— De multă vreme crezusem că mi-am ascuns cu iscu-

sinţă obârşia, am replicat pe un ton impresionat, totuşi señor

m-a descoperit imediat.
— Şi este vădit că am fost primul care a descoperit-o,
pentru că altfel n-ai mai avea capul pe umeri. Ţările noastre
sunt în război, nu?
— Toată Europa este în război, señor. Uneori mă întreb
dacă ştie cineva cine cu cine se luptă.
Vedomir a chicotit şi ochii i-au scânteiat.
— Eşti nesincer, prietene. Eu cred că ştim cu toţii care
sunt loialităţile regelui tău George, ca şi ambiţiile sale. Se
spune că flota britanică se consideră cea mai bună din lume.
Pe de altă parte, francezii, spaniolii – ca să nu mai zic de su-
edezi – sunt de altă părere. Un englez care vine în Spania îşi
riscă viaţa.
— Aşadar, ar trebui să fiu îngrijorat acum pentru pro-
pria-mi piele, señor?
— Cu mine? Vedomir şi-a deschis braţele şi mi-a oferit
un surâs strâmb, ironic. Prietene, îmi place să cred că eu mă
ridic deasupra grijilor meschine ale regilor.
— Şi atunci pe cine slujeşte señor?
— Pe locuitorii acestui oraş, desigur.
— Şi cui jură señor loialitate, dacă nu regelui Ferdinand?
— Unei puteri mai înalte. Vedomir a zâmbit, punând ca-
păt subiectului şi şi-a îndreptat atenţia la pachetele cu brân-
ză pe care le aşezasem lângă şemineu. Acum însă, a continu-
at el, scuză-mi lipsa de înţelegere, dar... brânza aceasta... este
din Republica Genova sau este brânză englezească?
— Este brânza mea, señor. Brânzeturile mele sunt cele
mai bune, oriunde mi-aş înfige stindardul.
— Destul de bune ca să le înlăture pe ale lui Varela de pe
piaţă?
— Poate să se vândă alături de ele?
— Şi apoi ce se va întâmpla? Voi avea de-a face cu ne-
mulţumirea lui Varela.
— Da, señor.
— Poate că o asemenea situaţie s-ar putea să nu te pre-
ocupe, prietene, dar acestea sunt chestiunile cu care mă con-
frunt zilnic. Iar acum să gust din brânza asta până nu se to-
peşte, aşa-i?
71
 Prefăcându-mă că mi-era cald, mi-am slăbit eşarfa de la
gât şi apoi am scos-o cu totul. Pe furiş am strecurat mâna în
desaga de pe umăr şi am palmat un dublon. Când Vedomir
şi-a întors atenţia asupra brânzei, am lăsat dublonul să cadă
în eşarfă.
Cuţitul a scânteiat în lumina lumânărilor când Vedomir a
tăiat o bucăţică din prima brânză, a sprijinit-o cu degetul
mare şi a mirosit-o – poate că n-ar fi fost necesar; îi puteam
simţi izul din locul unde mă aflam –, apoi a băgat-o în gură. A
mestecat-o îngândurat, s-a uitat la mine şi după aceea a mai
tăiat o bucăţică.
— Hm, a rostit după câteva clipe. Te înşeli, prietene, nu
este mai bună decât brânza lui Varela. Mai exact, este la fel
ca brânza lui Varela. Zâmbetul i-a dispărut şi chipul i s-a în-
tunecat; mi-am dat seama că fusesem demascat. De fapt, asta
este brânza lui Varela.
Gura i s-a deschis să strige după ajutor, dar eu am răsucit
eşarfa de mătase într-o garotă printr-o simplă şfichiuire a
încheieturilor şi am sărit înainte cu braţele încrucişate,
aruncând-o peste capul lui şi în jurul gâtului.
Mâna în care ţinea cuţitul i s-a înălţat, dar era prea lent şi
fusese luat prin surprindere, iar cuţitul s-a zbătut zadarnic
spre tapiseria de mătase, în timp ce-am potrivit rumalul
pentru ca moneda ce-i apăsa pe trahee să înăbuşe orice
zgomot. Ţinând garota cu o singură mână, l-am dezarmat,
am aruncat cuţitul spre o pernă, după care am folosit ambele
braţe ca să strâng rumalul.
— Mă numesc Haytham Kenway, am rostit sec şi m-am
aplecat înainte ca să privesc în ochii lui bulbucaţi. Ai trădat
Ordinul Templier. Pentru asta ai fost condamnat la moarte.
Braţul i s-a ridicat într-o tentativă inutilă de a-mi zgâria
faţa, însă mi-am ferit capul şi am privit mătasea unduind slab,
când viaţa l-a părăsit.
După ce s-a terminat, i-am aşezat corpul pe pat, apoi
m-am apropiat de birou şi i-am luat jurnalul, aşa cum fuse-
sem instruit. Era deschis şi ochii mi-au căzut pe câteva rân-
duri: „Para ver de manera diferente, primero debemos pensar
diferente.”

72
 Am recitit cuvintele, traducându-le cu grijă, ca şi cum aş
li învăţat o limbă nouă: „Ca să vedem diferit, trebuie mai în-
tâi să gândim diferit.”
Le-am privit câteva clipe, adâncit în gânduri, apoi am în-
chis jurnalul, l-am băgat în desagă şi mi-am îndreptat iarăşi
atenţia la situaţia curentă. Moartea lui Vedomir nu avea să
fie descoperită până dimineaţă, iar eu voi fi fost de mult ple-
cat, în drum spre Praga, unde acum aveam ceva să-l întreb
pe Reginald.

73
 18 iunie 1747
I

— Este vorba despre mama ta, Haytham.

Reginald stătea în faţa mea, în subsolul sediului de pe
strada Celetná; nu făcuse niciun efort pentru a se îmbrăca
după moda din Praga şi-şi afişa specificul englezesc ca pe o
medalie de onoare: ciorapi albi imaculaţi şi bine întinşi, pan-
taloni negri şi, desigur, peruca albă, care-şi scuturase majo-
ritatea pudrei pe umerii redingotei. Era luminat de flăcările
ce se înălţau din mangaluri înalte din fier susţinute pe stâlpi
de o parte şi alta a sa; pe zidurile din piatră atât de întune-
cate, încât erau aproape negre, erau fixate torţe ce strălu-
ceau cu halouri de lumină mai palidă. În mod obişnuit, stătea
relaxat, cu mâinile la spate, sau rezemându-se în baston, dar
astăzi avea un aer destul de protocolar.
— Mama?
— Da, Haytham.
„E bolnavă”, a fost primul meu gând şi am simţit instan-
taneu un val fierbinte de vinovăţie atât de intensă, încât m-a
cuprins ameţeala. Nu-i mai scrisesem de săptămâni; aproape
că nici măcar nu mă gândisem la ea.
— A murit, a zis Reginald şi a plecat ochii. Acum o săp-
tămână, a căzut. S-a rănit grav la spinare şi mă tem că rănile
acelea i-au adus sfârşitul.
L-am privit. Valul intens de vinovăţie a dispărut la fel de
repede pe cât sosise, iar în locul lui rămăsese un gol, un pus-
tiu acolo unde ar fi trebuit să fie emoţii.
— Îmi pare rău, Haytham. Chipul lui tăbăcit de vreme s-a
încreţit într-o expresie înţelegătoare, iar ochii îi erau blânzi.
Mama ta a fost o femeie minunată.

74
 — Da, am rostit eu.
— Vom pleca imediat spre Anglia, pentru a participa la
funeralii.
— Am înţeles.
— Dacă ai nevoie... de orice, te rog nu ezita să ceri.
— Mulţumesc.
— Acum Ordinul este familia ta, Haytham. Poţi să vii la
noi pentru orice.
— Mulţumesc.
Şi-a dres glasul cu un aer stânjenit.
— Iar dacă simţi nevoia să... mă-nţelegi, să vorbeşti, sunt
aici gata să te ascult.
Am încercat să nu zâmbesc înaintea acelei idei.
— Mulţumesc, Reginald, dar nu simt nevoia să vorbesc.
— Prea bine.
A urmat o pauză lungă.
El şi-a ferit privirea .
— S-a înfăptuit?
— Juan Vedomir este mort, dacă la asta te-ai referit.
— Şi ai jurnalul lui?
— Mă tem că nu.
Pentru o clipă, a părut surprins, apoi s-a stăpânit şi ex-
presia i-a devenit împietrită. De-a dreptul dură. Mai văzusem
asta la el, într-un moment în care îşi pierduse controlul.
— Poftim? a întrebat scurt.
— L-am omorât pentru că ne-a trădat cauza, nu? am în-
trebat eu.
— Da, a încuviinţat Reginald precaut.
— Atunci ce nevoie aveam de jurnalul lui?
— Conţine scrierile şi gândurile lui, care ne interesează.
— De ce?
— Haytham, am motive să cred că trădarea lui Juan
Vedomir a depăşit cu mult simpla aderenţă la doctrină. Eu
cred că el avansase în colaborarea cu Asasinii. Acum spu-
ne-mi, te rog, adevărul – ai jurnalul lui?
L-am scos din taşcă şi i l-am întins, iar el s-a apropiat de o
lumânare, l-a deschis, l-a frunzărit iute, după care l-a închis.
— Şi l-ai citit? m-a întrebat.
— Este cifrat, i-am răspuns.
— Dar nu în întregime.
75