— A fost foarte repede, domnişorule, şi era multă hăr-

mălaie, iar domnişoara Jenny n-a putut spune multe până să

fie suită în trăsură, dar lui Violet i s-a părut că aude cuvântul
„trădător”. A doua zi, Violet a fost vizitată de un bărbat cu
accent din sud-vest, sau cel puţin aşa a zis ea, care a dorit să
ştie ce auzise, însă Violet a spus că nu auzise nimic, chiar şi
atunci când gentilomul acela a ameninţat-o. El i-a arătat un
cuţit înspăimântător, domnişorule, pe care-l purta la brâu,
dar nici atunci ea n-a zis nimic.
— Ţi-a povestit totuşi ţie?
— Violet este sora mea, domnişorule. Îşi face griji pentru
mine.
— Ai mai povestit cuiva toate astea?
— Nu, domnişorule.
— Mâine-dimineaţă o să-i spun domnului Birch, am zis.
— Dar, domnişorule...
— Ce este?
— Dacă trădătorul este chiar domnul Birch?
Am râs scurt şi am clătinat din cap.
— Nu se poate. El mi-a salvat viaţa. A fost acolo şi s-a
luptat... Apoi mi-a venit o idee. Pe de altă parte, cineva nu a
fost acolo.

II

Desigur, azi-dimineaţă i-am trimis vorbă lui Birch cu

prima ocazie, iar el a ajuns la aceeaşi concluzie ca mine.
După o oră a sosit un alt bărbat, care a fost condus în ca-
binet. Era cam de vârsta tatei şi avea chip colţuros, cicatrici
şi ochii reci şi ficşi ai unei specii de viaţă oceanică. Era mai
înalt decât Birch, şi mai lat în umeri, iar prezenţa lui părea că
umple încăperea. O prezenţă sumbră. Apoi m-a privit. M-a
privit de sus, dinapoia nasului său strâmbat cu dispreţ.
— Dânsul este domnul Braddock, a spus Birch în timp ce
eu rămăsesem locului, ţintuit de privirea nou-venitului. El
este, de asemenea, templier şi se bucură de încrederea mea
totală şi neţărmurită. Şi-a dres glasul şi a rostit mai apăsat: Şi
într-un chip care uneori contrazice ceea ce ştiu că ascunde în
adâncul inimii.
Braddock a pufnit şi i-a aruncat o privire nimicitoare.

59
 — Haide, Edward, l-a liniştit Birch. Haytham, domnul
Braddock se va ocupa de găsirea trădătorului.
— Mulţumesc, domnule, am spus eu.
Braddock s-a uitat la mine, apoi i s-a adresat lui Birch.
— M-ai putea conduce la camera acestui Digweed?
Când am dat să-i urmez, Braddock s-a încruntat spre Birch,
care a încuviinţat aproape imperceptibil din cap, apoi s-a
întors spre mine şi a zâmbit, cu o privire care-mi cerea să am
răbdare.
— Haytham, a rostit el, poate că ar trebui să te ocupi de
alte lucruri. Poate de pregătirile pentru plecare?
Am fost silit astfel să revin în odaia mea, unde mi-am pri-
vit cuferele deja strânse, apoi mi-am scos jurnalul în care să
scriu evenimentele zilei. Cu câteva momente în urmă, Birch
mi-a adus veştile: Digweed fugise, mi-a spus el încruntat,
după care m-a asigurat că-l vor găsi totuşi. Templierii îi prind
întotdeauna pe cei pe care-i urmăresc, iar între timp nimic
n-avea să se schimbe. Noi urma să plecăm spre Europa.
Îmi dau seama că aceasta va fi ultima mea însemnare m
jurnal făcută aici, în casa din Londra. Acestea sunt ultimele
cuvinte ale vechii mele vieţi, înainte de a-mi începe noua
viaţă.

60
 Partea a doua
1747, DUPĂ DOISPREZECE ANI

61
 10 iunie 1747
I

L-am privit pe trădător azi, în timp ce umbla prin bazar.

Purta pălărie cu pene, catarame şi jartiere colorate, şi trecea
ţanţoş de la o tarabă la alta, scânteind în soarele strălucitor
de alb al Spaniei. Glumea şi râdea cu unii tarabagii; cu alţii
schimba câteva vorbe aspre. Se părea că nu era nici prieten,
nici despot şi într-adevăr impresia pe care mi-am format-o
despre el, e drept din depărtare, a fost a unui bărbat corect,
ba chiar binevoitor. Nu trebuie uitat însă că nu pe oamenii
aceia îi trăda el. Trăda Ordinul. Pe noi.
Două gărzi l-au însoţit în tot timpul hoinărelii şi mi-am
dat seama că erau bărbaţi cunoscători. Ochii lor se plimbau
neîncetat prin piaţă, iar când un vânzător l-a bătut priete-
neşte pe spate şi i-a întins în dar o pâine de pe taraba sa,
trădătorul a făcut semn spre cel mai înalt dintre cei doi, care
a luat pâinea cu mâna stângă, păstrându-şi mereu liberă mâ-
na cu care să apuce sabia. Era un ins priceput. Instruit de
templieri.
Peste câteva clipe, un băieţaş a apărut în goană din mul-
ţime şi imediat ochii mi s-au îndreptat spre gărzi. Le-am vă-
zut încordându-se, evaluând pericolul şi apoi...
Relaxându-se?
Râzând între ele, fiindcă tresăriseră degeaba?
Nu. Au rămas tensionate. Au rămas vigilente, fiindcă nu
erau naive şi ştiau că băieţaşul putea să fi fost o diversiune.
Erau pricepute. M-am întrebat dacă bărbaţii aceia fuse-
seră corupţi de învăţăturile stăpânului lor, un ins care jurase
credinţă unei cauze, dar promova idealurile alteia. Am spe-

63