re l-am zărit a fost o căruţă abandonată.

În apropiere, se gă-
sea stârvul unui cal peste ai cărui ochi sticloşi se târau muş-
te; vederea lui a făcut-o pe Muşina să se cabreze uşor. Ca şi
mine, ea se obişnuise cu solitudinea: doar noi, copacii şi pă-
sările. Acum apăruse pe neaşteptate un memento hâd al rea-
lităţii că în Europa nu te afli niciodată departe de conflict,
departe de război.
Am continuat înaintarea, dar mai încet, fiind atent la ori-
ce mişcare din pădure sau la alte obstacole pe care le-am fi
putut întâlni. Pe măsură ce mergeam, tot mai multă vegetaţie
era înnegrită, ruptă sau călcată în picioare. Era clar că aici se
purtaseră lupte; am început să zăresc trupuri de oameni, cu
membrele răşchirate şi ochii goi, sânge negru şi noroi ce tri-
miteau în anonimat cadavrele, dacă n-ar fi existat frânturi de
uniforme: albul armatei franceze, albastrul celei olandeze.
Am văzut muschete frânte, baionete şi săbii rupte; orice mai
putea fi utilizat fusese deja recuperat. Când am ieşit din lizi-
eră, m-am trezit pe câmpul unde avusese loc bătălia şi unde
erau şi mai multe leşuri. Potrivit standardelor războiului,
aici nu fusese decât o încăierare, totuşi lăsa impresia că
moartea domnea peste tot.
Nu puteam preciza cu cât timp în urmă se întâmplase:
destul pentru ca jefuitorii să cureţe câmpul, dar nu îndeajuns
ca trupurile să fie strânse; cândva în cursul zilei de dinainte,
aş fi zis, judecând după starea cadavrelor şi după pătura de
fum ce atârna încă peste pajişte – un linţoliu ca pâcla dimi-
neţii, dar care păstra izul intens şi acru al prafului de puşcă.
Aici noroiul era mai gros, răscolit de copite şi picioare, şi,
când Muşina a înaintat mai greu, am tras de hăţuri într-o
parte, încercând să ocolesc perimetrul luptei. Apoi, tocmai
când iapa se poticnise şi aproape că mă azvârlise peste grea-
bănul ei, l-am zărit în faţă pe Urechi-ascuţite. Se afla de cea-
laltă parte a câmpului, la vreun kilometru depărtare, o silu-
etă neclară, aproape nedistinctă, care înainta la fel de greu
pe terenul clisos. Calul îi era probabil tot aşa de epuizat ca
Muşina, fiindcă descălecase şi încerca să-l tragă de căpăstru;
blestemele i se auzeau slab de la distanţă.
Mi-am scos luneta, ca să-l cercetez mai bine. Ultima dată
îl văzusem din apropiere cu doisprezece ani în urmă, iar
atunci purtase mască, şi m-am trezit întrebându-mă – ba
108
chiar sperând – dacă nu cumva vederea lui clară acum va fi
un soi de revelaţie. Oare aveam să-l recunosc?
Nu. Era un bărbat necunoscut, cu chip bătucit de vreme şi
păr grizonant, aşa cum fusese şi camaradul său, murdar şi
vlăguit după drum. Privindu-l, nu am fost încercat de nicio
recunoaştere bruscă. Niciun resort nevăzut nu mi s-a de-
clanşat în minte. Era pur şi simplu un alt soldat britanic, la
fel ca acela pe care-l ucisesem în Pădurea Neagră.
L-am văzut întinzându-şi gâtul când s-a străduit să pri-
vească prin pâcle spre mine. Şi-a scos de sub tunică luneta şi
preţ de o clipă ne-am cercetat amândoi prin instrumentele
noastre optice, apoi l-am văzut alergând înaintea calului său,
pe care l-a smucit energic de căpăstru, pentru a-şi relua dru-
mul, aruncând la răstimpuri priviri în urmă, către mine.
Mă recunoscuse. Asta era bine. Muşina îşi recăpătase
echilibrul şi am îndreptat-o spre o zonă unde solul era mai
ferm. În final, am izbutit să-l prindem din urmă. În faţa mea,
Urechi-ascuţite devenea tot mai distinct şi-i puteam observa
strădania pe chip în timp ce-şi trăgea calul; apoi a înţeles
brusc că se împotmolise, că eu mă apropiam şi că aveam să-l
ajung foarte repede.
Atunci a făcut singurul lucru pe care-l mai putea face. A
dat drumul căpăstrului şi a luat-o la fugă. În acelaşi timp,
pământul a redevenit mocirlos sub copitele Muşinei, care-şi
tot pierdea echilibrul. I-am şoptit iute „mulţumesc!” la ure-
che, apoi am sărit din şa şi am pornit pe jos în urmărire.
Eforturile din ultimele zile m-au ajuns într-un val care
ameninţa să mă înghită. Noroiul îmi trăgea de cizme, aşa că
nu era o alergare, cât mai degrabă o înaintare anevoioasă, iar
răsuflarea îmi zgâria plămânii, ca şi cum aş fi inspirat ţărână.
Toţi muşchii îmi ţipau de durere, implorându-mă să nu mai
continui. Nu puteam decât să sper că Urechi-ascuţite se chi-
nuia la fel de rău, ba poate chiar mai rău, întrucât tot ce mă
mai îndemna înainte, tot ce-mi mai împingea picioarele să
alerge şi pieptul să horcăie guri neregulate de aer era ştiinţa
că mă apropiam.
Urechi-ascuţite a privit îndărăt şi ajunsesem destul de
aproape ca să-i văd ochii holbându-se de frică. Acum nu mai
avea mască. Nu se mai putea ascunde în spatele a nimic. În

109
 ciuda durerilor şi a epuizării, am rânjit spre el, simţind cum
buzele mele uscate şi scorojite mi-au dezgolit dinţii.
El nu s-a oprit însă, ci a continuat gemând de istovire.
Începuse să plouă, o burniţă care încărca ziua cu încă un
strat de pâclă, de parcă am fi fost capturaţi în interiorul unui
peisaj colorat cu nuanţe de cenuşiu.
Bărbatul a privit iarăşi înapoi şi a văzut că acum eram şi
mai aproape; de data asta s-a oprit şi a scos sabia din teacă,
ţinând-o cu ambele mâini, cu umerii gârboviţi, răsuflând gre-
oi. Arăta epuizat. Arăta ca un om ce petrecuse zile la rând în
şa, călărind neîntrerupt, cu prea puţin somn. Arăta ca un om
ce aştepta să fie înfrânt.
Mă înşelasem totuşi; el mă momea, atrăgându-mă să îna-
intez, iar eu, ca un nesăbuit, am muşcat nada şi peste o clipă
m-am poticnit şi am căzut de-a dreptul, când solul de sub
tălpile mele a cedat şi am intrat într-o baltă de noroi gros şi
lipicios, care m-a făcut să mă opresc imediat.
— Dumnezeule, am murmurat.
Gleznele mi-au dispărut şi, înainte să-mi dau seama, m-am
afundat până la genunchi, ridicând cu disperare picioarele ca
să le eliberez, iar în acelaşi timp m-am încordat, sprijinin-
du-mă cu o mână de solul ferm din spate, în timp ce mâna
cealaltă se străduia să ţină sabia ridicată.
Ochii mi s-au îndreptat spre Urechi-ascuţite; acum venise
rândul lui să rânjească şi să înainteze, după care şi-a coborât
sabia cu o lovitură de tăietor de lemne, care avea multă forţă,
dar era stângace. Cu un icnet de efort şi un zăngănit metalic,
am parat-o şi imediat după aceea l-am îmbrâncit cu putere,
trimiţându-l doi paşi înapoi. După care, întrucât era încă
dezechilibrat, mi-am smuls un picior din noroi, lăsându-mi
însă captivă cizma, şi mi-am văzut ciorapul, aşa murdar cum
era, strălucitor de alb prin comparaţie cu mocirla din jur.
Văzând că avantajul îi fusese anulat, Urechi-ascuţite a re-
venit în atac, dar acum a împuns cu sabia, iar eu am parat o
dată şi apoi a doua oară. Pentru câteva secunde s-au auzit
doar zăngăniturile lamelor ce se ciocneau, icnetele noastre şi
ploaia, care se înteţise şi răpăia puternic pe sol; în gând, i-am
mulţumit Domnului că rezervele de şiretenie ale adversaru-
lui meu păreau să se fi epuizat.

110
 Sau nu? În cele din urmă, el a înţeles că mă putea învinge
mai uşor dacă venea înapoia mea, dar i-am ghicit intenţia şi
mi-am repezit sabia, atingându-l în genunchi, imediat dea-
supra cizmei, astfel încât a căzut pe spate, urlând. Cu alt răc-
net, atât de durere, cât şi de furie pentru că victoria nu era
aşa de uşoară cum se aşteptase, s-a ridicat şi a lovit spre mi-
ne cu piciorul sănătos.
L-am prins imediat cu mâna liberă şi în aceeaşi clipă l-am
răsucit cât am putut de tare, îndeajuns ca să-l trântesc din
nou, brutal, cu faţa în noroi.
A încercat să se rostogolească, dar era prea lent, sau poa-
te ameţit, iar eu am lovit în jos cu sabia, străpungându-i com-
plet partea din spate a coapsei, astfel încât vârful armei a
intrat în pământ, ţintuindu-l. M-am folosit apoi de mânerul
ei ca să mă sprijin şi, cu un efort uriaş, m-am smuls cu totul
din mlaştină, lăsând în urmă şi a doua cizmă.
Urechi-ascuţite a urlat şi s-a zbătut, dar era ţintuit de sa-
bia mea, înfiptă în sol prin piciorul lui. Probabil că apăsarea
pe mâner, atunci când îl folosisem pentru a scăpa din noroi,
fusese enormă, fiindcă zbiera de durere şi dăduse ochii peste
cap. În acelaşi timp însă lovea orbeşte în jur cu propria lui
sabie, iar eu eram dezarmat şi de aceea, când am căzut peste
el ca un peşte azvârlit din undiţă pe mal, tăişul ei mi-a cres-
tat gâtul într-o parte şi am simţit imediat sângele cald care
se prelingea.
Mi-am repezit mâinile spre braţul lui înarmat şi ne-am
luptat pentru sabie. Icneam şi suduiam amândoi, când am
auzit ceva în spate... era cu siguranţă zgomot de paşi. Apoi
glasuri. Cineva vorbea în flamandă. Am blestemat.
— Nu, a rostit o voce şi mi-am dat seama că era a mea.
Probabil că şi Urechi-ascuţite auzise.
— Ai ajuns prea târziu, Kenway, a mârâit el.
Paşi greoi înapoia mea. Ploaia. Propriile mele strigăte „Nu,
nu, nu”, când un glas a zis în engleză:
— Voi doi, încetaţi imediat!
M-am răsucit cu spatele la Urechi-ascuţite, izbind plin de
supărare cu pumnul în pământul îmbibat de apă, după care
m-am ridicat şi, ignorând râsetele lui răguşite şi horcăiturile,
m-am întors către soldaţii ce apăreau prin pâcle şi ploaie.

111
 Am încercat să-mi îndrept spinarea şi să am o ţinută demnă,
apoi am rostit:
— Mă numesc Haytham Kenway şi sunt un asociat al lo-
cotenent-colonelului Edward Braddock. Cer ca omul acesta
să-mi fie încredinţat în custodie.
N-am fost sigur dacă hohotele de râs pe care le-am auzit
veneau dinspre Urechi-ascuţite, care zăcea ţintuit la pământ,
sau de la unul dintre soldaţii din grupul mic care se ivise în
faţa mea ca fuioarele de ceaţă de pe câmp purtate de vânt. Din
comandantul lor n-am văzut decât o mustaţă, o tunică la do-
uă rânduri murdară şi udă, tivită cu fireturi ce avuseseră când-
va culoarea aurie. L-am văzut apoi ridicând ceva – care a pă-
rut să-mi fulgere prin faţa ochilor după care mi-am dat sea-
ma că mă lovea cu mânerul sabiei, dar în clipa imediat urmă-
toare am primit lovitura în plin şi mi-am pierdut cunoştinţa.

II

Ei nu omoară oameni leşinaţi. Aşa ceva n-ar fi cavaleresc.

Nici chiar într-un corp de armată comandat de locotenent-co-
lonelul Edward Braddock.
De aceea, următorul lucru pe care l-am simţit a fost apa
rece care m-a izbit în faţă... sau fusese o palmă? În tot cazul,
am fost trezit cu brutalitate şi, când mi-am recăpătat simţu-
rile, am petrecut câteva clipe întrebându-mă cine şi unde
eram...
Şi de ce aveam un ştreang în jurul gâtului?
Şi de ce aveam mâinile legate la spate?
Mă aflam la capătul unui eşafod. În stânga mea erau pa-
tru bărbaţi, care aveau, de asemenea, ştreanguri în jurul gâ-
turilor. Pe când mă uitam, cel aflat în stânga de tot a tresărit
şi s-a cutremurat, lovind apoi cu picioarele în aer.
Un icnet s-a ridicat din faţa mea şi mi-am dat seama că
aveam spectatori. Nu ne mai găseam pe câmpul de bătălie, ci
pe o pajişte mai mică, unde se regrupaseră soldaţi. Purtau cu-
lorile armatei britanice şi căciulile din blană de urs ale Cold-
stream Guards, şi erau pământii la faţă. Era clar că fuseseră
aduşi aici şi siliţi să privească, în vreme ce nefericitul de la
capătul rândului meu îşi trăia ultimele clipe de viaţă, cu gura
deschisă şi vârful limbii, însângerat fiindcă-l muşcase, ieşit

112