Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
110
Sau nu? În cele din urmă, el a înţeles că mă putea învinge
mai uşor dacă venea înapoia mea, dar i-am ghicit intenţia şi
mi-am repezit sabia, atingându-l în genunchi, imediat dea-
supra cizmei, astfel încât a căzut pe spate, urlând. Cu alt răc-
net, atât de durere, cât şi de furie pentru că victoria nu era
aşa de uşoară cum se aşteptase, s-a ridicat şi a lovit spre mi-
ne cu piciorul sănătos.
L-am prins imediat cu mâna liberă şi în aceeaşi clipă l-am
răsucit cât am putut de tare, îndeajuns ca să-l trântesc din
nou, brutal, cu faţa în noroi.
A încercat să se rostogolească, dar era prea lent, sau poa-
te ameţit, iar eu am lovit în jos cu sabia, străpungându-i com-
plet partea din spate a coapsei, astfel încât vârful armei a
intrat în pământ, ţintuindu-l. M-am folosit apoi de mânerul
ei ca să mă sprijin şi, cu un efort uriaş, m-am smuls cu totul
din mlaştină, lăsând în urmă şi a doua cizmă.
Urechi-ascuţite a urlat şi s-a zbătut, dar era ţintuit de sa-
bia mea, înfiptă în sol prin piciorul lui. Probabil că apăsarea
pe mâner, atunci când îl folosisem pentru a scăpa din noroi,
fusese enormă, fiindcă zbiera de durere şi dăduse ochii peste
cap. În acelaşi timp însă lovea orbeşte în jur cu propria lui
sabie, iar eu eram dezarmat şi de aceea, când am căzut peste
el ca un peşte azvârlit din undiţă pe mal, tăişul ei mi-a cres-
tat gâtul într-o parte şi am simţit imediat sângele cald care
se prelingea.
Mi-am repezit mâinile spre braţul lui înarmat şi ne-am
luptat pentru sabie. Icneam şi suduiam amândoi, când am
auzit ceva în spate... era cu siguranţă zgomot de paşi. Apoi
glasuri. Cineva vorbea în flamandă. Am blestemat.
— Nu, a rostit o voce şi mi-am dat seama că era a mea.
Probabil că şi Urechi-ascuţite auzise.
— Ai ajuns prea târziu, Kenway, a mârâit el.
Paşi greoi înapoia mea. Ploaia. Propriile mele strigăte „Nu,
nu, nu”, când un glas a zis în engleză:
— Voi doi, încetaţi imediat!
M-am răsucit cu spatele la Urechi-ascuţite, izbind plin de
supărare cu pumnul în pământul îmbibat de apă, după care
m-am ridicat şi, ignorând râsetele lui răguşite şi horcăiturile,
m-am întors către soldaţii ce apăreau prin pâcle şi ploaie.
111
Am încercat să-mi îndrept spinarea şi să am o ţinută demnă,
apoi am rostit:
— Mă numesc Haytham Kenway şi sunt un asociat al lo-
cotenent-colonelului Edward Braddock. Cer ca omul acesta
să-mi fie încredinţat în custodie.
N-am fost sigur dacă hohotele de râs pe care le-am auzit
veneau dinspre Urechi-ascuţite, care zăcea ţintuit la pământ,
sau de la unul dintre soldaţii din grupul mic care se ivise în
faţa mea ca fuioarele de ceaţă de pe câmp purtate de vânt. Din
comandantul lor n-am văzut decât o mustaţă, o tunică la do-
uă rânduri murdară şi udă, tivită cu fireturi ce avuseseră când-
va culoarea aurie. L-am văzut apoi ridicând ceva – care a pă-
rut să-mi fulgere prin faţa ochilor după care mi-am dat sea-
ma că mă lovea cu mânerul sabiei, dar în clipa imediat urmă-
toare am primit lovitura în plin şi mi-am pierdut cunoştinţa.
II
112
afară, cu fălcile mişcându-se spasmodic în tentativa de a în-
ghiţi aer.
A continuat să se zbată şi să dea din picioare, zgâlţâind
grinda care trecea pe deasupra capetelor noastre pe toată
lungimea platformei. Am ridicat ochii şi am văzut propriul
meu ştreang legat de ea, am coborât după aceea privirea
spre scăunelul din lemn pe care stăteam şi mi-am văzut pi-
cioarele, încălţate doar în ciorapi.
Apoi s-a lăsat tăcerea. Se auzeau doar horcăiturile muri-
bundului, scârţâiturile funiei şi protestele lemnăriei eşafo-
dului.
— Aşa se va-ntâmpla cu toţi hoţii! a răcnit gâdele, arătân-
du-l pe spânzurat, după care s-a apropiat de al doilea con-
damnat şi a strigat spre publicul încremenit: îşi vor afla sfâr-
şitul la capătul ştreangului din ordinul locotenent-colonelu-
lui Braddock!
— Eu îl cunosc pe Braddock! am urlat brusc. Unde-i?
Adu-l aici!
— Gura! a lătrat gâdele, arătându-mă cu degetul, şi în ace-
eaşi clipă ajutorul lui, cel care-mi aruncase apă în faţă, a ve-
nit din dreapta mea şi m-a pălmuit brutal, de data asta nu ca
să mă trezească din leşin, ci ca să mă reducă la tăcere.
Am şuierat şi m-am zbătut în frânghia care-mi lega bra-
ţele, dar nu prea viguros, nu într-atât încât să mă dezechili-
brez şi să cad de pe scăunelul pe care stăteam nesigur.
— Mă numesc Haytham Kenway! am strigat iarăşi şi am
simţit cum funia îmi intră în pielea gâtului.
— Am zis „Gura!”, a lătrat gâdele din nou, iar de data asta
ajutorul lui m-a lovit atât de tare, încât aproape că m-a dărâ-
mat de pe scăunel.
Pentru prima dată am văzut chipul soldatului aflat ime-
diat în stânga mea şi mi-am dat seama cine era. Urechi-as-
cuţite, care avea în jurul coapsei un bandaj înnegrit de sânge.
S-a uitat la mine cu ochi umflaţi şi împăienjeniţi, apoi pe faţă
i-a înflorit lent un zâmbet moale.
Gâdele trecuse la următorul condamnat.
— Bărbatul ăsta i-un dezertor! a răcnit el. Şi-a abandonat
camarazii să moară. Soldaţi ca voi. V-a lăsat pe voi să muriţi.
Care ar trebui să-i fie pedeapsa?
Fără prea mult entuziasm, oamenii au strigat:
113