legat de perioada dinaintea stabilirii la Londra.

Deoarece
este singura care l-a cunoscut înainte de Londra, Jenny poate
să aibă răspunsuri, dar acum a dispărut. Prin urmare, oricum
ar sta lucrurile, noi trebuie s-o găsim pe ea.
Ceva din felul cum a spus „noi” mi-a atras atenţia.
— După cum spuneam, se crede că a fost dusă în Europa,
aşa că acolo ne vom desfăşura căutarea. Iar prin „noi”, Haytham,
mă refer la noi doi.
Am tresărit.
— Domnule? am reuşit doar să spun, nevenindu-mi să
cred ce auzisem.
— Exact, a aprobat el din cap. Mă vei însoţi.
— Mama are nevoie de mine, domnule. N-o pot lăsa sin-
gură aici.
Birch m-a privit din nou fix, iar în ochii lui nu exista nici
bunătate, dar nici răutate.
— Mă tem că decizia asta nu-ţi aparţine, a spus el.
— Este a mamei, am insistat.
— Nu tocmai.
— Ce vrei să spui, domnule?
El a oftat.
— Haytham, ai mai vorbit cu mama ta din noaptea ata-
cului?
— A fost prea tulburată, ca să mai primească pe cineva,
cu excepţia doamnei Davy şi a lui Emily. A rămas în camera
ei şi doamna Davy a spus că voi fi chemat, când ea mă va pu-
tea vedea.
— Când o vei vedea, o să observi că s-a schimbat.
— Cum adică?
— În noaptea atacului, şi-a văzut soţul murind şi băieţe-
lul ucigând un om. Acele întâmplări au avut un efect profund
asupra ei şi este posibil să nu mai fie persoana pe care ţi-o
aminteşti.
— În cazul acesta, are cu atât mai multă nevoie de mine.
— Poate că are nevoie în primul rând să se facă bine...
posibil având în jur cât mai puţine amintiri din noaptea ace-
ea îngrozitoare.
— Am înţeles, domnule, am zis.
— Îmi pare rău dacă vestea asta te-a şocat, Haytham.
Birch s-a încruntat. Şi, desigur, este posibil să mă înşel, deşi,
53
 după moartea tatălui tău, m-am ocupat de afacerile lui şi ca
atare am avut întâlniri cu mama ta. Am avut astfel ocazia s-o
văd între patru ochi şi nu cred că mă înşel. Nu de data asta.

III

Mama m-a chemat la ea cu puţin înainte de înmormântare.

Când Betty, care se înroşise la faţă cerându-şi scuze pen-
tru ceea ce numise „micuţa ei zăbavă în pat”, m-a anunţat,
primul meu gând a fost că se răzgândise cu privire la pleca-
rea mea în Europa cu Birch, dar mă înşelasem. Am alergat
spre camera ei şi am ciocănit la uşă; abia dacă am auzit-o
spunându-mi să intru – glasul îi era slab şi subţire, câtuşi de
puţin aşa cum obişnuia să fie: blând, dar autoritar. Am intrat
şi am zărit-o stând la fereastră, iar doamna Davy umbla la
draperii; deşi era în plină zi, afară nu era prea lumină, totuşi
mama flutura întruna din mână în faţa ochilor ca şi cum ar fi
fost deranjată de o pasăre furioasă, nu doar de razele sure
ale soarelui de iarnă. În cele din urmă, doamna Davy a ter-
minat, spre mulţumirea mamei, şi apoi mi-a făcut semn să
mă aşez, cu un surâs obosit.
Mama a întors capul spre mine, foarte lent, m-a privit şi
s-a silit să zâmbească. Atacul avusese un efect teribil asupra
ei. Era ca şi cum toată viaţa i se scursese din trup; ca şi cum
pierduse lumina pe care o avusese dintotdeauna; aşa cum
spunea mereu tata, indiferent dacă era veselă sau furioasă,
îşi punea inima pe tavă. Acum zâmbetul i s-a şters încet de
pe buze şi chipul i-a redevenit inexpresiv şi uşor încruntat,
de parcă încercase, dar nu mai avea puterea, să menţină
aparenţa.
— Haytham, a rostit apoi cu glas monoton, ştii că n-o să
vin la înmormântare?
— Da, mamă.
— Îmi pare rău. Îmi pare rău, Haytham, îmi pare sincer
rău, dar nu sunt destul de puternică s-o fac.
Nu-mi spunea niciodată Haytham. Întotdeauna îmi spu-
nea „scumpule”.
— Da, mamă, am rostit ştiind că era o femeie puternică.
Mama ta, Haytham, spunea tata, are mai multă bărbăţie
decât orice bărbat pe care l-am cunoscut vreodată.

54
 Ei se cunoscuseră la scurt timp după ce tata se stabilise
în Londra, iar ea îl urmărise – „ca o leoaică aflată în urmărirea
prăzii”, glumise tata, „o imagine care în acelaşi timp îţi în-
gheaţă sângele în vene şi-ţi trezeşte respectul”, şi încasase o
palmă după ceafă pentru gluma aceea, genul de glumă despre
care te gândeşti că s-ar putea să aibă un sâmbure de adevăr.
Mamei nu-i plăcea să vorbească despre familia ei. Era
„prosperă” – asta era tot ce ştiam. Iar lui Jenny îi scăpase o
dată că familia o dezmoştenise, din cauza relaţiei cu tata.
Desigur, motivul nu-l aflasem niciodată. În rarele ocazii când
o sâcâisem pe mama despre viaţa dusă de tata înainte de
Londra, ea zâmbise misterios. Tata avea să-mi spună totul
când va fi cazul. Stând acum în camera ei, am înţeles că cel
puţin o parte din durerea pe care o simţeam era aceea de a
şti că nu voi mai afla niciodată ce intenţionase tata să-mi
spună cu ocazia aniversării mele. Deşi trebuie să precizez că
nu reprezenta decât o părticică infimă din durere – cu totul
insignifiantă comparativ cu durerea pierderii lui şi durerea
de a-mi vedea mama aşa. Atât de... împuţinată. Atât de lipsită
de bărbăţia despre care vorbise tata.
Poate că de fapt sursa tăriei mamei fusese el. Poate că
vederea carnagiului din noaptea aceea îngrozitoare însem-
nase pur şi simplu prea mult pentru ea. Se spune că este ce-
va ce li se întâmplă soldaţilor. Ei se aleg cu „inima frântă” şi
devin simple umbre ale bărbaţilor care au fost cândva. Văr-
sarea de sânge îi schimbă cumva. M-am întrebat dacă aşa se
petrecuse şi cu mama.
— Îmi pare rău, Haytham, a adăugat ea.
— Nu-i nimic, mamă.
— Nu... vreau să spun că-mi pare rău că vei pleca în Eu-
ropa cu domnul Birch.
— Dar eu trebuie să rămân aici, cu tine, mamă! Să am
grijă de tine.
Ea a râs nepăsător.
— Soldăţelul mamei, da?
M-a fixat după aceea cu o privire ciudată, căutătoare.
Am ştiut cu exactitate încotro se îndreptau gândurile ei.
Spre cele întâmplate în noaptea aceea, pe scară. Mă revedea
băgând sabia în atacatorul mascat.

55
 Apoi şi-a ferit privirea, lăsându-mă cu răsuflarea aproape
tăiată din cauza emoţiilor pure pe care i le citisem în ochi.
— Doamna Davy şi Emily vor avea grijă de mine, a con-
tinuat mama. Ne vom muta în Queen Anne’s Square, după ce
va fi reparată şi voi angaja mai mult personal. Nu, Haytham,
de fapt eu trebuie să am grijă de tine, şi l-am numit pe dom-
nul Birch administratorul averii familiei şi tutorele tău, pen-
tru ca să primeşti o educaţie corespunzătoare. Aşa ar fi dorit
tatăl tău.
S-a uitat apoi la draperie cu un aer întrebător, ca şi cum
ar fi încercat să-şi amintească de ce fusese trasă.
— Domnul Birch mi-a spus de altfel că va discuta cu tine
despre plecarea imediată spre Europa.
— Da, mi-a spus, însă...
— Perfect.
M-a privit. O dată în plus, căutătura ei avea ceva neliniş-
titor mi-am dat seama că nu mai era mama pe care o ştiam.
Sau poate că eu nu mai eram fiul pe care-l ştia ea?
— Aşa va fi mai bine, Haytham.
— Dar, mamă...
M-a privit, după care şi-a ferit iute ochii.
— Vei pleca şi cu asta am terminat, a rostit ferm şi a re-
început să examineze draperiile.
M-am uitat la doamna Davy, căutând ajutor, dar n-am gă-
sit nimic; ea s-a mulţumit să-mi zâmbească în semn de com-
pasiune şi să înalţe puţin din sprâncene, într-o expresie care
spunea: „Îmi pare rău, însă nu pot să fac nimic – a luat deja
decizia finală.” În odaie a domnit tăcerea; nu se auzea nimic,
cu excepţia zgomotelor de copite de afară, dintr-o lume ce-şi
continua existenţa, nepăsătoare că a mea era spulberată.
— Poţi să pleci, Haytham, a spus mama şi a făcut un gest
scurt din mână.
Înainte de atac, ea nu „mă chema” niciodată. Nici nu mă
concedia în felul în care o făcuse acum. Înainte de atac, nu
m-ar fi lăsat niciodată să plec de lângă ea fără să mă sărute
măcar o dată pe obraz, şi cel puţin o dată pe zi îmi spunea că
mă iubeşte.
Atunci mi-am dat seama că nu spusese absolut nimic
despre cele întâmplate în noaptea aceea pe scară. Nu-mi
mulţumise că-i salvasem viaţa. Când am ajuns la uşă, m-am
56