— Domnişorule Haytham, a rostit după ce s-a oprit în fa-

ţa mea.
— Da... Digweed.
— Îmi pare foarte rău, dar am primit un mesaj din Queen
Anne’s Square, de la familia Barrett. Au dorit să sublinieze că
nimeni din familia Kenway nu va fi bine primit la serviciul
funerar al domnişorului Thomas. Ne-au rugat respectuos să
nu luăm niciun fel de legătură.
— Mulţumesc, Digweed, am zis şi l-am privit cum s-a
plecat scurt, cu tristeţe, după care şi-a aplecat din nou capul
pentru a evita pragul de sus, scund, al uşii, când a părăsit
camera.
Am rămas nemişcat o vreme, privind în gol, până ce Betty
a revenit ca să mă ajute să-mi scot costumul de înmormân-
tare şi să-mi îmbrac hainele obişnuite.

II

Într-o după-amiază, cu câteva săptămâni în urmă, eram

la parter, jucându-mă pe coridorul scurt ce ducea din sala de
mese a servitorilor la uşa grea şi zăvorâtă a camerei de va-
lori. Acolo erau depozitate bunurile de preţ ale familiei: ar-
gintăria, care vedea lumina zilei doar în rarele ocazii când
mama şi tata primeau musafiri, moştenirile de familie, biju-
teriile mamei şi unele dintre cărţile tatei pe care el le consi-
dera de cea mai mare valoare – cărţi de neînlocuit. Tata ţinea
permanent asupra sa cheia de la camera aceea, pe o cureluşă
în jurul brâului şi-l văzusem încredinţându-i-o doar lui
Digweed şi atunci doar pentru scurt timp.
Îmi plăcea să mă joc pe coridorul din apropiere, fiindcă
era atât de rar vizitat, ceea ce însemna că nu eram niciodată
deranjat de bone, care în mod invariabil îmi cereau să mă
ridic de pe podeaua murdară, până nu-mi rupeam pantalo-
nii, sau de alţi membri binevoitori ai personalului, care mă
angajau în conversaţii politicoase şi mă sileau să răspund la
întrebări despre educaţia mea, ori despre prieteni inexis-
tenţi; sau poate chiar de mama sau de tata, care-mi spuneau
să mă ridic de pe podeaua murdară, până nu-mi rupeam
pantalonii, după care mă sileau să răspund la întrebări des-
pre educaţia mea, ori despre prieteni inexistenţi. Sau, mai

31
 rău decât toţi, să fiu găsit de Jenny, care ar fi rânjit înaintea
oricărui joc pe care l-aş fi jucat şi, dacă erau soldăţei de
plumb, s-ar fi străduit cu răutate să-i răstoarne pe toţi.
Coridorul dintre sala de mese a servitorilor şi camera de
valori era unul dintre puţinele locuri din Queen Anne’s Squ-
are unde chiar puteam spera să evit oricare dintre situaţiile
menţionate mai sus, aşa că acolo mă duceam când nu do-
ream să fiu deranjat.
Atât doar că acum acolo a apărut un chip nou, cel al lui
Birch, care a intrat pe coridor, tocmai când mă pregăteam
să-mi instalez trupele. Aveam cu mine un felinar pe care-l
aşezasem pe pardoseala din piatră, iar flăcăruia lui a pâlpâit
şi a tremurat în curent, când s-a deschis uşa pasajului de tre-
cere. Din locul unde mă aflam, pe podea, i-am văzut poalele
redingotei şi vârful bastonului, iar când am ridicat ochii şi
l-am zărit privindu-mă, m-am întrebat dacă nu cumva şi el
avea o sabie ascunsă şi dacă ar fi zăngănit în teaca aceea fal-
să, ca sabia tatei.
— Domnişorule Haytham, sperasem că te-aş putea găsi
aici, a rostit el şi a zâmbit. Mă întrebam dacă eşti cumva ocupat.
M-am ridicat grăbit.
— Mă jucam, domnule, am răspuns iute. S-a întâmplat ceva?
— Ah, nu, a râs el. De fapt, ultimul lucru pe care l-aş dori
este să te deranjez de la joacă, deşi ar fi ceva ce speram să
discut cu tine.
— Bineînţeles, am încuviinţat din cap.
M-am posomorât însă la gândul altei serii de întrebări
legate de abilitatea mea la aritmetică. Da, îmi făcea plăcere
să socotesc. Da, îmi făcea plăcere să scriu. Da, speram ca în-
tr-o bună zi să fiu la fel de deştept ca tatăl meu. Da, speram
ca într-o bună zi să-i calc pe urme în afacerea familiei.
Însă domnul Birch mi-a făcut semn cu mâna să revin la
jocul meu, ba chiar şi-a lăsat deoparte bastonul şi şi-a ridicat
puţin genunchii pantalonilor, ca să se poată ghemui alături
de mine.
— Ce avem noi aici? a întrebat el, indicând soldăţeii de
plumb.
— E doar un joc, domnule, am răspuns.
— Aceştia sunt soldaţii tăi, nu-i aşa? a întrebat el. Şi care
dintre ei este comandantul?
32
 — Nu-i niciun comandant, domnule.
El a râs sec.
— Haytham, soldaţii tăi au nevoie de un conducător. Alt-
fel cum vor şti care este cel mai bun curs de acţiune? Altfel
cum li se va impune disciplina şi ţelul?
— Nu ştiu, domnule.
— Ia să vedem, a zis Birch. S-a întins, a luat un soldăţel,
l-a lustruit puţin de mâneca lui, apoi l-a aşezat puţin mai
departe de restul. Poate că ar trebui să-l facem pe gentilomul
acesta conducătorul – ce zici?
— Dacă vreţi dumneavoastră, domnule.
— Domnişorule Haytham, a surâs Birch, e jocul tău. Eu
sunt doar un intrus, cineva care speră că-i poţi arăta cum se
joacă.
— Da, domnule, atunci un conducător ar fi foarte bun în
acest caz.
Uşa coridorului s-a deschis din nou şi când am ridicat ochii
l-am văzut de data asta pe Digweed. În lumina pâlpâitoare a
felinarului l-am zărit pe el şi pe Birch schimbând o privire.
— Treaba ta poate să aştepte, Digweed? a întrebat în-
cordat Birch.
— Desigur, domnule, a răspuns valetul, după care s-a ple-
cat şi s-a retras, închizând uşa în urma sa.
— Foarte bine, a spus Birch şi atenţia i-a revenit asupra
jocului. Atunci haide să-l mutăm pe gentilomul acesta aici,
pentru a fi conducătorul unităţii, şi el îţi va încuraja oamenii
la fapte măreţe, îi va conduce prin exemplul personal şi-i va
învăţa importanţa ordinii, disciplinei şi loialităţii. Ce zici,
domnişorule Haytham?
— Da, domnule, am încuviinţat ascultător.
— Mai este ceva, domnişorule Haytham, a spus Birch şi a
luat un alt soldăţel de plumb pe care l-a aşezat lângă cel pe
care-l numise comandant. Un conducător are nevoie de lo-
cotenenţi de încredere, nu-i aşa?
— Da, domnule, am aprobat.
A urmat o pauză lungă, timp în care l-am privit plasând
cu mare grijă doi locotenenţi lângă conducător, o pauză care
a devenit tot mai inconfortabilă odată cu trecerea clipelor,
până ce am rostit, mai degrabă pentru a întrerupe tăcerea

33
 stânjenitoare, decât pentru că aş fi vrut să purtăm inevitabila
discuţie.
— Domnule, aţi dorit cumva să vorbiţi cu mine despre
sora mea?
— Ah, dar îmi poţi ghici gândurile cele mai ascunse, dom-
nişorule Haytham! a râs sonor Birch. Tatăl tău este un dascăl
excelent. Văd că te-a învăţat despre viclenie şi şiretenie –
alături de multe altele, neîndoios.
N-am fost sigur ce voia să spună, aşa că am rămas tăcut.
— Şi cum merge instrucţia cu arme, dacă te pot întreba?
a zis Birch.
— Foarte bine, domnule. Progresez de la o zi la alta, sau
cel puţin aşa spune tata, am răspuns mândru.
— Excelent, excelent! Şi tatăl tău ţi-a dat vreodată de în-
ţeles care ar fi scopul instrucţiei tale?
— Tata spune că adevărata mea instrucţie va începe în
ziua când voi împlini zece ani.
— Mă întreb ce-ţi va spune atunci, a zis Birch şi s-a în-
cruntat uşor. Cu adevărat n-ai nicio idee? Nici măcar un in-
diciu ademenitor?
— Nu, domnule, am spus eu. Tata mi-a zis doar că-mi va
oferi o cale pe care s-o urmez. Un crez.
— Am înţeles. Foarte interesant, într-adevăr. Şi nu ţi-a
dat niciodată un indiciu despre ce ar putea fi „crezul” acela?
— Nu, domnule.
— Cu adevărat fascinant! Pun prinsoare că abia aştepţi.
Iar între timp tatăl tău ţi-a dat o sabie adevărată, de bărbat,
cu care să înveţi meşteşugul armelor sau foloseşti tot bas-
toanele din lemn?
M-am încordat.
— Am propria mea sabie, domnule.
— Mi-ar face mare plăcere s-o văd.
— Este ţinută în camera pentru jocuri, domnule, într-un
loc sigur la care avem acces doar tata şi cu mine.
— Doar tatăl tău şi cu tine? Adică şi tu ai acces la ea?
M-am înroşit la faţă şi am fost recunoscător luminii slabe
din coridor care nu-i îngăduia lui Birch să-mi vadă stânje-
neala de pe chip.
— Vreau să spun că ştiu unde este ţinută sabia, domnule,
nu că ştiu cum să umblu la ea, am clarificat lucrurile.
34