— Da, Holden.

Un loc bântuit de conflicte este un loc per-

fect pentru a te ascunde.
— Şi ce vei face acolo, domnule?
— Mă tem că nu-ţi pot spune. Ajunge să ştii că nu are ni-
cio legătură cu găsirea ucigaşilor tatei şi, ca atare, este doar
de interes minor pentru mine. Este o sarcină, o misiune, ni-
mic mai mult. Sper că pe durata absenţei mele tu-ţi vei con-
tinua propriile investigaţii?
— Bineînţeles, domnule.
— Excelent. Şi ai grijă să rămână secrete.
— Nu te-ngrijora în privinţa asta, domnule. Din câte ştiu
toţi, Maestrul Kenway şi-a abandonat demult încercarea de
a-i găsi pe făptaşi. Indiferent cine ar fi ei, domnule, până la
urmă vor coborî garda.

131
 25 iunie 1753
I

În Corsica era fierbinte peste zi, dar temperatura scădea

noaptea. Nu foarte mult – nu ajungea nici pe departe la în-
gheţ totuşi îndeajuns pentru ca să fie chiar incomod să stai
întins pe coasta presărată de pietre a unui deal, fără pătură
dedesubt.
Şi chiar dacă ar fi fost mai rece, existau chestiuni mult
mai presante care să mă preocupe, aşa cum era grupul de
soldaţi genovezi ce suiau dealul şi despre care mi-ar fi plăcut
să fi spus că înaintau pe furiş.
Mi-ar fi plăcut să fi spus-o, dar nu era aşa.
Pe platoul din vârful dealului se afla ferma. O suprave-
gheam de două zile, cu luneta aţintită asupra uşilor şi feres-
trelor clădirii mari, înconjurată de hambare mici şi acareturi,
fiind atent la toate sosirile şi plecările: rebeli soseau cu pro-
vizii, dar şi plecau cu ele. În prima zi, un grup mic – număra-
sem opt oameni – plecase din complex pentru a-şi ataca stă-
pânii genovezi, ceea ce am înţeles când s-au întors. Când au
revenit, erau doar şase şi toţi arătau vlăguiţi şi însângeraţi,
dar purtând o aură triumfătoare.
La scurtă vreme după aceea au sosit femei cu alimente şi
petrecerea a durat mult în noapte. În dimineaţa aceasta so-
siseră şi mai mulţi rebeli, cu muschete înfăşurate în pături.
Erau bine echipaţi şi se părea că beneficiau de sprijin; nu era
de mirare că genovezii doreau să nimicească punctul acesta
de rezistenţă de pe hartă.
Eu petrecusem cele două zile deplasându-mă în jurul dea-
lului, pentru a evita să fiu reperat. Terenul era pietros şi mă
ţineam la distanţă sigură de clădiri. Cu toate acestea, în di-

132
mineaţa celei de-a doua zile mi-am dat seama că aveam com-
panie. Pe deal se mai afla un bărbat, un alt observator. Spre
deosebire de mine, el rămăsese în aceeaşi poziţie, o groapă
în solul dintre nişte stânci, camuflată de tufişuri şi de arbuş-
tii scheletici care supravieţuiseră ca prin minune pe coasta
dealului scorojită de soare.

II

Numele ţintei mele era Lucio, iar rebelii îl ascundeau. Nu

ştiam dacă şi ei erau membri ai Asasinilor, însă asta nu conta
oricum; pe el îl urmăream – un flăcău de douăzeci şi unu de
ani, care era cheia rezolvării unei enigme ce-l chinuia de şase
ani pe sărmanul Reginald. Un tânăr neatrăgător, cu plete pâ-
nă la umeri, care, din câte îmi puteam da seama din observa-
rea fermei, dădea o mână de ajutor la cărarea găleţilor cu
apă şi la hrănirea animalelor, iar ieri frânsese gâtul unei găini.
Aşadar, băiatul se găsea aici: asta stabilisem fără doar şi
poate. Deocamdată era bine. Însă existau probleme. În pri-
mul rând, Lucio avea o gardă de corp. În preajma lui se afla
mereu un bărbat cu straiele şi gluga unui Asasin, ai cărui
ochi scrutau adesea împrejurimile fermei, pe când Lucio
aducea apă sau arunca grăunţe păsărilor. La brâu purta o
sabie şi-şi flexa frecvent degetele mâinii drepte. M-am în-
trebat dacă purta oare faimosul pumnal secret al Asasinilor.
Mai mult ca sigur. Trebuia să am grijă în privinţa lui, asta era
limpede, ca să nu mai amintesc de rebelii ce-şi aveau sediul
în fermă şi păreau că mişună peste tot prin curtea ei.
Un alt aspect de care trebuia să ţin seama era faptul că se
pregăteau în mod clar să plece în curând. Poate că utilizaseră
ferma ca pe o bază temporară pentru atac sau poate ştiau că
genovezii vor căuta în curând răzbunare şi vor veni în cău-
tarea lor. În tot cazul aduseseră provizii în hambare şi fără
doar şi poate încărcau căruţe cu ele. Bănuiala mea era că
aveau să plece în ziua următoare.
Ca atare, răspunsul părea să fie o incursiune nocturnă. Şi
trebuia să fie în noaptea asta. În cursul dimineţii izbutisem
să aflu locul unde dormea Lucio: împărţea cu Asasinul şi cu
alţi şase rebeli o gospodărie anexă de mărime mijlocie. Aveau
o parolă pe care o foloseau la intrarea în căsuţă şi le-am ci-

133
 tit-o pe buze, folosindu-mi luneta: Lucrăm în întuneric pentru
a sluji lumina.
Prin urmare, era o operaţiune ce necesita o planificare
anterioară, dar abia mă pregătisem să mă retrag de pe coas-
ta dealului pentru a reflecta asupra viitoarelor acţiuni, când
l-am văzut pe celălalt bărbat.
Iar planurile mele s-au schimbat. Apropiindu-mă pe furiş,
am izbutit să-l identific ca fiind un soldat genovez. Dacă aveam
dreptate, asta însemna că el era iscoada celor ce intenţionau
să atace ferma, dar când aveau să-i apară camarazii?
M-am gândit că nu aveau să mai întârzie prea mult, fi-
indcă voiau să se răzbune pentru raidul corsicanilor din ziua
anterioară şi în plus doreau să se vadă că reacţionează
prompt faţă de rebeli. În noaptea asta, aşadar.
De aceea m-am îndepărtat de iscoadă. Am lăsat-o să-şi
continue supravegherea, dar nu m-am mai retras, ci am ră-
mas pe coasta dealului, punând la punct un plan diferit. Noul
meu plan îi implica pe soldaţii genovezi.
Iscoada era pricepută. A stat ascunsă, iar după lăsarea
întunericului a plecat pe furiş, coborând dealul în tăcere.
M-am întrebat unde putea fi restul trupei.
Nu prea departe; după vreo oră am observat mişcări la
poalele dealului, ba chiar la un moment dat am auzit pe ci-
neva înjurând înăbuşit în italiană. În momentul acela mă
aflam pe la jumătatea pantei, aşa că, înţelegând că genovezii
vor începe în curând să urce, m-am apropiat de platou şi de
gardul unui ţarc pentru animale. La cincizeci de metri de-
părtare puteam zări una dintre santinelele corsicane. În
noaptea trecută în jurul fermei fuseseră cinci asemenea san-
tinele. În noaptea aceasta aveau fără doar şi poate să le spo-
rească numărul.
Am scos luneta şi am privit santinela, care se contura pe
luna din spatele său şi privea cu atenţie în jos pe deal. Pe
mine nu mă putea vedea; nu eram decât altă formă impreci-
să dintr-un peisaj de forme imprecise. Nu era de mirare că
deciseseră să plece atât de iute după incursiunea pe care o
făcuseră. Ferma nu era ascunzătoarea cea mai sigură pe care
o văzusem vreodată. Ba chiar ar fi fost victime sigure, dacă
soldaţii genovezi ce se apropiau n-ar fi fost atât de neînde-
mânatici. Dibăcia iscoadei lor pe ei nu-i caracteriza nici pe
134
departe. Pentru bărbaţii aceştia strecuratul în tăcere era o
idee nefamiliară, ba chiar străină, şi începeam să aud tot mai
multe zgomote dinspre poalele dealului. În mod aproape si-
gur, rebelii aveau să le audă şi ei. Iar dacă le auzeau, atunci
urmau să aibă o mulţime de oportunităţi să poată evada. Iar
dacă evadau, aveau să-l ia pe Lucio cu ei.
De aceea am decis să le ofer genovezilor o mână de aju-
tor. Fiecare santinelă răspundea de un sector circular din
curtea fermei, astfel încât cea mai apropiată de mine patrula
înainte şi înapoi pe o distanţă de douăzeci şi cinci de metri.
Era pricepută în ceea ce făcea; avea grijă să nu scape nicio-
dată din vedere ansamblul, atunci când cerceta cu privirea o
parte din zona de care se ocupa. În acelaşi timp însă se mişca
întruna, iar atunci dispuneam de câteva secunde preţioase în
care să mă apropii.
Aşa că m-am apropiat. Metru cu metru. Până am ajuns
suficient de aproape ca să pot vedea detalii cu ochiul liber:
barba stufoasă şi sură, pălăria al cărei bor lat îi acoperea
ochii ca umbre negre şi muscheta ţinută pe umăr. Şi cu toate
că deocamdată nu-i puteam nici vedea, nici auzi pe soldaţii
genovezi, eram perfect conştient de prezenţa lor, iar în cu-
rând avea să-i audă şi santinela.
Puteam doar să presupun că aceeaşi scenă se derula pe
cealaltă parte a dealului, ceea ce însemna că trebuia să acţi-
onez rapid. Mi-am scos sabia scurtă şi m-am pregătit. Îmi
părea rău de corsican şi mi-am cerut scuze în gând. El nu-mi
făcuse nimic, ci fusese o santinelă bună şi sârguincioasă, care
nu merita să moară.
După care, acolo pe panta pietroasă a dealului, m-am
oprit. Pentru întâia oară în viaţa mea m-am îndoit de capa-
citatea de a mai continua. M-am gândit la familia din port
care fusese măcelărită de Braddock şi de oamenii lui. Şapte
morţi lipsite de sens. Şi brusc m-a fulgerat convingerea că nu
mai eram pregătit să cresc numărul morţilor. N-o puteam
trece prin sabie pe santinelă, care nu-mi era un duşman. N-o
puteam face.
Şovăiala a fost cât pe ce să mă coste scump, întrucât chiar
în momentul acela stângăcia soldaţilor genovezi şi-a făcut
simţită prezenţa în cele din urmă şi s-au auzit zgomote de
bolovani rostogolindu-se şi o înjurătură în josul dealului,
135