Ca atare, am întrebat-o:

— Ce vorbeşte lumea despre noi?

Ea a oftat teatral şi a ridicat ochii de la cusut.
— Ce vrei să zici, pişpirică?
— Exact asta – ce vorbeşte lumea despre noi?
— Te referi la bârfe?
— Dacă vrei...
— De ce ţi-ar păsa ţie de bârfe? Nu eşti niţel prea...
— Îmi pasă, am întrerupt-o înainte să-mi spună că sunt
prea mic, prea prost şi prea scund.
— Serios? De ce anume?
— Cineva a zis ceva – asta-i tot.
Jenny a lăsat lucrul din mână, l-a pus pe perna scaunului,
lângă ea, şi şi-a ţuguiat buzele.
— Cine? Cine şi ce a zis?
— Un băiat, la poarta din grădină. A zis că familia noastră
e ciudată şi că tata a fost un...
— Un... ce?
— N-a apucat să termine de vorbit.
Jenny a zâmbit şi şi-a reluat lucrul.
— Şi asta te-a pus pe gânduri, aşa-i?
— Pe tine nu te-ar fi pus?
— Eu ştiu deja tot ce trebuie ştiut, a zis ea dispreţuitor,
şi-ţi spun că n-aş da nici o ceapă degerată pe ce spun vecinii
despre noi.
— Atunci spune-mi, am replicat. Ce făcea tata înainte să
mă fi născut eu?
Jenny mai surâdea totuşi uneori. Surâdea când era stăpâ-
nă pe situaţie, când putea să exercite putere asupra cuiva –
mai ales dacă acela eram eu.
— O să afli, a răspuns ea.
— Când?
— Toate la vremea lor. La urma urmelor, tu eşti moşte-
nitorul lui pe linie bărbătească.
A urmat o pauză lungă.
— Cum adică „pe linie bărbătească”? am întrebat-o. Ca-
re-i deosebirea între asta şi tine?
Ea a suspinat.
— Pe moment nu-i mare deosebire, într-adevăr, deşi tu
te antrenezi cu arme, iar eu nu.
17
 — Nu?
Privind retrospectiv, o ştiam deja şi bănuiesc că mă în-
trebasem de ce eu mă instruiam cu sabia, iar Jenny cu acul.
— Nu, Haytham, eu nu mă antrenez cu arme. Niciun copil
nu se antrenează cu arme, oricum nu în Bloomsbury, şi poa-
te că nici în toată Londra. Nimeni altul, cu excepţia ta. Nu ţi
s-a spus?
— Ce să mi se spună?
— Să-ţi ţii gura.
— Ba da, dar...
— Şi nu te-ai întrebat niciodată de ce – de ce ar trebui
să-ţi ţii gura?
Poate că mă-ntrebasem. Poate că în secret o ştiusem de
la bun început. N-am zis nimic.
— În curând, a urmat Jenny, vei afla ce te-aşteaptă. Cursul
vieţilor noastre a fost bine trasat, nu-ţi face griji în privinţa
asta.
— În regulă, şi pe tine ce te-aşteaptă?
Ea a pufnit scârbită.
— „Ce mă aşteaptă?” este întrebarea greşită. Mai bine zis
„Cine mă aşteaptă?”
În glasul ei am simţit un ton pe care aveam să-l înţeleg
abia mult mai târziu şi am privit-o, ştiind prea bine că nu
avea rost să mai insist, pentru că riscam să simt înţepătura
acelui ac. Dar, când în cele din urmă am lăsat din mână car-
tea pe care o citeam şi am plecat din salon, am făcut-o ştiind
că, deşi nu aflasem aproape nimic despre tatăl sau familia mea,
descoperisem ceva despre Jenny: de ce nu zâmbea niciodată
şi de ce era mereu atât de pornită împotriva mea.
Asta se întâmpla din cauză că ea văzuse viitorul. Îl văzuse
şi ştia că viitorul mă favoriza pe mine, doar pentru că mă
născusem băiat.
Poate că ar fi trebuit să-mi pară rău pentru ea. Poate...
numai că fusese mereu ursuză.
Acum că aflasem ceea ce aflasem, instrucţia cu arme din
ziua următoare mi-a dat un fior în plus. Aşadar, cu excepţia
mea nimeni nu mai era instruit în folosirea armelor. Pe ne-
aşteptate mă simţeam ca şi cum aş fi gustat un fruct interzis,
iar fructul era şi mai suculent de vreme ce dascăl îmi era
chiar tata. Dacă Jenny avea dreptate şi exista un destin anu-
18
me pentru care eu eram pregătit, tot aşa cum alţi băieţi erau
pregătiţi să ajungă preoţi, fierari, măcelari sau dulgheri,
atunci aşa să fie! Nu aveam nimic împotrivă. În toată lumea
nu exista nimeni pe care să-l venerez mai mult decât pe tata.
Gândul că-mi transmitea cunoştinţele lui era totodată liniş-
titor şi tulburător.
Şi, desigur, implica săbii. Ce şi-ar fi dorit mai mult un bă-
iat? Privind în urmă, îmi dau seama că din ziua aceea am
devenit un elev mai ascultător şi mai entuziast. În fiecare zi,
sau la amiază, sau după cină, în funcţie de programul tatei,
mergeam în aşa-zisa cameră de instrucţie, deşi era în reali-
tate camera pentru jocuri. Iar acolo abilităţile mele de spa-
dasin au început să se îmbunătăţească.
Nu mă mai antrenasem după atac. Nu-mi mai venea deloc
să pun mâna pe sabie, dar ştiam că atunci când o voi face, îmi
voi imagina încăperea aceea, cu pereţii lambrisaţi în lemn
întunecat de stejar, cu rafturile şi masa de biliard acoperită,
care fusese trasă într-o parte, pentru mai mult spaţiu. Iar în
camera aceea mi-l voi închipui pe tata, cu ochi scânteietori,
pătrunzători, dar blânzi, şi mereu surâzător, mereu încura-
jându-mă: blocare, paradă, joc de picioare, echilibru, vigi-
lenţă, anticipare. Îmi repeta cuvintele ca pe o mantră, uneori
nespunând nimic altceva pe tot parcursul unei lecţii, ci doar
lătrând comenzi, încuviinţând când executam corect, clăti-
nând din cap când greşeam, făcând din când în când pauze,
îndepărtându-şi părul din ochi şi trecând după aceea înapoia
mea, pentru a-mi poziţiona braţele şi picioarele.
Astea sunt – sau au fost – pentru mine imaginile şi sune-
tele instrucţiei cu arme: rafturile cu cărţi, masa de biliard,
mantra tatei şi pocnetele....
Lemnelor.
Da, lemne!
Spre disperarea mea, foloseam săbii din lemn. Oţelul va
apărea mai târziu, spunea tata ori de câte ori mă plângeam.

III

În dimineaţa aniversării mele, Edith a fost foarte drăguţă

cu mine şi mama s-a îngrijit să primesc un mic dejun cu
mâncărurile mele preferate: sardele cu sos de muştar şi pâi-

19
 ne proaspătă cu gem de vişine culese din grădina noastră.
Când m-am aşezat la masă, am surprins-o pe Jenny aruncân-
du-mi o privire sarcastică, dar am ignorat-o. După conversa-
ţia din salon, puterea pe care o avusese asupra mea, aşa re-
dusă cum fusese, pălise şi mai mult. Poate că, înaintea acelei
conversaţii, m-ar fi necăjit ridiculizările ei, poate chiar m-aş
fi simţit puţin neghiob şi stingherit dinaintea micului dejun
festiv. Dar nu în ziua aceea. Gândindu-mă acum, mă întreb
dacă nu cumva a opta mea aniversare a marcat ziua când am
început să mă transform din băiat în bărbat.
Aşa că nu mi-a păsat de buza ei răsfrântă dispreţuitor şi
nici de grohăiturile murmurate pe furiş. Aveam ochi doar
pentru mama şi tata, care aveau ochi doar pentru mine. Îmi
puteam da seama din gesturile lor, mici semnale parentale
pe care le învăţasem de-a lungul anilor, că va urma şi altce-
va; că desfătările aniversării mele vor continua. Aşa a şi fost.
La sfârşitul mesei, tata a anunţat că seara aveam să mergem
la White’s Chocolate House de pe Chesterfield Street, unde
ciocolata caldă se făcea din bucăţi solide de cacao aduse din
Spania.
Mai târziu în aceeaşi zi, Edith şi Betty se agitau în jurul
meu, îmbrăcându-mă în cel mai elegant costum pe care-l
aveam. Apoi toţi patru am suit într-o trăsură oprită lângă
trotuarul de afară, iar eu am tras cu ochiul spre ferestrele
vecinilor şi m-am întrebat dacă feţele surorilor Dawson, sau
ale lui Tom şi ale fraţilor lui erau lipite de geamuri. Aşa spe-
ram. Speram că ei mă pot vedea. Că toţi mă puteau vedea şi
puteau gândi: „Iată, familia Kenway iese să cineze în oraş, ca
orice familie normală.”

IV

Zona din jurul străzii Chesterfield era aglomerată. Am

izbutit să ne oprim vizavi de White’s, iar după aceea, portie-
ra trăsurii ne-a fost deschisă şi am fost ajutaţi să traversăm
repede strada ticsită şi să intrăm.
Chiar şi aşa, în drumul scurt de la trăsură la sanctuarul
ciocolatei, am privit în stânga şi în dreapta şi am văzut câte
ceva dintr-o Londră necruţătoare: stârvul unui câine în ri-
golă, un vagabond care vomita pe un gard, florărese, cerşe-

20