură.
— Da, Maurice, începe și spune-le repede ce-ai de spus, pînă
mai sîntem singuri. Cred că Alayne nu va întârzia prea mult în
casă. N-am întîlnît încă pe nimeni de care să te poți feri mai puțin
decît de ea.
— Este o fată cumsecade, foarte cumsecade, declară Nicholas.
Ernest se aplecă înainte și ascultă cu interes ce trebuia să
urmeze dar continuă să-i facă vînt lui Meg.
— Haide, spune-ne ce te preocupă, căci, după cum bine zici, nu
vom rămîne prea multă vreme singuri.
Maurice zîmbi acru:
— Cred că foarte curînd va trebui să afle și ea despre ce este
vorba. Probabil va avea posibilitatea să limpezească acest mister.
— Mister I exclamă Ernest și respiră adînc. Ce fel de mister?
Cred că nu s-a întîmplat vreo nenorocire.
— In ce mă privește, nu este nici o nenorocire, declară Maurice.
Cît despre Renny, el, ca întotdeauna, a reușit și de astă dată să
facă așa cum a vrut. A cumpărat terenul pe care l-ara parcelat, cu
cățel, cu purcel. Și mi-a plătit bani glii ață.
Sfinte Atotputernice! exclamă Nicholas. Dar cum a putut face
așa ceva? De unde a luat banii?
— Bine, dar ce se va întîmpla cu loturile pe care le-ai vîndut?
întrebă Ernest. Pe acestea începuseră să se clădească două case!
Ce se va întîmpla cu acestea?
— Lucrările -la case erau abia la început, A cumpărat și partea
de lucrări ce erau executate împreună cu loturile respective. A
cumpărat tot ce s-a găsit. De vreme foarte îndelungată, acum se
întîmpla pentru prima oară ca proprietatea Jalna să crească în
întindere, ce ziceți?
— Foarte bine, sînt mulțumit, răspunse Nicholas și zîmbi. Asta
le întrece pe toate. Eu îl admir pentru gestul pe care l-a făcut. Auzi,
să adauge ta Jalna o porțiune din proprietatea 'zaughanlands <
—■ Mama ar fi îneîntată, dacă ar putea afla ca a reușit să
oprească ridicarea acestor bungalow-uri, zise Ernest. Am bănuit
imediat că de cîteva zile încoace Renny ne pregătește ceva, căci
l-am văzut zîmbind misterios ceea ce însemna ca pune ceva la cale.
Ga să vă spun adevărul, am ramas speriat, deoarece eu nu sînt
întotdeauna de acord cu ceea ce face. Gînd ați făcut acest tîrg?
— Azi dimineață. A venit la noi aproape chiuind. A începui să
rîdă și să tacă haz pe socoteala mea, din cauza loturilor, iar la
urmă s-a dat pe față, în aceeași clipă, tonul cu care vorbea a
devenit răstit și m-am uitat la el. Imediat după aceea m-a întrebat
care este prețul cel mai redus pe care-1 cer pentru afurisitul
acesta de teren. I l-am spus și mi-a semnat imediat un cec. Mi-a
mărturisit apoi că, înainte de a veni la mine, a cumpărat și celelalte
patru parcele, cu clădirile începute cu tot, pe care le vîndusem mai
demult. Evident în interesul vostru și chiar al nostru, sînt foarte
mulțumit că s-a terminat în felul acesta, dar mă întreb, ce s-o fi
întîmplat oare? Meg a crezut că probabil voi ne puteți lamuri.
— Aici nu există decît o singură posibilă explicație, și aceasta
este averea personală aJui Alayne. Probabil i-a dat-o lui în grijă,
zise Ernest.
—- De, cu sînt de părere că așa trebuia să facă, interveni Meg.
Dacă eu aș fi avut bani, aș fi considerat de datoria mea să i-i dau
lui Maurice, mai ales pe o vreme ca a- ceasta. Soția este datoare să
se sacrifice pentru soțul ei.
O văzură pe Alayne apropiindu-se în lungul pajiștei și se
salutară fără entuziasm exagerat.
— Să-i spunem? întrebă Ernest in șoaptă.
Meg dădu din cap în somn de aprobare, așa că începu pe un ton
de glumă:
— Alayne, dragă, am aflat noutatea. Și sin tem cu toții îneîntați.
Este o adevărată plăcere să ne gîndim că de aici înainte parcelarea
nu va mai fi necesară.
— Singura întrebare ce ne preocupă este, cum de n-ai luat
această hotărîre chiar de la început, declară Meg.
— Ce hotărîre să iau de la început?
— Cum ce hotărîre! Să cumperi chiar de la începui terenul și
parcelele pe care le-am scos la vînzare.
—■ Nu înțeleg nimic răspunse Alayne și se așeză pe scaunul de
lingă Nicholas, tn glasul ei părea că tremură un amestec de
indiferență și spaimă.
— Ei bine, interveni Maurice, dacă nu ești' de acord să vorbim
despre această chestiune, nu vom mai vorbi.
— Eu habar n-am despre ce vorbiți. Probabil daca-mi veți
explica am să înțeleg și eu
Ceilalți patru se uitară mirați unul la altul. A; pol Nicholas
încercă s-o lămurească:
— Maurice ne spunea adineauri că Renny a cumpărat terenul
pe care l-a parcelat, împreună cu loturile vîndute mai înainte.
Ne-am închipuit că probabil ați hotărît această chestiune
împreună.
— Pentru mine afacerea asta este o noutate, despre care aud
acum pentru prima dată, zise ea și o ușoară ru- meneală i se urcă
în obraji.
— In cazul acesta de unde o fi luat banii necesari? i drebă Meg.
-— Vă rog să mă credeți că eu nu știu nimic, răspunse Alayne cu
glasul vibrînd de nemulțumire.
Nicholas se adresă lui Maurice:
— De ce nu l-ai întrebat pe Ioc de undo are banii pe care ți i-a
plătit? Cred că aveai tot dreptul să-i pui această întrebare.
Ernest îl întrebă cu glas blind:
— Ai încasat cecul?
— Da, m-am dus imediat la bancă, răspunse Maurice și zîmbi.
Nu din pricină că m-aș fi îndoit cîtuși de puțin de valabilitatea
cecului pe care mi l-a semnat 1
— îmi place să cred că nu din cauza asta! declară Meg.
— Firește, firește! Nici nu s-ar putea altfel, încuviință Ernest
grăbit. Dar întîmplarea aceasta mi se pare atît de extraordinară!
Credeam că probabil căldura aceasta neobișnuită i-a tulburat
mintea. Purtarea lui, în ultima vreme, mi s-a părut foarte stranie.
— în orice caz, banii erau la bancă, adăugă Maurice.
Atitudinea lui Renny însă era de așa natură, încît n-am îndrăznit
să-1 întreb de unde are acești bani...
— Am ghicit! exclamă Meg. Banii trebuie să fie dl la Finch.
Certitudinea cu care pronunță aceste cuvinte li se păru că nu
poate fi pusă la îndoială. Se mirară însă, cum de nu s-au gîndit de
la început la această eventualitate. Alayne se uită la ei
înspăimîntată.
— Gîndiți-vă, începu ea, că iui Finch i-a rămas o sumă extrem
de mică din ceea ce a moștenii de la bunica. (Sred că cel mult
cincisprezece mii de dolari. \sta ar însemna că el a cheltuit tot ce a
mai avut, nu-i așa?
— Renny mi-a dat un cec de douăsprezece mii de dolari, declară
Maurice fără să ezite.
-— Ce păcat că nu este acasă! exclamă Ernest.
— Am putea să-1 chemăm la telefon, propuse Meg.
— Totuși, nu-mi vine să cred că Renny ar fi fost dispus să
împrumute bani de la Finch, interveni Nicholas. El n-a vrut
niciodată să se atingă de banii rămași de la bunică-sa. Știu că i-a
propus lui Finch să cumpere acest teren, dar Finch a refuzat. Eli
se pare că noi facem supoziții fără nici un temei. Cred că banii i-a
găsit în altă parte.
— Nu cumva o fi vîndut ceva din valorile lui mobiliare? întrebă
Ernest îngîndurat.
— Deocamdată indiferent de valorile pe care le are, acestea nu
contează la un curs la care s-ar putea vinde, zise Maurice. Dar mi
se pare că are o ipotecă sau două, nu-i așa?
— Pe aceste ipoteci nu poate obține nimic, cel puțin așa mi-a
spus mie, murmură Nicholas. Afară de asta, el n-ar fi denunțat
aceste ipoteci, decît în cazul în. care Jalna ar fi fost în primejdie.
Întoarse privirea spre casa scăldată în lumina soarelui și se
adresă lui Alayne:
 — Cine a fost adineauri la telefon?
— Sarah. Spunea că Finch va mai întîrzia cîteva zile la ea
— Nu cred că este un procedeu just, declară Ernest și se
încruntă. Prelungirea acestei vizite va da oamenilor prilej de birfă.
— Oare nu s-ar putea ca banii aceștia să-i fi primit de la Sarah?
se dumiri Meg. Este o fată atît de cumsecade și sînt convinsă că ar
fi fost foarte mulțumită să-1 poată ajuta pe Renny.
Cele două cumnate se uitară una la alta, fără a-și ascunde
animozitatea. Alayne ripostă:
— Cred și sper că n-a făcut un astfel de gest.
— Nici nu l-ar face, fără a avea certitudinea absolută că
rambursarea banilor este sigură, interveni Nicholas. Fata aceasta
este mai șireată decît dracul.
— În orice caz, Renny a reușit să-și procure banii de care a avut
nevoie și este o adevărată ușurare să ne gîndim că am scăpat de
vecinii aceia îngrozitori care trebuiau să vină! zise Ernest.
— Și, afară de asta, Jalnei i-a fost adăugată o nouă porțiune de
teren. Gestul este foarte frumos. Augusta va fi încîntată de această
știre, completă Nicholas.
În aceeași clipă, se auzi răbufnîtul unor copite care se abătuseră
pe alee și mergeau la pas. Grupul celor adunați la umbră întoarse
capetele parcă dintr-o singură mișcare, in partea de unde se auzea
zgomotul. Imediat după aceea, printre tulpinile brazilor se văzu
calul roib, împreună cu călărețul, apoi păru că ezită o clipă înainte
de a se îndrepta spre grajd.
— Vino încoace! Avem nevoie de prezența ta! strigă Nicholas
nerăbdător. Ne perpelim ca pe jăratec de curiozitate.
Renny întoarse calul în partea unde « rau oi, trecu fîșia îngustă
de pajiște care-i despărțea și descălecă. Îi fu de a- juns să arunce o
singură privire spre cei care-1 așteptau, pentru a-și da seama de
subiectul care-i preocupă. Pe deasupra lor trecu un avion și.
ridicînd privirea rămase nemișcat cu frîul calului petrecut după
braț, și se uită după el ca și cînd ar fi fost încîntat de sclipirea lui
cenușie.
 — Te uiți, de parcă n-ai fi văzut pînă acum avioane, zise Meg.
-— N-am văzut încă nici unul care să zboare atît de grațios.
Ernest ridică privirea spre cer.
— Pe mine mă supără lumina, declară el.
—- Haide repede, stărui Nicholas. Ia să ne explici si nouă
afacerea asta neașteptată. Să nu-ți închipui că poți scăpa fără să
ne lămurești. Meg și Mau ire tocmai ne-au spus felul în care ai
salvat situația, cumpărînd un teren pe care Lai adăugat la Jalna.
Avionul dispăruse. Renny sg uită întrebător la Maurice.
— Ge le-ai spus?
Maurice îi răspunse nemulțumit
— Tot ceea ce știu. Că ai cumpărat terenul, că l-ai plătit cu bani
gheață și că ai de gînd să dărîmi ceea ce s-a clădit pe loturile
vînoute.
Renny se uită inocent la unchii săi și zîmbi, dar se feri din calea
privirilor surorii și ale soției sale. Apoi declară
— De, cred că la asta nu mai este nimic de adăugat. Va fi o
adevărată plăcere, să putem dărîma cocioabele acelea nu-i așa?
Ernest se întinse și îl apuca pe Renny de mînă.
Dragă băiete, pentru mine momentul acesta este extrem de
fericit.
Mina delicatei și palida și mina arsă de soare se încleștară una
de alta.
Sînt foarte mulțumit, unchiule Ernest. •
Alayne nu se mai putu stăpîni și-și dădu drumul:
Constat că sînteți toți foarte optimiști! exclamă ea. Dar eu mă
întreb, ce se va putea scoate din pămîntul acesta, pentru ca
investiția să poată fi rentabilă.
Este un pamînt foarte bun, ripostă Maurice, însă nu-mi rine să
cred că Renny la cumpărat cu intenția să-1 lucreze.
— El l-a cumpărat pentru o idee, adăugă Meg.
În cazul acesta, cum va putea amortiza suma plătită și cum o va
putea rambursa, întrebă Alayne cu glasul tre- tr. urinei de
nemulțumire.
 — Fără îndoială că s-a gîndit el și ia asta, răspunse Meg rece.
Totul depinde de cel de la care a împrumutat banii.
Nicholas se uită iscoditor la Renny.
— Adineauri Meg se întreba, nu cumva banii aceștia i-ai
împrumutat de la Sarah?
Renny se ridică în picioare și întinse mîna după frîul iepei care
acum începuse să pască în apropierea lor și pusese o copilă pe
marginea stratului de flori. Strigă răstit la ea și o lovi cu palma
peste cap. Iapa încercă că muște și se dădu înapoi. Se uitară unul
la altul și amîndoi își arătară dinții, dar părea că între ei există o
subtilă înțelegere, căci se ridica în două picioare, se retrăgea, apoi
se lăsa din npu la pamînt, iar el îi trăgea cîte o palmă, ca și cînd ar
fi încercat s-o alinte. Scena, deși îi speriase pe cei adunați împrejur,
avu darul să-i convingă că banii îi primise de la Sarah. Renny nu
fusese în stare să înfrunte privirile lor cercetătoare. Dar cînd se
întoarse din nou spre ei, trăsăturile obrazului îi erau calme ca și la
început.
— Aveți dreptate, banii mi i-a dat Sarah, declară el.
N-aș fi crezut-o pentru nimic în lume capabilă de un astfel de
gest. Este o fată cu suflet de aur ' exclamă Nicholas.
Pare de necrezut, ca tocmai Sarah să ne vina într-a- jutor zise
Ernest.
Fu am fost cea clintii care a bănuit că așa trebuie să fio. declara
Meg mulțumită.
May ne se uită dezamăgită la Renny.
Înainte do a mai relua discuția. Piers apăru din partea undo
erau grajdurile. Era cu obrazul aprins, iar pe pieptul cămășii avea
o urmă umedă de sudoare. Xruncă o privire grăbită spre cei din
fața lui și întrebă:
— Vasăzică ați aflat noutatea!
— Da, răspunse Ernest, și sîntem foarte mulțumiți.
— Pentru noi aceasta este o zi' foarte importantă, adăugă
Nicholas.
Piers se uită la ei înspăimintal:
 —- Mulțumiți! O zi foarte importantă ’ Mi se pare că vorbiți
despre cu totul altceva. Eu vorbeam despre doamna Lebraux pe
care proprietarul a alungat-o din ferma pe care i-o arendase. Apoi
se întoarse spre Renny: Cred că tu ai fost informat la timp despre
afacerea asta.
Renny dădu din cap.
— O, săraca de ea! exclamă Meg. Ce va face de aie înainte? De
unde ai aflat, Piers?
— De la Stone, care deținea ipoteca și care i-a pus sechestru. A
fost adineauri pe la mine, ca să cumpere niște gria. A pomenit
'despre afacerea asta numai din întîmplare, căci probabil și-a
închipuit că și eu sînt informat. Pe urma mi-a spus că Renny a
cumpărat casa de la el. Tocmai începuse s-o dărîme. Tu ce-ai de
gînd să faci cu ea Renny?
In afacerea asta erau prea multe mistere și, așa r um se prezenta
situația, nu putea să prevestească nimic bun. Se uitară unul la
altul, apoi se întoarseră spre Renny și așteptară cu sufletul
înghețat de spaimă să le explice și lor despre ce este vorba.
..... Ei, bine...
Încercă să le vorbească cu toată încrederea, ca și cînd s-ar fi
așteptat din partea lor să-i vadă că-1 aprobă, dar cum va reuși să-i
facă să înțeleagă ce urmărește el?
— Te rog, așează-te pe un scaun și spune-ne tot ce știi t zise Meg.
Se întinse în iarbă, aproape de scaunul ei. Piers rămase in
picioare.
— De... Începu el din nou și încercă să rîdă, ca și cînd ar fi căutat
să-și ascundă sfiala. Se uită în partea unde era iapa,
închipuindu-și că va putea să-1 ajute și de astă dalii, dar aceasta
stătea nemișcată, cu ochii îndreptați spre el. lot alîl do întrebători
ca și ai celorlalți.
— Mie nu mi-a plăcut niciodată să văd pe cineva riztnd în felul
acest, fără să aibă vreun motiv de i îs declară Meg.
Cu bărbia proptită în palmă, Nicholas se uita stăruitor la Renny.
Renny încetă să mai rîdă. Trăsăturile feței îi devenită rigide și le
răspunse categoric:
— Casa o voi ridica de la crescătorie și o voi reclădi pe terenul
cumpărat de la Maurice.
In primul moment nu fură în stare să înțeleagă despre ce
vorbește. Ernest îngînă:
— Nu prea înțeleg... Ce te determină să procedezi în felul acesta?
Casa aceea este foarte urîtă și ar fi respingătoare acolo unde vrei
s-o duci acum.
— Ar arăta la fel — poate chiar mai respingătoare decît
cocioabele lui Maurice. Nu se poate să faci așa ceva! E cu
neputință! protestă Nicholas. ’
— Cu ce scop vrei s-o reclădești? întrebă Piers. Nu cumva
pentru ca doamna Lebraux și Paulina să se instaleze în ea?
Renny se uită provocator la fratele său.
— Poate ai ceva împotrivă să devenim vecini?
— Bine, dar vulpile! Cred că nu vor aduce și vulpile? întrebă
Meg.
Sigur că vor aduce și vulpile 1
— Asta ar fi îngrozitor! O haită de vulpi care latră toată ziua și
miros atît de insuportabil! Casa aceea -hidoasă! Și gardul mult mai
îngrozitor de sîrmă împletită... Cred că noi nu vom fi de acord ’
declară ea și se întoarse spre Maurice.
— Pentru nimic în lume nu i-aș fi vîndut terenul, dacă aș fi știut
ce va face cu el, răspunse Maurice. În felul acesta se vor deprecia
ambele proprietăți.
Nicholas se mișcă în scaunul de grădină și se aplecă spre Renny:
— Este mai presus de orice îndoială că gestul tău reprezintă o
faptă extrem de generoasă, declară el cu glas sonor. În felul acesta
te-ai gîndit să le ajuți pe doamna Lebraux și pe fiică-sa, dar eu îți
interzic... da, în numele mamei mele sînt obligat să-ți interzic
această intenție, deoarece sînt sigur că dacă ea ar ști, s-ar întoarce
în sicriul ei.
— Ea nu va putea afla, ripostă Renny, prin urmare de ce să ne
zbuciumăm pentru ceea ce ar putea crede ea? Cît despre
crescătoria de vulpi... nici nu-mi vine să cred că veți lua cunoștință
de prezența ei.
Da, dar va fi acolo și toți cei care vor trece prin partea aceea o vor
putea vedea, interveni Ernest și lovi cu palma în tăblia mesei. Cum
spune și Maurice, crescătoria aceasta va deprecia ambele
proprietăți. Le vom auzi lătrînd, le vom simți mirosul, ne vom scîrbi
și nu vom mai putea nici resur-a în tihnă.
— Mie numai gîndul acelei menajerii îmi este de-ajuns să mă
revolte, interveni Meg. Animalele acestea sălbatice se încaieră
mereu și vin la gard, uitîndu-se cu ochi lacomi în toate părțile Ce
spectacol respingător s-o văd pe doamna Lebraux, îmbrăcată în
salopetă bărbătească, lucrînd în cotețe, ca un salahor!
— în locul tău, Meggie eu nu mi-aș face prea multă inimă rea,
zise Piers. Cînd vor încerca s-o transporte, casa nu se va mai putea
reclădi.
— N-avea nici o grijă, ripostă Renny. Casa este bine construită și
am chemat un dulgher priceput care o va redă li
— Renny, începu Nicholas, nu te-aș fi crezut în stare să faci un
astfel de gest... un gest atît de rușinos.
— Cînd te gîndești că noi ne-am bucurat atît de mult de știrea că
a cumpărat terenul și a înlăturat pentru totdeauna cocioabele
acelea, exclamă Ernest. Iar acum vom fi obligați să primim această
situație... dar n-o vom primi! declară el și începu să se plimbe
emoționat. Așa ceva nu se poate! Fără îndoială, Alayne, dumnea’.i
te bucuri de oarecare trecere în fața lui. Prin urmare nu mă
îndoiesc că-1 vei putea determina să recunoască greșeala pe care a
comis-o.
— Aș prefera să nu mă amestec în această afacere, răspunse
Alayne cu glas ca de gheață. Dacă vrei să-1 determini să-și
schimbe intenția, ar fi preferabil să stai de vorbă cu doamna
Lebraux.
— în cazul acesta, voi vorbi cu ea. Da, voi vorbi! Sînt convins
că nu se poate să fie atît de neobrăzată, încît să vină tocmai acolo
unde nu o dorește nimeni. '
 — Dacă Renny va îndrăzni să meargă pînă la capăt cu ceea ce a
pus la cale, toată regiunea va ride de noi.
Renny se întoarse spre Maurice și-1 întrebă răstit:
— Ce te-a apucat? Ce vrei să spui? Aici nu este nimic de rîs. Am
cumpărat terenul și am dreptul să-1 folosesc la ce poftesc.
—- Da, dar n-am cunoscut motivul adevărat pentru care l-ai
cumpărat. Spuneai că nu poți suferi vederea cocioabelor care au
început să se clădească pe loturile cumpărate, dar acum văd că
vrei să instalezi acolo crescătoria de vulpi.
— N-am făcut altceva decît am dat posibilitatea celor doua femei,
care sînt prietene cu noi, să-și câștige existența. Asta este cu lotul
altceva fața de cele treizeci sau patruzeci de persoane care s-ar fi
instalat pe loturile tale. Apoi se întoarse rugător spre unchii săi:
Sînt convins că dumneavoastră vă dați scama de deosebire. Ce era
să fac! Fetița aceea și maică-sa erau condamnate să piardă tot ce
a- veau.
Piers interveni și el .
— Eu nu sînt în stare să înțeleg despre ce vorbiți. Gînd ai
cumpărat acest teren? Și cu ce l-ai cumpărat?
Meg se grăbi să răspundă în locul lui Renny:
— L-a cumpărat pur și simplu. Banii i-a dat Sarah.
— Foarte bine, încuviință Nicholas, dacă trebuie să le ajuți pe
femeile acestea, atunci ajută-le. Dă-le terenul de care au nevoie,
dar, pentru numele lui Dumnezeu, alege un colț mai retras, nu
chiar în fruntea proprietății.
— Sigur că da, interveni Ernest, sînt destule poieni și crînguri
dincolo de care s-ar putea instala. Dă-le cîteva hectare, unde nici
nu va fi nevoie să luăm cunoștință de existența lor. Aș fi cel dinții
care ar fi de acord cu line.
— Două motive pledează împotriva acestui proiect. In primul
rînd ar fi aproape imposibil să transportăm casa la o distanță atît
de mare, căci ar costa prea mult. În al doilea rînd, ar fi prea izolate.
Trebuie să fie undeva la drum, atît în interesul afacerii, cît și în
interesul lor propriu. Ele nu au mașină și trebuie să facă pe jos
drumul pînă în sat și de acolo să ia autobuzul. Pentru ele viața este
destul de grea, ( hiar așa cum este acum. Ceea ce mă miră, însă,
este faptul că toți ați luat această atitudine categorică față de ea,
conchise el și se uită cu reproș la Alayne: Din partea ta m-aș fi
așteptat la mai multă generozitate.
— Eu n-am spus nici un cuvânt do împotrivire.
— Exact, dar n-ai spus nimic nici în favoarea mea. Toți sînteți
împotriva mea.
— Eu cred că Alayne se găsește în aceeași situație ca și mine: a
rămas înspăimîntată în fața generozității Sarei, declară Piers.
Amîndoi ne întrebăm, ce garanție i-ai putut oferi. I l-ai dat pe
Finch sau ai ipotecat proprietatea Jalna?
La prima întrebare cei din jurul lor zîmbiră sarcastic, l a a doua,
se simțiră cu toții cutremurați de spaimă. Atmosfera părea
deprimantă și încărcată de fulgere. Ochii tuturor, speriați și
amenințători, se îndreptară spre Renny.
Dar nu mai avură nevoie de răspunsul lui. Contractarea
mușchilor obrazului și respirația șuierătoare le fu de ajuns,
întrebarea pusă de Piers îl găsise nepregătit. Trăsăturile feței i se
schimonosiră ș| declară pe un ton în care se simțea rnîhnire și
neîncredere:
— Am fost obligat, să fac acest gest.
Cel puțin dacă ar fi avut prudența să nege! Dacă ar fi încercat să
îi facă să creadă, chiar împotriva expresiei vinovate de pe chipul
său, că n-a comis un astfel de ultragiu împotriva lor și a Jalnei.
Fără îndoială, bătrînul Nicholas nu s-ar fi făcut atît de cenușiu la
față; Ernest nu și-ar fi dus mîinile la gît, încercînd să pronunțe
cuvintele pe care nu le putea articula; Meg n-ar fi început să plîngă
- Maurice nu s-ar fi uitat la el atît de îngrozit • Alayne nu l-ar fi
examinat cu privirile care păreau indicate de ură, și Piers și-ar fi
slăpînit înjurătura vulgară ce-i scăpă de pe buze.
Wakefield, care și acum se temea de tunete, ca și pe vremea cînd
era copil, cînd constată că se apropie furtuna, lăsă lucrul și se
apropie în goană, rîzînd și cu cămașa udă de sudoare. Cînd îi văzu,
rîsul îi îngheță pe buze și-i întrebă:
Ce s-a întîmplat? A trăznit în casă?
Da, a trăznit în casă, răspunse Nicholas cu glas înspăimîntător.
Uilă-te la acoperiș, uitați-vă cu toții, să vedeți c-a fost lovită de
trăznel.
Meg se repezi în brațele lui Piers și se încleșta de et Toți se
întoarseră spre casa cu zidurile de cărămidă roșie acoperite de
iederă, care strălucea în lumina galbenă ca pucioasa, strecurată
printre norii întunecați ce se tîrau pe deasupra ei. Casa îi privea
prin toate ferestrele, ca niște ochi care nu clipesc niciodată, fără să
le reproșeze nimic, dar în singurătatea ei li se păru amenințătoare.
Părea că se depărtează de ei. că s-a contractat și ar vrea să le
spună: „Acum nu mai sînt a voastră; nici voi nu mai sînteți ai mei.
Între noi s-a ridicat un zid care ne desparte".
- Eu nu văd nimic. Nu văd fumul! țipă Wakefield. Unde este?
Lasă. Meggie nu mai plînge! Renny, ce s-a în- limplat?
Nicholas îl apucă de braț
Casa n-a fost lovită de trăznet... ci in altă formă, și-i făcu semn
spre Renny care se ridică în picioare. Iți va spune el. Tu l-ai
admirat întotdeauna. Să-ți spună ce-a făcut Jalnei!
—- Pentru numele lui Dumnezeu, nu voi admite să instigi acest
băiat împotriva mea, protestă Renny.
Bine, dar ce este? Ce s-a întîmplat? Eu nu înțeleg nimic, zise
Wakefield și, depărtîndu-se de Nicholas, se întoarse spre Renny.
— Toți sînt împotriva mea, pentru că am ipotecat Jalna, ca să
pot obține un împrumut, îl lămuri Renny. Trebuia să împiedic cu
orice preț ridicarea barăcilor acelora pe proprietatea lui Maurice și
eram dator s-o ajut pe Paula.
— Mare șmecher mai ești, zise Piers și se încruntă la el. De ce nu
spui limpede c-ai vrut s-o ajuți pe Clara.
— Ce fățărnicie! scînci Meg. Dacă ar ști bunica ce s -a Întîmplat!
— Asta înseamnă sfîrșitul meu, gemu Ernest și, ridicîn- du-se în
picioare, se sprijini cu mîinile de masă.
Revoltat, Renny se răsti la el:
 — Vorbești ca un bătrîn prost! N-am pierdut încă pro- pi’etatea!
Ți-aș fi foarte recunoscător, interveni Nicholas, dacă nu 1-ai
insulta pe fratele meu.
— Nici nu-și mai dă seama de ceea ce face, zise Meg, ștergîndu-și
ochii Pentru ol nici unul dintre noi nu mai înseamnă nimic.
Cîteva picături grele de ploaie se auziră răpămd în frunzișul
copacilor. Din partea de apus, unde se vălătuceau norii întunecați,
se auzi bubuind un tunet uriaș, ca și cînd ar fi vrut să pună stavilă
în calea celui care ar fi încercat să se apropie de ei.
— Eu, Renny, sini de partea ta declară Wake. Și voi fi
întotdeauna de partea ta.
— Tu ai fi în stare să te faci frate și cu dracu', dacă ai ști că e
ceva de profitat, se răsti Piers nemulțumit.
— Vei vedea că Sarah va deveni stăpînă aici în Jalna! strigă
Ernest. Situația aceasta mă va ucide!
— Și Finch va fi stăpinul! adăugă Piers. Ast uită-mă pe mine .- el
se va căsători cu ea. Își va face cuib în puf, chiar dacă va trebui să
smulgă acest puf de pe trupul nostru.
Alayne se uită deznădăjduită împrejurul oi
— Eu mă întorc în casă, declară ea și se ridică de pe scaun.
Pînă acum nu se uitîmplase niciodată ca Meg să fie în mod atît
de desăvîrșit de aceeași părere cu ea. li petrecu un-braț împrejurul
miilor u.ui.
— Dragă, ești palidă ca o oartă. Ai reușit, Renny, s-o scoți pe
soția ta din fire. Se vede destul de bine, și am băgat de seamă de
luni întregi, că slăbește mereu.
Cuvintele lui Meg și gestul ei de duioșie, o determinară să
înceapă și ea să plîngă. O alumină opacă le tremură pe obraz.
Trupul iepei din apropierea lor lucea ca o placă de bronz roșcat.
Ridică fruntea și-și arătă dinții. Piers întoarse ochii bulbucați spre
Alayne.
— Nu-i de loc de mirare că plînge și ea, declară el. În- tîmplarea
asta ar face pînă și pietrele să plîngă.
— Pe mine mă va ucide! repetă Ernest și-și duse mîna la inimă.
 Nicholas ridică brațul și făcu un gest teatral:
— Toate acestea, Renny, să cadă asupra capului tău!
Gestul său includea casa care părea că s-a depărtat de ei
deznădejdea fratelui său, femeia care plîngea și iapa care părea că
rîde sinistru.
In timp ce Nicholas vorbea, un tunet cutremură cerul și în
înălțimile văzduhului flutură para unui fulger, iar trăz- netul Iovi
un stejar din apropierea lor, smulgîndu-i o parte din scoarță, din
vîrf pînă la rădăcină. În aceeași clipă, soarele dispăru și ploaia
începu să cadă în valuri.
Acesta este un semn! Ascultați ce vă spun, acesta este un semn!
strigă Ernest. Trăsnetul a lovit stejarul! Presimt că acosta va fi
sfîrșitul!
Duceți-1 în casă, se adresă Renny lui Piers. Dă-i și o gură de
coniac.
Vorbea liniștit, dar buzele îi erau palide. Se uită abătut după
soția și sora Iui, care acum ajunseseră sub scutul porticului de la
intrare.
Nicholas se opintea să se ridice de pe scaunul de grădină. Ploaia
batea pe creștetul lui încărunțit. Renny vru să-1 ia de braț, dar
unchiul său întinse mîinile și i le propti în piept apoi murmură:
— Nu mă atinge! N-am nevoie de ajutorul tău.
Wakefield se apropie de el și-1 ajută să se ridice.
Renny se întinse după frîul iepei și săltă în șa. Rămase cîteva
clipe rigidă, mîndră și impunătoare în imobilitatea ei, ca și cînd ar
fi ezitai între dragostea și revolta ce i-o inspirau stăpînul din Jalna.
Apoi începu să scuture din cap, pe măsură ce simțea bătaia
gfi'ndinei, și se repezi în galop spre grajduri.
Nicholas se «propre șchiopăllnd de casa, lăsîndu-se greu pe
umărul tînărului Wakefield. În timpul mersului murmura:
— Vasă-zrcă am ajuns pînă aici? De. cine ar fi crezut •
Frumoasă situație. Ar fi fost mai bine să fi murit, de- cit să trăiesc
să ajung în situația aceasta...
 XXVIII
Furtuna nu răcori aerul și nici nu risipi norii întăreați de fulgere
ce se îngrămădeau unul peste altul in fundul zării. Marginile le
erau însîngerate de razele soarelui și din adîncul lor se auzeau
mugete adinei de tunet. Fiecare firicel de iarbă își avea podoaba lui
de mărgăritare, iar mișcările sfioase ale păsărelelor ascunse între
crengile copacilor scuturau picăturile de ploaie prinse pe frunze.
Peisajul părea policrom și calm, dar și neliniștit.
O fi mai răcoare în casă decît afară? se întrebă Ala- yno. E mai
bine să se întoarcă în camera ei, unde nimeni nu o mai putea
deranja, sau să se întoarcă afară, să se liniștească, să scape dintre
pereții acestei case care părea că o strivește cu greutatea zidurilor
ei? Ar fi fost preferabil ca la început această casă să fi fost locuită
de o altă familie, căci în cazul acesta n-ar fi fost atît de impregnată
de personalitatea celor din familia Whiteoak. Dar o clădiseră ei
înșiși, trăiseră în ea, se certaseră, se iubiseră și muriseră între
pereții ei. Pînă și Eden, care nu murise acasă, lăsase în ea ceva din
sufletul lui zbuciumat. 1 se păru straniu că, în această clipă,
simțea un fel de durere gindindu-se la el. Niciodată pînă acum nu
se gîndise la el cu părere de rău. In intimitatea sufletului ei se
simțise nemulțumită văzîndu-1 pe Renny cît se zbuciumă din
pricina morții lui. căci își închipuia că tristețea aceasta va arunca o
umbră asupra iubirii lor. Dar acum constată că sufletul ei tresare
din pricina lui Eden. Ca și cînd ar fi încercat să se apere împotriva
decepției prezente, gîndurile ei răscoleau amintirile trecutului,
pentru a găsi ceva demn de lacrimile ei. Se vedea pe ea însăși o fată
tinără și un băiat, de curînd căsătorit, întor- cîhdu-se la Jalna.
Cît de vesel fusese Eden! Sufletul lui era pliu de nădejdi. I se
părea că-1 vede cum aleargă în sus pe scară, u- șor și vînjos, sau
așezat la birou, cu obrazul ridicat spre ea; dar aproape nu-1 auzea
ce-i spune, fiind ocupată cu jocul de lumină de pe buzele lui
mobile și de sclipirile din adîncul ochilor hn. Se simțea mulțumită
că-și poate aduce a-
321
 comanda 154 coala 21
minte de el în felul acesta și că nu l-a văzut niciodată după ce
s-a îmbolnăvit.
Se opri în pragul ușii și tresări cînd auzi pașii lui Piers coborînd
scara. Se dădu la o parte, să-i facă loc să treacă, dar ol se opri și se
uită la ea într-un fel cu totul neobișnuit.
— Ei, eu plec acasă!
— Sper ca grindina nu ți-a stricat semănăturile, zise ea, ca să
spună ceva.
— Nu cred să fi stricat ceva, căci n-a durat prea mult. Dar
furtuna nu s-a terminat încă.
— Crezi că norii aceia se vor îndrepta spre noi? Dm ce parte bate
vîntul acum?
Piers coborî în alee, își muie degetul în gură și-1 ridică în aer:
— Din partea de miazăzi. Norii se vor întoarce din nou.
Obrazul lui, de obicei îmbujorat, era acum palid și trist, încît
Alayne se simți impresionată.
— îmi pare rău de ceea ce s-a întîmplat, mai mult pentru
dumneata, decît pentru ceilalți.
Lui Piers i se lăsară colțurile gurii în jos.
Este o situație neplăcută pentru toți membrii familiei. In ce mă
privește, îmi face impresia că-mi tremură pămîntul sub picioare. A
fost o lovitură cumplită. Nu l-aș fi crezut pe Renny capabil să
ipotecheze proprietatea — limba păru că 1 s-a îngroșat în gură —
să facă astfel de lucruri.
— înțeleg ce simți acum, se grăbi ea să-i răspundă. Dar, după
cum bine știi, uneori pe Renny e foarte greu să-1 înțelegi.
— Te străduiești în mod serios să-1 înțelegi?
Întrebarea lui neașteptată o miră, așa că se pomeni in- gînînd ■
Da .. cred că m-am străduit din toate puterile. Apoi adăugă cu
amărăciune: Știu că-ți închipui despre mine că nu am nici un fel de
putere asupra lui.
— In orice caz, ar fi imposibil să nu-mi închipui c-ai putea avea
mai multă. Sînt convins că Renny este un bărbat care s-ar lăsa
foarte mult influențat de femeia pe care o iubește... și care ar putea
să-1 înțeleagă. Deși nu ți-ar veni să crezi, totuși pe mine Pheasant
mă influențează foarte mult. Cred că Renny n-ar fi îndrăznit să
facă ceea ce a făcut, fără să-ți dea de știre. Este o afacere care te
privește pe dumneata și pe fetița dumitaie, în aceeași măsură ca și
pe el. Ar fi trebuit să-1 faci să înțeleagă acest lucru.
— Știu! răspunse ea abătută.
— Eu n-o cunosc prea bine pe doamna Lebraux, continuă el,
dar bănuiesc că femeia aceasta îl înțelege. Dacă aș fi eu în locul
dumitale...
Uitîndu-se la el, Alayne încercă să și-1 imagineze în locul ei.
— Dacă aș fi în locul dumitale, i-aș spune limpede, că dacă o va
aduce pe această femeie aici, la Jalna, voi pleca de la el și voi lua cu
mine și fetița. Te va aprecia cu atît mai mult, cînd va constata că
ești categorică. Meg spune că odinioară o bătaie zdravănă îl făcea
întotdeauna să-și bage mințile în cap. Este un fel de om care ține la
cel care știe să-i pedepsească. Dacă va constata că ești în stare să
te împaci cu tot ce face... nu știu zău ce va fi în stare să facă de aici
înainte.
Sfătui i de la Piers, privitoare la viața ei conjugală! Se simțea și
sfioasă și impresionată de cuvintele Iul. Totuși, vorbele lui nu erau
lipsite de logică.
Wakefield ieși din casă și ridică privirea spre cer. Piers se uită la
el și-i spuse cu glas sever:
— Ai pierdut o mulțime de vreme, fără nici un folos. E cazul să te
miști acum ceva mai repede. Astă seară va trebui să pleci la gară,
cu camionul, să duci bidoanele de lapte
Wake încruntă din sprîncene și se îndreptă spre grajduri. Alayne
strigă după el:
— Unchiul Ernest se simte mai bine?
Întoarse capul peste umăr, și-i răspunse;
— Da, Alayne, mulțumesc de întrebare, se simte mai bine. S-a
întins în pat. Meg și unchiul Nick sînt la el în cameră
Piers plecă în urma fratelui său, fără să se mai ocupe de Alayne.
 Ea coborî încet treptele tocite ale peronului și o apucă în lungul
pajiștei ude, trecu o portiță și coborî spre rîpă. Se opri pe podețul ce
trecea peste pîrîul care acum era numai o șuviță subțire. Tresări
cînd îl văzu pe Renny sprijinit de parapetul podului, în mînă cu
luleaua stinsă și cu o- brazul îngîndurat. Vru să se întoarcă în loc.
În nădejdea că nu o va băga de seamă, dar el auzise pași
apropiindu-se și se uita în partea de unde venise zgomotul, într-un
fel din care se putea deduce că nu-și dă seama cine este.
Dacă amîndoi veniseră în partea aceasta, pentru a găsi liniște și
răcoare, atunci amîndoi rămăseseră la fel de dezamăgiți. Vegetația
bogată de caprifoi, ierburile înalte și crengile copacilor care se
împreunau pe deasupra lor nu lăsau să pătrundă adierea vîntului,
așa că se opriră nemiș- cați și se uitară unul la altul.
Toate emoțiile evenimentelor din ultimele luni se concentrară
într-o serie de imagini care începură să se desfășoare prin fața
ochilor ei, culminînd în aceasta din urmă, cu Renny stînd în
picioare pe podeț și ascultînd ce se petrece împrejurul său. Văzu că
în adîncul ochilor i se aprinde o lumină, ca și cînd ar fi vrut să se
apere împotriva unui dușman și că așteaptă să-i spună ce vrea.
— Acrul do aici pare închis, începu ea și se sprijini cu coatele pe
parapetul podului, apoi se uită la șuvița de apa de la picioarele lor.
— Am ales un loc nepotrivit, răspunse Renny. Aici nu se simte
răcoare.
— în afară de răceala dintre noi.
— în sentimentele mele față de tine n-a intervenit nici un fel de
răceală, declară el. Dar este adevărat că eu sufăr Mă simt profund
rănit de vorbele pe care le-ai spus.
Probabil te referi la ceea ce am spus despre doamna Lebraux
— Da! Eu nu ți-am dat nici un motiv să-mi spui astfel de vorbe.
— Nu mi ai dat nici un motiv? întrebă ea și-i aruncă o privire
repede. Renny, eu cred c ar fi mai bine să te gîn- dești puțin înainte
de a face această declarație. Gîndeștc-te la timpul pe care l-ai
petrecut în casa aceea cînd eu așteptam, stînd singură la Jalna.
— Fiecare cu vînt pe care l-am schimbat cu ea pînă a- cum, l-aș
fi putut pronunța și de față cu tine .- ai fi putut să vii și tu cu mine
Ia crescătorie, dacă n-ai fi fost atît de orgolioasă. Dar tu o
disprețuiești, pentru că îți închipui despre ea ca nu este o
intelectuală care să se poată compara cu tine.
— S-a întîmplat vreodată să am o astfel de atitudine față de
Pheasant și de Meg?
-— Nu este aceeași situație; Glara Lebraux este prietena mea și
din cauza aceasta tu nu o poți suferi.
— Nu o pol suferi pentru ea însăși, fără alte motive. Gîndul că
vom fi obligați să stăm cu ea, aici, ușă de ușă, datorită gestului tău
teatral, mă face să-mi fie silă de această eventualitate.
Renny continuă să vorbească îngîndurat:
— N-ai fost niciodată duioasă față de Paulina, și ai refuzat
categoric să faci lecturi din franceză cu ea, tocmai cînd educația ei
ar fi avut cea mai mare nevoie să fie supravegheată de cineva. Te-ai
purtat față de ea fără nici o considerație.
— Mă învinuiești pe mine că m-am purtat fără nici o
considerație, cînd în realitate această acuzație ar trebui să ți-o
adresezi ție. Iți dai seama de gravitatea loviturii pe care ai dat-o
astăzi membrilor familiei tale? Ai văzut felul în care arată obrazul
lui Piers? Am stat de vorbă cu el și...
Ați vorbit despre mine ' o întrerupse el.
— Și de ce să nu vorbim? Pe el nu-] preocupă decît o singură
întrebare: cum de-ai fost în stare să ipotechezi proprietatea Jalna.
— Despre Glatra Lebraux n-ați vorbit?
Ar fi fost imposibil să tăgăduiască Prin urmare nu zise nimic
— Toată lumea este împotriva mea > exclamă el. Și pentru ce
toată frămîntarea aceasta? Pentru că am împrumutat o sumă de
bani, asupra proprietății mele! Banii aceștia i-am împrumutat de
la o prietenă, de la o verișoară care este îndrăgostită de fratele meu.
Dar aveam nevoie de banii aceștia. Nu puteam merge înainte, în
situația în care mă găseam Cred că n-am făcut nici o crimă și
împrumutul acesta a to-s1 singura soluție posibilă.
Alayne însă se gîndea la Clara, și-1 întrebă pe neașteptate
 — Doamna Clara Lebraux are un frate, nu-i așa?
— Dacă l-ai cunoaște, ți-ai da seama că de la un astfel de om,
nimeni nu se poate aștepta la o mînă de ajutor.
— Ea și fiica ei cred că sînt în stare să se descurce ca oricare alte
femei în situația lor. Prin urmare de ce să apeleze la tine?
— Nici una dintre ele nu știe cum să se ajute la nevoie. Și nu sînt
în stare să-și găsească o ocupație corespunzătoare
— Prin urmare vom fi condamnați să le întreținem noi I
— Nu vei fi niciodată obligată să te ocupi de ele.
— Vorbești ca și cînd ar fi posibil să te prefaci că nu ie vezi, cînd
se vor instala aici, ușă în ușă cu noi.
— Am constatat că pe Eden ai putut să-1 ignori, chiar în timp ce
trăgea să moară în casa lui Vaughan.
Sfinte Atotputernice I Ce înseamnă vorbele astea pe care i le
trîntește în obraz? încercă să se sprijine mai bine de balustrada
podețului.
— Eden Î ripostă ea cu violență. Ce-ai fi vrut să fac pentru Eden?
— Îmi închipui c-ar fi trebuit să mergi să-1 vezi, răspunse el cu
mare greutate. Dar aproape nici nu te-ai interesat de el, să afli ce
face.
— Dar ce impresie ar fi făcut, dacă m-aș fi dus la el să-1 văd...
tocmai pe el, care a fost soțul meu de care am divorțat... și fratele
tău?
— Eden nu ne-a făcut nici un rău. Dimpotrivă, s-a ferit din calea
noastră întotdeauna și ne-a netezit drumul.
— Pentru mine a fost un soț necredincios.
Renny făcu un gest de enervare:
— El a știut că nu-1 mai iubești.
— Nu puteam merge la el, să-1 văd! Nu înțelegi că nu puteam!
țipă ea deznădăjduită și, întorcîndu-se, îl privi drept în ochi. Abia
acum un ceas m-am gîndit la Eden și mi-am simțit sufletul sfîșiat
din pricina lui.
— Asta numai pentru că erai revoltată împotriva mea.
— Fii atent, Renny, că vorbele tale au darul să mă rănească pînă
la sînge.
— Dar nu au darul să te facă fericită.
— Știi foarte bine care ar fi mijlocul de a mă face fericită Dar nu
faci nici o încercare... În același timp, știi mult mai bine care este
mijlocul de a mă face să sufăr... Și... și... Glasul i se stinse.
— Haide continuă.
— Numai rareori ți se intîmplă să scapi ocazia.
— Alayne!
— Da, aceasta este realitatea!
— Vrei să mă convingi că eu nu sînt decît un bădăran.
— N-am spus altceva, decît că nu te interesează cît de adînc mă
rănești cu vorbele tale. Ai fi fost în stare să mă condamni chiar
pentru că Eden...
— Sfinte Doamne! o întrerupse el. N-am spus altceva decît că
Eden nu putea să te jignească cu fapta lui. Probabil era convins că
nu-1 mai iubești și și-a dat seama din primul moment.
— N-a putut să-și dea seama de nimic, deoarece m-am străduit
din toate puterile să-mi ascund sentimentele.
— Tu ești o femeie foarte inteligentă, dar totuși pe Eden nu
puteai să-1 amăgești!
— Nu s-ar putea să-1 eliminăm pe Eden din conversațiile
noastre? țipă ea furioasă. Ești exact ca și ceilalți membri ai familiei.
Pe cei morți nu-i lăsați niciodată să se odihnească. Vă închipuiți că
sînteți plini de vigoare și puternici. Dar în realitate sînteți niște
nevropați. Crede-mă pe mine! Toate lucrurile dimprejurul vostru le
vedeți deformate, și făcu semn spre șuvița de apă ce se scurgea pe
sub pod i
— Exact ca și chipurile noastre în oglinda acestei ape... voi nu
sînteți în stare să vedeți limpede!
Se aplecă peste balustradă și se uită în apă.
— Dar tu, le vezi?
— Eu văd că femeia aceea te-a îmbrobodit.
— Îți repet din nou: puteai fi de față la tot ce-am vorbit cu ea și
nu te-ai fi simțit cîtuși de puțin geloasă.
 — Cuvintele nu reprezintă totul. Pînă și Piers a constatat cît de
bine te înțelege femeia aceea.
— Am avut impresia că ești o femeie mult mai mindră, ca să poți
discuta cu Piers probleme care ne privesc numai pe noi.
— Cum aș putea să fiu mîndră și totuși să trăiesc îi această
casă?
Cu un gest de nemulțumire, el smulse o fîșie de scoarță de pe
balustrada podului și lemnul rămase neted și alb. Mîna îi tremura
de supărare și scoarța îi scăpă în apă. În aceeași clipă, se întoarse
și plecă repede, lăsînd-o singură pe pod.
XXIX
Renny o găsi pe Glara Lebraux urcată pe un scaun șl scoțind
perdelele de la ferestrele sufrageriei. În această atitudine, cu
brațele ridicate și cu fruntea sus, îți făcea impresia unei femei
energice și plină de încredere, dar cînd întoarse capul peste umăr
și se uită la el, trăsăturile feței obosite dovedeau tulburare.
Am bătut la ușă, începu Renny, dar n-a venit nimeni să-mi
deschidă. Te-am văzut la fereastră și am înțeles ce faci. Cum se
poate să începi un lucru ca acesta pe o astfel de căldură 1
Trebuie să le am pe toate pregătite, răspunse ea. Ia mi perdeaua
asta din mînă.
Ii întinse bara de alamă pe caro atîrna perdeaua și cind i-o liiă
din mînă, toate inelele îi fugiră spre degetele încleștate.
— Nu puteai sa lași perdelele în starea în care sînt?
— 1 rebuie să le spăl.
Citul începu să desprindă cealaltă perdea, făcu o mișcare greșită
și era gata să cadă de pe scaun, dacă n-ar fi prins-o în brațe.
Constată că e grea și o așeză în picioare pe dușumele.
De, noroc că ri-ai fost singură, zise Renny. Cu siguranța le-ai fi
rănit în cădere.
-- Nu cred că m-aș fi rănit, răspunse Clara. Adineauri, cînd am
scos perdelele de la ferestrele salonului, mi s-a întîmplat același
lucru, dar m-am julit numai puțin la o gleznă
Ridică piciorul încălțat în sandale de pînză și-i arătă urma
vînătă de pe gleznă, unde, pe pielea oacheșă, se închegase o
picătură mică de sînge.
— Am început să mă prostesc fără motiv, și mă apucă amețeli
cînd nici nu mă gîndesc.
— Probabil din pricina vremii. Apoi adăugă cu părere de rău: și a
grijilor pe care le ai.
— Știi foarte bine că sînt la fel de rezistentă ca un cal de povară.
— Presupun că nu ești rea de carne, dar pe vînătala asta cred
c-ar fi bine să dai cu o soluție ușoară de iod.
Ridică din umeri și adună perdelele. Apoi îi spuse pe un Ion
indiferent și fără să se uite la el:
— Wake a trecut pe la noi și ne-a spus că membrii familiei au
fost revoltați, cînd au aflat că noi ne vom muta pe proprietatea
Jalna.
— A venit aici anume ca să vă informeze?
— Nu ca să ne informeze. Dar în cursul conversației am reușit să
aflu ce s-a întîmplat. deoarece știam că astăzi le vei spune. De fapt
n-ar trebui să ne mutăm acolo, căci prevăd că nu mă voi simți în
largul meu.
Respiră adînc și șuierător, apoi se așeză pe marginea mesei, față
în față cu ea.
— Pentru numele lui Dumnezeu protestă el, nu mă sili Să mai
vorbesc despre afacerea asta! Am crezut că este definitiv limpezită.
Unchii mei și Piers sînt revoltați, din pricină că am împrumutat o
sumă de bani, ipotecînd Jalna. Au fost îneîntați cînd au aflat c-am
cumpărat terenul parcelat de Vaughan. Motivul nemulțumirii lor a
fost ipoteca. Sarah însă nu se gîndește să mă execute, mai ales că
Finch nu i-ar da voie să facă așa ceva. Și imediat după ce situația
se va îndrepta, mă voi strădui să-mi plătesc datoria. Pînă atunci
dumneata te vei putea instala foarte bine pe terenul acela. Casa
am cumpărat-o, prin urmare va trebui s-o reclădesc undeva. Va
veni și ziua cînd o voi putea repara și voi mai adăuga unele
îmbunătățiri căci probabil o vor locui Wake și Paulina.
Privirile ochilor lui senini erau pline de încredere
 — Soția dumitale ce spune despre afacerea asta? întrebă Clara
— Ea este ca și ceilalți: enervată din pricina căldurii.
— Adevărul este că nu va avea ocazia să ne vadă aproape de loc.
Intre noi va fi și rîpa aceea, așa că nici nu va observa prezența
noastră, declară ea și încruntă din sprîn- cene în timp ce
împăturea perdelele.
Uitîndu se la ea prin nuntea lui Renny se treziră toate amintirile
ceasurilor petrecute Împreună. Scena cînd împreună trebuiscră
să se străduiască din toate puterile pentru a-1 reține pe Lebraux.
În pal, cu ocazia ultimului său atao de delir. Scenele cînd îi ajutase
la lucrările fermei și făcuse în locul ei diferite treburi împrejurul
casei. Soției sale îi spusese adevărul între ei nu căzuse nici un
singur cuvînt pe care să nu-1 fi putut auzi șl ea, fără să devină
geloasă. Cel mult dacă ar fi devenit geloasă din cauza înțelegerii
calme dintre ei... Totuși Piers încercase să bage zizanie între el și
soția sa, ca și cînd n-ar fi avut destule neînțelegeri, fără să-și mai
vire și ei nasul în astfel de treburi.
Paulina intră în casă, urmată de Wakefield. Din cauza căldurii,
era palidă și în mînă avea cîteva flori care se ofiliseră.
— Am fost împreună cu Wakefield pînă la gară, cu camionul, le
spuse ea. Pe drum am simțit o adiere ușoară de vînt. M-a adus
acasă. Camionul este în fața porții.
— Mi se pare că ai uitat cu totul de spaima pe care ți-o
pricinuiește furtuna, răspunse Clara. Îți mai aduci aminte de ziua
în care m-am întors acasă și te-am găsit aici, împreună cu Renny...
iar tu erai îngrozită din cauza tunetelor?
— M-am purtat ca o caraghioasă, murmură Paulina și se
îmbujoră la față.
— Spune-mi și mie cum s-a întîmplat, stărui Wakefield. Vorba
bunicii; vreau să știu și eu ce se întîmpla în apropierea mea.
— Ai lăsat motorul aprins? interveni Renny.
— Sfinte Doamne! Am uitat de ed, răspunse Wake și ieși într-un
suflet din casă.
Renny întinse mîna și o apucă pe Paulina de umăr i
 — Să nu admiți ca maică-ta să renunțe la planul de a se muta,
zise el. Va trebui să vă ducem în altă parte de aici.
Fata încercă să se ferească din calea lui și Clara declară:
— Nu e nevoie să-ți faci griji din pricina asta. Voi fi foarte
mulțumită să mă pot despărți de fostul meu proprietar.
Wake apăru din nou în casă, ca să le spună:
— Pe vremea cînd eram băiat, mă distram întrebîndu-mă ce mă
voi face cînd voi fi mare: episcop, judecător sau prim-ministru. Dar
în loc de asta am devenit șofer de camion și mă simt extrem de
mulțumit. Mîine vom începe să dărîmăm temeliile de la cocioabele
lui Maurice; le vom rade de pe suprafața pămîntului. Mie mi-a
plăcut întotdeauna cu- vintul rade. Este atît de simplu și totuși atît
de definitiv. Dumitaie îți place, mamă soacră?
— Eu sînt lipsită de imaginație, răspunse Clara cu glas liniștit.
— Mi se pare că nici Paulina nu are prea multă Dar eu am, ca să
ne poată ajunge pentru toți trei.
— Nu vreți să cinați ceva cu noi? întrebă Clara.
Drept răspuns, din depărtare se auzi tunetul. Furtuna începea
din nou. Renny și Wakefield se urcară în camion. Cel mai în vîrstă
se uita speriat la felul în care derapa mașina în lungul drumului
alunecos. El nu prea avusese ocazia să umble cu camionul acesta
și i se părea grotesc să-1 vadă pe Wakefield conducînd o astfel de
mașigă. Înainte de a putea ajunge la adăpost, fură surprinși de
furtună. Cînd ajunseră acasă, amîndoi erau uzi pînă la piele.
Lucrările pentru înlăturarea urmelor lăsate de clădirile începute
pe terenul cumpărat de Renny se desfășurau din plin. Renny
însuși simțea o plăcere nebănuită să poată participa la dărîmarea
cocioabelor care-i făcuseră atîta sînge rău. Maurice se simțea tot
atît de mulțumit să asiste la dărîmare, pe cît de mulțumit fusese
văzîndu-le că se clădesc. El era hotărît să nu facă prea mult caz de
cele întîmplate, dar Meg, care se întîlnise cu fratele ei mai în vîrstă,
refuzase să vorbească cu el și întorsese capul în altă parte. Toată
casa din Jalna părea copleșita de umbra unor reproșuri nerostite.
Ernest recăzuse în obișnuita lui invaliditate și, exact ca și fratele
său Nicholas, se ferea din calc i lui Renny, iar în timpul mesei se
adresau numai lui Alayne, sau vorbeau împreună, în șoaptă,
despre întîmplări de altădată. Alayne ar fi preferat să nu o atragă
fățiș de partea lor, împotriva lui Renny, deoarece presimțea că
înstrăinarea aceasta a lor, putea fi irevocabilă, dar nu se putea
împotrivi curentului care o ducea cu el. Ceva o determină să nu
poată întinde mîinile spre el, iar Renny, la rîndul său, se simțea în
situația celui care a fost condamnat definitiv de către membrii
familiei sale. Singur Wakefield era categoric de partea lui, dar el
era prea copil, pentru a se împotrivi unchilor săi în mod fățiș. În
timpul meselor stătea liniști^ preocupat de propriile sale griji, sau
întărîtînd-o pe mica Adelina care era foarte precoce. Fetița se uita
îndelung la fețele lui Nicholas și Ernest, sau arunca mamei sale
cîte o privire sfidătoare. Urmărea fiecare mișcare făcută de Renny
și se străduia să întrebuințeze lingura și furculița exact în felul în
care le întrebuința el, și refuza mîncarea despre care știa că nu-i
place nici lui. Cînd îl auzea spunînd că slănina lui nu este destui
de bine prăjită, refuza s o mănînce pe-a ei, și încăpățînarea ei de
copil o făcea pe Alayne să se supere mai mult clocit ar fi trebuit,
deoarece în purtarea fetiței vedea o prevestire pentru viilor. De
fiecare dală cînd i se oferea ocazia, ea dispărea din casă și se ducea
după Renny, la grajduri. Renny o încuraja în această evadare și
Alayne, deși nemulțumită, se simțea prea mîndră pentru a
protesta, astfel că mica Adelina era aproape întotdeauna cu
rochița murdară, mirosea a grajd și întrebuința cuvintele
grosolane pe care le auzea de la rîndași.
După ce Finch se întoarse din vizita făcuta Sarei, Piers se grăbi
să-1 informeze asupra situației. Se închise împreună cu el în
crescătoria de porci și începu să-i spună în toate amănuntele
despre neînțelegerea existentă intre membrii familiei, ca la sfîrșit
să declare că în actuala situație va deveni foarte curînd stăpînul
Jalnei. Dar Finch nu putea face altceva, decît să-și apuce buza de
jos între degete și să murmure
— De... bine... vasăzică, așa!
 Coborî în sufragerie umblînd mai mult pe furiș, dar nu știa încă,
deși presimțea că, foarte curînd, va trebui să se declare de partea
cui Va lua atitudine. Cearcănele de sub ochii lui Alayne, paloarea
obrazului și buzele ei strînse îl impresionară. Înfățișarea rezervată
și bănuitoare, ca și erupțiile neașteptate de veselie, față de toate
gesturile pe care le făcea mica Adelina, i se păreau nesuferite. Dar
și de astă dată Wakefield fu cel care îl determină în ce parte să
încline. Atitudinea lui de completă înțelegere față de Renny și felul
în care o încuraja pe Adelina îl făcură pe Finch să se revolte.
Băiatul acesta începuse să-și modeleze purtările după ale lui
Renny
Cînd Renny aruncă o bucățică de carne unuia dintre prepelicarii
săi și Adelina aruncă jumătate din friptura ce o avea în farfurie,
Wakefield — probabil adresîndu-se portretului bunicii sale —
declară:
— Fste un adevăr Court
Renny se uită la el și zîmbi. Alayne nu ridică privirea din farfurie.
Nicholas și Ernest stăteau abătuți și aproape nici nu vedeau ce se
întîmpla în apropierea lor
Ce întoarcere acasă ' își zise Finch Cum de nu-i spuseseră pînă
acum nimic despre ceea ce se înlîmplă la Jalna. Probabil membrii
familiei își ziseseră că va fi mai bine ca pe el să nu-1 plictisească cu
nemulțumirile lor, cît timp va fi ia Sarah. Dar și Sarah contribuise
la menținerea în secret a acestei întîmplări. Nu cumva do aici
înainte nu-i va spune nici din viața ei docil ceea ce va crede de
cuviință? Sau poate Renny îi ceruse să nu vorbească nimănui
despre afacerea asia? I se păru că nu mai este în stare să înghită
mincarea.
După ce termină cu masa, își aprinse o țigară și iest în fața casei.
Era o zi de august, călduroasă și cu atmosfera grea. Tîrîitul
lăcustelor amuțise și se simțea miros de fin cosii. Toate acestea
reprezentau însăși esența casei lui părintești.
Renny ieși din casă și se opri alături de el:
— Nu sînt în stare să-ți spun cît mă simt de încîntal de logodna
ta cu Sarah. Nici nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată atît de
mulțumit de vreunul dintre voi, băieții. Tu și Sarah vă potrh iți
admirabil unul cu altul și, punîndu-i mîna pe umăr, îl scutură
mulțumit, ca apoi să adauge: Afară de asta Sarah este și femeie cu
avere, ceea ce nu este de disprețuit.
Sfinte Atotputernice, iată un amănunt de care n-ar fi trebuit să-i
aducă aminte, își zise Finch.
Îmi pare bine că ești mulțumit, răspunse el. Nu știu dacă noi doi
ne potrivim dar eu... noi... sîntem îndrăgostiți unui de altul.
— Sigur că sînteți. Dragostea voastră nu se poate compara cu
nimic. Veți fi amîndoi foarte fericiți. Spune-mi cînd vă v cți
căsători?
În primăvară. După aceea vom pleca la Paris, unde vreau să mai
studiez. Sarei ii place Parisul, și casa pe care o are aici, o va vinde.
— Va fi foarte bine, dar vezi să nu lipsești prea mult de acasă.
După ce vă veți întoarce, veți sta la noi. Alayne ține foarte mult la
Sarah. Este cu totul altceva, cînd femeile se simpatizează între ele.
Do asta vei avea ocazia să te convingi și tu.
-— Firește că voi avea! încuviință Finch, și-și zise c-ar fi
preferabil ca Renny să nu pomenească despre ipotecă, dar cu toate
acestea el îi vorbi
— Crede-mă, Sarah mi-a luat o povară de pe suflet,
acordindu-mi împrumutul acela. Aveam o mulțime de plictiseli
mărunte, în afară de cele mai mari. Dar acum toiul s-a limpezit.
În glasul lui vibra mulțumirea și ochii căprui ai stăpî- nului din
Jalna se îndreptară provocatori spre ochii lui Finch.
— Unchii noștri par că nu se simt tocmai bine mai ales unchiul
Ernest este foarte slăbit, zise Finch.
Renny se întunecă la obraz 2
— Știu, știu foarte bine. Ei au fost profund nemulțumiți, cînd au
aflat. De fapt — și începu să vorbească în șoaptă —• atît ei, cît și
Piers și Meg s-au purtat destul de urît cu mine din ziua în care
le-am spus adevărul. Dar n-am mai adus vorba despre asta, ci
i-am lăsat să dospească în sosul lor.
 Îl auziră pe Ernest urcînd cu greutate scara, pentru a-și face
somnul obișnuit de după amiază. Nicholas îi spunea ceva lui
Wragge. Adelina începu să țipe, deoarece Alayne o oprise să
meargă după tatăl ei. Wakefield plecase spre șură și fluiera
melodia; Trăiește, iubește și te veselește.
Trebuie să plec și eu, zise Renny și coborî treptele.
Finch se uită după silueta lui înaltă și vînjoasă. Ce puternic
sprijin reprezintă omul acesta pentru întreaga familie! Bunica
trăise vreme de doisprezece ani pe seama lui, și în toată vremea
aceasta nu cheltuise nimic, ci adunase ban cu ban. Tot așa,
unchiul Nicholas și unchiul Ernest trăiau de douăzeci de ani pe
spinarea lui. Pe Meg o ținuse pînă la vîrstă de patruzeci de ani. Nu
uitase niciodată de Eden, și pe Piers îl ajutase în toate chipurile și
în mod statornic. Nimeni, dintre toți membrii familiei, afară de el,
nu-i spusese iui Pheasant o vorbă bună, pe vremea cînd Piers o
adusese la Jalna. Pentru el și pentru Wakefield fusese un fel de
părinte. Totuși în firea lui era ceva care provoca nemulțumirea
celor din jurul lui. Era prea tăcut sau prea exuberant, uneori prea
provocator, ca imediat după aceea să devină excesiv de duios,
Cînd se întîmpla să intre într-o cameră, toți ceilalți de față
rămîneau în umbră.
Din casă se repezi într-un suflet mica Adelina, proptin- du-se
zdravăn pe picioare, cu intenția de a se lua după tatăl ei dar Finch
o prinse și o opri:
— Nu, draga mea, nu se poate să pleci după el, zise Finch, în
timp ce fetița, fără să se supere. Începu să-1 bată cu pumnii.
Alayne apăru în cadrul ușii și Renny o întrebă:
— li dai voie să vină cu mine? Voi avea grijă ca să nu se
murdărească.
Alayne îi răspunse cu glas răstit
— Tu nu vezi c-am spălat-o și am îmbrăcat-o pentru această
după amiază?
De fapt fetita arăta foarte drăguță, îmbrăcată numai în alb
Renny zîmbi sfios și-i făcu semn cu mîna:
 — La revedere, la revedere!
— 'a evedele I gînguri fetița printre lacrimi și-1 privi cum se
depărtează, dar nu se mai zbătu ca să scape din mîna lui Finch.
— Finch, aș dori atît de mult ca tu și Sarah să fiți fericiți. Începu
Alayne.
— Tot așa aș dori și eu. Dar mă întreb uneori dacă, în general -—
cu excepția lui Piers —■ noi cei din familia Whiteoak sîntem
temperamente menite a duce o viață casnică.
—■ în cazul în care nu veți fi fericiți, vina va fi a Sarei. Cultul
vostru comun pentru muzică va fi prilej de mare mulțumire pentru
viața ce-o veți duce împreună. E mare lucru cînd doi oameni au
aceleași gusturi!
— Cred că pentru mine amănuntul acesta este lipsit de
însemnătate. Mie mi-e dragă Sarah, tocmai pentru calitățile pe
care ea le are, iar mie îmi lipsesc.
— Da, dar această părere este valabilă numai pentru moment.
Mai tîrziu veți fi foarte mulțumiți să constatați că tovărășia voastră
este întemeiată pe sentimente reciproce.
Finch simți o undă de regret în tonul cu care vorbea Și rămase
mirat. Ca să schimbe subiectul conversației, declară aproape
nemulțumit:
— Eu cred că logodna aceasta a lui Wakefield cu Paulina este o
prostie.
— Este grozav de îndrăgostit, bietul de el.
— Da, dar e ridicol. De altfel, a fost întotdeauna un mic
caraghios, închipuit și egoist.
— Fu sînt de părere că, așa cum se prezintă acum situația, e
foarte bine. Toată nemulțumirea aceasta care freamătă acum
împrejurul lui, pe el nu poate să-1 tulbure., El se simte în
siguranță acolo în fortăreața pe care și-a clădi t-o singur.
— Huîhum... Cit despre crescătoria de vulpi, eu sînt de părere
că aducerea ei la Jalna este o imprudență.
— Cred că va trebui să ne împăcăm și cu asta, răspunse ca și
făcu un gest de resemnare.
 Aceeași atitudine de chinuitoare resemnare o constată la ea și în
zilele următoare. Nicholas și Ernest îi mărturisiră lui Finch
nemulțumirea lor, după ce fiecare se retrăsese în propria sa
cameră, răci la parter nu puteau vorbi, deoarece Rags era mereu
prin apropiere și, cu toate că se prefăcea că nu-1 interesează ce se
întîmpla, vedeau destul de limpede că el era de partea lui Renny.
Chiar în timpul mesei, nu se mișca nici o clipă de lingă el, ca și cînd
ar fi fost invalid, și-i vorbea în șoaptă și misterios, ceea ce
nemulțumea pe toți ceilalți. Intr-o zi, cînd căldura devenise
insuportabilă, așeză în fața stăpînului său o farfurie cu o omleta
foarte frumoasă la vedere. Renny ridică ochii spre el și-1 întrebă:
— Se-i asta?
— O omletă, domnule, pregătită intr-un fel despre care doamna
Wragge și-a închipuit că vă va face plăcere. \m constatat că de un
timp încoace, din pricina căldurii și a grijilor, n-ați prea avut poftă
de mîncare, dacă îmi dați voi să mă exprim în felul acesta.
— Ce nerușinare! murmură Nicholas, adresîndu-se cotletului pe
care-1 avea în farfurie.
Ernest începu să gesticuleze cu furculița și se uită nemulțumit
la omletă, zicînd că, avînd în vedere lipsa lui de poftă de mîncare,
poate ar fi fost mai indicat să i se dea lui omletă.
Wakefield exclamă înerntat:
— Haide, Renny, o să-ți facă bine. Bunica spunea că nimic nu îți
poate trezi mai bine pofta de mîncare, decît o omletă bine
pregătită.
Mutară crescătoria de vulpi, după o noapte răscolită de un vînt,
care purtase perdele de ploaie. Soarele lucea roșu, prevestind
furtună; dar norii se împrăștiară și soarele deveni palid auriu, iar
în largul holdelor, vîntul zglobiu legăna spicele în pîrg. În
atmosferă se simțea un suflu înviorător, care îți dădea putere.
Uriașul camion cobora încet de-a lungul drumului, ducînd povara
casei în care locuise doamna Lebraux. Casa avea o înfățișare
speriată, întocmai ca un animal dus la tîrg. Chipul conducătorului
părea și el speriat, dar stăpînul din Jalna, așezat lingă el, zîmbea
mulțumit.
Reușise să oprească odioasele parcelări ale lui Maurice și mai
adăugase cîteva parcele la proprietatea sa. Acum se pregătea ca pe
acestea să instaleze case celor două prietene ale sale, a căror
mulțumire era indisolubil legată de propria sa viață. Pămîntul era
al Iui și tot a lui era și casa pe care o va repara și-i va da altă
înfățișare, mai atrăgătoare,
Încil nimeni să nu mai poată spune despre ca că este
respingătoare. Clara și Paulina puteau să locuiască în ea
mulțumite, cît le va plăcea. După ce situația se \ a mai îmbunătăți,
cum și trebuie să se întîmplc, își va plăti datoria pe care a
contractat-o asupra Jalnei.
Buldogul i se așezase la picioare. Prepelicarii alergau lălrînd
veseli de fiecare parte a camionului, iar în interiorul casei
foxterierul lui Piers, frumoasa Biddy alerga din cameră în cameră,
speriată de acest spectacol neobișnuit.
337
•omanda 194 coala 33
XXX
Rămaseră mirați cînd constatară cît de bine arată casa în locul
unde o așezaseră. În primul rînd fusese așezată destul de departe
de drum și crîngul de cedri, cu crengile scurtate, îi acoperea foarte
frumos nuditatea; în al doilea rînd, spoiala murdară a pereților
fusese înlocuită cu o nuanță cafeniu-deschis, mult mai plăcută la
vedere, iar acoperișul îl vopsise în verde. Tînărul Wakefield
plantase cîte un jnea- păn de fiecare parte a intrării. Împreună cu
Clara, 'spoiseră • pereții interiori în toate nuanțele de verde și
cafeniu deschis. Paulina făcuse perdelele de la ferestre și pusese
ghivece cu petunii înflorite pe care le adusese de acasă. Pînă și
cotețele vulpilor erau destul de bine ascunse, în dosul unui
stufăriș des. Ernest și Nicholas, care urmăriseră lucrările primite
tulpinile stejarilor, trebuiră să admită că arată destul de bine, și se
întoarseră acasă, trecînd prin rîpă, și simțind că nemulțumirea ce i
chinuise pînă acum nu mai este atît de grea.
 Dar se feriră să-și manifeste mulțumirea de față cu Renny, a
cărui situație intre ei, de cîteva săptămîni încoace, nu s-ar fi putut
spune c-a fost de invidiat. Pe unde trecea, era întotdeauna primit
cu tăcere și dezaprobare, care se îngrămădeau împrejurul său
întocmai ca niște buruieni nedorile, și cînd intra în cîte o cameră,
orice conversație înceta. Cu Alayne nu vorbea decît strictul
necesar, pentru a salva aparențele, și-și petrecea majoritatea
timpului departe de Jalna. Raporturile dintre el și Piers, precum și
cele cu Meg, erau ceva mai bune, dar sufletește se apropia din ce în
ce mai mult de caii săi și de oamenii pe care-i avea în serviciul
grajdurilor.
Într-o seară, pe la sfîrșitul lunii septembrie, cînd frunzele din
streașină pădurii începuseră să se înfioare, prevestind
desprinderea apropiată de pe ramuri, trecu podețul și se opri să-și
vadă chipul în oglinda apei, ca imediat după aceia să urce poteca
din cealaltă parte a rîpei și să se îndrepte spre crescătoria de vulpi.
Se înfiora de o mirare aproape copilărească gîndindu-se că acum
se îndreaptă spre crescătorie cu totul din altă parte decît de obicei,
și casa spre care se ducea, deși este ace ași, arăta cu totul altfel...
Pînă și Paulina se schimbase, de parcă ar fi fost imposibil să fie
prietena lui și să-1 iubească pe Wakefield. Acum ea nu mai era
altceva decît reflexul fetiței pe care odinioară el o iubise cu atîta
duioșie protectoare... Clara însă nu se schimbase și constatarea
aceasta îl făcea să se simtă mulțumit. Îl saluta cu aceiași
nerăbdare firească și sinceră, care nu avea nici o legătură cu
obișnuita amabilitate feminină și tăcerile ei nu ascundeau
nemulțumiri nemărturisite.
O găsi singură în hățișul unde erau ascunse cotețele vulpilor.
Era îmbrăcată în alb și mult mai drăguță decît de obicei. În lumina
înserării, obrazul și gîtul ei ars de soare păreau cafenii, iar părul,
netezit și lucios, ca al unui băiat. Vulpile se plimbau cu băgare de
seamă prin cotețele lor și, din rîpă, se auzi țipătul trist al unui ciuf.
În zare se legăna cornul subțire și aprins al lunii.
Rămase nemișcată, uitîndu-se la el cum se apropie, pînă cînd îi
putu distinge obrazul, apoi îi întinse mîna pe care el i-o strînse și
murmură cîteva cuvinte privitoare la farmecul serii. Rămaseră cu
mîinile strînse una într-alta, simțind că o mulțumire inexplicabilă
Ii se strecoară în ființă.
Li se părea că ambra ce fusese pînă acum între ei s-ar fi
materializat, datorită contactului fugar al mâinilor lor, și un fior le
fugi în lungul trupului, gîndindu-se că această clipă va trece și vor
rămîne din nou singuri.
Mirosul pământului, care le plăcea atît de mult, li se ridică în
nări, îmbîbîndu-le ființa de suflul vieții lui misterioase. O pasăre de
noapte flutură deasupra lor, întocmai ca o frunză .smulsă de vînt
și bătaia aripilor ei luminoase în- fioară aerul liniștit.
Ești singură astă seară? întrebă el și o auzi răspun- zîndu-i cu
glasul aproape stins, că Wakefield a plecat cu Paulina, să se
plimbe cu barca pe lac.
Clipa aceasta, își zise Clara, va trece foarte curînd și nu se va
mai întoarce niciodată, prin urmare o va păstra în amintire ca pe
un lucru de preț, găsit în întuneric
Pe bărbatul acesta îl iubea de ani întregi, dar se străduise să-și
ascundă dragostea, lucrînd și vorbind ca un bărbat și
mulțumindu-se cu o simplă prietenie. Nu nădăjduise, niciodată...
În realitate nici n-ar fi dorit ca el să-și dea seama de adevăr. De
acum, degetele lui se încleștaseră pe mîna ei... și-i simțea mîna
cum tremură de fericire.
— Ce lună frumoasă, zise el într-un tîrziu. Asta înseamnă ca
mîine vom avea timp frumos,
— Da, încuviință Clara, e o lună frumoasă. Agricultorii vor fi
mulțumiți, căci asta înseamnă că timpul pentru seceriș va fi
favorabil.
— Anotimpul este foarte plăcut, zise el și adulmecă aerul.
— Da... foarte plăcut.
— Rochița aceasta subțire îți ține de cald?
— Da, mi-e destul de cald, răspunse Glara și trupul i se înfiora
ușor.
 —■ Pare subțire.
— Da, este mai subțire decît rochiile pe care le port de obicei.
Încercă să-și desprindă mîna din mîna lui, dar el i-o ținu strîns.
Femeia se supuse și degetele i se încleștară din nou pe ale lui.
— Clara.. Îngîna el și păru că ezită.
— Da?
— Nimic... Mi se pare că astă seară nu sînt în apele mele... Dar...
probabil m-am exprimat greșit... Probabil sînt chiar mai mult decît
ar trebui.
— Dar nu pentru mine.
— Astă seară simți ceva deosebit... ceva cu totul nou? întrebă el
și rîso ușor.
— Nu!
Răspunsul acesta vrea să-mi dea să înțeleg că va trebui să stau
la distanță?
— JMu!
— Asta înseamnă... că dorești să fiu mai aproape de dumneata?
— Da!
Încercă să-i vadă obiazul, dar umbra tremurată a frunzelor unui
copac i-1 acoperea.
— De cînd ți-ai dat seama de acest sentiment? întrebă el.
-— Nu mă întreba.
— Vreau să știu.
Nu stărui, căci nu-ți voi spune
— De vreme îndelungată?
— Da
Și eu nu mi-atn dat seama niciodată.
Se opri sub bradul între crengile căruia fusese ciufut de
adineaori. TI auziră că se ridică și bate speriat din aripi, apoi
țipătul lui repetat se auzi venind de departe, stins. Sub picioare
simțiră așternutul gros și parfumat al cetinei de brad.
Deși avusese nenumărate ocazii să-i strîngă mîna, pînă acum
nu-și dăduse niciodată seama cît era de bătucită de muncă. I-o
ridică și-o duse la buze murmurînd:
 — Fata mea cea vrednică.
Se depărtă puțin de ea și se propti cu spatele de scoarța aspră a
unui copac. Fața îi rămăsese în umbră, dar îi vedea ochii
strălucind. Rămase nemișcată, ascultîndu-și bătăile violente ale
inimii, așteptînd să vadă ce va face. Se simțea supusă, fără
împotrivire, întocmai ca un animal rănit.
Renny urmărea secera lunii cum se legăna, urcînd încet, din
creangă în creangă, pe deasupra rîpei. Simțea un val de fericire și
de vigoare cum îi freamătă în adîncul ființei.
„După ce luna se va ridica sus, pe deasupra copacilor.." își zise
el.
Acum luna era sus pe cer, exact deasupra lor. O adiere ușoară
de vînt își făcu loc printre tulpinile copacilor, prea ușoară pentru a
legăna crengile, dar îndeajuns pentru a face frunzele să se înfioare.
Se apropie de ea, cu sprîncenele încruntate. Clara nu simțea decît
dorința nestăpinită de a’i se supune. Ridică mîinile și-și plecă încet
capul spre obrazul ei. Buzele li se întîlniră.
-— Acesta va fi patul nostru nupțial, zise el, făcîndu-i semn spre
așternutul de frunze de la picioarele lor.
Întinse mîna și-i despoie umerii albi, apoi începu s-o sărute.
XXXI
Deși dragostea reușise să facă din Wakefield un bărbat. Fim n,
îndrăgostit, nu era altceva decît un copil. Pentru Wakefield
dragostea era întocmai ca o fereastră prin care pătrunde lumina și
freamătul vieții Pentru Finch, dragostea fu întocmai ca o ușă care
s-a închis, ca să alunge tumultul și durerile vieții, pentru a face
dintr-însul un prizonier extaziat. Era incapabil să stea departe de
Sarah, căci imediat ce pleca de lîngă el, i se părea că fericirea lui
începe să fie umbrită de îndoieli ,• fruntea îi ardea, simțea o durere
în piept și aștepta nerăbdător să se poată apuca din nou de lucru.
Dar cînd se vedea din nou lîngă ea, i se părea că sufletul său
încearcă să fugă din el și să-și caute un adăpost în trupul ei.
Membrii familiei din Jalna nu înțelegeau nici acum
temperamentul ei mai bine decît îl înțeleseseră înainte, și nu erau
în stare să se apropie de ea, fără să-și dea seama că în ființa ei se
ascunde un fel de flacără interioară care-i luminează fiecare
mișcare. Cînd Finch nu mergea la ea în oraș, venea Sarah la Jalna;
mașina ei apărea în lungul aleii dintre cetini și cățelușul proptit în
două labe se uita ne fereastră.
De fiecare dată aducea mici daruri lui Nicholas și Ernest, care-și
întrerupeau meditația, pentru a ieși în calea ei, s-o primească. Dar
deși păreau că primesc cu plăcere darurile ei, totuși se uitau la ea
cu neîncredere, căci își aduceau aminte de drepturile ce le avea
asupra Jalnei. Se simțeau mai nerăbdători decît toți ceilalți s-o
vadă cît mai curînd căsătorită cu Finch.
Între ea și Alayne exista un sentiment de intimitate care nu
putea fi numită prietenie, dar cu toate acestea le făcea să simtă o
plăcere neobișnuită în apropierea lor reciprocă. Alayne îl
cunoscuse pe Finch de pe vremea cînd era la școală, și Sarah
asculta lacomă și curioasă amintirile pe care i le putea povesti în
legătură cu copilăria lui. Asculta amănuntele privitoare la
suferințele lui, pe buze cu un zîmbet straniu de triumf, ca și cînd
ar fi vrut să-i spună i „Amîndoi am avut o copilărie tristă!".
Alayne, la rîndul ei, se străduia ca din contactul cu Sarah să
extragă anumite informații privitoare la temperamentul lui Renny,
pe care era convinsă că ea îl înțelege. Era ca și cînd Renny și Sarah
ar fi avut anumite calități comune, pe care încercau anume să și le
ascundă, prin urmare dacă la el n-a fost în stare să-și dea seama
de prezența lor, le va putea ghici în sufletul Sarei. Gîndul acesta
nu fusese formulat în mod limpede și categoric de mintea ei, dar la
amîndoi constatase prezența nelămurită a unei pasiuni care îi era
străină și i se părea nesuferită împrejurul acestei pasiuni i se
părea că vede un fel de aureolă care radia din întreaga ființă a
Sarei, întocmai ca în jurul unei stele palide. Uneori Alayne se
simțea înspăimîntată de prezența ei și se întreba, nu cumva a
comis o greșeală cînd s-a străduit să-1 apropie pe tînărul Finch de
ea.
Pentru Wakefield și Paulina, Sarah era o ființă strălucitoare și
adorabilă Rochiile ei de la Paris, trupul alb și catifelat. inelele
părului ei lucitor și negru erau pentru ei motive de mirare și
admirație. Glasul și zîmbetul ei îi fascina. Paulina spunea despre
ea: „Iată femeia de care m-aș îndrăgosti, dacă aș fi bărbat!“, iar
Wakefield îi răspundea: „Dacă n-aș fi îndrăgostit de tine, aș deveni
robul Sarei!".
Renny își urmărea frații mai tineri, amîndoi îndrăgostiți, cu o
îngăduitoare bunăvoință. La rîndul să i, el își continua viața lui
secretă și matură, așa că dragostele acestor membri ai familiei sale
nu reprezentau pețitru el altceva, decît zbenguiala unor pui de
iepure.
Atitudinea lui față de Alayne era în același timp tăcută și sfioasă.
Nu spunea nimic, deoarece nu dorea să se apropie de ea, și era
sfios, datorită multelor greșeli de care știa că s-a făcut vinovat față
de ea.
Intr-o seară puțin înainte de miezul nopții, cînd se întorcea la
Jalna prin rîpă, în loc să urce poteca ce mergea costiș, ca să
ajungă pe pajiștea din jurul casei, o apucă în lungul alteia, care
șerpuia pe marginea apei și se termina în partea unde pășteau caii.
La capătul potecii văzu pe cineva care încerca să se ascundă în
dosul unui hățiș. Se opri bănuitor. Te pomenești că-1 urmărește
cineva!
Cel care aștepta, se apropie de el și, în lumina slabă a lunii care
ajunsese în ultimul pătrar, recunoscu chipul lui Rags.
— V-am aștepta să vă întoarceți, stăpîne
-— Da; și ce vrei? întrebă el nemulțumit.
Rags ii întinse un plic galben.
— V-a sosit o telegramă, domnule. M-am gîndit că ar putea să
fie cei a important, prin urmare mai bine să v-o dau chiar eu.
Cum de bănuise că se va întoarce prin partea aceasta? Ezită
cîteva clipe, ținînd plicul în mînă.
— Probabil este vorba despre calul pe care spuneați că aveți
intenția să-1 importați din Anglia, continuă Rags.
— A fost un fel de a vorbi, tngînă Renny. Fu, nu import cai. Aș
prefera să pot importa. Dar telegrama mi se pare suspectă.
Probabil Lady Buckley este bolnavă.
—■ Exact la asta domnule, m-am gîndit și eu din primul
moment. Și, ca să vă spun adevărul, acesta este .motivul pentru
care mi-am zis că va fi mai bine să vă aduc telegrama aici, crezînd
că cei doi gentilomi mai în vîrstă, în actuala situație și cu sănătatea
lor șubredă, nu vor fi în stare să suporte o emoție atît de puternică.
— De unde ai știut că voi veni prin partea aceasta?
Rags plecă fruntea:
— Eu stăpîne, sînt cu totul de partea dumneavoastră, indiferent
de ceea ce faceți.
— Htuhum! Ai un chibrit?
Cu un gest servil, Rags scoate cutia și aprinde un chibrit. Renny
rupse plicul și plecă fruntea, să poată descifra scrisul. Telegrama
spunea .
„Cu părere de rău vă* informez că noaptea trecută Lady Buckley
a avut un atac care i-a fost fatal. Preotul ROLLINGS.-
La lumina chibritului, Rags băgă de seamă că obrazul lui Renny
devine nu palid, ci mai curînd verde. Chibritul îl arse la degete și-1
aruncă, scoțînd un țipăt stins de durere. Apoi întrebă cu glas
tremurînd:
- E bolnav ă grav, stăpîne?
— A murit i Mai aprinde-mi un chibrit. Vreau s-o mai citesc o
dală.
Rags mai aprinse un chibrit și după aceea încă două, în timp ce
Renny se uita la telegramă îngrozit.
Asia, stăpîne. va fi o lovitură mortală pentru cei doi gentilomi!
— Foarte probabil. Slavă Domnului că te-ai gîndit să nu le arăți
telegrama Evident astă seară nu le voi spune nimic. Ma voi duce. ,
să văd... dar nici nu știu ce-ar treimi să fac ui primul, rînd...
Se uită la Rags înspăimântat, iar acesta îi spuse
— Este o lovitură îngrozitoare. Eu am respectat-o extrem de
mult pe Lady Buckley: tot așa și soția mea. Pentru Jalna, vizitele pe
care nu le va mai face la noi reprezintă o mare pierdere.
 Renny, aproape năucit, se depărta cu pași repezi spre celălalt
capăt al pășunii, îndreptîndu-se la început spre casă, dar imediat
după aceea păru că s-a răzgîndit și o apucă în partea unde era
drumul.
— Va trebui să-i spun fratelui meu, zise el.
Cind ajunseră la Piers, constatară că lumina este stinsă, în
timpul drumului, Renny vorbise fără nici o legătură, mai mult cu
sine însuși decît cu Rags, despre lovitura pe care o reprezenta
știrea pentru unchii săi și despre felul în care se va strădui să-i
îmbuneze, ca durerea să nu li se pară din cale afară de grea. În
același timp, simțea cum îi sîngereaza inima din pricina pierderii
Augustei.
Sună la intrare, dar nu-i răspunse nimeni. Bătu apoi cu
pumnul în ușă și auzi pe cineva deschizînd o fereastră de la etaj,
apoi glasul lui Piers care întrebă:
— Gine este acolo? Ce s-a întîmplat?
— Eu sînt... Renny. Am primit o telegramă din Anglia.
— Ooo! Urmă un timp de tăcere, apoi glasul întrebă i S-a
întîmplat ceva?
— Mătușa Augusta a acut un atac de apoplexie și a murit.
— Sfinte Atotputernice! Cobor imediat. Ești singur?
— Este și Rags cu mine.
Piers apăru în pragul ușii, îmbrăcat numai în pijama. Aprinse
lumina și Renny intră în vestibul.
I-ai informat pe unchiul Nick și pe unchiul Ernie?
— Nu, și nici nu le voi spune nimic pînă mîine dimineață, și se
uită la Piers aproape rugător. Cred că această știre îl va ucide pe
unchiul Ernest.
Obrazul lui Piers era contactat, dar îi răspunse
— Probabil va suporta lovitura mult mai ușor deal te-ai putea
aștepta.
Pheasant, înfășurată într-un halat, apăru pe culoar, plîhgîjid.
— Ce grozăvie! Haide, Renny, spune-mi toi ce s-a n- tîrnplat. Eu
am ținut foarte mult la mătușa Augusta și ea s-a purtat atît de
frumos cu micul Mooey.
Renny îi întins^ telegrama. Apoi se adresă lui Piers i
— Primul lucru pe care va trebui să-1 faci mîine, dimineață, este
să aduci doctorul. Îl aduci la Jalna. Eu nu le voi spune nimic
înainte de sosirea voastră.
Piers dădu din cap și se uită cu atenție la Renny.
— Care ar putea să fie cauza atacului? întrebă el.
Renny se încruntă și-și mușcă buzele.
— Nu sînt în stare să-mi explic. În ziua cînd a plecat de la noi,
părea perfect sănătoasă.
— Eu mă așteptam să trăiască o sută de ani... ca bunica.
— Ea nu avea nici constituția, nici cultul față de viața al bunicii.
Sfinte Doamne, Piers, pentru mine este o lovitură cumplită. Sînt
incapabil să nu mă întreb, nu cumva... Glasul i se stinse și nu mai
putu continua.
— Ce să te întrebi?
Renny întoarse privirea.
— În sfîrșit, mîine dimineață, imediat după ce veți termina cu
prînzul, eu voi fi acolo. Intră în casă să bei ceva, căci arăți ca un
mort.
— Nu, mulțumesc.
Păru că ezită, apoi îl întrebă:
—- Piers, poate e mai bine ca știrea aceasta să le-o comunici tu.
Probabil vei reuși mult mai bine decît mine.
— Nu, este o sarcină care-ți revine ție. Le vei spune numai atît,
c-ai primit vești că este grav bolnavă și ei vor înțelege. Totuși,
înainte de plecare, voi trece pe la Meggie și-i voi spune ce s-a
întîmplat. Altceva nu pot face.
— Bine, în cazul acesta ne-am înțeles. Acum plec. Noapte bună
' Noapte bună, Pheasant! Du-te și te culcă.
Pheasant coborî scara într-un suflet și-1 apucă pe Renny de
braț cu amîndouă mîinile. Ridică ochii plini de lacrimi și se uită la
el.
— Bietul Renny! îngînă ea.
 Se aplecă spre ea și o sărută, apoi încearcă să-și stăpi- nească
tremurul buzelor.
— Noapte bună i repetă el și se întoarse la Rags.
După plecarea lui, Piers o întrebă
— Do ce ai spus adineauri „bietul Renny", cînd la drept vorbind
pentru mine lovitura este toi atît de dureroasă ca și pentru el?
— Știu, răspunse Pheasant, dar am constatat pe obrazul lui un
tremur care m-a determinat să pronunț acele cuvinte. Afară de
asta, nu voi fi niciodată în stare să uit noaptea aceea, cînd tușeam
atît de cumplit, și el s-a purtat atît de blind și atît de frumos față de
mine, iar tu...
Piers murmură ceva neînțeles, apoi stinse lumina.
Cînd ajunseră în hol și era gata să se despartă de Rags, acesta îl
întrebă:
— Pot să vă fiu cu ceva de folos, stăpîne?
— Nu, dar să nu pomenești nimănui despre afacerea asta.
— Nu voi scoate nici o vorbă, stăpîne... Este un sfîrșit foarte trist,
pentru o seară plăcută, dacă-mi dați voie stăpîne, să mă exprim în
felul acesta.
Renny se uită cu atenție la el ■
— Noapte bună! și începu să urce scara.
Din camera lui Nicholas se auzea un sforăit adînc. În fața ușii de
la camera lui Ernest se opri și-1 auzi cum se zxircolește în pat,
oftînd și murmurînd ceva neînțeles. Bietul bătrîn! în ce dispoziție
va fi mîine! Lovi ura aceasta ar putea să-1 dea gata.
Se îndreptă spre odaia lui Alayne, puse mîna pe clanță,
apăsînd-o încet. O auzi întrebînd:
— Tu ești?
După cearta dintre ei, aceasta era prima dată că intra In camera
ei.
O găsi așezată în pat. În lumina palidă a lunii care se apropia de
asfințit, chipul lui părea straniu. Ochii îi străluceau, ca și cînd ar fi
fost dornic de dragoste. Se apropie și se așeză pe marginea patului,
lînnă ea. Constată pentru a suta oară cît de frumos era capul lui
așezat pe umeri. Avea un cap frumos și fin, ca al unui cal de rasă.
O pornire sălbatică de dragoste i se învălmăși în gînd și, cînd îl auzi
că începe săi spună: „Am venit să-ți spun ceva. ", își zise: „N-are
importanță * Nu mă interesează cîtuși de puțin ce-mi va mărturisi
acum. Sînt dispusă să-1 iert pentru tot ce-a făcut
Da, haide, spune! răspunse ea nerăbdătoare cu glas șoptit. Ce
vrei să-mi spui?
O apucă de mîna și o strînse încetișor ca și cînd ar fi vrut să
prindă curaj.
— Va trebui să te stăpînești, zise el.
Îi ridică mîna și i-o așeză între sini. Inima ei era însetată de
dragostea lui și se gîndi: „Niciodată de aici înainte nu voi mai
admite să intervină ceva între noi!".
— Voi fi curajoasă, declară ea în șoaptă.
— Am primit adineauri o telegramă, de la pastorul din Nymet
Crews. Vorbește despre mătușa noastră. A avut un atac... și cred
că de aici înainte nu vom avea ocazia s-o mai vedem.
Se simți cutremurată ca de un fior de revoltă. În primul moment
cuvintele lui nu fură pentru ea altceva decît o dureroasă
dezamăgire. Își aplecă fruntea asupra mîinii Iui și nu fu în stare să
spună nimic... În aceeași clipă, înțelesul cuvintelor lui începu să-și
facă Ioc în conștiința ei și exclamă cu glas sugrumat:
— E îngrozitor! O, săraca mătușa Augusta! Cînd ai primit
telegrama?
— Rags m-a așteptat treaz, ca să mi-o poată da. Am fost la Piers,
ca să-1 informez și pe el, și îi spuse deciziile pe care le-a luat,
pentru a putea comunica știrea și unchilor săi: Cred c-ar fi bine
să-1 trezesc pe Finch și să-i spun ce s-a întîmplat, sfîrși el.
— Să nu faci așa ceva, ar fi prea crud.
— Cred că are dreptul să afle. Ea s-a purtat foarte frumos cu
Finch, în timpul în care a stal în casa ei.
— Mai bine așteaptă pînă dimineață. Cred că înțelegi și tu că, cel
puțin în timpul nopții, trebuie să se odihnească! zise ea și glasul îi
tremură de o ușoară nemulțumire față de purtarea lui.
 — Bine, voi aștepta.
Se ridică în picioare și începu să se plimbe neliniștit prin camera,
apoi întrebă:
— N-ai vrea să te îmbraci și să cobori la parter, împreună cu
mine? De vreme ce și așa nu puteam dormi va fi mai bine să stăm
de vorbă.
Este atît de frig, răspunse ea și-și trase inveliloarea peste umeri.
Nu e nevoie și cred că ar fi caraghios să slai de veghe. Dacă te vei
întinde în pat, sînt convinsă că ai să adormi.
Plecă și intra în camera lui, dar nu fu în stare sa stea locului și
coborî la parter, ca să intre in camera bunicii sal Ișl pipăi drumul
pe înluncri și aprinse candela de pe noptiera de lîngă pat.
Atmosfera camerei era grea și încărcată de mirosul lucrurilor vechi.
Un strat subțire de praf îmblîn- zise luciul obiectelor care ei îi
fuseseră dragi, iar cuvertura cafenie de pat era boțită de cîinele
ciobănesc caro se furișa înăuntru, de fiecare dată cînd găsea ușa
întredeschisă, pentru a dormi în mijlocul patului. Boncy dormea
pe prăjina lui de la căpălîi. Se simți destul de nemulțumit pentru a
deschide un ochi de sub aripă și a se uita mirat la vizitatorul caro
intrase nepoftit
Renny examina patul și tresări cînd i se păru că vede «lestul de
limpede trupul imobil al bătrînei Adelina ce se o- dihnea în fața lui;
îi vedea profilul energic, ca de pasăre de pradă, mîinile frumoase,
cu pete de ciroză, încărcate de i - nele și împreunate pe pînlece,
picioarele lungi, a căror formă se vedea sub învelitoare. Ce-ar fi
dacă ar deschide o- chii și, în adîncurile lor întunecate, ar putea
citi durerea pricinuită de moartea primului ei copil? Dar în această
durere s-ar amesteca și un ușor dispreț, deoarece ea o dispre- țuise
întotdeauna pe Augusta. O văzuse pe mătușă-sa de nenumărate
ori ieșind din această cameră, cu fruntea sus și cu trupul înțepenit,
din cauza jignirilor cu care o apostrofa. De nenumărate ori limba ei
ascuțită o copleșise cu invective. , Lady Bunkum! Lady Bilgely!"
Niciodată nu-și putea aduce aminte de titlul ei care în viață o
supărase atît de mult. ( soacră înspăimântătoare trebuie să fi fost
pentru micul sir Edwin!
Totuși pînleccle ei fecund zămislise pe mătușa Augusta și trei
feciori, toți înalți și bine făcuți, bărbați frumoși... Întinse mîna și
luă o fotografie înrămată în pluș roșu, ponosit de vreme avînd la
colțuri plăci de argint: era o fotografie a familiei. Adelina îmbrăcată
într-o rochie foarte largă, pe genunchi cu un copilaș cu ochii mari,
care era Ernest, iar alături de ea Nicholas, îmbrăcat într-un
costum de catifea vărgată și pe frunte cu un smoc de păr în inele,
e- xacl în locul unde astăzi se vedea creasta lui căruntă. Philip
purta cravată și pantaloni strîmți, iar în brațe o ținea pe fiică-sa,
care avea o cascadă de bucle, susținute de un pieptene circular,
iar picioarele în ciorapii albi îi atîrnau slobode din brațele tatălui ci.
Al treilea băiat al lor încă nu se născuse
Se uită la mica Augusta și încercă sa o apropie în minte de
doamna în vîrstă care acum cîteva luni, îi făcuse sem- ne de
despărțirea de pe puntea vaporului care pleca din Quebec. O
examina îndelung și abătut căci, pierzînd-o pe bunica și pe
mătușă-sa, pierduse singurele două femei a căror dragoste
reprezenta tot ceea ce cunoscuse în viața lui din dragostea de
mamă. De maică-sa nu-și putea aduce a- minte, iar între el și
mama adoptivă nu existase nici dragoste, nici duioșie.
Intîrzie vreme îndelungată în fața mesei din apropierea patului,
în mînă cu fotografia. Tîrziu, cînd lumina cenușie a zorilor își făcu
loc pe sub draperiile grele și tremură pe lucrurile din cameră,
întinse brațul pe tăblia mesei și, ple- cîndu-și fruntea pe braț,
adormi.
Aici îl găsi Rags și-i aduse o ceașcă de ceai, iar după ce-1 bău,
luă în mînă peria bunicii sale, cu minerul de fildeș îngălbenit, cu
părul ros de întrebuințare, și începu să-și a- ranjeze părul, cum
putu mai bine. Apoi oftă adine și urcă scara spre camera lui
Wakefield.
Împreună cu Wake, care-1 urmă speriat și numai pe jumătate
îmbrăcat, o apucă înainte, spre mansardă, ca să-1 trezească pe
Finch.
 Cînd se auzi gongul care chema familia la prînz, intră în
sufragerie și constată că Alayne sosise înaintea lui. Se uită speriat
la scaunele goale ale lui Nicholas și Ernest.
— I-ai văzut astăzi? întrebă el.
— Nu i-am văzut, răspunse Alayne și clătină din cap. Dar pe
unchiul Ernest l-am auzit oftînd, cum face întotdeauna.
— Bietul bătrîn ' Știrea aceasta cu siguranță îl va da gata, gemu
el.
— Cînd ai intenție să le spui?
— După ce vor termina cu prînzul. Pînă atunci va sosi și Piers,
împreună cu Meggie și cu doctorul.
— Băieților le-ai spus?
— Da. Wake a fost foarte curajos, dar Finch și-a pierdut imediat
cumpătul, cum era de altfel firesc. I-am spus să nu coboare la
masă... Sfinte Atotputernice, iată-i că vin!
De pe scară se auziră pași grei și tîrșiți, pelrecuți de glasul plăcut
și tremurînd de simpatie al lui Wakefield Cînd intrară în cameră,
Nicholas apăru sprijinit de umărul lui Ernest intră numaidecît
după ei, suflîndu-și nasul într-o batistă mare de mătase. Avea
guturai și se apropie imediat de fereastră, s-o închidă. Ochii lui
erau apoși, iar nasul frumos și lung îi era roșu.
Renny ieși ui calea lor și Ie ținu scaunele pînă cînd se așezară.
— Ce dimineață frumoasă! exclamă el. Bate vîntul ca în largul
landelor. C'a în Devon, nu-i așa?
Alayne se uită la el mirată, fără să înțeleagă ce urmărește.
Probabil încerca să-i pregătească, determinindu-i să-și
concentreze gîndurile asupra Augustei? Se așeză în fața
ceainicului uriaș de argint, cu ceașca ei de ceramică verde din
care-și bea cafeaua.
—- Aș dori din tot sufletul, să fiu acum acolo, gemu Nicholas
așezîndu-se greu pe scaun și trăgînd un colț al feței de masă după
el.
Ernest se așeză și el.
— Vîntul acesta preveștește ploaie, declară el. În aer se simte
răcoarea toamnei.
Își turnă lapte peste porridge-ul din farfurie; de pe marginea
cănii se scurse o picătură și făcu o pată pe fața de masă.
— Sper c-ați dormit bine? întrebă Renny uitîndu-se la ei.
Noaptea a fost liniștită, menită anume pentru somn.
— Am dormit prost, se grăbi Nicholas să răspundă.
— Cînd am trecut prin fața ușii dumitale, cîntai un admirabil
solo de trombon.
Nicholas nu-i răspunse, ci sorbi zgomotos din porrid- ge-ul ce îl
avea în farfurie.
— Eu am stat treaz aproape toată noaptea, zise Ernest. Am auzit
orice mișcare din casă și am fost obligat să respir pe gură, din
cauza nasului înfundat de guturai. Urechile îmi vîjîiau și piciorul
sting mi se înțepenise. Fără să vreau, m-am gîndit că acestea ar
putea fi semnele prevestitoare ale unui atac de apoplexie.
Renny se uită la el îngrozit.
— O, nu se poate să faci o astfel de afirmație, îngînă el La așa
ceva nici să nu te gîndești.
— Da, uneori trebuie să te gîndești, răspunse Ernest.
— Dacă ai suferi și tu de gută, ca mine, ai sta și tu treaz în
timpul nopții. De fiecare dată cînd mă întorceam în pat, simțeam
un junghi în lungul piciorului. Cred că m-ai auzit qemînd.
Alayne încercă, fără a reuși, să vorbească despre alt- cec a. Nu
era în stare să mănînce nimic. Tot așa, nici Wakefield. Renny se
străduia să înghită mîncarea cu prefăcută Iasomie, Cu un pas
solemn, ca de cameră mortuară, Wragge se apropie și așeză o
farfurie în fața lui.
— Ce este asta? întrebă Ernest cu neîncredere.
— Păstrăv afumat. Arată foarte bine.
Ernest clătină din cap.
— Nici nu mă gîndesc să mănînc așa ceva zise el. Mai ales după
noaptea pe care am petrecul-o. Îmi pare rău că în dimineața
aceasta nu mi s-a dat nici o bucățică de slănină prăjită. Asta mi-ar
fi făcut plăcere s-o mănînc.
 — Vom comanda să no frigă cîteva felii. Rags, adu puțină
slănină... Unchiule Nick, vrei o bucățică de păstrăv?
Nicholas își ascunsese obrazul în dosul ziarului Times, care abia
atunci sosise, dar ultimul număr era datat cu două sprezece zile în
urmă.
— Pentru guta mea nu este bun, zise el. Prefer să mănînc și eu
slănină prăjită.
Renny rămase dezamăgit deoarece comandase păstrăvul anume
pentru ei, să-i ispitească. Pînă să vină slănina, nimeni nu mai zise
nimic. Ernest se rula nemulțumit la barba nerasă a nepotului său.
— Tu ai avea o barbă roșie foarte urîlă, dacă ai lăsa-o să îți
crească, zise el.
Renny își trecu mina vînjoasă peste bărbie.
— Da, știu; aș arăta ca un diavol.
— De cîte ori te razi pe săptămînă?
— În fiecare zi,
— Huîhum!
— Acesta este adevărul. Recuno.sc că azi dimineață nu m-am
bărbierit, n-am... Începu să rîdă înveselit: N-am fost dispus pentru
așa ceva.
Nicholas se uită la el peste marginea ziarului, apoi continua să
citească mulțumit. Un val de tristețe începea să-și facă loc în odaie.
Conversația părea că nu se mai leagă. Renny tresări ușor cînd auzi
ușa de la intrare că se deschide și se închide la loc. Din hol se
auziră glasuri stinse.
„Cum se poate, își zise Alayne, de ce nu procedează simplu, cum
procedează și ceilalți oameni? De ce trebuie numaidecît să creeze
îmnrejnrul lor atmosfera aceasta care te copleșește!"
Îl auzi pe Renny spunînd
— Trebuie să-i telefonez ceva lui Piers. Vreau să-i comunic ceva
din partea lui Crowdy.
Îl văzu că trece în bibliotecă și închide ușa în urma Iui. Simțea că
nu mai poate suporta această situație. Ochii oi ii întîlnira pe ai lui
Wakefield și schimbară împreună o pri-
 vire înspăimîntală, pe care ochii iscoditori ai lui Rags o prinseră
din zbor și clipiră cu toată simpatia
Renny se așeză pe scaunul din apropierea telefonului și-și
îngropa obrazul în palme. Cum va putea să le comunice
întâmplarea aceasta? Să aducă vorba cu toată prudența, sau să le
spună de-a dreptul? în dimineața aceasta unchii lui păreau mult
mai deprimați decît de obicei.
Fără să ridice receptorul ceru numărul cu glas ridicat și tot așa
continuă: „Tu ești, Pheasant? Vreau să i spun ceva lui Piers, din
partea lui Crowdy..." Apoi, cu glas scăzut continuă o conversație
imaginară. Ușa care dădea în hol se deschise și Piers intră
înăuntru, ca să-i spună:
— Am sosit. Meg împreună cu doctorul au intrat în salon. Ați
terminal cu masa?
— Aproape am terminal. Mă prefăceam că \orbesc cu Pheasant.
Nu mai puteam sta între ei. Le-am spus că vreau să-ți comunic
ceva din partea lui Crowdy. Xcum le voi spune că ai sosit exact în
momentul cînd vorbeam cu ea. Mi se pare că-i aud ridicîndu-se de
la masă. Viii încoace. Nu pleca Piers. Mă întreb, n-ar fi fost mai
bine să le spui tu? Sau Meggie. Pentru o femeie ar fi mult mai ușor
Nu știi, medicul a adus cu el vreun reconfortant?
Nicholas și Ernest, urmați de Wakefield și Alayne, veniră din
sufragerie. Nicholas începu să-și umple prima pipă pe care o fuma
după terminarea prînzului Renny le spuse emoționat:
— A sosit și Piers. Tocmai îl chemasem la telefon cînd a intrat.
Stai lîngă mine, unchiule'Ernim Vreau să ți spun ceva, Sau poale
ar fi mai bine să ti spună Piers.
----- Eu nu-i spun nimic, îngînă Piers.
— Ce s-a întîmplat? întrebă F.rnesl si se uită de la unul la altul.
Meg, minată de curiozitate, apăru în cadru] ușii.
Nicholas continua foarte liniștit să-și umple pipa. Renny se
întoarse spre Meg.
— Huihum... ce aveai de gmd să ne spui, Meg?
Se uită la el înspăimîntată, fără să zică nimic.
 — Ge înseamnă misterul acesta? întrebă Ernest grav.
— Nu cumva simți curentul ■ ar fi mai bine să închid ferestrele.
— Mulțumesc... Dar de ce v-ați adunat cu toții aici? Mi se pare
c-am văzut și trăsurica doctorului F airchild?
353
comanda 194 coala 23
— Da... a venit s-o vadă pe Adelina, care are o erupție. Spune că
nu este nici un motiv să ne speriem. Nu-i așa Alayne?
Alayne se întoarse spre el, dar nu zise nimic -, în afară de
dragostea lui, ea nu era în stare să răspundă la nici una dintre
preocupările care-1 chinuiau pe el.
De la etaj, chiar din camera de la mansardă, se auzi un plîns
îndurerat.
— Ce-i asta? întrebă Ernest speriat.
— Este Finch, răspunse Renny.
— Ce i-ați făcut?
— Plînge după mătușa.
Nicholas lovi cu latul palmei în tăblia mesei de lîngă el.
— Explică-te!
Ernest începu să țipe:
— După cine? După mătura? 'Augusta! S-a întîmplat ceva
surorii mele?
— O, unchiule Ernie! gemu Meg și se aruncă în brațele lui.
Nicholas se ridică de pe scaunul pe care se așezase și se opri în
picioare impunător și autoritar:
— Spune-mi, zise ei cu glas cavernos, Augusta a murit?
— A avut un atac, răspunse Piers.
— Si n-a supraviețuit atacului?
— Am primit azi noapte o telegramă, de la pastorul din Nymcl
Craws, declară Renny. A murit.
Ernest începu să plîngă și se încleșta de Meg care-1 bă- tca pe
spate ca pe un eonii.
— Sora mea a murit! exclamă Nicholas cu glasul sugrumat
Gussie e moartă! Biata Gussie... sărăcuța de ea! Da., nici nu-mi
vine să cred' exclamă el și se uită înspăi- mîntat împrejurul lui. N-a
trecut prea mult, de cînd a fost aici la noi, la Jalna. Spunea-i c-ai
primit o telegramă, Renny? Poți să mi-o arăți și mie, te rog?
Renny o scoase din buzunar și i-o întinse. Cu mîna tre- murîndă
Nicholas își potrivi ochelarii pe nas și începu să citească.
— Arată-mi-o și mie! îngînă Ernest.
Nicholas i-o dădu. Ernest încercă s-o descifreze și lacrimile i se
scurgeau grăbite în lungul obrazului. Nu putea înțelege destul de
limpede cuvintele și i-o dădu din nou lui Nicholas, apoi începu să
clatine, din cap cu tristețe.
— Gine-ar fi crezut! Și tocmai astăzi aveam pe gînd să-i scriu,
Biata Augusta; sărăcuța de ea ' Slavă Domnului că n-a avut de
suferit prea mull!
— Gred că toți ați aflat știrea încă azi noaple? întrebă bătrînul
Nicholas.
— Toți, în afară de Finch și Wakefield, cărora le-am spus înainte
de a coborî în sufragerie, răspunse Renny. Pe bietul Finch l-a
copleșit deznădejdea. Du-te, Wake, și spu- ne-i să coboare. Nu
trebuie să-1 lăsăm singur, să se zbuciume în camera lui.
— Da, interveni Ernest, du-te și adu-1 aici. El a ținut foarte mult
la mătușă-sa și moartea ei îl va durea. Săraca Augusta 1 Poate nu
m-aș simți atît de abătut, dacă aș fi a- vut timp să-i mai expediez
scrisoarea.
— Ea și așa n-ar mai fi putut s-o citească, zise fratele său
— Știu, știu, dar cu toate acestea, aș fi fost mai mulțumit, zise el
și-și șterse ochii cu batista de mătase.
— Nu fi caraghios, Ernest. Pentru Augusta tu ai fost
întotdeauna un frate ireproșabil, prin urmare nu ai motive să ti
pară rău zise Nicholas și, scoțîndu-și și el batista, își sufiă nasul.
Wakefield se dusese după Finch. Doctorul era în hot și se
apropie cu toată prudența de ușa bibliotecii. Renny ieși să-l
întîmpine, simțindu-se în același timp mulțumit și speriat.
— Aveți nevoie de mine? întrebă doctorul.
— Deocamdată nu avem, și nici nu cred că vom avea. Cei doi
gentilomi sînt demni de admirat. Amîndoi se gîndesc mai mult la
ceilalți, decît la ei înșiși. Au trimis după Finch să-1 aducă la parter.
Băiatul acesta este exagerat de impresionabil.
Ernest și Nicholas se apropiară și ei, să-1 salute pe doctorul
Fairchild, care le strînse, mîna și le spuse cîteva cuvinte de
mîngîiere.
— Eu am admirat-o foarte mult pe Lady Buckley, declară el și le
spuse ceva despre un gest amabil pe care-1 făcuse defuncta în
interesul lui.
Cei doi frați rămaseră plăcut impresionați și la rîndul lor
începură să vorbească despre frumoasele calități ale surorii lor
Piers i se adresă lui Alayne:
— Se întîmplă exact așa cum mi-am închipuit. Dar Renny își
imaginează întotdeauna scene patetice.
— De, eu cred că pentru asta are motive destul de temeinice.
-— Știam că vestea aceasta îi va mîhni profund, dar sini
caractere puternice și știu să suporte. Nu slăbănogi ca Finch.
Nu ești loial față de Finch. Și nici n-ai fost niciodată!
— Probabil ‘ Eu nu sînt în stare să-1 înțeleg pe băiatul acesta.
Dar îi cunosc destul de bine pe unchii mei și m-am așteptat să-i
văd că știu să-și stăpînească sentimentele. Și, slavă Domnului,
mî-au dovedit că am dreptate.
De fapt Nicholas și Ernest iși stăpîneau sentimentele destul de
bine, deși arătau palizi și trași la față. Îl însoțiră pe doctor pînă la
ieșire și cînd se întoarseră în biblioteca, constatară că Piers a adus
cîte un păhărel de coniac pentru fiecare dintre oi. Le primiră foarte
mulțumiți și după cîteva sorbituri Ernest declară;
— Părea atît de bine dispusă, înainte de a părăsi Jalna Nu
înțeleg ce a putut să provoace acest accident. În ultima scrisoare
pe care mi-a trimis-o, îmi spunea că face plimbări pe jos, de la ea
pînă în sat.
Scrisoarea pe care ți-a trimis-o, a fost scrisă înainte de a afla
despre ipoteca asupra Jalnei? îndrăzni Renny să-1 întrebe.
Da, ca încă nu aflase nimic. Dar probabil, la clouă- troi zile după
scrisoarea oi a aflat din scrisoarea pe caro i-a trimis-o Nick care a
informal-o despre această întîm- plare.
— Și do atunci n-ați mai primit nimic de la ea?
— N-am mai primit nimic. Probabil pentru ea a fost o lovitură
dureroasă, zise Ernest și schimbă o privire cu fratele său Nicholas.
— Probabil... Începu Renny dar nu mai putu continua.
— Renny, dacă te gîndești că știrea aceasta a putui să i provoace
atacul, faci o mare greșeală, interveni Nicholas. Ea era o femeie
prea chibzuită ca să i se poată întîm- pla așa. ceva. kdevărul este
că într-o scrisoare precedentă mi s-a plins de anumite senzații.
Tocmai de aceea mă simțeam destul de neliniștit, gîndindu-mă la
ca.
— În orice caz ai comite o greșeală, dacă ți-ai face reproșuri din
pricina asta, intereeni Frnest Augustei i-a sosit ceasul și ar fi
zadarnic să ne zbuciumăm, fălind fel de fel de supoziții in legătură
cu moartea ei.
Întinse mîna și i-o puse pe umăr. Alayne se uită la el mirată.
Niciodată nu putea prevedea ce nemulțumiri pot să-i despartă și
să-i apropie unul de altul.
Wakefield se întoarse în bibliotecă.
— Finch nu vrea să coboare, declară el. În orice caz, acum s-a
liniștit și s-a așezat la fereastră.
Nicholas își umplu paharul Buzele i se rumeniseră din nou.
— Va trebui să ne ocupăm de o mulțime de amănunte Careva
dintre noi va trebui să plece imediat în Anglia.
— O, cît de mult aș vrea să pot pleca și eu, zise Wakefield
nerăbdător. În toată viața mea n-am fost încă nicăieri și aceasta ar
fi o ocazie bine venită pentru mine.
— Tu vei veni la rînd ceva mai tîrziu, răspunse Nicholas.
— Aș putea să plec eu. se oferi Piers.
Nu cred ca tu să cunoști îndeajuns afacerile surorii noastre
pentru ca prezenta ta acolo să poată fi de folos, răspunse Ernest.
Ce ide’e! ciripi Meg. Vorbești ca și cind tu ai avea habar despre
felul în care trebuie lichidată o succesiune! Fu sînt singura oi
nepoată. Prin urmare voi pleca eu împreună cu Maurice.
— Fi. asta-mi place! Ce știi tu sau Maurice despre astfel de
lucruri?
Lingtiți-vă copii, îi întrerupse Ernest nemulțumit. A- curn nu e
timpul să vă certați. În această împrejurare nici unchiul -vostru
Nicholas și nici eu nu vom mcer.ca să no sustragerii de la partea de
răspundere ce cade asupra noastră.
— Vrei să spui că veți pleca dumneavoastră? țipă Meg.
— Sigur că \ om pleca, declară Nicholas.
— Dar cine va avea grijă de dumneavoastră? Dumneata osii
bolnav și unchiul Nick suferă din pricina piciorului.
— Ne vom putea descurca foarte ușor Fu voi avea grijă de Ernie
și el va avea grijă de mine.
Dar banii de undc-i veți procura? întrebă Piers. Dar nul auzi
nimeni căci vorbeau toți deodată.
Fu o zi stranie. Doliul se întorsese din nou la Jalna, dar nu un
doliu impunător și cu pompa morlua-ă, ca după moartea doamnei
centenare și nici accentuai de durerea pentru stingerea unei vieți
tinere, ci însoțit do spaima tulbure față de ceea ce părea o
certitudine. Căci deși știau că Augusta era moartă, totuși nu aveau
nici o cunoștință despre suferințele prin care trecuse și nici dacă a
fost sau nu conștientă de aceste suferințe. Între ei apăru imaginea
surorii lor, așa cum o văzuseră ultima dată: dreaptă, puțin rigidă,
îmbrăcată în rochiile ei complicate, cu trăsăturile obrazului
întotdeauna studiate și fără teamă că moartea ar putea schimba
ceva din înfățișarea ei demnă. Dar ea plecase și sufletul ei se
risipise în neguri, iar ei — frații —se simțeau în siguranță aici, în
mijlocul vieții lor comune. Durerea morții ei neașteptate îi
cutremurase pînă în adîncul ființei, dar totodată scăpaseră și de
mîhnirea ce le stapînise gîndurile jn ultimele luni. Îi determinase
să și le îndrepte în afară, în loc să și le concentreze înlăuntrul lor. O
dată lacrimile vărsate, puteau vedea situația mult mai limpede. Pe
Augusta o pierduseră. Prin urmare se strînseră mai aproape de cei
rămași în viață, aflași în apropierea lor. Maurice și Meg își petre-
cură restul acestei zile la Jalna. Alayne rămase cu impresia că
toată ziua n-au făcut altceva decît au mîncat, au băut ceai și au
discutat despre apropiata plecare în Anglia. Renny și Nicholas se
așezaseră strîns unul lîngă altul. Ernest urcă scările celor două
etaje pînă la mansardă și se întoarse împreună cu Finch pe care-1
determină să mănînce ceva. A- delina și Patience alergau cînd sus,
cînd jos pe scări, strigi ndu-se una pe alta și foarte mulțumite, că
nimeni nu are timp să se ocupe de ele. Boney, care tocmai acum își
schim ba penele, se scărpina fără încetare, dar tăcea.
XXXII
La două zile după primirea veștii despre moartea Augustei, între
scrisorile sosite, Renny descoperi una adresată lui Nicholas, iar pe
plic, scrisul mătușii sale. Era în biroul sau și, luînd scrisoarea, o
așeză pe masă și se uită la ea cu un fel de sfială. Era prima
scrisoare expediată de ea la Jalna, după ce aflase despre ipotecă.
Ce-ar putea să conțină aceste pagini, pentru a-i putea mîhni și mai
adînc pe unchii săi și a-i determina să se întoarcă împotriva lui cu
și mai multă violență? Scrisul părea atît de firesc, cu caracterele
prelungi și fine ale mătușii sale, încît aproape nu-i venea să creadă
că a murit. Fără îndoială, se află și acum acolo, la Nymet Crews, și
s-o fi gîndind: „Astăzi scrisoarea mea va fi la Jalna. Tot astăzi
Renny va afla ce părere am eu despre fapta săvîrșită de el".
Luă plicul în mînă și-1 întoarse pe cealaltă parte, apoi examina
ceara sigiliului cu care era pecetluit. Nu-i venea să-i predea lui
Nicholas această scrisoare... dar i se părea o cruzime din partea lui
să-1 împiedice să ia cunoștință Je ultimele cuvinte ale surorii sale.
Ezită, apoi cu un gest categoric, luă cuțitul de tăiat hîrtin și
desfăcu plicul. În el e- ran douăsprezece pagini cu scris mărunt.
Se uită la ele, dar nu vru să le citească. Se uită la ultima paqină, in
josul căreia scria: „Dragoste și sărutări pentru toți, de la a voastră,
întotdeauna iubitoare, AUGUSTA., iar sub iscălitură făcuse —
după obiceiul de care nu se despărțise — o serie de cruci care
indicau sărutările ei. Fără îndoială, înainte de a șigila scrisoarea,
ea sărutase rîndul aceste de cruci, așa că ridică pagina la gură și o
sărută și el, beneficiind în felul a- cesta numai el, singur, de
dragostea ei...
Apoi se apropie de sobița în care focul nu fusese încă aprins și,
ridicînd capacul, o aruncă înăuntru și-i dădu foc cu un chibrit.
Hîrtia se aprinse imediat și produse un foșnet ca de vînt, iar cenușa
neagră se ridică în sus și ieși pe coș.
După ce termină, se așeză din nou la masă și-și aprinse o țigară.
Gîndurile i se întoarseră la ceea ce se petrecuse în ziua precedentă
cînd a\ ocatul venise să citească în pre- zțșnța membrilor familiei
testamentul lăsat de Augusta, Era un testament echitabil, își
spuse ol. Augusta își lăsase venitul, care se cifra la o mie două sute
de lire anual, în părți egale, celor doi frați ai ei. Tot lor le lăsase și
castelul Ly- ming Hali. După moartea lor, casa trebuia vîndută și
suma realizată, urma a fi împărțită în părți egale între nepoții și
nepoatele sale. Obiectele ei personale fuseseră dăruite — după
criterii care dovedeau cunoașterea gustului fiecăruia — lui Meg,
lui Alayne și tinerei Pheasant. Da, făcuse un testament echitabil, și
nimeni nu avea motive să se plîngă de dispozițiile lăsate de ea.
Dacă cumva Nicholas și Ernest se temuseră că .venitul averii nu
le va rămîne în întregime, acum scăpaseră de a- ceastă grija. Iar
dacă nădăjduiseră ca averea șă le rămînă lor nemijlocit, pentru a
dispune de ea cum vor crede de cuviință, șî această dezamăgire le
fu repede înlăturată, datorită faptului că de aici înainte aveau să
devină independenți și puteau să procedeze cum vor dori, fără să
datoreze cuiva recunoștință. Efectul avut asupra lor de această
convingere ora destul de vizibil. Mîhnirea pricinuită de moartea
surorii lor nu. reuși să înlăture în întregime mulțumirea pe care o
simțeau. Nu-și mai găseau locul și vorbeau în- tr-una, trccînd din
cameră în cameră, examinînd obiectele pe care nu le mai priviseră
de ani întregi. Deschiseră sertarele mobilelor din camerele lor și,
conținutul acestora, deși fără valoare, îl dăruiră nepoților.
Wakefield tocmai plecase în oraș ca să Ie cumpere bilete de la
agenția de vapoare. Peste o săptămînă, 5rmau să se îmbarce.
Sarah Leigh venise la Jalna. Se înțeleseseră cu ca, împreună cu
Finch, cu Wakefield și Paulina să-i ducă cu mașina pînă ia Quebec.
Acolo, Paulina îi va vizita pe bunicii ei, iar Wakefield va avea astfel
ocazia să facă .și el prima călătorie. Înapoierea lor era hotărîtă
pentru a doua zi, după îmbarcarea lui Nicholas și a lui Ernest. Cei
de la Jaln i nu-și mai găseau locul de nerăbdare.
Finch deschise ușa biroului lui Renny și se uită înăuntru
Toată familia e afară pe pajiște, unde se servesc h- monadă și
cozonac... M-au trimis după tine și după Piers. E o căldură
insuportabilă!
Avea sûb braț cățelușul care se luase după el. Renny zîmbi
înveselit cînd constată contrastul dintre cele două ființe oprite în
fața lui.
«
— Zadarnic încerci să faci haz pe socoteala lui, spuse Finch
nemulțumit. E cel mai inteligent dine pe can* l din văzut în viața
mea...
— Gîine care trebuie purtai în brațe! zise Renny in bătaie de joc.
— Ba de loc! L-am luat Ia subsuoară ca nu cum ca sia-1
lovească vreunul dintre cai...
După ce ieșiră din birou, Finch dădu drumul cățelului care se
îndreptă foarte demn spre .casă. Piers ajunsese înain- tea lor.
Fra un început de toamnă blîndă^si razele galbene ale soarelui
bateau frunzișul copacilor, iarba care se îngălbenise și frunzele
arămii ce începuseră să cadă. Iedera, care înfășură pereții casei,
părea roșie viorie. Pe marginea straturilor se vedeau florile de zinia,
garoafele și salvia însin- gerată care străluceau ca niște flăcări.
Aduseseră din casă mese și scaune, pe care se instalase întreaga
familie, ca să-și petreacă după-amiaza. Veniseră și soții Vaughan,
iar Pheasant îi aduse pe cei trei copii. Mooey se așezase pe
genunchii lui Nicholas și bea limonadă dintr-un pahar verde în
care se legăna o cireașă lucitoare. Devenise un băiat foarte drăguț,
serios și blind. Fratele său mai mic stătea întins pe spate și se uita
la cer, iar părul blond îi era răspîndit pe iarbă și-i stătea ca o
aureolă împrejurul capului. Philip, care n-a- vea mai mult de șase
luni,, se cuibărise în brațele lui Ernest; moșneagul și copilul se
uitau unul la altul cu aceeași ochi albaștri ca cicoarea. Patience
venise încălecată pe un poney care odinioară fusese al lui
Wakefield. Era cu părul răvășit iar pantalonii de călărie îi erau
rupți la spate. In timp ce mușca din felia de cozonac pe care o ținea
în mînă, se bătea ritmic peste picioare cu biciușca de călărie, ca un
copil fără nici o grijă.
Pe acest fundal plin de culori se profila îmbrăcămintea neagră a
Iui Nicholas și Ernest și rochia lui Meg, dar trăsăturile fețelor lor
îngindurate nu erau triste. Lin suflu rie blinda duioșie ii apropiase
din nou pe toți membrii familiei.
Cînd Renny și Finch apărură dintre copaci, Wakefield ieși în
calea lor cu un braț petrecut împrejurul mijlocului Sarei, cu
celălalt împrejurul mijlocului Paulinei. mîndouă erau considerate
acum ca făcînd parle din familie.
Finch, atras de ztmbclul Sarei, se despărți de Renny și se
apropie de ei. Paulina îi zîmbea și ea, ferindu-se din calea ochilor
lui Renny, care se așeză aproape de Nicholas și Începu se
vorbească cu el, In vreme ce ochii lui ummoși Be plimbau asupra
celor dimprejurul său. Wakefield, copilul său, devenise acum un
tînăr splendid, înalt, cu mișcări libere, cafeniu la obraz, ca alunele
coapte... Finch, cu obrazul odihnit, plin de sănătate și sigur de
viitorul său... Sarah, această fată stranie, dar despre care el își
închipuia că o înțelege... Paulina — ochii i se tulburară cînd se uită
la ea, căci nu era tocmai sigur că ea era fericită — dar între ea și el
apăru imaginea Clarei, femeia aceea plină de vigoare, a- mintirea
vorbelor ei pline de înțelegere și dorința de a i se supune. Nicholas
sptqjea:
— Eu și Ernest am fost azi-dimineață la doamna Lebraux, ca să
ne luăm rămas bun. A fost prima vizită pe care i-am făcut-o Ne-am
zis că va fi mai bine să trecem pe ia ea, ca să.se convingă că noi nu
avem nimic împotriva ei.
Renny se simți extrem de mulțumit:
— Serios, ați fost la ea? Ce să-ți spun, unchiule Nicholas... sînt
încîntat... Casa nu arată tocmai rău, nu-i așa?
— Arată chiar foarte bine. Pentru noi a fost o plăcută surpriză.
Iar rnteriorul casei s-a străduit să-1 aranjeze în așa fel încît să
pară cît mai primitor. Cît despre crescătoria de vulpi... aproape
nici nu se vede.
— A lucrat din greu, ca să se instaleze acolo.
— Nu mă Îndoiesc c-a lucrat. Nu e o femeie frumoasă și nici nu
prea distinsă. Nici ea nici Lebraux n-au fost ceea ce aș numi eu
fruntea, dar femeia aceasta are ceva foarte plăcut în felul ei de-a fi
— ceva în afară de feminitate — care te face să-ți fie neobișnuit de
simpatică. Vizita ne a făcut plăcere și am întîrziat mai mult decît
am avut intenția la început.
Renny puse cireașa din paharul său într-al lui Mooey.
— Iată, încă o cireașă pentru tine, tinere, zise el.
Nicholas zimbi și se întoarse spre Maurice:
— Mooey se dezvoltă admirabil.
Maurice se uită la băiat, fără nici un entuziasm. Pe el nu-1
interesa nici propria sa fetiță, față de care Meg nutrea un fel de
dragoste agresivă, așa că de copiii lui Pheasant se interesa și maj
puțin. Cînd se găsea între ceilalți membri ai familiei, toate
întrebările și răspunsurile Iui se adresau lui Meg, ca și cînd acasă
n-ar fi avut destule ocazii să vorbească cifea. De astă dată o
întrebă
— Preferi ca lucrurile pe care ți le-a ăsat mălușă-ta să-ți fie
trimise imediat, sau să ți le aducă unchii tăi, cînd se vor întoarce la
Jalna?
Meg se adesă lui Nicholas t
— Cită vreme aveți de gînd să zăboviți în Anglia?
— Pînă la primăvară. N-am putea trăi vreme mai îndelungată
departe de Jalna.
— Toți cei pe care-i iubim se găsesc aici, declară Ernest și,
îmbrățișînd cu privirea pe cei din jurul său, se a- plecă și sărută
copilul pe care-1 ținea în brațe.
— Dacă va fi posibil, vom căuta un chiriaș bun pentru Lyming,
adăugă Nicholas. Finch, nu cumva ai fi dispus să-ți petreci luna de
miere la Nymet Crews?
Finch se apropiase să ia de pe masă o bucată de cozonac și, cînd
auzi întrebarea, clătină din cap:
— Nu, mulțumesc! Nu mi-ar face nici o plăcere.
Piers, din locul unde stătea întins în iarbă ridică privirea spre el
și-1 întrebă:
— Cînd vă veți căsători?
— La primăvară. În timpul iernii, eu voi fi plecat într-un turneu
de concerte.
— Pînă atunci va trebui să fiu și eu înapoi, ca s-o dau pe Sarah!
exclamă Nicholas.
— Cred că lucrurile mele mi le ■puteți aduce la înapoiere, zise
Meg. Sînt foarte mulțumită că mătușa Augusta mi a lăsat șiragul
de perle, căci mi se potrivesc.
— Și să nu uitați nici cameele lui Pheasant, adăugă Piers.
Meg era încîntată că mătușă-sa i-a lăsat lui Pheasant cameele
așa că-i spuse mulțumită:
— Cameele sînt din nou la modă și lui Pheasant îi vor ședea
foarte bine.
Maurice se întoarse din nou spre soția sa și o întrebă i
— Dar cu blana de lutru ce este?
— A — da, să nu uitați blana! exclamă Meg. Este o blană de
lutru veritabil. Deși s-a demodat, totuși face mult mai mult decît
ceasul de aur și șalul indian pe care mi le-a lăsat bunica ’
— Bine că mirai adus aminte, zise Maurice. Unde sînt lucrurile
acestea, căci nu le-am mai văzut.
— Tocmai, interveni Piers, unde sînt aceste lucruri?
— Le-am pus bine, răspunse Meg, căci nu le pot folosi.
— Unde le-ai pus? stărui Piers.
— Ce te interesează pe tine? rinostă Meg nemulțumită.
— Mie nu-mi vine să cred că le mai ai.
— Ba le am!
— Fii prudentă, Meggie 1 Tu ești o mincinoasă cum nu se mai
află.
— Cum îndrăznești să-mi spui astfel de vorbe?
— I as-o în pace! murmură Finch.
— în cazul acesta, spune-ne tu, unde sînt? întrebă Piers.
— Ge discutați acolo? întrebă Nicholas.
— Nu cumva ai îndrăznit să te desparți de lucrurile pe care ți
le-a lăsat mamma? întrebă Ernest bănuitor?
— Bagă de seamă, să nu scapi copilașul din brațe, țipă
Pheasant.
— în cazul acesta ia-1 de aici, zise Ernest nemulțumit. Vreau
să limpezesc definitiv afacerea asta.
Pheasant îl luă pe micul Philip și începu să 1 legene. Ernest se
întoarse spre Piers.
— Ce sînt insinuările astea ale tale?
— Da, începu Piers zîmbind; într-un rînd nu mai aveam țigări și
am intrat în camera lui Finch, să văd, nu cumva are el. In dulapul
lui am găsit șalul și ceasornicul de aur, înfășurate într-o hîrtie.*
. —- Probabil arătau ca și un pachet de țigări, nu-i așa? se răsti
Finch la el.
— Nu arătau deloc, dar ciucurii șalului atîrnau afară și l-am
recunoscut imediat. Ori, cum eu pe tine te știu că-ti place să aduni
tot ce-ți iese în cale, mi-am zis: „Iată șalul bunicii; probabil și
ceasornicul este înfășurat în el". Și era exact ceea ce am bănuit.
— Meggie, Meggie, oftă Ernest îndurerat, cum de-ai putut să te
desparți de lucrurile pe care ți le-a lăsat mamma?
Meg plecă fruntea și răspunse .
— A... am constatat că Iui Finch îi plac. El a fost foarte amabil
față de mine,... așa că i le-am dat lui, înqînă ea.
— I le-a dat lui ’ repetă Piers in bătaie de joc.
— Este un gest de generozitate ridicolă 1 exclamă Er- nest.
— Mai bine întreabă 1 pe Finch cit i-a dat pentru ele, ripostă
Piers.
Soră-sa se întoarse spre el furioasă:
— Nu s-ar putea sa nu te mai amesteci în ce nu te privește? Ești
un tip respingător! Vorbești ca și cînd ou și Finch am fi în stare să
facem așa ceva!
Nu, nu se poate ca Meggie să facă astfel de gesturi, murmură
bătrînul Nicholas. Acum șalul și ceasornicul mamei vor reveni
Sarei, căreia îi vor place și probabil le va purta, căci ei i se potrivesc,
chiar foarte bine.
Chipul lui Maurice se întunecă din cauza bănuielilor; al lui Piers
era luminat de malițiozitate. Meg nu-și mai găsea locul de revoltată
ce era. Probabil discuția s-ar fi prelungit dacă nu apărea Paulina și
Sarah, urmărite de Walce- fiftld, care le bombarda cu
mănunchiuri de iarbă proaspăt cosită pe care o luase dintr-o
roabă. Paulina se așeză rizînd alături de Pheasant. Sarah trecu
repede în partea unde era Alayne. Pe partea cealaltă era Renny și îi
luă pe amîndoi Je mînă. Wakefield goli restul de limonada într-un
pahar și-l bău. Finch își termină felia de cozonac.
\poi, cu totul pe neașteptate, în mijlocul acestei liniști relative,
apăru mica Adelina. Împlinise acum trei ani și ora înaltă și voinică.
Cu picioarele goale și părul roșu, ciufulit de vînt, se apropia în fugă
în lungul pajiștei, în mină cu ceva lucitor și striga;
Ia uitați-vă ce am eu!
Se întoarseră spre ea și rămaseră toți — după vîrsta pe caro o
aveau — unii încîntați, alții îngroziți, cînd constatară că-1 strîngca
la piept pe bietul Boney, care stătea cu aripile întinse, suflînd greu,
cu ciocul deschis.
— Sfinte Atotputernice, țipă Ernest, l-a ucis pe Boney!
A murit îngînă Nicholas,., dacă pasărea a murit... dacă a
murit...
Alayne începu să țipe.
Renny sări în picioare și alergă spre fetiță. Cînd il văzu că se
apropie de ea, Adelina trînti din toate puterile papagalul, care căzu
in mijlocul lor, țipînd furios și mirat de coca ce se întîmplă cu el.
Toate înjurăturile indiene începură să-i scape din gîtul slilcit de
strînsoarea fetiței. Încă nu-1 auzise nimeni pînă acum mjurînd în
felul acesta. Țipetele lui incoerente păreau înspăimîntătoare.
Întins la pă- mint, cu aripile larg desfăcute, părea că va continua
să înjure pînă în clipa cînd își va da ultima suflare. In aceeași clipă,
Finch se gîndi să-i arunce o bucată de cozonac. Papagalul auzi
bucățica bufnind ușor în iarbă, deschise pleoapele și o examina
bănuitor și furios. Apoi încetă imediat să mai înjure și începu s-o
ciugulească, iar penele de pe qît i se zbîrleau de plăcere.
— In sfîrșit, bine că s-a terminat în felul açesla 1 exclamă Ernest
mulțumit.
— I-am spus de mai multe ori, zise Alayne, să nu sfe apropie de
papagal, căci ar putea să-i scoată ochii. V-aș ruga să-1 țineți în
colivia lui.
— Nu, dragă, nu se poate, căci ar însemna să stea tot timpul
indispus.
Cățelul Sarei se apropie încetișor de felia de cozonac, dar țipătul
lui Boney și ciocul ridicat la atac îl siliră să se retragă. După ce
termină cozonacul, deschise aripile și, ri- dicîndu-se în aer, se lăsă
greoi pe umărul lui Nicholas, unde făcu o serie de mișcări pentru a
se cuibări mai bine și începu să-și șteargă ciocul de mustața lui.
— Păsărică mea bătrînă, murmură Nicholas.
Boney se așeză în sfîrșit și se întinse mulțumit, apoi începu să
gîngurească în urechea lui:
„Gussie... Gussie... Gussie Whiteoak... draga mea, scumpa mea
Gussie Whiteoak".
Micholas se uită la el speriat. Boney nu mai pronunțase numele
acesta de ani îndelungați.
XXXIII
E oare cu putință ca vara să se fi terminat? Aerul este încă
destul de cald și miroase a fum de vreascuri verzi și a mere; adierile
vîntului îți alintă obrazul atît de sfios, ca respirația unui copil. Un
tremur ușor înfioară crengile puternice ale molizilor, iar din
conurile lor se vede picurînd rășina parfumată. Iarba era aspră și
caldă cînd te așezai pe ea și pe pămînt se vedeau trecînd umbrele
fugare ale păsărilor călătoare. Din cînd în cînd cîte un fulg se
desprindea de pe trupul lor și-1 vedeai cum se leagănă în aer,
cobo- rînd spre pămînt. Casa bătrînească nu fusese niciodată atît
de liniștită ca acum.
Acum arată foarte bine, iar înăuntru este ordine, deoarece
reparațiile plătite de Augusta se terminaseră și fuseseră bine
executate. Acoperișul era cîrpit și tavanele reparate, iar obloanele
le vopsiseră în verde deschis. De la plecarea lui Nicholas,
împreună cu Ernest, și a celor două perechi de tineri, toată casa
fusese curățită din temelii pînă la acoperiș, geamurile ferestrelor
străluceau covoarele de pe parchet fuseseră ridicate și bătute cu
bătătorul, iar perdelele spălate. Gînd Alayne ieșea pe pajiștea din
fața casei și întorcea privirea s-o privească, i se părea o clădire
excesiv de împopoțonata. Părea c-ar vrea să spună: „Păsărelele pe
care le-am ocrotit au zburat, dar se vor întoarce din nou la mine.
Reparațiile pe care mi le-au făcut, au costat un preț destul de
mare... dar amintirile ce le păstrez între pereții mei sînt de o
valoare pe care nimeni nu o va putea plăti". Se opri în loc și se uită
la ea, iar pe buze i se ivi un zîmbet de duioșie și malițiozitate.
Revizuise toate camerele, examinînd pentru ultima dată fiecare
amănunt și așezînd lucrurile la locul lor, pregătin- du-se nu pentru
sosirea unor invitați, ci pentru a sta aici împreună cu cel pe care-1
iubea. Se uitase mulțumită la paturile în care acum nu mai
dormea nimeni,
Ronnv îi spusese că se va întoarce acasă la această oră, și se
îmbrăcase într-o rochie drăguță, ca să-i facă plăcere... Q rochie
nouă, cu flori, cu mineci pînă la conte și cu volane mărunte, în
formă de fagure. Fără să știe de ce anume sufletește se simțea
acum mai aproape de el, decît oricând înainte. Probabil, își zicea ea,
pînă acum l-a judecat cu prea multă severitate. El nu avea o fire
emotivă, nici complicată, era numai de foc și pară, și Jn același
timp dornic de duioșia cuiva, deși încearcă să se stăpânească. Este
al ei și-1 va primi așa cum este în realitate. În același timp, era
încîntată că i-a născut un copil...
Îi văzu că se apropie de ea, ieșind din fundul ripii, cu ochii
strălucind de mulțumire. Probabil se simte și el mulțumit, își zise
ea c-am rămas numai noi doi în toată casa Nimeni nu ne va mai
putea împiedica de aici înainte, cînd vom simți nevoia să fim
singuri. Ne vom înțelege cum n-am reușit să ne înțelegem niciodată
pînă acum. Toate neînțelegerile dintre noi se vor risipi, ca păsările
acestea călătoare care trec pe deasupra casei noastre.
Tn mînă aducea un lujer verde, încărcat de boabe roșii.
• — Ce este acosta? întrebă ea, apropiindu-se de el.
Dar îl aruncă departe, să nu pună mîna pe el.
Ar putea să-ți păteze rochia, răspunse ol.
Ridică obrazul spre el și-i zîmbi .
Sîntom singuri! zise ea. Aproape nu-ți vine să crezi Tți face
plăcere?
Cu virtuțile degetelor o alintă ușor pe obraz:
Cît ești de frumoasă ’ Cum îi zice învelitoarei p care o ai pe umeri?
întrebă ol.
— Peplum. A ajuns din nou ia moda. Toate lucrurile vechi,
ajung din nou la modă... Fericirea conjugală va veni și ea foarte
curînd...
De dincolo de hățiș apăru Adelina în fugă și trecu printre oi,
apucîndu-i pe fiecare de cîte o mînă Plecară fruntea și se uitară
mîndri la ea, apoi se priviră zîmbind în luminile ochilor.