Sunteți pe pagina 1din 468

NORA ROBERTS

VÂNĂTOAREA DE COMORI

Traducere: MIHNEA COLUMBEANU

EDITURA LIDER
1

Un un râgâit de tunet eroic îl urmă în magazin pe omuleţul cel


ciudat. Acesta se uită înjur cu o expresie de scuză, ca şi cum
neplăcutul sunet s-ar fi produs din vina lui, nu dintr-a naturii, şi-şi
potrivi pachetul sub braţ ca să-şi poată închide umbrela cu dungi
negre şi albe.
Umbrela şi omul şiroiau pe preşul de lângă uşă, în timp ce ploaia
rece de primăvară răpăia pe carosabil şi pe trotuarul de vizavi.
Omul stătea pe loc, ca şi cum n-ar fi fost sigur că era bine-venit.
Laine întoarse capul şi-i adresă un zâmbet cald şi primitor. Avea
o expresie pe care prietenii ei ar fi numit-o „zâmbet de vânzătoare
politicoasă“. Ei bine, era o vânzătoare politicoasă, ce naiba, iar în
acel moment etica îi era pusă la grea încercare.
Dacă ar fi ştiut că ploaia-i aducea în magazin clienţi, în loc să-i
ţină în casele lor, nu i-ar fi dat zi liberă lui Jenny. Nu că ar fi
deranjat-o. Nimeni nu-şi deschidea un magazin dacă nu voia
cumpărători, indiferent de vreme. Şi nicio femeie nu şi-ar fi deschis
prăvălia într-un orăşel prăpădit din SUA, dacă nu se aştepta să-şi
petreacă la fel de mult timp tăifăsuind, ascultând, arbitrând discuţii
şi marcând preţuri. Ceea ce era bine, era chiar foarte bine, după
părerea lui Laine. Dar dacă Jenny ar fi fost la slujbă, în loc să-şi
petreacă ziua lăcuindu-şi unghiile şi privind telenovele, ea ar fi
trebuit să le suporte pe gemene.
Daria Price Davis şi Caria Price Gohen aveau părul vopsit în
aceeaşi nuanţă de blond-cenuşiu. Purtau impermeabile albastre
identice şi sacoşe asortate. Îşi completau una alteia frazele şi
comunicau printr-un fel de cod care includea ridicări de sprâncene,
buze ţuguiate, săltări din umeri şi dat din cap. Ceea ce-ar fi fost
drăguţ la două fetiţe de opt ani devenea de-a dreptul bizar în cazul
unor femei de patruzeci şi opt.
Oricum, îşi aminti Laine, nu intrau niciodată la Remember When
fară să lase ceva bani. Puteau trece câteva ore până să-i scoată din
buzunar, dar în cele din urmă clopoţelul casei de marcat suna.
Puţine lucruri îi umpleau inima de bucurie lui Laine ca sunetul
clopoţelului de facturat.
Azi, căutau un dar de logodnă pentru nepoata lor, iar ploaia
torenţială şi tunetele bubuitoare nu le opriseră. Nu-i descurajaseră
nici pe cei doi tineri uzi leoarcă de apă care – spuneau ei – ocoliseră
prin Angel’s Gap, în drum spre D.C. Şi nici pe omuleţul cu umbrelă
vărgată care arăta, după părerea lui Laine, cam pierdut şi uşor
disperat. Aşa că-i zâmbi cu şi mai multă căldură.
— Vă servesc în câteva minute! anunţă ea, după care reveni la
gemene. Ce-ar fi să vă mai uitaţi puţin? le propuse. Gândiţi-vă bine.
Imediat ce termin…
Daria o înhăță de încheietura mâinii, iar Laine înţelese că nu avea
scăpare.
— Trebuie să ne decidem. Carrie are cam aceeaşi vârstă cu tine,
drăguţă. Ce ţi-ai dori tu ca dar de logodnă?
Laine nu avea nevoie să transcrie codul pentru a înţelege că era o
împunsătură nu prea subtilă. În fond, avea douăzeci şi opt de ani şi
nu era măritată. Şi nici logodită. În acel moment, nici măcar nu avea
un partener stabil. Conform părerii gemenelor Price, aceasta era o
crimă împotriva naturii.
— Ştii, ciripi Caria, Carrie l-a cunoscut pe Paul al ei la cina cu
spaghete de la Kawanian, în toamna trecută. Ar trebui să ieşi mai
mult în lume, Laine.
— Zău că ar trebui, îi dădu Laine dreptate, cu un zâmbet
cuceritor. Dacă vreau să mă combin cu un director chel, divorţat şi
cu sinuzită. Ştiu că lui Carrie îi va plăcea orice-i alegeţi, dar poate că
un dar de logodnă de la mătuşile ei ar trebui să fie ceva mai
personal decât nişte sfeşnice. Sunt foarte frumoase, însă setul de
toaletă este foarte feminin…
Luă peria de argint din setul pe care-l aveau în faţă.
— Cred că şi altă mireasă a folosit-o, în noaptea nunţii.
— Mai personal… începu Daria. Mai…
— Da, fetiţo! Am putea lua sfeşnicele ca…
— … dar de nuntă! Dar poate ar trebui să ne uităm şi la bijuterii,
înainte de a cumpăra trusa de toaletă. Ceva cu perle? Ceva…
— … vechi, de purtat în ziua nunţii. Pune deoparte sfeşnicele şi
trusa, iubito. O să ne uităm şi la bijuterii, înainte de a ne hotărî.
Replicile zburau înainte şi-napoi ca un schimb de mingi între cele
două guri identice rujate corai. Laine se felicită pentru că era atât
de abilă şi concentrată, încât să le poată urmări.
— Bună idee, declară ea, ridicând splendidele sfeşnice de Dresda.
Nimeni nu putea spune că gemenele nu aveau gust sau că ar fi
fost zgârcite.
Pornise cu sfeşnicele spre tejghea, când omuleţul cu umbrelă îi
tăie calea.
Amândoi aveau aceeaşi statură, iar ochii lui erau de un albastru
spălăcit, înroşiţi de nesomn, alcool sau de vreo alergie. Laine alese
ipoteza nesomnului, căci aveau dedesubt şi pungi de oboseală.
Părul ciufulit şi grizonat îi era ud de ploaie. Purta un trenci
Burberry scump şi o umbrelă de trei dolari. Părea să se fi bărbierit
în grabă, căci îi scăpaseră câţiva ţepi de pe maxilar.
— Laine.
Îi rostise numele pe un ton oarecum imperativ şi intim, care-i
făcu zâmbetul politicos să devină nedumerit.
— Da… Iertaţi-mă, vă cunosc de undeva?
— Nu-ţi mai aminteşti de mine… Umerii lui părură să se
prăbuşească. E mult de-atunci, dar credeam…
— Domnişoară! strigă femeia care era în drum spre D.C. Livraţi şi
la domiciliu?
— Da, trimitem.
Le auzea pe gemene discutând şi gesticulând despre cercei şi
broşe, şi simţi dorinţa de a cumpăra din partea cuplului care
mergea în D.C. În vreme ce omuleţul o privea cu nişte ochi mari,
plini de o speranţă şi o intimitate care-i încreţeau pielea pe trup.
— Îmi pare rău, în dimineaţa asta am cam multe pe cap…
Făcu un pas lateral spre tejghea, ca să pună sfeşnicele.
Intimitatea, îşi reaminti ea, făcea parte din viaţa oraşelor mici.
Probabil că omul mai trecuse pe la magazin, însă pur şi simplu nu
ştia de unde să-l ia.
— Vă pot ajuta cu ceva anume sau doriţi să vă uitaţi un timp în
jur?
— Am nevoie de ajutorul tău. N-avem prea mult timp la
dispoziţie.
Scoase o carte de vizită şi i-o puse în mână.
— Sună-mă la numărul ăsta, imediat ce poţi.
— Domnule…
Laine coborî privirea spre cartea de vizita, ca să-i citească
numele.
— Domnule… Peterson, nu înţeleg. Vreţi să vindeţi ceva?
— Nu, nu…
Râsul lui era aproape isteric, iar Laine fu recunoscătoare
Domnului că avea magazinul plin de cumpărători.
— Nu mai e cazul… Am să-ţi explic totul, dar nu acum. Aruncă o
privire prin magazin. Şi nu aici. Nu trebuia să vin aici. Sună-mă la
numărul acela, continuă el, prinzându-i mâna într-a lui, cu un gest
care o făcu să încerce instinctiv să şi-o smulgă. Promite-mi, insistă
omuleţul.
Mirosea a ploaie şi a săpun, şi a… Brut, recunoscu ea parfumul.
Aftershave-ul încerca să-i aprindă în minte scânteia unei amintiri.
În clipa următoare, degetele necunoscutului le strânseră pe ale ei.
— Promite-mi! repetă el, într-o şoaptă răguşită, iar Laine văzu
din nou doar un omuleţ ciudat, cu impermeabilul ud.
— Desigur.
Ea îl privi cum pornea spre uşă, deschizându-şi umbrela ieftină,
şi oftă uşurată când ieşi grăbit în ploaie. Ciudat fu singurul termen
care-i trecu prin minte, dar studie totuşi cartea de vizită.
Numele, Jasper R. Peterson, era imprimat, dar observă că
numărul de telefon fusese scris de mână dedesubt şi subliniat de
două ori. Puse cartea în buzunar şi pomi spre cuplul de călători, cu
intenţia să-i zorească prieteneşte, când un scrâşnet de frâne pe
asfaltul ud şi nişte ţipete o făcură să se răsucească în loc. Urmă un
zgomot hidos, o bufnitură înfundată pe care nicicând n-avea s-o
uite, aşa cum n-avea să uite nici imaginea straniului omuleţ în
impermeabilul de ultimă modă izbindu-se de geamul vitrinei.
Laine se repezi afară, în ploaia torenţială. Paşi tropăiau pe asfalt
şi de undeva din apropiere se auzeau scrâşnete de metal pe metal
şi zgomot de sticlă spartă.
— Domnule Peterson! îl apucă de mână, aplecându-se peste el,
într-o încercare jalnică de a-i feri de ploaie faţa însângerată. Nu vă
mişcaţi. Chemaţi o ambulanţă! strigă ea, scoţându-şi jacheta ca să-l
acopere atât cât putea.
- L-am văzut… L-am văzut… Nu trebuia să vin… Laine…
— Am chemat ambulanţa.
— Ţi-am lăsat-o ţie… Voia să ţi-o aduc…
— E-n regulă.
Laine luă umbrela oferită de cineva, o înclină peste el, aplecându-
se mai aproape, în timp ce Peterson o trăgea de mână, fară vlagă.
— Ai grijă… îmi pare rău… ai grijă…
— O să am. Sigur c-o să am. Încercaţi doar să tăceţi, să rezistaţi,
domnule Peterson… acum vine salvarea…
— Nu mai ţii minte…
Zâmbi, cu sângele şiroindu-i din gură.
— Micuţa Lainie… Trase aer în piept cu greu, apoi tuşi scuipând
sânge. Laine auzi sirenele apropiindu-se, în timp ce rănitul începu
să cânte, cu glas subţire, gâtuit.
— „Adună-mi toate grijile şi amarul…“ îngână el, apoi gâfâi:
„rămâi cu bine, graure…“
Laine îi privi chipul desfigurat, şi o trecu un fior rece.
Amintirile, atât de multă vreme ferecate, se deschideau în sfârşit.
— Unchiul Willy? O, Doamne…!
— Am încurcat-o… icni el, cu sufletul la gură. Iartă-mă… Credeam
că nu e niciun pericol… Nu trebuia să vin…
— Nu înţeleg… Lacrimile îi ardeau ochii şi îi şiroiau pe obraji.
Omul murea. Murea fiindcă nu-l recunoscuse, şi-l dăduse afară, în
ploaie.
— Îmi pare rău… îmi pare atât de rău…
— Ştie unde eşti acum…
Dădu ochii peste cap.
— Ascunde pota… potaia…
— Ce…? Se aplecă şi mai aproape. Ce spui?
Infirmierii o dădură la o parte. Îi auzi schimbând replici scurte,
criptice – coduri medicale cu care se obişnuise de la televizor, astfel
încât putea aproape să le recite. Aceasta era realitatea. Sângele ce
se scurgea în ploaie nu era vopsea roşie.
Auzi o femeie suspinând şi repetând la nesfârşit, cu o voce
stridentă:
— Mi-a apărut în faţă! N-am putut opri la timp. A ţâşnit în faţa
maşinii… E-n regulă? E-n regulă? E-n regulă?
Nu, îi venea lui Laine să răspundă. Nu e-n regulă.
— Vino înăuntru, iubito. Daria o cuprinse cu braţul pe după
umeri, trăgând-o înapoi. Eşti udă leoarcă. Aici nu mai poţi face
nimic.
— Ar trebui să fac ceva…
Privi în jos la umbrela ruptă, cu dungile mânjite de noroi şi stropi
de sânge.
Ar fi trebuit să-l poftească în faţa şemineului. Să-i dea ceva cald
de băut şi să-l lase să se usuce la foc. Ar fi rămas în viaţă. Dar nu-l
recunoscuse, iar acum murea. Nu putea să intre în magazin şi să-l
lase singur cu străinii. Nu avea însă ce să facă. Se uita
neputincioasă, în timp ce infirmierii se chinuiau zadarnic să-l
salveze pe omul care cândva râsese de glumele ei copilăreşti şi-i
cântase cântecele nostime. Omul acela murea în faţa magazinului
pentru care ea muncise atât de mult, lăsându-i la uşă toate
amintirile de care credea că scăpase.

Era o femeie de afaceri, o membră de vază a comunităţii, şi o


prefăcută. In camera din spate a magazinului, turnă cafea în două
ceşti, conştientă că avea să mintă un om pe care-l considera prieten
şi să nege că-l cunoscuse cât de cât pe unul care-i fusese drag.
Făcu un efort să se controleze, trecându-şi mâinile prin claia
umedă de păr roşcat, pe care de obicei şi-l purta într-o tunsoare paj
ce-i mângâia umerii. Era palidă, iar ploaia îi ştersese machiajul,
aplicat întotdeauna cu mare grijă, aşa că i se vedeau pistruii de pe
nasul îngust şi de pe obraji. Ochii, de un albastru viu, ca ai
vikingilor, erau sticloşi din cauza şocului şi a durerii. Gura, o idee
prea lată pentru faţa ei ascuţită, îi tremura.
Laine îşi studie imaginea reflectată în oglinjoara cu ramă aurită
de pe peretele biroului şi se văzu aşa cum era. Ei bine, urma să facă
tot ce era necesar pentru a supravieţui. Willy avea s-o înţeleagă.
„Începe cu ce e mai important“, îşi spuse ea, „apoi gândeşte-te şi
la celelalte.“ Trase adânc aer în piept, expiră energic, apoi luă
cafelele şi, cu mâini aproape sigure, intră în magazin, pregătindu-se
să presteze o mărturie falsă în faţa şefului poliţiei din Angel’s Gap.
— Îmi pare rău că am întârziat atâta, se scuză ea, venind cu
cănile spre micul şemineu lângă care aştepta Vince Burger.
Vince era clădit ca un urs, avea o claie uriaşă de păr blond-
albicios care stătea zbârlit, ca şi cum s-ar fi mirat că se află
deasupra acelui chip lătăreţ şi simpatic. Ochii lui, de un albastru
spălăcit, erau plini de compasiune.
Vince era soţul lui Jenny, iar pentru Laine devenise aproape ca
un frate. Acum, însă, trebuia să ţină minte că avea în faţă un poliţist
şi că era în joc tot rodul muncii ei.
— De ce nu stai jos, Laine? Ai suferit un şoc puternic.
— Mă simt cam amorţită.
Cam aşa stăteau lucrurile, nu trebuia să înşire numai minciuni.
Laine se duse la fereastră, să-şi bea acolo cafeaua, privind afară, în
ploaie, ca să nu-i vadă ochii aceia înţelegători.
— Îţi mulţumesc că ai venit să-mi iei personal declaraţia, Vince.
Ştiu cât eşti de ocupat.
— Bănuiam că-ţi va fi mai uşor aşa.
„Mai bine să mint un prieten, decât un străin“, îşi spuse ea cu
amărăciune.
— Nici nu ştiu ce pot să-ţi spun. N-am văzut cu ochii mei
accidentul. Am auzit… am auzit zgomot de frâne, ţipete, o bufnitură
groaznică, şi pe urmă am văzut…
Nu închise ochii. Dacă-i închidea, ar fi văzut din nou. L-am văzut
lovindu-se de vitrină, ca şi cum ar fi fost aruncat încoace, continuă
ea. Am fugit afară şi am stat cu el până a venit salvarea. Au ajuns
imediat. Mi s-a părut că au trecut ore, dar n-au fost decât câteva
minute.
— Înainte de accident, a intrat aici.
Laine închise ochii, pregătită să facă tot ce trebuia ca să se apere.
— Da. În dimineaţa asta aveam câţiva clienţi, ceea ce-mi
dovedeşte că niciodată n-ar trebui să-i dau liber lui Jenny.
Gemenele erau în magazin şi un cuplu aflat în trecere prin oraş, în
drum spre D.C. Eram ocupată când a intrat. O vreme, s-a uitat prin
jur.
— Femeia aflată în trecere prin oraş zice că a avut impresia că vă
cunoşteaţi.
— Serios?
Întorcându-se spre el, Laine adoptă o expresie nedumerită.
Reveni spre şemineu şi se aşeză pe unul dintre scaunele cu braţe pe
care le aranjase în faţa focului.
— Nu-mi dau seama de ce.
— O simplă impresie, ridică Vince din umeri.
Conştient de statura lui masivă, el se aşeză cu grijă pe celălalt
scaun.
— A spus că te-a luat de mână.
— Ei, ne-am strâns mâinile şi mi-a dat cartea lui de vizită.
O scoase din buzunar, străduindu-se să nu scape din ochi chipul
lui Vince. Căldura focului îi dogorea pielea, şi totuşi îi era frig.
Foarte frig.
— A spus că ar fi vrut să stăm de vorbă, când voi fi mai puţin
ocupată. Că s-ar putea să aibă ceva de vânzare. Aşa fac adesea
oamenii, adăugă ea, întinzându-i lui Vince cartea de vizită. Şi tot aşa
îmi fac şi eu meseria.
— Exact, răspunse el, vârând cartea în buzunarul de la piept. Ţi
s-a părut ceva anormal la el?
— Doar că avea un impermeabil elegant şi o umbrelă
caraghioasă şi nu părea genul care să hoinărească prin orăşele.
Mirosea a metropolă.
— La fel ca tine, acum câţiva ani. De fapt…
Vince îşi îngustă ochii, întinzând mâna pentru a-i freca uşor
obrazul cu degetul mare.
— Încă nu ţi s-a şters de tot, zise el.
Laine râse, ştiind că asta aştepta de la ea.
— Aş vrea să te pot ajuta mai mult, Vince. E îngrozitor ce s-a
întâmplat…
— Pot să-ţi spun că avem patru declaraţii diferite ale martorilor.
Toţi l-au văzut fugind din magazin drept în stradă, în faţa maşinii.
De parcă l-ar fi speriat ceva sau, cine ştie… Ţi s-a părut agitat,
Laine?
— Nu i-am dat prea multă atenţie. Adevărul e că l-am tratat cu
destulă indiferenţă, când mi-am dat seama că nu venise să
cumpere. Aveam clienţi. Clătină din cap şi continuă, cu vocea
gâtuită: acum mi se pare că am dat dovadă de superficialitate.
Mâna cu care Vince i-o acoperi pe a ei, încurajator, o făcu să se
simtă şi mai prost.
— Nu ştiai ce avea să se întâmple. Oricum, tu ai ajuns prima la el.
— Era chiar în faţă. Fu nevoită să ia o înghiţitură mare de cafea
ca să-şi alunge amărala din gât. Aproape în prag.
— Ţi-a vorbit.
— Da, confirmă ea, întinzând iar mâna după cana cu cafea. Cam
fară sens. De vreo două ori. A spus că-i pare rău. Cred că nu mă
recunoştea, nici nu-şi dădea seama ce se întâmplase. Delira,
probabil. Pe urmă, au venit infirmierii şi… şi a murit. Acum ce-o să
faci? Vreau să zic, nu-i de prin partea locului. Numărul de telefon e
din New York. Mă întreb… cred că mă întreb… dacă era doar în
trecere… unde se ducea… de unde venea…
— Vom cerceta toate astea, ca să-i putem anunţa rudele.
Ridicându-se, Vince îi puse o mână pe umăr.
— N-am să-ţi spun să-ncerci să uiţi, Laine. Nu vei putea, cel puţin
o vreme. Îţi voi spune doar că ai făcut tot ce-ai putut. Mai mult, nu
se putea.
— Mulţumesc. Acum am să închid magazinul. Vreau să mă duc
acasă.
— Bună idee. Te iau cu maşina?
— Nu, mulţumesc.
Atât din vinovăţie, cât şi din afecţiune, se înălţă pe vârfuri şi-l
sărută pe obraz.
— Spune-i lui Jenny că o aştept mâine.

Numele lui – cel puţin numele pe care i-l ştiuse – era Willy
Young. Probabil William, îşi spuse Laine, în timp ce intra cu maşina
pe aleea cu pietriş. Nu fusese cu adevărat unchiul ei – din câte ştia
ci doar un fel de unchi onorific. Unul care întotdeauna avea în
buzunar beţigaşe de lemn dulce pentru o fetiţă. Nu-l mai văzuse de
aproape douăzeci de ani, iar pe-atunci părul lui era şaten şi chipul
puţin mai rotund, întotdeauna mersese cu pas uşor săltat. Nu era
de mirare că nu-l recunoscuse în persoana omuleţului cocârjat şi
nervos care intrase în magazin.
Cum o găsise? De ce o căutase?
Întrucât fusese, din câte ştia, cel mai bun prieten al tatălui ei,
presupunea că era la fel ca el, un hoţ, un escroc, un pungaş mărunt.
Era genul de relaţie pe care n-ar fi vrut s-o recunoască o femeie
respectabilă. Totuşi, de ce naiba se simţea neajutorată şi vinovată?
Frână şi rămase la volan, privind gânditoare prin parbrizul
măturat ritmic de ştergătoare, spre casa frumoasă de pe movila la
fel de frumoasă. Cât iubea casa aceea. Era a ei. Căminul ei. Clădirea
cu un etaj era, în fond, prea mare pentru o femeie singură, dar îi
plăcea să poată circula în voie prin ea. Savurase fiecare minut pe
care-l petrecuse decorând meticulos camerele, pe gustul ei şi
numai al ei, ştiind că niciodată n-avea să mai fie nevoită să-şi
împacheteze toate lucrurile şi să fugă, imediat ce auzea: „Rămâi cu
bine, graure“.
Îi plăcea să-şi facă de lucru prin curte, plantând flori, tăind
uscăturile, tunzând iarba, smulgând buruienile. Activităţi obişnuite.
Lucruri simple, normale, pentru o femeie care-şi petrecuse prima
jumătate a vieţii făcând prea puţine asemenea lucruri.
Avea acest drept, nu? Să fie Laine Tavish şi tot ceea ce însemna
asta? Firma, oraşul, casa, prietenii, viaţa. Avea dreptul să fie femeia
în care singură se transformase.
Dacă-i spunea lui Vince adevărul, nu l-ar fi ajutat cu nimic pe
Willy. Pentru el nimic nu se mai putea schimba, pe când pentru ea,
ar fi putut să se schimbe totul. Vince ar fi aflat, destul de curând, că
omul din morga comitatului nu era Jasper R. Peterson, ci William
Young – şi toate celelalte nume pe care le purtase. I-ar fi găsit
cazierul. Laine ştia că Willy fusese închis cel puţin o dată, împreună
cu tatăl ei. „Camarazi de arme“, cum spusese acesta din urmă. Încă-i
mai auzea râsul puternic, răsunător.
Pentru că gândul o înfuria, ieşi din maşină trântind portiera şi se
repezi spre casă, căutându-şi cheile.
Imediat ce uşa se închise în urma ei şi se văzu înconjurată de
decorul familiar al propriei sale case se calmă. Liniştea, mirosurile
de ulei şi lămâie îmbibate în lemn, aroma subtilă a florilor de
primăvară aduse din grădina ei şi numai a ei, îi linişteau nervii
întinşi la maximum.
Lăsă cheile în platoul raku de pe masa din antreu, îşi scoase din
poşetă telefonul celular şi îl puse la încărcat. Se descălţă, îşi
dezbrăcă jacheta, agăţând-o de capătul balustradei, iar poşeta şi-o
puse pe treapta de jos.
Urmând acelaşi program de rutină, intră în bucătărie. În mod
normal, ar fi pus ibricul de ceai pe foc şi, în timp ce apa se încălzea,
ar fi răsfoit corespondenţa pe care o luase din cutia de la capătul
aleii. Azi, însă, îşi turnă un pahar mare de vin şi îl bău stând în
picioare lângă chiuvetă, privind curtea din spatele casei.
Avusese curte de vreo două ori şi în copilărie. Îşi amintea de una
din… Nebraska? Iowa? Ce mai conta? Trase o duşcă sănătoasă de
vin. Îi plăcuse curtea fiindcă avea chiar în mijloc un copac mare şi
bătrân, iar el legase de o creangă un cauciuc vechi, încropind un
leagăn. O împingea atât de tare, încât avea impresia că zbura.
Nu era sigură cât timp stătuseră acolo, iar casa nu şi-o mai
amintea. Aproape toată copilăria ei fusese o succesiune ceţoasă de
locuri şi feţe, drumuri cu maşina, împachetări pe fugă.
Îşi aminti de tatăl ei, cu râsul lui sonor şi mâinile mari, cu
zâmbetul irezistibil şi promisiunile deşarte. Îşi petrecuse primii
zece ani de viaţă iubindu-l cu disperare, iar restul, străduindu-se să
uite că existase vreodată.
Dacă el avea iar necazuri, n-o priveau. Nu mai era mica Lainie a
lui Jack O’Hara. Era Laine Tavish, cetăţean respectabil.
Privi sticla de vin şi, ridicând din umeri, îşi mai turnă un pahar. O
femeie în toată firea putea ţine un toast în propria sa bucătărie, pe
toţi sfinţii, mai ales că văzuse o fantomă din trecut murind la
picioarele ei.
Cu paharul în mână, se duse la uşa oficiului, pentru a răspunde
scheunatului plin de speranţă de dincolo. Câinele năvăli ca o
ghiulea de tun – o ghiulea lăţoasă, cu urechi clăpăuge. Labele i se
proptiră pe burta ei, iar botul lunguieţ o izbi în faţă înainte, ca
limba să-nceapă să-i cutreiere obrajii cu o afecţiune umedă şi
disperată.
— OK, OK! Şi eu mă bucur că te văd!
Oricât de prost dispusă era, felul cum o primea acasă Henry,
dulăul extraordinar, o înveselea întotdeauna. Îl crescuse pornind
de la zero – sau cel puţin aşa-i plăcea ei să-şi spună. Când se
dusese la adăpost, cu doi ani în urmă, îşi dorise un căţelandru.
Dintotdeauna voise să aibă un ghemuleţ drăgălaş şi zburdalnic pe
care să-l instruiască. Dar îl văzuse pe el – mare, dizgraţios,
incredibil de cuceritor, cu blana de culoarea noroiului. O
încrucişare între un urs şi un furnicar, îşi spusese ea. Iar în clipa
când Henry privise, printre zăbrelele cuştii, drept în ochii ei, se
simţise pierdută. „Oricine merită o şansă“, reflectase Laine, aşa că-l
luase pe Henry. Niciodată nu-i dăduse vreun motiv să regrete.
Iubirea lui era absolută, atât de mare încât continua să o privească
cu ardoare chiar şi atunci când îi umplea castronul cu mâncare.
— Ora crăpelniţei, amice.
La auzul acestui semnal, Henry redeveni serios şi-şi afundă capul
în castron.
Ar fi trebuit să mănânce şi ea – ceva care să absoarbă o parte din
vin –, dar n-avea poftă. Dacă-i circula destul vin prin sânge, nu mai
putea să gândească, să se întrebe, să-şi facă griji.
Lăsând uşa dintre bucătărie şi oficiu deschisă, se duse să verifice
încuietoarea celei dinspre curte. Un om s-ar fi putut strecura prin
trapa câinelui, dacă era hotărât să intre, dar Henry ar fi dat alarma.
Urla de fiecare dată când intra câte o maşină pe alee şi, cu toate că
apoi îl pedepsea pe intrus cu limbi încântate – după ce respectivul
nu mai tremura de frică –, nu se întâmpla niciodată ca vreo vizită s-
o ia pe Laine prin surprindere. Niciodată, în toţi cei patru ani de
când locuia în Angel’s Gap, nu avusese probleme acasă sau la
magazin.
Până azi, îşi aminti ea.
Se hotărî să încuie totuşi uşa oficiului, şi-l lăsă pe Henry afară
pentru zbenguiala de seară.
O clipă îi trecu prin minte să-i telefoneze mamei ei, dar se
răzgândi. Femeia avea acum o viaţă liniştită şi normală şi un bărbat
liniştit şi normal. I se cuvenea. Ce rost ar fi avut să-i tulbure viaţa,
spunând: „Auzi, azi am dat peste unchiul Willy şi un Jeep Cherokee
a făcut la fel“.
Laine îşi luă paharul cu vin la etaj. Intenţiona să-şi pregătească o
cină uşoară, să facă o baie fierbinte şi să se culce devreme. Şi să
tragă oblonul peste cele întâmplate în acea zi.
Ţi-am lăsat-o ţie… îşi aminti ea că-i spusese. Probabil delira. Dar,
dacă-i lăsase ceva, n-avea nevoie.
Deja avea tot ce-şi dorea.

Max Gannon îi strecură asistentului o bancnotă de douăzeci de


dolari ca să poată vedea cadavrul. Ştia din experienţă că portretul
lui Andrew Jackson descuia uşile mai repede decât orice explicaţii
şi hârţoage de la diverse niveluri birocratice. Primise vestea
proastă despre Willy de la recepţionerul motelului Red Roof Inn,
unde luase urma alunecosului escroc. Poliţia trecuse deja pe-acolo,
dar Max investise primii douăzeci de dolari ai zilei pentru numărul
şi cheia camerei.
Agenţii nu-i luaseră hainele şi nici nu căutaseră prea atent, după
câte se vedea. De ce-ar fi făcut-o, pentru un simplu accident de
circulaţie? Când vor afla însă adevărata identitate a lui Willy, aveau
să se întoarcă pentru a cerceta mult mai atent.
Willy nu-şi despachetase bagajul, observă Max, în timp ce
examina camera. Şosetele, lenjeria şi două cămăşi erau încă
împăturite cu grijă în geanta de voiaj Louis Vuitton. Willy fusese un
om ordonat, care ţinea la produsele de firmă, îşi agăţase un costum
în dulap. Gri-bancher, la un rând, Hugo Boss. O pereche de mocasini
Ferragamo negri, cu calapoadele în ei, fuseseră puşi cu grijă pe
podea.
Max căută prin buzunarele costumului şi-i pipăi atent căptuşeala,
apoi scoase calapoadele din pantofi şi le palpă vârfurile. În baie
studie trusa de toaletă Dior, după care ridică de pe toaletă capacul
şi se lăsă pe vine pentru a căuta după vas şi sub lavabou. Scotoci
prin sertare, prin valiză şi ridică salteaua patului dublu standard.
Dură mai puţin de o oră ca să percheziţioneze toată camera,
pentru a se convinge că Willy nu lăsase acolo nimic important.
Când plecă, încăperea arăta la fel de ordonată ca atunci când sosise.
Se gândi să-i mai dea recepţionerului un pol ca să nu le spună
poliţiştilor despre vizita lui, apoi hotărî că asta l-ar fi băgat pe om la
bănuieli. Se urcă în Porsche şi pomi spre morga comitatului ca să se
convingă că vânatul lui cel mai important era la rece.
— Ce prostie. Fir-ai să fii, Willy, te credeam mai deştept! spuse el
privind chipul desfigurat al lui Willy. De ce naiba ai fugit? Şi ce
găsiseşi aşa de important într-un orăşel prăpădit din Maryland?
Ce sau pe cine?
Întrucât Willy nu mai avea posibilitatea să-i răspundă, Max
reveni în oraş ca să caute o pistă de milioane de dolari.

Dacă vrei să prinzi canalul de bârfe al unui orăşel, te duci într-un


loc unde se adună localnicii. Ziua, asta înseamnă cafea şi mâncare,
iar seara – băuturi alcoolice.
După ce trase concluzia că Willy stătuse în Angel’s Gap cel puţin
o zi sau două, Max se întoarse la The Historic Wayfarer’s Inn şi
trase linie peste primele douăsprezece ore ale zilei. Mâncă un
burger foarte decent de la room-service, în faţa laptopului,
parcurgând home page-ul camerei de comerţ din Angel’s Gap.
Secţia de localuri îi oferea mai multe baruri, cluburi şi cafenele.
Căuta o cârciumă locală, genul unde orăşenii dau pe gât o bere
după o zi de muncă şi discută unii despre ceilalţi.
Alese trei care păreau să corespundă, dădu câte un clic pe adrese
ca să afle amănunte, apoi îşi termină burgerul în timp ce studia
harta printată a oraşului.
O localitate destul de plăcută, medită el, cuibărită între munţi.
Peisaje splendide, o mulţime de posibilităţi de recreere pentru
entuziaştii sporturilor sau maniacii campingurilor. Un ritm de viaţă
destul de lent pentru cei dornici să se scuture de praful urban şi la
o distanţă rezonabilă de câteva zone metropolitane majore, dacă-i
venea vreunui cosmopolit cheful să-şi petreacă un weekend în
munţii din Maryland.
Camera de comerţ se lăuda cu posibilităţi de vânătoare, pescuit,
drumeţii şi alte moduri de recreere în aer liber – dintre care
niciunul nu-l tenta pe orăşeanul din Max. Dacă voia să vadă urşi şi
cerbi în habitatul lor natural, dădea pe Discovery Channel. Totuşi,
orăşelul avea farmec, cu străzile lui abrupte şi clădirile vechi şi
solide, din cărămidă roşie. Îl străbătea o porţiune lată din Potomac,
încălecată de poduri arcuite. Erau multe turle de biserici, unele cu
acoperiş de aramă coclită şi tocită de vremuri. Şi, în timp ce se
gândea la toate acestea, auzi şuieratul unui tren în trecere.
Max nu se îndoia că locurile arătau magnific toamna, când
copacii erupeau multicolor şi frumos ca o carte poştală ilustrată
iama, după prima zăpadă. Dar toate astea nu explicau de ce un
pungaş bătrân ca Willy Young fusese cosit de un SUV pe Market
Street.
Ca să găsească această piesă de puzzle, Max închise computerul,
îşi luă îndrăgita geacă de aviator şi porni să cutreiere barurile.

Max trecu prin faţa celui dintâi local fară a se deranja să se


oprească. Pădurea de motoare Hog şi Harley din faţă îl eticheta ca
pe un bar de motociclişti şi nu unul în care clienţii conversau de-ale
oraşului la o bere.
Pe al doilea îl identifică în mai puţin de două minute ca pe un
bârlog studenţesc în care vibra muzică alternativă stranie, doi tipi
serioşi jucau şah într-un colţ, în timp ce majoritatea celorlalţi
efectuau diverse ritualuri de împerechere standard.
Cu al treilea însă, o nimeri. Artie’s era soiul de local unde omul îşi
putea aduce nevasta, dar nu ţiitoarea. Un spaţiu unde te duci să mai
vezi lumea, să dai de prieteni sau să tragi una mică în drum spre
casă.
Max era gata să parieze că nouăzeci la sută dintre muşterii se
ştiau pe nume, şi o mare parte din ei erau rude. Acostă la bar,
ordonă un Beck’s draft şi scrută împrejurimile. ESPN la televizorul
de deasupra tejghelei, cu sonorul mut, snackuri mixte în coşuleţe
de plastic, din partea firmei. Un negru cât toate zilele trăgea de
manşa pocherului electronic, iar două ospătăriţe serveau în
separeuri şi la mesele de patru din local.
Prima chelneriţă îi amintea de bibliotecara din liceu, care-i dădea
impresia că văzuse multe la viaţa ei şi nu-i prea plăcea ce văzuse.
Era scundă, lată în şolduri şi sărită binişor de patruzeci. Privirea ei
îl înştiinţa că nu tolera fiţele.
A doua chelneriţă avea douăzeci şi-un pic de ani şi părea genul
care flirtează. Femeia îşi etala trupul frumos ambalat într-un
pulover negru strâmt şi blugi vopsiţi şi petrecea destul timp
adunând paharele goale şi aruncându-şi pe spate părul blond
cârlionţat. După cum întârzia la mese, pălăvrăgind în voie, Max
ghici că era o sursă nesecată de informaţii – mai mult, genul de
informaţii care-l interesau pe el.
Nu se grăbi, iar când fata veni la bar să ia o comandă, îi adresă un
zâmbet cuceritor.
— E ceva lume-n seara asta.
Ospătăriţa îi răspunse cu un surâs strălucitor:
— A, nu-i chiar aşa de rău…
Îşi mută greutatea de pe un picior pe altul, răsucindu-şi torsul
spre el într-o invitaţie la vorbă exprimată prin limbajul trupului.
— De unde eşti?
— Circul mult. Cu afaceri.
— Ai accent de băiat din sud.
— M-ai prins. Savannah, dar n-am mai fost pe-acasă de-o bună
bucată de vreme. Max, zise el întinzându-i mâna.
— Bună, Max. Angie. Ce fel de afaceri te-au adus în Gap?
— Asigurări.
Şi unchiul ei vindea asigurări, dar în niciun caz nu decora un
taburet de bar la fel de bine ca tipul ăsta. Un metru optzeci şi cinci,
şi vreo nouăzeci de kile bine tonifiate, dacă judecata ei era bună de
ceva. Iar Angie se considera o judecătoare a naibii de pricepută în
materie.
Angie avea un păr şaten bogat ondulat în jurul chipului îngust,
ascuţit. Ochii, de un căprui deschis, erau prietenoşi, deşi se simţea
în ei şi ceva tăios. Vorbea cu un accent uşor tărăgănat, visător, şi
doar un dinte puţin strâmb îi împiedica zâmbetul să fie perfect. Îi
plăceau oamenii cu privire tăioasă şi cu mici imperfecţiuni.
— Asigurări? N-aş fi crezut.
— E doar o loterie, nu?
Max îşi aruncă un covrigel în gură, zâmbindu-i din nou.
— Celor mai mulţi oameni le place să joace la noroc. La fel cum le
place să creadă că vor trăi o veşnicie.
Sorbi din bere şi observă că Angie îi privea mâna stângă, căutând
probabil verigheta.
— Şi nu trăiesc o veşnicie. Am auzit că un biet nenorocit a fost
făcut terci pe Main Street, chiar în dimineaţa asta.
— Pe Market, îl corectă ea.
Max simulă o privire nedumerită.
— S-a întâmplat azi-dimineaţă, pe Market Street. A alergat drept
în faţa Cherokee-ului lui Missy Leager, săraca. Nu-şi mai revine de-
atunci.
— Nasol. Nu pare să fi fost vina ei.
— Nici n-a fost. Au văzut mulţi oameni cum s-a întâmplat. N-ar fi
avut cum să-l evite. Omul s-a repezit pur şi simplu în faţa maşinii.
— Ce ghinion! Cred că-l şi cunoştea. Într-un orăşel mic ca ăsta…
— Nu, nu-l cunoştea nimeni. Nu era de-aici. Am auzit că tocmai
ieşise din Remember When – şi eu lucrez acolo, cu jumătate de
normă. Vindem antichităţi, piese de colecţie şi alte chestii. Cred că
se uitase prin magazin. Îngrozitor. Pur şi simplu îngrozitor.
— Nu mă îndoiesc. Erai de faţă când s-a întâmplat?
— Nu. În dimineaţa asta nu lucram.
Făcu o pauză, parcă întrebându-se dacă fusese bine sau rău că
pierduse momentul.
— Nu înţeleg cum pot unii să se repeadă aşa în stradă. Ploua
destul de tare. Cred că n-a văzut maşina.
— Ghinionul lui.
— Aşa zic şi eu.
— Angie, ce-aştepţi, ca băuturile alea să se servească singure?
Bibliotecara o interpelase, iar Angie îşi dădu ochii peste cap.
- Le-aduc, le-aduc…
Îi făcu lui Max cu ochiul, apoi ridică tava.
— Te mai văd?
— Fii sigură.
Când reveni în camera de hotel, Max avea o imagine destul de
clară despre mişcările lui Willy. Se cazase la motel pe la ora zece,
seara trecută, şi plătise pentru trei nopţi. Nu folosea cărţile de
credit, ci bani peşin. A doua zi dimineaţa luase micul dejun de unul
singur, în cafenea, apoi plecase cu maşina închiriată spre Market
Street şi parcase la două colţuri distanţă de Remember When.
Întrucât, în acel moment, Max nu-l putea plasa în niciunul dintre
celelalte magazine sau firme din zonă, reieşea că motivul pentru
care parcase atât de departe de destinaţia lui prezumtivă, pe ploaie,
fusese prudenţa. Sau paranoia. Şi, de vreme ce era mort, miza pe
varianta prudenţei.
Aşadar, ce treabă avusese Willy într-un magazin de antichităţi
din Angel’s Gap, de făcuse tot drumul de la New York – şi tot
posibilul să-şi şteargă urmele? Să fi fost un punct de schimb? O
persoană de legătură?
Încă o dată, Max accesă home page-ul oraşului. Din două clicuri,
intră pe Remember When. Antichităţi, bijuterii veritabile, piese de
colecţie. Vânzări şi cumpărări. Notă în carneţel numele magazinului
şi adăugă „paravan?“, după care încercui cuvântul de două ori. Apoi
citi orarul de funcţionare, numerele de telefon şi fax, adresa de e-
mail şi faptul că efectuau transporturi în lumea întreagă.
Numele proprietăresei era Laine Tavish. Nu o avea pe listă. Nu
exista nicio Laine, niciun Tavish. Exista însă o Elaine O’Hara.
Singura fiică a lui Big Jack.
Max se rezemă de spătarul scaunului. Elaine O’Hara trebuia să
aibă… douăzeci şi opt, douăzeci şi nouă de ani… N-ar fi fost
interesant dacă fetiţa lui Big Jack O’Hara o luase pe urmele
întortocheate ale tatălui ei, apoi îşi schimbase numele şi se
ascunsese într-un orăşel drăguţ de munte?
Era, era o piesă din puzzle care începea să-şi găsească locul, îşi
spuse Max.

După patru ani trăiţi în Angel’s Gap, Laine ştia la ce să se aştepte


a doua zi dimineaţă, când deschise Remember When.
Jenny avea să sosească, cu o mică întârziere, aducând gogoşi
proaspete. Gravidă în luna a şasea, Jenny rareori stătea douăzeci de
minute fără să poftească la ceva care urla a zahăr şi grăsime. Ea
urma să completeze gogoşile cu un termos plin cu ceaiul de plante
care-i crease dependenţă de la începutul sarcinii şi să dorească să
afle toate detaliile despre evenimentul din ajun. Faptul că era
măritată cu şeful poliţiei n-o împiedica să dorească şi versiunea lui
Laine, pentru a o adăuga la datele deja acumulate.
La zece fix, curioşii aveau să înceapă să intre în magazin. Unii, îşi
spuse Laine în timp ce punea mărunţiş în sertarul de la casă, se vor
preface că studiază exponatele, iar alţii nici măcar nu se vor
deranja să-şi ascundă pofta de bârfa.
Trebuia să retrăiască totul. Să mintă iar, sau cel puţin să
ocolească răspunsurile, prefăcându-se că nu-l mai văzuse niciodată
înainte pe omul care-şi spunea Jasper Peterson. Trecuse mult timp
de când trebuia să-şi aplice o mască doar ca să reziste de dimineaţa
până seara şi-o făcea deprimant de uşor.
Era gata când, peste cinci minute, Jenny năvăli înăuntru.
Jenny avea faţa unui înger poznaş. Era rotundă şi moale, roz cu
alb, şi cu doi ochi ca alunele, puţin migdalaţi şi inteligenţi. Părul, un
desiş de bucle negre, îl purta adesea legat la întâmplare, în
creştetul capului. Purta un pulover roşu enorm care i se întindea
peste pântecele proeminent, blugi largi şi pantofi Doc Marten vechi.
Era exact opusul lui Laine – dezordonată, impulsivă,
indisciplinată, o adevărată morişcă emoţională şi exact genul de
prietenă după care Laine oftase încă din copilărie. Ea considera
prezenţa lui Jenny în viaţa ei drept unul dintre acele daruri ale
sorţii.
— Sunt lihnită. Tu nu? întrebă Jenny, trântind pe tejghea cutia de
la brutărie şi smulgându-i imediat capacul. Abia m-am putut abţine
la mirosul ăstora, două minute cât a durat drumul de la Krosen’s.
Cred c-am început să mă smiorcăi în gura mare.
Îşi îndesă în gură o gogoaşă umplută cu jeleu, aproape întreagă,
continuând să vorbească:
— Eram înghijohată din cauja ta. Ştiu c-ai şpuş că n-ai nimic
aşeahă cân’ ci-am dat tehefon, doa’ că te duhea pucin capu’, şi că nu
vhei şă vohbeşti, aşa şi pe dincoho… gulp… dar mămica era
alarmată, scumpo.
— E-n regulă. A fost îngrozitor, dar n-am nimic.
Jenny îi întinse cutia:
— Ia cu zahăr.
— Doamne! Ştii cât va trebui să mă chinui ca să-mi dau jos toată
mizeria asta de pe şolduri?
Când Laine cedă şi luă o gogoaşă umplută cu frişcă, Jenny zise
zâmbind:
— Chiar ai un funduleţ drăgălaş.
Îşi frecă burta încet, privind-o pe Laine cum muşca mărunt din
gogoaşă.
— Am impresia că n-ai prea dormit, zise ea.
— Da, n-am putut să mă liniştesc. Oricât se străduia să n-o facă,
se uită mereu afară, prin vitrină. Cred că am fost ultima persoană
cu care a vorbit, şi l-am expediat, fiindcă eram ocupată.
— Îţi poţi imagina cum se simte Missy în dimineaţa asta? Şi nici
ea nu-i mai vinovată decât tine. Jenny se duse în încăperea din
spate, cu mersul ei clătinat de gravidă în luna a şasea, şi aduse două
căni.
— Bea un ceai, să-ţi mai dizolve zahărul. E nevoie să-ţi aduni
puterile pentru asalt, când deschidem. Tot oraşul o să treacă pe-
aici.
— Ştiu.
— Vince va păstra tăcerea până va afla mai multe, dar tot o să se
ducă buhu’, şi cred că ai dreptul să ştii.
— Ce să ştiu?
— Numele tipului. Nu era cel de pe cartea de vizită pe care ţi-a
dat-o.
— Poftim?
— Nu-l chema aşa cum scria pe permisul de conducere, şi nici pe
cărţile de credit, continuă Jenny surescitată. Era un pseudonim. Se
numea William Young. Şi fii atentă acum: era un fost puşcăriaş!
Laine nu suporta să-l audă numit „puşcăriaş“ pe omul de care-şi
amintea cu atâta drag, de parcă ăsta era singurul lucru care conta.
Era dezgustată de sine că nu făcea nimic ca să-i ia apărarea.
— Îţi arde de glumă? Prichindelul ăla?
— Escrocherie, fraudă, posesie de bunuri furate – astea au fost
numai condamnările. Din câte-am reuşit să smulg de la Vince era
suspectat de mult mai multe. Un criminal de profesie, Laine. A fost
aici, probabil ca să studieze terenul.
— Vezi prea multe filme vechi, Jenny.
— Ei, haide! Dacă erai singură în magazin? Dacă avea un pistol?
Laine îşi scutură zahărul de pe degete.
— Avea pistol?
— Păi, nu, da’ putea să aibă. Ar fi putut să te jefuiască.
— Un criminal de profesie să vină tocmai până-n Angel’s
Gap ca să-mi prade magazinul? I-auzi, website-ul ăla chiar
merge!
Jenny făcu un efort să pară nemulţumită, apoi hohoti scurt.
— OK, probabil nu plănuia să-ţi spargă coşmelia.
— Dacă mai numeşti magazinul meu „coşmelie“, să ştii că mă
supăr.
— Totuşi, trebuie să fi copt el ceva. Ți-a dat cartea lui de vizită,
nu?
— Da, dar…
— Poate spera să-ţi vândă obiecte furate. Cine să le caute într-un
loc ca ăsta? Cum i-am spus şi lui Vince, probabil dăduse recent o
lovitură, şi paravanul obişnuit îi era compromis, aşa că trebuia să
găsească o cale de a plasa prada, și încă repede.
— Şi din toate magazinele de antichităţi din lume, l-a ales tocmai
pe al meu? Laine râse, chipurile cu nepăsare, dar simţi un gol în
stomac la gândul că poate tocmai de aceea apăruse Willy la uşa ei.
— Păi, într-unul tot trebuia să intre, aşa că de ce nu într-al tău?
Trebuie să recunoşti că e straniu.
— Da, e straniu, şi mai e şi trist. Şi e ora zece, Jen. Hai să
deschidem şi să vedem ce ne-aduce ziua de azi.
Le aduse, aşa cum se aşteptaseră, puzderia de bârfitoare şi de
gură-cască, Jenny putu face schimb de teorii cu câţiva clienţi, în
timp ce factura vânzări autentice. Deşi îl considera un act de
laşitate, Laine se refugie în spate, sub pretextul că avea de lucru la
acte, lăsând-o pe Jenny să se ocupe de magazin.
Reuşise să câştige douăzeci de minute de singurătate, când Jenny
băgă capul pe uşă:
— Scumpo, pe-asta trebuie s-o vezi.
— Dacă nu cumva e un câine care jonglează pe-o bicicletă cu o
singură roată. Trebuie să actualizez tabelele astea.
— E şi mai şi. Jenny arătă cu capul spre magazin, apoi făcu un pas
înapoi şi deschise larg uşa.
Întrucât îi trezise curiozitatea, Laine o urmă. Şi îl văzu, îl văzu
ţinând în lumină un pahar de apă din sticlă verde, stil Depresssion.
Părea un obiect mult prea delicat, prea feminin, pentru un bărbat
care purta o geacă de aviator roasă şi cizme. Bărbatul puse la loc
paharul cu un gest cât se putea de sigur şi luă altul, pentru a-l
studia.
— Mmmm, făcu Jenny, scoţând acelaşi sunet ca atunci când
venea vorba despre gogoşile cu jeleu. Ăsta-i genul de tip pe care o
femeie ar vrea să-l dea gata dintr-o singură sorbitură.
— Femeile gravide n-ar trebui să se gândească la aşa ceva.
— Asta nu înseamnă că nu pot aprecia peisajul.
— Vezi că le cam încurci, îi dădu Laine un cot. Şi căşti ochii cu
neruşinare. Şterge-ţi balele de pe bărbie şi du-te de mai vinde ceva.
— Ia-l tu-n primire. Mie îmi vine să fac pipi. Ştii, sarcina…
Înainte ca Laine să poată obiecta, Jenny dispăru în spate.
Mai mult amuzată decât iritată, Laine pomi spre noul vizitator.
— Bună ziua.
Avea zâmbetul de vânzătoare prietenoasă pe buze când omul se
întoarse şi privirile li se întâlniră. Laine simţi lovitura direct în
abdomen, iar undele de şoc iradiară în jos, până-n rotule. Aproape
că simţi cum orice gând coerent i se scurgea din creier, înlocuit
fiind de ceva gen: Oh! Ei! Aoleo!
— Bună ziua şi dumneavoastră, zise bărbatul privind în
continuare paharul.
Are ochi de tigru, îşi spuse ea încă ameţită. Ochi mari, periculoşi,
de felină. Şi un zâmbet doar cu jumătate de gură, în timp ce o
privea, care nu putea însemna altceva decât poftă carnală.
Fascinată de propria ei reacţie, Laine râse fără tragere de inimă,
apoi clătină din cap.
— Scuzaţi-mă, îmi fugise gândul în altă parte. Sunteţi
colecţionar?
— Deocamdată, nu. Mama.
— Aha. Deci, avea o mamă. Ce drăguţ!
— Caută ceva anume?
Bărbatul zâmbi, iar Laine îşi lăsă capul să-şi ia zborul.
— Nu neapărat… indiferent de domeniu. Îi place… diversitatea
neaşteptatului. Ca şi mie. Puse paharul jos. E frumos aici.
— Poftim?
— Un cufăraş cu comori, ascuns în munţi.
— Vă mulţumesc.
Imprevizibilă, îşi spuse Max. Strălucitoare ca un giuvaier părul,
ochii, zâmbetul. Apetisantă ca un parfait de fragi şi sexy. Nu în
sensul ostentativ şi strident, ca bruneta, ci într-un fel secret, gen am
să-ţi fac o surpriză, ceea ce îi trezea dorinţa de a afla mai mult.
— Georgia? întrebă ea şi sprânceana stângă a vizitatorului se
înălţă un pic.
— M-aţi prins.
— Recunosc accentele. Se apropie ziua de naştere a mamei
dumneavoastră?
— A încetat să şi-o mai sărbătorească acum vreo zece ani. O
numim doar Ziua lui Marlene.
— Deşteaptă femeie. Cupele astea de ceai nu se prea găsesc. N-o
să vedeţi foarte des şase la un loc, ca aici, şi în perfectă stare. Vă pot
face un preţ convenabil pentru tot setul.
Necunoscutul ridică iarăşi un pahar, dar continuă s-o privească.
— Pot să mă tocmesc?
— Aşa se obişnuieşte.
Laine se apropie de el şi luă alt pahar ca să-i arate eticheta de pe
picior.
— După cum vedeţi, costă cincizeci bucata, dar dacă vreţi lot
serviciul, vi le las la două sute şaptezeci şi cinci.
— Sper să nu mă înţelegeţi greşit, dar mirosiţi foarte plăcut.
Era un parfum pe care Nu-l remarcai imediat. Chiar foarte plăcut.
— Vă ofer două sute douăzeci şi cinci.
Laine nu flirta niciodată, niciodată, cu clienţii, dar se pomeni că
se întoarse spre el, stând puţin mai aproape decât îi cerea meseria,
zâmbind ochilor lui periculoşi.
— Mulţumesc, mă bucur că vă place. Două sute şaizeci, şi e un
chilipir.
— Mai adăugaţi transportul până la Savannah, o cină în doi şi
batem palma.
Trecuse mult timp, mult prea mult, de când nu mai simţise acel
fior.
— Transportul… şi un rând de băutură, cu posibilitatea unei cine
mai târziu, în alt loc. Mi se pare o ofertă acceptabilă.
— Mda, aşa şi este. La şapte? Au un bar drăguţ la Wayfarer.
— Da, într-adevăr. La şapte e perfect. Cum doriţi să achitaţi
marfa?
Bărbatul scoase o carte de credit.
— Max Gannon, citi ea. Doar Max? Nu Maxwell, Maximillian,
Maxfield?
Îi observă uşoara tresărire şi râse.
— Maxfield, ca în Parrish.
— Doar Max, insistă el, cu fermitate.
— Bine, atunci doar Max, dar am două afişe de Parrish foarte
bune, înrămate, în camera de alături.
— Am să țin minte.
Laine se retrase după tejghea, apoi puse deasupra un formular
de expediţie.
— De ce nu completaţi acum formularul, ca să trimitem marfa
după-amiază?
Rezemându-se de tejghea, Max începu să completeze formularul.
— Mi-aţi aflat numele. Îl pot şti şi eu pe al dumneavoastră?
— Tavish. Laine Tavish.
Max o privi cu un zâmbet dezinvolt.
— Doar Laine? Nu Elaine?
— Doar Laine, spuse ea fără să clipească.
Factură vânzarea şi-i dădu o carte poştală cu chenar auriu.
— O includem şi pe asta, şi ambalajul festiv, dacă doriţi să-i
scrieţi un mesaj mamei dumneavoastră.
Auzind clopoţeii de la uşă, Laine ridică privirea şi le văzu intrând
pe gemene.
— Laine, o interpelă Caria, venind aţă spre tejghea. Cum te mai
simţi?
— Bine. De minune. Vin imediat.
— Eram îngrijorate. Nu-i aşa, Daria?
— Ba bine că nu!
— Nu aveaţi de ce.
Laine intră brusc în panică şi îşi dori ca Jenny să revină.
Interludiul cu Max îi alungase din minte durerea şi grijile legate de
Willy, care acum o potopeau din nou.
— Imediat ce termin aici, am să aduc lucrurile pe care vi le-am
reţinut.
— Nu te grăbi, zise Caria care încerca să citească destinaţia pe
formularul de expediţie. Laine a noastră se mândreşte cu o servire
ireproşabilă a clienţilor, îi spuse ea lui Max.
— Şi nu mă îndoiesc că aşa e. Doamnelor, sunteţi o sărbătoare a
ochilor în dublu exemplar.
Gemenele roşiră simultan.
— Cardul dumneavoastră, domnule Gannon, şi chitanţa.
— Vă mulţumesc, domnişoară Tavish.
— Sper ca mamei dumneavoastră să-i placă darul.
— Sunt sigur că-i va plăcea. O privi un moment, cu o undă de
umor în ochi, înainte de a se întoarce spre gemene: Doamnelor…
Cele trei femei îl priviră cum ieşea. Tăcerea se prelungi, până
când Caria scoase un oftat lung, lung de tot, şi spuse:
— Mamă Doamne!
Lui Max îi pieri zâmbetul de pe buze în clipa când ajunse în
stradă. Nu avea de ce să se simtă vinovat, îşi spuse el. A bea un
pahar cu o femeie atrăgătoare la sfârșitul zilei de lucru era plăcut şi
normal, şi dreptul lui inalienabil de bărbat sănătos, necăsătorit. Şi-
n plus, nu credea în sentimentele de vinovăţie. Minciunile,
ocolişurile, prefăcătoria şi simulacrele făceau parte din profesiunea
lui. Iar adevărul era că nu-i spusese nicio minciună – încă…
Merse cale de-o jumătate de cvartal, apoi se opri şi întoarse capul
spre locul unde murise Willy.
N-ar fi minţit-o decât dacă reieşea că fusese şi ea implicată. Iar
dacă aşa stăteau lucrurile, o aştepta o soartă mult mai aspră decât
câteva minciuni nevinovate.
Ceea ce-l îngrijora era faptul că nu ştia, nu reuşea să intuiască.
Avea fler pentru asemenea lucruri, motiv pentru care era atât de
bun în meserie, dar Laine Tavish îl blocase şi nu mai simţise decât
acea alunecare înceată şi dulceagă a atracției.
Făcând abstracţie de ochii mari, albaştri şi zâmbetul sexy, existau
mari şanse să fie băgată până-n graţiosul ei gât în toată povestea.
Iar el mergea întotdeauna în direcţia cea mai probabilă. Willy îi
făcuse o vizită şi sfârşise strivit în stradă, în faţa magazinului ei.
După ce va afla de ce, va fi cu un pas mai aproape de capătul pistei.
Şi dacă trebuia să se folosească de ea ca să ajungă acolo, o va face.
Se întoarse în camera de hotel şi scoase chitanţa din buzunar,
pudrând-o cu grijă pentru a evidenţia amprentele. Obţinu două
impresiuni bune ale degetului mare şi a celui arătător. Făcu
fotografiile digitale şi le trimise unui prieten care avea să i le
proceseze fără a pune întrebări enervante. Apoi se aşeză şi se
apucă de muncă pe autostrada informaţiilor.
Consumă o cafetieră întreagă, un sandviş cu pui şi o plăcintă cu
mere foarte bună, în timp ce lucra. Află adresa de-acasă a lui Laine
şi, cu ajutorul telefonului şi al computerului, informaţia că-şi
cumpărase casa şi-şi deschisese magazinul pe Market cu patru ani
în urmă. Înainte locuise la o adresă din Philadelphia. Alte câteva
investigaţii o localizară ca fiind într-un bloc de apartamente.
Cu ajutorul unor metode nu tocmai etice, mai petrecu un timp
înlăturând unul câte unul straturile personajului Laine Tavish,
pentru a începe să-şi formeze o imagine reală.
Absolvise la Penn State, având părinţii înregistraţi ca Marilyn şi
Robert Tavish.
Curios, nu? îşi spuse Max, bătând cu degetele în birou. Soţia lui
Jack O’Hara se numea, sau se numise, Marilyn. Nu era o coincidenţă
cam prea bizară?
— Până-n graţiosul tău gât, murmură el, trăgând concluzia că
sosise momentul pentru un hacking mai serios. Existau diverse căi
pentru a obţine crâmpeie de informaţii care duceau la alte
crâmpeie. Conform legii, autorizaţia de comerţ era expusă în
magazin, la loc vizibil, iar numărul licenţei îi oferea o rampă de
lansare. Câteva fineţuri inventive îl aduseră la cererea de licenţă şi
la numărul ei de securitate socială.
Folosind cifrele, intuiţia şi propria lui curiozitate nesăţioasă, prin
intermediul tribunalului de comitat, dădu de urma titlului de
proprietate al casei şi de numele creditorului. Trebuia să încalce
câteva legi federale şi să-şi croiască drum până la cererea de
împrumut. Avea să fie distractiv să afle de unde venea.
Reveni la părinţii ei şi începu o căutare care necesită încă o
cafetieră de la room-service. Când îi reperă în sfârşit pe Robert şi
Marilyn Tavish în Taos, New Mexico, clătină din cap. Laine nu-i
făcuse impresia unei flori din Vest. Nu, era din Est, şi foarte urbană.
Bob şi Marilyn, cum îi numea în sinea lui, aveau o legătură cu ceva
numit Roundup, care reieşi că era o braserie de barbecue din Vest,
cu tot cu pagină de web – cum avea toată lumea. Exista chiar şi o
fotografie a fericiţilor patroni de restaurant, lângă un enorm
cowboy de desen animat. Mări şi printă fotografia, înainte de a
începe să exploreze site-ul. Lista de bucate nu arăta deloc rău, şi se
putea comanda Online sosul de barbecue Kick-Ass al lui Rob.
Rob, remarcă Max, nu Bob.
Păreau fericiţi, îşi spuse el, studiind fotografia. Oameni normali,
muncitori, încântaţi de firma lor. Marilyn Tavish nu arăta ca fosta
nevastă – suspectată de complicitate – a hoţului de carieră şi
artistului escrocheriilor, care nu numai că-şi făcuse iluzii de
grandoare, dar reuşise cumva şi să scape basma curată. Arăta mai
mult ca o femeie care-ţi face un sandviş înainte de a ieşi să întindă
rufele la uscat.
Max remarcă faptul că Roundup funcţiona de opt ani, ceea ce
însemna că deschiseseră restaurantul pe vremea când
Laine era la colegiu. Dând curs unei presimţiri, căută în
calculator ziarul local din Taos, scormoni în arhive după articole
despre familia Tavish.
Găsi şase, ceea ce-l surprinse, şi începu să-l citească pe primul, în
care era descrisă inaugurarea restaurantului. Citi totul, acordând o
mare atenţie detaliilor personale – ca de pildă, că soţii Tavish erau
în acel moment căsătoriţi de şase ani şi se cunoscuseră, conform
articolului, la Chicago, unde Marilyn fusese ospătăriţă, iar Rob lucra
pentru o reprezentanţă Chrysler. Se făcea referire şi la o fiică
studentă la un colegiu din Est.
Rob dorise dintotdeauna să aibă un local propriu, şi, în cele din
urmă, acceptase propunerea soţiei de a face ceva cu talentele lui
culinare, pe lângă faptul că-şi ospăta prietenii şi vecinii la picnicuri.
Alte articole scriau despre interesul lui Rob faţă de politica locală
şi asocierea lui Marilyn cu consiliul artelor din Taos. Mai exista un
reportaj despre sărbătorirea celei de-a cincea aniversări a
restaurantului Roundup – o petrecere în aer liber, inclusiv plimbări
călare pe ponei, pentru copii. Articolul avea şi o fotografie a
fericitului cuplu, cu Laine la mijloc, râzând.
Iisuse, arăta trăsnet! Avea capul dat pe spate de râs, şi braţele pe
după umerii părinţilor ei, strângându-i afectuos. Purta o cămaşă stil
western, cu franjuri la buzunare, ceea ce
— Din cine ştie ce motiv – îl scotea din minţi. Asemănarea cu
mama ei era evidentă: ochii, gura… Doar părul de un roşu viu îl
moştenise de la Big Jack. Nu încăpea nicio îndoială.
Datele se potriveau de minune. Marilyn O’Hara ceruse divorţul
într-o perioadă când Jack ispăşea o^ scurtă condamnare la
închisoare, graţie statului Indiana. Îşi luase fiica şi se mutase la
Jacksonville, Florida. Autorităţile o urmăriseră câteva luni, dar nu
greşise cu nimic şi lucrase ca ospătăriţă.
Apoi, o vreme umblase din loc în loc… Texas, Philadelphia,
Kansas, după care se dăduse la fund, cu nici doi ani înainte de a se
căsători cu Rob.
Poate că dorise să ia viaţa de la început, pentru fiica ei. Sau poate
nu era decât o înşelăciune de lungă durată.
Max se hotărî să afle.

Ce m-a apucat? Eu nu fac aşa ceva.


Jenny se uită peste umărul lui Laine, la chipurile lor reflectate în
oglinda din baie.
— O să bei un pahar cu un tip arătos. De ce nu obișnuiești să faci
aşa ceva? E un lucru pe care mai bine l-ai discuta cu un psiholog.
— Nici măcar Nu-l cunosc.
Laine puse jos rujul pe care-l ţinea în mână, înainte de a şi-l
aplica pe buze.
— M-am dat la el, Jen. Pentru numele lui Dumnezeu, m-am dat la
el în propriul meu magazin.
— Dacă o femeie nu se poate da la un tip sexy nici măcar în
propriul ei magazin, atunci unde poate? Pune-ţi rujul ăla. Se uită la
Henry, care dădea din coadă. Vezi, şi Henry-mi dă dreptate.
— Ar trebui să sun la han, să-i las un mesaj, şi să spun că a
intervenit ceva…
— Laine, mi se rupe inima când te-aud, o compătimi Jenny, luând
tubul. Rujează-te!
— Nu-mi vine să cred că m-am lăsat convinsă de tine să închid cu
o oră mai devreme. Nu pot să cred ce uşor ţi-a fost să mă convingi
să vin acasă, să mă schimb… Pare evident, nu?
— Şi de ce să nu fie evident?
— Nu ştiu…
Laine se rugă, apoi privi tubul.
— Nu mai gândesc limpede. A fost momentul acela, bubuiala aia.
Pur şi simplu îmi venea să-i smulg cămaşa de pe el şi să-l muşc de
gât.
— Păi, muşcă-l, scumpo.
Râzând, Laine se întoarse.
— Nici nu mă gândesc să merg până la capăt. Un păhărel, hai,
treacă-meargă. Ar fi nepoliticos să nu apar. Da, foarte nepoliticos.
Dar după asta, raţiunea va fi din nou la ordinea zilei, iar eu am să
vin acasă şi-am să trag oblonul peste acest foarte straniu interludiu.
Cum arăt, bine?
— Mai mult decât bine.
— Merge. Hai că mă duc.
— Du-te. Am să-l scot eu pe Henry în oficiu, ca să nu miroşi a
câine. Apoi încui şi uşa după tine.
— Mulţumesc. Îţi sunt recunoscătoare. Şi pentru sprijinul moral.
Mă simt ca o idioată.
— Dacă te hotărăşti să… prelungeşti seara, ajunge să-mi dai un
telefon. Pot veni să-l iau pe Henry. O să doarmă la noi.
— Îţi mulţumesc încă o dată, dar n-am să prelungesc seara. Un
pahar, atât. Maximum o oră.
O sărută uşor pe obraz, apoi, riscând un damf de Henry, se aplecă
să-l sărute pe bot.
— Ne vedem mâine! mai strigă ea, repezindu-se să coboare
scara.
Fusese o prostie să vină cu maşina până acasă doar pentru ca
acum să se întoarcă în oraş, dar se bucura că făcea prostii. Deşi nici
chiar Jenny n-o putuse convinge să îmbrace rochiţa neagră, se
simţea mai elegantă decât cu hainele de lucru. Puloverul moale,
verde ca pădurea, îi venea bine, şi era destul de sportiv ca să nu
lanseze semnale interpretabile, deşi nu avea idee ce semnale voia
să emită. Încă.
La intrarea în hotel, simţi un mic fior de panică. Nu confirmaseră
efectiv întâlnirea. Totul fusese improvizat şi atât de necaracteristic
pentru ea… Dacă Max nu apărea – sau, mai rău, dacă era în bar în
timp ce-l aştepta şi arăta surprins… abătut… iritat? Dacă o
neliniştea ceva atât de simplu ca un pahar într-un bar public şi
civilizat era clar că-i ruginiseră balamalele întâlnirilor.
Păşi prin uşile cu ochiuri de geam plumbuite şi-i zâmbi femeii
care lucra la barul de stejar negru.
— Salut, Jackie.
— Ura, Laine. Ce să-ţi dau?
— Încă nimic.
Scrută salonul luminat difuz, mobilat cu canapele şi fotolii de
pluş roşu. Câţiva oameni de afaceri, două cupluri, trei femei care-şi
începeau seara-ntre-fete-n-oraş cu un aperitiv scump. Nici urmă de
Max Gannon.
Alese o masă de unde să poată observa uşa fară să stea cu faţa
spre ea şi începu să parcurgă lista, doar pentru a face ceva cu
mâinile. Apoi îşi spuse că aşa ar fi părut că se plictisea. Sau că-i era
foame. Dumnezeule. Renunţă la meniu şi îşi scoase telefonul celular
pentru a asculta mesajele de pe robotul aparatului de-acasă. Nu
primise niciunul, desigur, doar plecase abia de douăzeci de minute.
Existau însă două apeluri mute, la un minut diferenţă.
Tocmai se încrunta, îngândurată, când îi auzi glasul.
— Veşti proaste?
— Nu.
Fâstâcită, dar şi încântată, închise telefonul şi-l puse în poşetă.
— Nimic important.
— Am întârziat?
— Nu, eu sunt de vină, cu punctualitatea mea enervantă.
Spre surprinderea lui Laine, Max se aşeză alături, pe aceeaşi
canapea, nu pe scaunul din faţa ei.
— Ţi-am spus că miroşi grozav?
— Da, mi-ai spus. Nu te-am întrebat cu ce treburi ai venit în Gap.
— Nişte afaceri, pe care am reuşit să mi le mai prelungesc pentru
câteva zile, din cauza atracţiilor locale.
— Nu zău.
Nu mai era nervoasă, şi se întreba de ce fusese.
— Avem mai multe. Există câteva trasee splendide prin munţi,
dacă-ţi plac excursiile.
— Ţie-ţi plac drumeţiile pe munte? întrebă el, atingându-i dosul
mâinii cu degetele.
— Nu prea am timp pentru ele. Sunt ocupată cu magazinul. Dar
tu cum te lauzi cu afacerile?
— Îmi ocupă toată ziua, replică Max, ridicând privirea când
chelneriţa se opri la masa lor.
— Cu ce să vă servesc?
Era nouă, iar Laine n-o cunoştea.
— Martini Bombay, sec, cu două măsline. Şi gheaţă, ceru ea.
— Sună perfect. Adu două. Ai crescut aici? o întrebă apoi pe
Laine.
— Nu, dar cred că ar fi fost frumos. Un orăşel relativ mic, destul
de aproape de metropolă, dar nu prea aglomerat. Şi-mi plac munţii.
Îşi amintea această parte a ritualului propriu unei prime
întâlniri. Nu trecuse chiar atâta vreme de la ultima.
— Locuieşti tot în Savannah?
— Mai mult în New York, dar călătoresc mult.
— Pentru…?
— Afaceri, plăcere… Asigurări, dar nu-ţi face griji, nu vând.
Ospătăriţa le aduse paharele şi shak-erele pe o tavă şi le turnă
băuturile la masă. Puse alături un bol de argint cu nuci zaharisite,
apoi se retrase discret.
Laine ridică paharul, zâmbind peste buza acestuia.
— În sănătatea mamei tale.
— I-ar plăcea, replică Max, atingându-i paharul cu al lui. Cum de-
ai ajuns să ai un magazin de antichităţi?
— Îmi doream o firmă proprie. Dintotdeauna mi-au plăcut
lucrurile vechi. Nu mă deranjează întocmirea actelor, dar nu voiam
să muncesc toată ziua într-un birou.
Simţindu-se mai relaxată, se rezemă de spătar, cu paharul în
mână, astfel încât să poată continua flirtul din priviri în timp ce
conversau.
— Îmi place să cumpăr şi să vând, continuă ea, şi să văd ce
cumpără şi vând alţii. Aşa că le-am adunat pe toate astea la un loc şi
am deschis Remember When. Ce fel de asigurări faci?
— Corporatiste, în primul rând. O plictiseală. Ai rude prin zonă?
„OK, “ îşi spuse ea „nu prea vrea să vorbească despre munca lui“.
— Părinţii mei locuiesc în New Mexico. S-au mutat acolo acum
câţiva ani.
— Fraţi, surori?
— Singură la părinţi. Tu?
— Un frate şi o soră, doi nepoţi şi o nepoată de la ei.
— Ce drăguţ, comentă cu sinceritate Laine. Întotdeauna am
invidiat familiile numeroase.
— Şi-atunci, dacă nu eşti de-aici, unde ai crescut?
— Am călătorit mult. Tata se muta cu serviciul.
— Înţeleg. Max gustă o nucă, menţinând atmosfera destinsă şi
întreabă: Cu ce se ocupă?
— Cu… cu comerţul, o vreme, zise ea întrebându-se cum altfel i-
ar fi putut descrie cu ce se ocupa tatăl ei. Putea vinde de toate
pentru toţi, continuă ea şi în voce i se simţea clar o undă de
mândrie, în contrast cu umbra din privire.
— Şi n-o mai face?
Laine nu răspunse, ci sorbi din pahar ca pretext pentru a-şi pune
gândurile în ordine. Cu cât mai simplu, cu atât mai bine, îşi reaminti
ea.
— Părinţii mei au deschis un mic restaurant în Taos. Un fel de
pensionare activă, având pe primul plan munca. Şi sunt încântaţi ca
doi copii.
— Ţi-e dor de ei.
— Da, dar ne-am dorit lucruri diferite. Aşa că, iată-mă aici. E noul
meu cămin. Ai şi tu unul?
— Poate. Dar încă nu l-am găsit.
Ospătăriţa se opri lângă masă.
— Mai doriţi un rând?
Laine clătină din cap.
— Sunt cu maşina, zise ea.
Max ceru nota, apoi o luă pe Laine de mână.
— Am rezervat o masă în restaurant, în caz că te-ai răzgândit.
Răzgândeşte-te, Laine, şi ia cina cu mine.
Avea nişte ochi minunaţi, şi glasul cald ca un bourbon-on-the-
rocks, delicios la auz. De ce să nu ia cina împreună?
— În regulă. Cu mare plăcere, zise ea.
Max îşi spunea că era o combinaţie de muncă şi distracţie, şi că
nu greşea cu nimic punându-le la un loc, atâta vreme cât nu-şi uita
priorităţile. Ştia cum să dirijeze o conversaţie, ca să obţină
informaţii. Şi, dacă Laine îl interesa şi personal, asta nu-i perturba
investigaţiile. Sau n-ar trebui să i le perturbe.
Nu mai era atât de sigur că era implicată-n moartea lui Willy, iar
schimbarea de opinie nu avea de-a face cu faptul că se simţea atras
de ea. Pur şi simplu, scenariul nu se desfăşura aşa cum ar fi trebuit.
Mama ei, cuibărită cu soţul numărul doi în New Mexico, Laine
refugiată în Maryland, iar Big Jack, Dumnezeu ştie unde. Nu reuşea
să-şi dea seama cum se armonizau elementele în acel punct. Se
pricepea să descifreze bine oamenii – destul de bine ca să-şi dea
seama că magazinul nu era doar un pretext. Laine lucra cu pasiune
şi-şi făurise relaţii autentice în sânul comunităţii. Dar asta nu
explica nici vizita lui Willy, nici moartea lui. Nu explica de ce nu le
spusese poliţiştilor că-l cunoştea. Dar nici cetăţenii nevinovaţi nu
erau întotdeauna sinceri cu poliţia. Înclinând balanţa în cealaltă
direcţie, Laine îşi cenzura trecutul şi reuşea să-şi combine tatăl
natural cu cel adoptiv, astfel încât ascultătorii să rămână cu
impresia că ar fi fost unul şi acelaşi. Faptul că nu făcuse nicio
referire la divorţ, când vorbeau despre familie îi spunea lui Max că
ştia cum să ascundă ceea ce avea de ascuns.
Deşi nu-i plăcea, introduse cu forţa în conversaţie fantoma lui
Willy.
— Am auzit despre accidentul din faţa magazinului tău.
Max observă că degetele ei se albiră un moment strângând coada
linguriţei, dar fu singurul semn de tulburare interioară, înainte de a
continua să-şi mestece cafeaua de după cină.
— Da, a fost îngrozitor. Cred că n-a văzut maşina, din cauza
ploii…
— Fusese în magazin?
— Da, chiar înainte. Doar ca să arunce o privire. Abia dacă am
schimbat câteva cuvinte, căci mai aveam şi alţi clienţi, iar Jenny,
vânzătoarea permanentă, era liberă. N-a fost vina nimănui. Un
accident oribil.
— Nu era din partea locului?
Laine îl privi drept în ochi.
— Nu mai intrase niciodată în magazinul meu. Cred că s-ar putea
să fi venit doar pentru câteva minute, ca să se adăpostească de
ploaie. Era o zi imposibilă.
— Mie-mi spui? Tocmai veneam încoace. Se pare că am ajuns în
oraş la doar două ore după ce s-a întâmplat. În fiecare loc pe unde
am trecut, am auzit câte o altă versiune. Undeva, cred că la
benzinărie, se vorbea că ar fi fost un hoţ de bijuterii internaţional,
urmărit de poliţie.
Ochii ei căpătară o expresie care nu putea fi decât de afecţiune.
— Hoţ de bijuterii internaţional, murmură ea. Nu, în niciun caz.
Oamenii spun cele mai ciudate lucruri, nu-i aşa?
— Probabil.
Pentru prima oară de când primise misiunea, Max începu să
creadă că Laine Tavish, alias Elaine O’Hara, nu avea nici cea mai
vagă idee ce făcuseră cu şase săptămâni în urmă tatăl ei, William
Young şi o a treia persoană, până acum neidentificată.
În timp ce o conducea la maşină, se întrebă cum ar fi putut să o
folosească pe post de monedă – ceea ce era foarte posibil. Ce-i
putea spune şi ce nu, dacă se punea problema. De fapt nu la asta
voia să se gândească, în timp ce adierea rece a serii de primăvară îi
flutura părul, şi-l învăluia în mirosul ei.
— E încă frig, comentă el.
— Nopţile pot rămâne reci până-n iunie sau, când ţi-e lumea mai
dragă, te coci de căldură încă înainte de sfârşitul lui mai.
Până să se încălzească nopţile, el va fi plecat de mult, îşi zise
Laine. Ar fi cazul să ţină minte asta. Era mai înţelept aşa, însă se
săturase să tot fie înţeleaptă.
— A fost o seară foarte plăcută. Îţi mulţumesc, zise ea.
Se întoarse spre el, îşi lăsă mâinile să se strecoare în sus pe
pieptul lui, până îl cuprinseră de gât ca să-l tragă spre gura ei. Asta
voia, nu altceva, şi ducă-se-n mă-sa înţelepciunea, îşi dorea acel
şvung, acel fior, acea străfulgerare din sânge pe care le produce o
faptă periculoasă. Ducea o viaţă sigură. A doua jumătate a vieţii ei
nu fusese decât sigură şi nicicum altcumva.
Aşa era mai bine. Această ciocnire fierbinte şi şocantă a buzelor,
a limbilor, a dinţilor, era de-o mie de ori mai minunată decât
siguranţa vieţii. Pompa în ea viaţă şi o făcea să-şi aducă aminte cum
era să ia ceea ce-şi dorea şi nimic mai mult. Cum putuse uita ce
fascinant era să facă mai întâi saltul şi abia apoi să privească?
Ştia că-l va lua prin surprindere. O ştiuse încă din clipa în care
ochii lui se aţintiseră asupra ei. Dar nu se aşteptase să-l năucească.
Nu era un sărut seducător, ci un adevărat asalt sexual, care-l clătină
pe picioare, trezindu-i o dorinţă intensă şi necontrolabilă.
O clipă, stătu cu trupul ei senzual lipit de al lui, ca şi cum ar fi fost
doi supravieţuitori ai unui naufragiu, torcând ca o pisică la oala cu
smântână, şi imediat începu să se retragă încet – într-o mişcare
elastică, interminabilă, pe care Max era prea ameţit ca s-o oprească.
Laine îşi linse buzele. Buze umede, sexy. Şi zâmbi.
— Noapte bună, Max.
— Stai, stai, stai aşa…
Max ţinu portiera maşinii, împiedicând-o s-o deschidă şi rămase
rezemat astfel, ca şi cum n-ar fi avut încredere că-şi putea ţine
echilibrul.
Laine încă mai zâmbea – buze moi, ochi somnoroşi. Acum avea
puterea de partea ei, pe toată, şi o ştiau amândoi. Cum naiba se
întâmplase asta?
— Ai de gând să mă trimiţi acolo – arătă el cu capul spre hotel –
singur? Asta se cheamă răutate curată.
— Ştiu.
Capul ei se înclină puţin într-o parte, în timp ce-l studia.
— Nu vreau s-o fac, dar n-am încotro. Trebuie să ne mulţumim
doar cu atât.
— Hai să luăm micul dejun împreună, zise Max. Ba nu, o gustare
la miezul nopţii. La naiba, să bem un brandy, acum.
Laine râse.
— Nu de coniac îţi arde ţie.
— Într-adevăr. A fost un eufemism transparent pentru sexul
nebunesc şi sălbatic. Vino înăuntru, Laine, o chemă el, trecându-şi o
mână peste părul ei. Înăuntru, la căldură.
— Nu pot, zău că nu pot, şi-mi pare nespus de rău. Laine deschise
portiera maşinii, aruncând peste umăr o privire intenţionat
provocatoare în timp ce se aşeza la volan. Mă aşteaptă Henry.
Capul lui zvâcni înapoi, ca şi cum ar fi primit un pumn.
— Aoleu.
Stăpânindu-şi un hohot de râs, Laine trânti portiera, aşteptă o
clipă, apoi coborî geamul.
— Henry e câinele meu. Îţi mulţumesc pentru cină, Max. Noapte
bună.
În timp ce demară, Laine râdea. Nu-şi amintea când se mai
simţise atât de plină de viaţă. Aveau să se mai vadă, era absolut
sigură. Iar atunci… ei bine, ce-o fi, o fi. Deschise radioul la
maximum şi începu să cânte la unison cu Sheryl Crow, în timp ce
conducea maşina o idee cam prea repede. Nepăsarea era plăcută,
sexy, se potrivea de minune. Mici fiori de patimă i se fugăreau pe
piele, când coti pe aleea ei şi parcă în locul retras şi întunecat de
lângă casă. Printre copacii abia înmuguriţi şuiera un vânticel vioi şi
plăcut, iar semiluna frumoasă îşi adăuga lumina argintată pe lângă
cea a vechiului felinar cu sticlă chihlimbarie pe care-l lăsase aprins
pe verandă.
Mai rămase în maşină câteva clipe, ascultând muzica la lumina
lunii, retrăind în sinea ei fiecare moment al acelui sărut care-i luase
minţile. O, da, trebuia neapărat să mai guste puţin din Max Gannon,
băiatul cu ochii lui de tigru transplantat din Georgia.
Încă mai cânta când pomi pe cărarea din faţa casei. Descuie uşa,
aruncă cheile în bol, îşi puse telefonul celular la reîncărcat, apoi
pătrunse în living.
Îmbătătorul extaz sexual se spulberă pe loc.
Canapeaua era răsturnată, cu pernele făcute ferfeniţă. Dulapul
din lemn de cireş pe care-l folosea drept bar era gol, cu uşile larg
deschise. Cele trei violete africane pe care le răsădise şi le crescuse
fuseseră scoase din ghivece, iar pământul era risipit în jur. Mesele
zăceau pe-o parte, cu sertarele golite, iar tablourile înrămate de pe
pereţi fuseseră aruncate pe jos.
O clipă, stătu pe loc, încremenită în inerţia refuzului de a accepta
realitatea. Nu era posibil. Nu în casa ei, nu cu lucrurile ei, nu în
lumea ei. Apoi, în minte i se contură un singur gând.
— Henry!
Îngrozită, se repezi spre bucătărie, fără să ia în seamă rămăşiţele
împrăştiate prin hol, amestecul de cioburi şi ingrediente care
acoperea duşumeaua bucătăriei.
Lacrimi de uşurare îi umplură ochii, când, repezindu-se spre uşa
oficiului, auzi lătrăturile înnebunite. În clipa când deschise uşa, fu
aproape strivită de câinele care tremura de spaimă. Căzu pe
pardoseală, doborâtă de greutatea lui, strângându-l la piept, în timp
ce Henry se chinuia să se ghemuiască în braţele ei.
Suntem nevătămaţi, îşi spuse ea, dar inima-i bubuia asurzitor.
Asta conta cel mai mult. Scăpaseră cu bine.
— Nu ţi-au făcut nimic… Nu ţi-au făcut nimic… şopti ea, cu
lacrimile şiroindu-i pe obraji, în timp ce-şi trecea mâinile peste
blana lui ca să se asigure că nu era rănit. Slavă Domnului că nu ţi-au
făcut nimic…
Câinele scheuna, lingând-o pe faţă, în vreme ce încercau să se
calmeze unul pe altul.
— Trebuie să chemăm poliţia.
Tremurând, Laine își îndesă faţa în blana lui.
— O să chemăm poliţia, apoi vom vedea cât de grav e.
Era grav. În cele câteva ore cât fusese plecată, cineva intrase în
casa ei şi o jefuise, lăsând în urmă un dezastru de nedescris. Mici
obiecte valoroase sparte, bunuri de preţ dispărute, lucruri
personale atinse şi examinate, apoi luate sau azvârlite cât colo. O
durea sufletul, şi nu se mai simţea în siguranţă. Apoi, urmă mânia.
Se înfuriase treptat şi sigur, încă înainte de sosirea lui Vince.
Prefera furia. Furia care-i creştea în suflet avea o anumită putere
mult mai utilă decât şocul şi spaima de la început.
— Eşti bine? Aceasta fu prima întrebare a lui Vince, când o luă de
braţe şi începu să i le frece energic, încurajator.
— N-am păţit nimic, dacă la asta te referi. Au plecat înainte să
ajung eu acasă. Henry era în oficiu. N-a putut ieşi, aşa că l-au lăsat
în pace. Jenny. Am lăsat-o pe Jenny aici, Vince. Dacă mai era aici şi
când…
— Nu era. N-are nimic. Hai să ne ocupăm de ce s-a întâmplat.
— Ai dreptate. Aşa-i, ai dreptate. Trase adânc aer în piept şi
continuă: Am ajuns acasă pe la zece şi jumătate. Am descuiat uşa
din faţă, am intrat, am văzut livingul… explică ea, gesticulând.
— Uşa era încuiată?
— Da.
— Aici e un geam spart, arătă Vince cu capul spre fereastra din
faţă. Se pare că aşa au intrat. Văd că ţi-au luat staţia stereo şi
componentele.
— Televizorul din camera de sus şi pe cel mic, din bucătărie.
Bijuterii. Am aruncat doar o privire, dar se pare că au luat
electronice şi obiecte de valoare mărunte. Mai am şi vreo două
bronzuri Deco bune, alte câteva piese frumoase, dar pe astea le-au
lăsat în pace. Unele dintre bijuteriile pe care le-au luat sunt
veritabile, altele doar tinichele.
— Bani?
— Două sute de dolari pe care îi ţineam în sertarul biroului. A, şi
computerul pe care-l foloseam aici, acasă.
— Şi-au mai şi devastat totul. Cine ştia că pleci în seara asta?
— Jenny, bărbatul cu care m-am întâlnit la un pahar şi am luat şi
cina împreună. Stă la Wayfarer. Max Gannon.
— Jenny mi-a spus că abia vă cunoscuserăţi la magazin.
Laine simţi cum i se urcă roşeaţa pe gât.
— N-a fost decât un pahar şi o masă, Vince.
— Ziceam doar. O să verificăm totul. Cât tropăie haita de copoi
pe-aici, poate-ţi convine să vii la noi peste noapte.
— Nu, dar îţi mulţumesc. Prefer să stau aici.
— Mda. Şi Jenny a zis la fel.
O bătu pe umăr cu mâna lui mare şi se duse la uşă, auzind că
tocmai sosise maşina.
— Vom face tot ce e de făcut. Ar fi bine să începi să faci o listă cu
tot ce-ţi lipseşte.
Laine îşi petrecu noaptea în salonul de la etaj, cu Henry
încovrigat la picioarele ei. Scrise pe hârtie ce văzuse deja că lipsea,
şi răspunse la întrebările lui Vince şi ale celorlalţi poliţişti, care
intrau din când în când. Ar fi băut o cafea dar, de vreme ce a ei
zăcea pe duşumeaua bucătăriei, se mulţumi cu ceai.
Laine ştia că senzaţia de violare a spaţiului intim, teama şi furia,
erau reacţii clasice, ca şi stratul de neîncredere aşternut peste ele.
Nu că în Gap criminalitatea ar fi fost inexistentă, dar o asemenea
spargere, distrugerea cu răutate a obiectelor, nu era deloc tipică.
Iar lui Laine i se părea foarte, foarte personală.
Rămase singură abia după ora unu noaptea. Vince se oferi să lase
un ofiţer de pază. Laine refuză, dar acceptă cu recunoştinţă
propunerea de a bloca fereastra spartă. Ea verifică de două ori
încuietorile, umblând prin casă cu Henry după ea. Furia îi revenea,
alungind oboseala care începuse s-o apese în timpul cercetărilor
poliţiei. O folosi, ca să facă ordine în bucătărie. Umplu un coş de
gunoi cu cioburi de porţelan şi sticlă şi încercă să nu plângă după
piesele de Fiestaware pierdute pe care le colecţionase cu atâta
grijă. Mătură zahărul, cafeaua, faina, sarea, firele de ceai şi spălă
dalele de culoarea biscuiţilor.
În timp ce urca la etaj cu pas greu, simţi cum o părăseau puterile.
O singură privire spre pat – salteaua trântită pe podea, sertarele
frumosului ei birou de mahon, răvăşite, găurile căscate în vechiul
scrin pe care-l folosea ca sipet de bijuterii îi redeşteptară toată
amărăciunea. Dar n-avea de gând să se lase alungată din camera ei,
din căminul ei. Scrâşnind din dinţi, puse salteaua la loc, scoase un
aşternut curat şi făcu patul. Agăţă la loc hainele care fuseseră
smulse din debara, iar pe celelalte le împături şi le puse cu grijă în
sertare.
Era trecut de trei când se târî în pat şi, încălcându-şi propria
regulă, bătu cu palma în saltea, chemându-l pe Henry să doarmă
alături. Întinse mâna spre veioză, apoi ezită şi şi-o retrase. Dacă
dormitul cu lumina aprinsă însemna mai mult laşitate, decât o
formă reală de protecţie, nu era o nenorocire.
Era asigurată, îşi aminti ea. Nu-i fusese furat sau distrus niciun
lucru de neînlocuit. Nu erau decât obiecte, iar ea îşi câştiga
existenţa, nu-i aşa, vânzând şi cumpărând obiecte. Se ghemui sub
pătură, cu câinele privind-o adorator în ochi.
— Simple obiecte, Henry. Lucruri care nu contează prea mult.
Închise ochii, cu un oftat prelung. Tocmai aţipea, când în minte i
se contură chipul lui Willy.
Ştie unde eşti acum…
Se ridică în capul oaselor, respirând agitat. Ce însemna asta? Cine
ştia? Willy apare într-o zi, din senin, după aproape douăzeci de ani,
şi moare în pragul magazinului ei. Apoi îi e spartă şi devastată casa.
Trebuia să existe o legătură. Cum să nu existe? se întrebă ea. Dar
cine căuta, şi ce anume? La ea nu se afla nimic.

Doar pe jumătate îmbrăcat, cu părul încă şiroindu-i de apă de la


duşul de dimineaţă, Max răspunse la uşă numai cu un singur gând
în minte: o cafea.
Dezamăgirea nu era cine ştie ce. Oricine învaţă să suporte
decepţiile. Dormise singur, dar să găsească un poliţist la uşa lui era
cu totul altceva. Însemna să-i scormonească prin creier fără a-i
acorda dreptul divin şi inalienabil la cafeină. Îl măsură din privire
pe copoiul local – mare, voinic, suspicios – şi încercă să afişeze un
zâmbet cooperant şi în acelaşi timp nedumerit.
— ’Neaţa. Asta nu pare uniformă de room-service, deci cred că n-
aţi venit aici ca să-mi aduceţi cafeaua şi omleta.
— Sunt şeful poliţiei, Burger, domnule Gannon. Îmi puteţi acorda
un minut din timpul dumneavoastră?
— Sigur.
Max făcu un pas înapoi, aruncând o privire în cameră. Patul era
nefăcut, aburii de la duş intrau prin uşa deschisă a băii, iar biroul
arăta ca al oricărui om de afaceri ocupat care locuia temporar într-
o cameră de hotel – laptop, mape şi dischete, legitimaţia, telefonul
celular… Nicio problemă. Luase ca măsură de prevedere, ca
întotdeauna să închidă toate fişierele şi să ascundă orice hârtie
dubioasă.
— Ăă… începu el, cu un gest vag spre scaun, luaţi loc. Se duse la
dulap să-şi ia o cămaşă. E vreo problemă?
Vince nu se aşeză. Nici nu zâmbi.
— O cunoaşteţi pe Laine Tavish.
— Mda.
Întrebarea îi declanşă o mulţime de semnale de alarmă şi noi
întrebări, ca nişte ecouri, dar Max nu făcu decât să-şi ia cămaşa pe
el.
— Remember When. Am cumpărat ieri de-acolo un cadou pentru
mama mea.
Cu o undă de îngrijorare în glas, adăugă:
— E ceva în neregulă cu cardul meu?
— Din câte ştiu eu, nu. Aseară, locuinţa domnişoarei Tavish a fost
spartă.
— Şi a păţit ceva? E totu-n regulă?
Acum nu mai era nevoie să se prefacă îngrijorat, în timp ce
sirenele de alarmă sunau şi mai puternic în capul lui. Mâinile cu
care-şi încheia grăbit cămaşa îi căzură pe lângă trup.
— Unde e?
— Nu era acasă în momentul spargerii. În declaraţia ei afirmă că
era cu dumneavoastră.
— Am luat cina împreună. La dracu’…!
Întrucât cafeaua nu mai era prima pe listă, Max înjură la auzul
bătăii în uşă.
— Aşteptaţi o clipă…
Deschise uşa blondinei drăgălaşe care stătea lângă căruciorul de
la room-service.
— Bună dimineaţa, domnule Gannon. Gata pentru micul dejun?
— Mda, mersi… Pune-l… oriunde.
În timp ce împingea căruciorul înăuntru, ospătăriţa îl zări pe
Vince.
— A, salut, şefule.
— Sherry. Ce faci?
— Păi… cum ştii.
Întoarse căruciorul într-o parte, încercând să nu pară prea
curioasă în timp ce le arunca priviri scurte amândurora.
— Pot să mă duc jos şi să mai aduc o ceaşcă, dacă vrei cafea,
şefule, zise ea.
— Nu te deranja, Sherry. Am băut două înainte de a pleca de-
acasă.
— Dacă te răzgândeşti, sună-mă.
Luă capacul de pe o farfurie, dezvăluind o omletă şi o felie de
şuncă. Apoi îi întinse mapa de piele lui Max, aşteptând să-i semneze
nota de plată.
— Sper să vă placă micul dejun, domnule Gannon, zise ea şi ieşi,
aruncând o ultimă privire peste umăr înainte de a închide uşa.
— Poftă bună, îi ură Vince lui Max. N-are rost să lăsaţi ouăle să se
răcească. Fac aici o omletă foarte bună.
— Ce fel de spargere a fost? Jaf?
— Aşa se pare. De ce s-a întâlnit domnişoara Tavish cu
dumneavoastră aseară?
Max se aşeză, hotărât să-şi toarne cafeaua.
— Ca să ne cunoaştem mai bine, zise el. Am invitat-o la un pahar
şi a acceptat. Speram să urmeze şi o cină şi, de vreme ce n-a
refuzat-o după ce ne-am băut aperitivul – în barul de-aici, de jos –,
am trecut în sala de mese.
— Întotdeauna vă daţi întâlnire cu femeile de la care cumpăraţi
cadouri pentru mama dumneavoastră?
— Dacă mi-ar merge atât de bine, i-aş cumpăra mamei mult mai
multe cadouri.
Max ridică ceaşca şi bău, privindu-l pe Vince în ochi.
— Laine e o femeie foarte atrăgătoare şi foarte interesantă,
continuă el. Voiam s-o cunosc mai bine, aşa că am invitat-o. Îmi
pare rău dacă a avut necazuri.
— Cineva a intrat în casa ei în timp ce ea era aici, cu
dumneavoastră.
— Mda, am priceput.
Se hotărî să mănânce şi luă o înghiţitură din omletă.
— Deci, vă întrebaţi dacă am obiceiul să le fac curte femeilor
drăguţe în magazine şi să aranjez să fie jefuite, în timp ce eu le
vrăjesc la cină. E cam trasă de păr, şefule, de vreme ce până ieri n-
am văzut-o niciodată pe Laine, nu-i cunosc încă locuinţa, şi nici nu
ştiu dacă are în casă ceva care să merite furat. Ar fi fost mai
inteligent, nu-i aşa, să atac magazinul, ce ziceţi? Are multe mărfuri
interesante acolo.
Vince îl privi cum mânca, fară să spună nimic.
— Sunt acolo două pahare de sticlă groasă, rezistentă, adăugă
Max după un moment, dacă vreţi şi dumneavoastră puţină cafea.
— Mă lipsesc. Cu ce treburi aţi venit în Angel’s Gap, domnule
Gannon?
— Lucrez la Reliance Insurance şi am venit aici pentru muncă de
teren.
— Ce fel de muncă de teren?
— Domnule şef Burger, puteţi vorbi cu Aaron Slaker,
preşedintele de la Reliance, ca să-mi verificaţi apartenenţa la firmă.
Are sediul în New York. Din păcate, nu am dreptul să discut
detaliile muncii mele fară permisiunea clientului.
— Mie asta nu mi se pare că sună a muncă în asigurări.
— Există fel de fel de asigurări.
Max deschise un borcănel cu gem de fragi şi unse o felie
triunghiulară de pâine prăjită.
— Aveţi acte de identitate?
— Sigur.
Max se ridică, se duse la scrin, scoase din portofel permisul de
conducere şi-i oferi lui Vince.
— După cum vorbiţi, nu păreţi a fi din New York.
— Accentul georgian nu dispare niciodată. Max era destul de
iritat ca să-şi accentueze provocator vorbirea tărăgănată din Sud.
Nu fur, şefule. N-am vrut decât să iau cina cu o femeie frumoasă.
Haideţi, sunaţi-l pe Slaker.
Vince puse permisul lângă farfuria lui Max.
— Aşa voi face, zise el pornind spre uşă. Se opri cu mâna pe
clanţă şi se întoarse spre Max: Cât timp plănuiţi să staţi în oraş,
domnule Gannon?
— Până-mi termin treaba, replică Max, luând încă o îmbucătură
de omletă. Şefule, aţi avut dreptate. Ăştia chiar fac o omletă
delicioasă.
Max continuă să mănânce şi după ce uşa se închise în urma lui
Vince.
Ca orice poliţist, Burger avea să-l verifice, descoperindu-i astfel
cei patru ani de muncă în poliţie şi licenţa de detectiv. Apoi, ca în
orice oraş mic, vestea va ajunge nu peste mult la urechile lui Laine.
Se hotărî să rezolve chestiunea la momentul potrivit. Până atunci,
avea problema spargerii. Momentul se nimerise prea bine ca să fie
o simplă coincidenţă. În plus, îl înştiinţa că nu era singurul care
considera că atrăgătoarea domnişoară Tavish avea ceva de ascuns.

Totul era cine avea să găsească primul acel lucru.


— Nu-ţi face nicio grijă, o asigură Jenny pe Laine. Angie şi cu
mine ne putem descurca aici de minune. Eşti sigură că nu vrei să
închizi magazinul azi? Vince a zis că la tine acasă e vraişte. Aş putea
să vin să te ajut.
Laine îşi mută telefonul la cealaltă ureche, privind prin biroul ei
de-acasă şi imaginându-şi-o pe Jenny, gravidă cum era, punând la
loc mese şi scaune.
— Nu, dar îţi mulţumesc. Am să mă simt mai bine ştiind că tu şi
Angie aveţi grijă de magazin. În dimineaţa asta vine un transport,
unul destul de mare, de la licitaţia din Baltimore.
Fir-ar să fie, ar fi vrut să se afle de faţă, să atingă cu mâinile ei
toate lucrurile acelea minunate. Îi plăcea teribil de mult să pună
obiectele noi la locurile lor; iar restul plăcerii consta în a le vedea
cum ieşeau iar pe uşă.
— Am nevoie de tine ca să înregistrezi noile articole, Jen. Le-am
stabilit deja preţurile, sunt în dosar. E un urcior lotus Clarice Cliff,
cu lalele pictate. Trebuie s-o suni pe doamna Gunt şi s-o anunţi că l-
am primit. Ne-am înţeles la preţul de şapte sute, dar va dori să
negocieze. Nu laşi sub şase sute şaptezeci şi cinci. În regulă?
— M-am prins.
— A, şi…
— Laine, linişteşte-te. Nu e prima mea zi de muncă. O să mă ocup
de toate şi dacă nu mă descurc, am să te sun.
— Ştiu. Absentă, Laine se aplecă să-şi mângâie câinele, care
stătea aproape lipit de ea. Am prea multe pe cap, zise ea tristă.
— Nici nu mă mir. Mi se face rău când mă gândesc că trebuie să
aranjezi totul singură. Sigur nu vrei să vin şi eu? Aş putea trece în
pauza de masă. Angie poate rămâne singură în magazin o oră. Îţi
aduc şi ceva de mâncare. Ceva doldora de grăsime şi de calorii.
Angie putea să se ocupe de magazin, reflectă Laine. Era pricepută
şi învăţa repede. Dar Laine se cunoştea pe sine. Avea mai mult spor
dacă era singură, fără conversaţii şi alte diversiuni.
- N-am nicio problemă. O dată ce încep, va merge strună. Cred că
după-amiază ajung şi eu.
— Mai bine trage un pui de somn.
— Poate. Vorbim mai încolo.
Închise micul telefon portabil şi-l vârî în buzunarul de la spate al
blugilor largi. Ştia că va găsi o duzină de motive să sune la magazin
în timpul zilei. Era bine să aibă telefonul la îndemână. Deocamdată,
însă, trebuia să se concentreze asupra celeilalte probleme.
— „Ascunde potaia…“ murmură ea.
Întrucât singura potaie pe care o avea era Henry, nu-i rămânea
decât să presupună că Willy delira. Venise să-i spună ceva, să-i
ceară ceva, să-i dea ceva, dar n-o făcuse. Crezuse că-l urmărea
cineva şi, dacă nu cumva îşi schimbase năravurile, ceea ce era
improbabil, însemna că avusese dreptate. Să fi fost un poliţist, un
detectiv, un complice nemulţumit de împărţeală? Orice era posibil.
Dar halul în care-şi găsise casa îi spunea că ultima ipoteză era cea
mai plauzibilă.
Iar acum, cel care-l urmărise pe Willy o pândea pe ea.
Ce-ar fi putut să-i spună lui Vince? Absolut nimic. Tot ceea ce-şi
clădise aici se baza pe faptul că era Laine Tavish, o femeie normală
şi plăcută, cu o viaţă normală şi plăcută şi părinţi normali şi plăcuţi,
care aveau un restaurant în New Mexico.
Elaine O’Hara, fiica lui Big Jack cel plin de farmec şi infamii şi cu
un cazier lung nu se potrivea în frumosul peisaj pastoral de la
Angel’s Gap. Nimeni n-ar intra în magazinul lui Elaine O’Hara ca să
cumpere un ceainic sau o masă stil. Fiica lui Jack O’Hara nu era
demnă de încredere.
La naiba, nici ea însăşi n-avea încredere în fiica lui Jack O’Hara.
Fiica lui Big Jack era genul care bea într-un bar cu un bărbat străin
şi sfârşea doborându-l pe respectivul c-un sărut fierbinte, pasional.
Fiica lui Jack îşi asuma riscuri mari şi grave, care se soldau cu
consecinţe la fel de mari şi de grave. Laine Tavish trăia normal,
chibzuit, şi nu făcea valuri. O lăsase pe O’Hara să scoată capul la
lumină doar pentru o seară, şi uite unde ajunsese. Un interludiu
interesant şi sexy, desigur şi, la sfârşit, ditamai nenorocirea.
— Ce-şi face omul cu mâna lui… murmură ea spre Henry, care-şi
exprimă acordul dând din coadă.
Era timpul să pună lucrurile la loc în ordine. Nu va renunţa la
identitatea şi la împlinirile sale, la ceea ce plănuia să realizeze, doar
pentru că un hoţ de mâna a doua credea că-i revenise şi ei o parte
din ultima lui pradă. Trebuia să fie un hoţ de mâna a doua, îşi spuse
ea, în timp ce aduna pernele de mătase pe care le cumpărase
pentru divanul George al II-lea. Unchiul Willy nu frecventa
niciodată elita. Şi nici Big Jack n-o făcuse, oricât se lăudase cu toate
visurile lui… Vasăzică, îi răscoliseră casa, nu găsiseră nimic, aşa că
luaseră în schimb nişte obiecte uşor de plasat. Asta era tot.
Probabil lăsaseră amprente peste tot, îşi zise aşezându-se pe jos
şi începând să strângă în teancuri hârtiile împrăştiate. Când se
implica unchiul Willy în câte-o lovitură, minţile greoaie erau
inevitabile. Cel mai probabil, autorii spargerii, ai distrugerilor şi ai
furturilor aveau cazier. Vince urma să-i găsească, să-i identifice şi
să-i prindă.
La fel de posibil era şi să fie destul de proşti ca să le spună
poliţiştilor de ce o făcuseră, iar dacă se ajungea acolo, ea va declara
că o confundă cu altă persoană. Urma să se arate şocată, indignată,
stupefiată. Teatrul – indiferent ce roluri erau necesare – îi era o a
doua natură. Prin vene îi curgea destul din sângele lui Big Jack
pentru ca o asemenea prefăcătorie să nu-i depăşească posibilităţile
„artistice“.
În fond, ce altceva era ceea ce făcea chiar acum Laine Tavish din
Angel’s Gap, dacă nu o prefăcătorie lungă de-o viaţă?
Pentru că acest gând o deprima, îl înlătură şi se adânci în
aranjarea hârtiilor. Se cufundă destul de adânc ca să sară în
picioare, când auzi o bătaie în uşa de la intrare.
Henry se trezi într-o clipă din siesta sa matinală şi lansă o serie
furioasă de lătrături răguşite şi ameninţătoare în timp ce se
ascundea după Laine.
— Eroul meu cel mare şi viteaz, îl mângâie ea. Probabil e
geamgiul. Nu-l păpăm pe geamgiu, da?
Ca mărturie a devotamentului şi iubirii sale uriaşe, Henry o
însoţi la parter, mârâind, dar rămânând tot timpul la un pas în
urma ei.
După spargere, Laine devenise destul de prudentă ca să se uite
pe fereastră înainte de a descuia uşa. Când îl văzu pe Max simţi o
tresărire şi un sfârâit în creier şi în sânge. Instinctiv, îşi coborî
privirea dezgustată spre blugii vechi, picioarele goale şi tricoul gri
de pe vremea bunicii. În acea dimineaţă îşi strânsese părul într-o
coadă de cal şi nu se ostenise să se fardeze.
— Nu e tocmai imaginea pe care aş vrea să i-o prezint bărbatului
pe care mă gândeam să-l despoi de ţoale cu prima ocazie
rezonabilă, recunoscu ea faţă de Henry. Acum ce să facem?
Deschise uşa, impunându-şi să se poarte cât mai firesc.
— Max, ce surpriză! Cum m-ai găsit?
— Am întrebat. Eşti bine? Am auzit de… Lăsă fraza suspendată şi
o măsură cu privirea. Henry? Ei, dar e cel mai drăguţ câine pe care
l-am văzut în viaţa mea.
Rosti aceste cuvinte cu un zâmbet larg pe faţă, ghemuindu-se
până la nivelul câinelui.
— Ce faci, uriaşule?
Laine ştia din experienţă că pe cei mai mulţi Henry îi intimida la
început. Era mare, era urât, iar când mârâia gutural, părea
periculos. Max însă îi întindea deja mâna, să i-o miroasă.
— De ce faci mutra asta, Henry? întrebă Max.
Ezitând vizibil între spaimă şi încântare, Henry îşi apropie botul
de mâna lui, adulmecându-i-o nesigur. Apoi lovi cu coada picioarele
lui Laine, înainte de a se prăvăli la pământ, cu burta în sus, ca să fie
scărpinat.
— N-are pic de mândrie, declară Laine.
— Nici n-are nevoie, replică Max, în timp ce devenea noua iubire
a vieţii lui Henry, pe care-l scărpina pe burtă. Nimic nu se compară
cu un câine, nu-i aşa?
Mai întâi fusese pofta carnală – lucru destul de firesc, medită
Laine. Apoi, interesul şi câteva niveluri ale atracţiei. Fusese
pregătită – sau încercase să se pregătească – pentru a face
abstracţie de aceste impulsuri şi să rămână raţională. Acum însă,
văzându-l cu câinele ei, simţi în jurul inimii acea căldură care
semnala – atenţie, pericol! — afecţiune personală. Adăugată
dorinţei senzuale şi atracţiei, aceasta făcea ca până şi o femeie
raţională să fie învinsă.
— Nimic, într-adevăr, zise ea.
— Acasă, aveam mereu câte un câine. La New York nu pot să ţin
niciunul, din cauza călătoriilor mele… Şi nu mi se pare normal. Îşi
ridică mâna pentru a scărpina beregata lui Henry, spre extazul
acestuia.
Laine fu cât pe ce să geamă.
— Dezavantajele vieţii la oraş, adăugă Max. Cum a trecut de ele?
— Poftim?
Max îi dădu o ultimă palmă prietenoasă lui Henry, apoi se ridică.
— Am auzit despre spargere. Un câine mare ca el ar fi trebuit să
le dea de furcă.
Uşurel, fetiţo, îşi spuse Laine.
— Mă tem că nu, zise ea. Unu, era închis în oficiu. Acolo stă când
sunt plecată. Şi doi, ei bine…
Îl privi pe Henry, care lingea ca un sclav mâna lui Max.
— Nu are tocmai o inimă de războinic.
— Te simţi bine?
— Cât se poate de bine, cred, a doua zi după ce am venit acasă şi
am constatat că cineva mi-a întors-o pe dos şi mi-a furat lucrurile.
— Eşti destul de izolată aici. Cred că nimeni n-a văzut nimic.
— Mă îndoiesc. Vince, şeful poliţiei, o să-ntrebe, dar casa mea e
singura de pe aleea asta.
— Mda, l-am cunoscut pe şef. Un alt motiv pentru care am venit a
fost să mă asigur că nu crezi că te-am invitat la cină ca să te scot din
casă şi să ţi se întâmple asta.
— Ei, în niciun caz. De ce-aş… Vince! Sper că nu te-a făcut să te
simţi prost.
— E meseria lui. Şi acum observ că şi ţie ţi-am trezit aceeaşi
bănuială.
— Nu, deloc… Nu tocmai. Doar că am avut o săptămână foarte
stranie. Cred că, de când m-am mutat aici, am tratat cu Vince pe
plan profesional doar de două ori. Iar acum, am avut de-a face cu el
tot de două ori, în doar două zile. Înţeleg că te-a vizitat la hotel, în
dimineaţa asta. Îmi pare rău.
— Doar o treabă de rutină. Nu se compară cu a veni acasă ca să
descoperi că ţi-a fost spartă. O atinse uşor pe obraz: Am fost
îngrijorat pentru tine.
Temperatura trupului ei crescu cu câteva grade. Îşi spuse că nu
se potriveau deloc – Willy Young înhăitat cu Max Gannon. Iar dacă
Max ar fi fost amestecat, ar fi ştiut. L-ar fi recunoscut ca fiind de-ai
ei, cum s-ar spune.
— N-am nimic. Jenny şi Angie vor lucra la magazin, în timp ce eu
pun casa la punct. Arătă spre living. Abia am început. Bine că-mi
place să fac cumpărături, pentru că asta va fi etapa a doua.
Max o ocoli şi privi şi el prin încăpere. Ceea ce văzu putea trece
drept vandalismul care însoţeşte o spargere, dar ochii lui Max ştiau
să recunoască adevărul: o căutare rapidă, furioasă. Dacă ar fi găsit
ceea ce căutau, Laine nu ar fi strâns atât de calmă resturile, vorbind
despre cumpărături. Nimeni nu avea un asemenea sânge rece. Şi-o
imagină venind acasă, singură, pe întuneric, deschizând uşa şi dând
peste acea privelişte. Nici nu era de mirare că arăta palidă şi cu
cearcăne sub ochi, ca orice femeie care n-a dormit noaptea.
— Ţi-au făcut-o, murmură el.
— Aşa ceva nu prea se obişnuieşte în Gap. Când locuiam la
Philadelphia, am lucrat cu o femeie care, într-o seară, când s-a
întors acasă, şi-a găsit apartamentul spart. Îi luaseră totul şi
scriseseră cu spray obscenităţi pe pereţi.
Max întoarse capul spre ea.
— Deci, poate fi şi mai rău?
— Întotdeauna poate fi mai rău. Ascultă, am făcut ordine la
bucătărie şi am dat o fugă până la magazin, aşa că am cafea. Vrei?
— Vreau oricând.
Max se apropie de ea. Arăta atât de proaspătă, cu părul ei
strălucitor strâns la spate şi ochii şi mai albaştri de tulburarea care-
i bântuia. Mirosea a săpun, doar a săpun.
— Laine, nu vrea să te deranjez, dar… dă-mi voie să te ajut.
— Cu ce să mă ajuţi?
Nu era sigur, dar ştia că vorbea serios, că era o ofertă
dezinteresată. Se uita la ea şi voia s-o ajute.
— Pentru început, te pot ajuta să-ţi pui la loc lucrurile.
— Nu e nevoie. Cred că ai treabă…
— Lasă-mă să te ajut, îi reteză el protestul şi o prinse de mână.
Am timp destul şi adevărul e că, dacă aş pleca, oricum mi-aş face
griji pentru tine şi n-aş rezolva nimic.
— Ce amabil eşti…
— Şi mai e ceva.
Max făcu un pas înainte spre ea, silind-o să se retragă cu spatele
la perete. Când gura lui îi acoperi buzele, sărutul fu lent şi mătăsos,
aproape ca un vis. Laine îşi simţi genunchii muindu-se, gata să se
dizolve complet, înainte ca Max să ridice capul.
— Dacă nu făceam asta, m-aş fi gândit tot timpul s-o fac. Cred că
vom lucra mai bine acum, că am lăsat-o în urmă.
— Bine, răspunse Laine, trecându-şi limba peste buza de jos. Ai
terminat?
— Aiurea.
— Şi mai bine. Cafeaua, hotărî ea, înainte de a începe să se
tăvălească amândoi pe jos prin camera răvăşită, în loc s-o aranjeze.
Mă duc să fac cafeaua.
Pomi spre bucătărie, cu câinele ţopăind fericit pe lângă ea.
Pentru moment, îi era de folos să aibă o ocupaţie. Să râşnească
boabele, să măsoare apa în filtrul franţuzesc. Max stătea rezemat de
bufet, privind-o. Trupul acela suplu, relaxat, dar cu o maximă
concentrare în ochi. Ceva la el o făcea să dorească să se gudure ca o
pisică dornică de mângâieri.
— Trebuie să-ți spun ceva.
— OK.
Laine luă două căni care rezistaseră dezastrului din bucătărie.
— De obicei, nu… Stai, lasă-mă să mă gândesc cum s-o spun fără
să sune incredibil de tâmpit.
— Nu cred c-ai putea vreodată să pari aşa.
— Mamă, da’ ştiu că te pricepi să tragi sforile! în regulă.
Se întoarse spre el, după ce lăsă cafeaua să se aşeze.
— N-am obiceiul să accept întâlniri, chiar şi temperate, cu
bărbaţi pe care abia i-am cunoscut. Cu clienţi. De fapt, tu eşti
primul.
— Întotdeauna mi-a plăcut să fiu primul.
— Cui nu-i place? Cu toate că apreciez compania bărbaţilor şi
beneficiile ei, în acelaşi timp nu încep să mă caţăr pe ei după cină,
ca viţa pe trunchi.
Max era sigur c-avea să ţină minte multă vreme acel moment.
Probabil urma să-l retrăiască şi pe patul de moarte, ca unul dintre
cele mai importante din viaţa lui.
— Şi în sensul ăsta sunt primul?
— La acest nivel, da.
— Din ce în ce mai bine.
— Vrei frişcă? Zahăr?
— Neagră merge perfect.
— Bine, atunci să continuăm. De asemenea, nu mă gândesc, iar
asta e o regulă esenţială pentru mine, să mă culc cu un bărbat pe
care-l cunosc de douăzeci şi patru de ore, mai mult sau mai puţin.
Max îl scărpina pe Henry între urechi, fară să-şi ia o clipă ochii de
la faţa ei.
— Ştii ce se spune despre reguli.
— Da, şi cu toate că sunt de acord cu ce se spune, nu le încalc
prea uşor. Cred cu fermitate în nevoia de organizare, Max, în legi şi
directive. Prin urmare, faptul că mă gândesc să încalc o regulă, să
trec peste o anumită limită mă face să mă simt nervoasă. Ar fi mai
inteligent, mai sigur, mai înţelept, dacă ne-am tempera puţin,
măcar până vom ajunge să ne cunoaştem mai bine. Să lăsăm
situaţiei o şansă de a evolua într-un ritm mai rezonabil şi mai
raţional.
— Mai inteligent, fu el de acord. Mai sigur. Mai înţelept.
— N-ai idee cât mă străduiesc să trăiesc în spiritul acestor trei
principii. Râse uşor, apoi turnă cafeaua. Problema e că niciodată nu
m-am mai simţit atrasă de cineva aşa cum mă atragi tu.
— Poate că eu sunt puţin mai îngăduitor când e vorba de reguli
şi limite, şi nu mă preocupă aşa de mult înţelepciunea în anumite
domenii.
Max luă cana pe care i-o oferea ea şi o puse pe bufet.
— Ceea ce ştiu e că niciodată nu m-am uitat la altă femeie şi n-am
dorit-o aşa cum te doresc pe tine.
— Asta n-o să mă ajute să fiu inteligentă.
Laine îşi luă cafeaua şi făcu un pas înapoi.
— Am nevoie de puţină ordine. Lasă-mă să-mi aranjez casa, atât
cât pot, şi pe urmă mai vedem.
— Mi-e greu să te contrazic, dar făcând împreună unele treburi
casnice, vom ajunge să ne cunoaştem mai bine.
— Atunci, dacă tot am nişte muşchi la dispoziţie, să începem cu
livingul. Canapeaua e destul de grea, îl preveni ea.
*
La Remember When, treburile mergeau din plin. Sau, cel puţin,
vizitele. Vestea nenorocirii ce se abătuse asupra lui Laine se
răspândise ca fulgerul, iar curioşii dădeau buzna să afle amănunte.
Pe la ora unu, după ce noile articole fuseseră înregistrate,
etichetate şi expuse, vânzările se facturau şi bârfele curgeau cu
toptanul. Jenny îşi apăsă cu o mână şalele îndurerate.
— Eu mă duc să mănânc acasă, unde pot şi să mă odihnesc vreo
oră. Faci faţă de una singură?
— Sigur, răspunse Angie, ridicând o ciocolată cu proteine şi o
sticlă de Frappucino fără colesterol. Mi-am adus prânzul aici.
— Nici nu ştii cât mă întristează, Ange, să te-aud numind mizeria
asta „prânz“.
— M-am cântărit azi-dimineaţă. O sută nouăşpe livre.
— Rahat.
În timp ce Angie râdea, Jenny îşi luă poşeta de după tejghea şi
puloverul din cuier.
— Am să-mi încălzesc nişte „pasta primavera“ de-aseară, iar la
desert am să-nfulec o prăjitură.
— Ăsta zic şi eu rahat!
O mângâie uşurel pe burtă, sperând, ca întotdeauna, să simtă
copilul mişcându-se.
— Aici cum mai merge?
— Bufniţă de noapte, răspunse Jenny, înfigâdu-şi la loc o agrafă
în cocul aproape desfăcut. Jur că se trezeşte şi-ncepe să danseze
step în fiecare seară pe la unşpe, şi-o ţineo-aşa ore-n şir.
— Şi-ţi place la nebunie.
— Îmi place. Jenny îşi îmbracă puloverul. Fiecare minut îmi
place. Sunt cele mai fericite momente din viaţa mea. Mă-ntorc într-
o oră.
— S-a marcat. Auzi, s-o sun pe Laine? Să văd ce mai face?
— O sun eu, de-acasă, strigă Jenny peste umăr, pornind spre uşă.
Înainte de a ajunge, aceasta se deschise. Îi recunoscu pe cei doi şi
le căută numele prin fişierele memoriei.
— Mă bucur că vă revăd. Dale şi Melissa, da?
— Ai memorie bună, îi zâmbi femeia în vârstă de vreo treizeci şi
ceva de ani, cu o constituţie de gimnastă şi un aer stilat.
— Din câte-mi amintesc, vă interesa dulapul din lemn de
trandafir.
— Într-adevăr. Văd că e tot aici.
În timp ce vorbea, Melissa se apropie de dulap şi îşi trecu palma
peste incrustaţiile uşii.
— Mă tot strigă pe nume, zise ea.
— E o piesă foarte frumoasă, confirmă Angie, ieşind de după
tejghea. Una dintre favoritele mele.
În realitate, ea prefera mobila modernă şi aerodinamică, dar ştia
cum să stimuleze o vânzare.
— Azi ne-a mai venit o piesă din lemn de trandafir. E un
secrétaire mic şi fermecător. Victorian. Cred că-s făcute unul pentru
celălalt.
— Vai! Râzând, Melissa îşi strânse soţul de braţ. Cred că trebuie
să arunc măcar o privire.
— Vi-l arăt.
— Eu tocmai plecam, dacă nu mai aveţi nevoie de mine…
— Nici o problemă! Angie îi făcu semn lui Jenny cu mâna.
Nu-i aşa că-i frumos? se întoarse ea spre Melissa, care urmărea
cu vârful degetului lemnul lucios al pupitrului. Şi e în perfectă stare.
Laine are un ochi excelent. L-a găsit la Baltimore, acum câteva
săptămâni. Azi-dimineaţă a ajuns aici.
— E minunat, zise Melissa, începând să deschidă şi să închidă la
loc sertăraşele laterale. Credeam că un davenport e un fel de
canapea.
— Mda, dar şi birouaşul ăsta se numeşte la fel. Nu mă întrebaţi
de ce. Asta-i specialitatea lui Laine.
— Indiferent cum se cheamă, mor după el. Dale?
Soţul ei atinse cu degetul preţul şi-i aruncă o privire.
— Dacă le vrei pe amândouă, Melissa, trebuie să mă mai gândesc.
E o sumă destul de mare.
— Poate obţinem o mică reducere.
— Se rezolvă şi asta, răspunse Angie.
— Să mă mai uit puţin la şifonier.
Melissa reveni la dulap şi-i deschise uşile. Angie, care ştia cum să
manevreze o vânzare, rămase pe loc, în timp ce Dale se alătură
soţiei. Uşile se închiseră la loc, se deschiseră iar, sertarele ieşiră şi
intrară…
— Obţinem şi conţinutul? întrebă doamna.
— Mă scuzaţi?
— Cutia asta, scoase el un pachet, scuturându-l. E ca premiul din
cutia de cereale?
— De data asta, nu, râse Angie, venind să ia cutia. Azi-dimineaţă
ne-a sosit un transport important, începu ea, şi eram şi-aşa destul
de ocupate. Cred că Jenny a pus-o aici din greşeală.
Angie considera un mare noroc faptul că deschiseseră sertarul
înainte de a se observa lipsa piesei.
— Vrem să discutăm câteva minute, îi spuse Melissa.
— Nu vă grăbiţi.
Lăsându-i singuri, Angie se întoarse la tejghea. Despachetă cutia
şi găsi înăuntru un căţel caraghios de ceramică. Destul de drăguţ, îşi
spuse ea, incapabilă să înţeleagă de ce plăteau unii atâta pentru
asemenea piese. Îi plăceau mai mult animalele împăiate, moi şi
miţoase. Probabil era un Doulton sau Derby, sau una din chestiile
alea pe care Laine încă se mai chinuia s-o înveţe.
Din frânturile de conversaţie care se auzeau reieşea că Melissa
era pe cale să-l învingă pe Dale fără ajutor, aşa că Angie îi mai lăsă
un timp şi se duse cu statueta la una dintre puţinele vitrine cu
figurine şi bric-a-brac, pentru a încerca să identifice stilul şi
perioada.
Pentru ea era ca un joc. Putea găsi răspunsurile în dosar, dar asta
ar fi însemnat să trişeze. Identificarea pieselor în magazin semăna
mult cu recunoaşterea caracterelor într-un bar. Dacă o făceai destul
timp, ajungeai să poţi ghici pe oricine şi orice.
— Domnişoară?
— Angie, se întoarse ea, zâmbind.
— Dacă le luăm pe amândouă, ce preţ ne puteţi face?
Încântată la gândul că o putea întâmpina pe Jenny cu vestea unei
duble vânzări, Angie lăsă jos câinele de ceramică şi se duse să
negocieze cu clienţii. În emoţia încheierii tranzacţiei, a pregătirii
transportului şi a facturării, uită complet de câine.

Max află destul de multe despre Laine în următoarele câteva ore.


Era organizată, practică şi calculată. Avea o gândire mai precisă
decât se aşteptase de la o persoană cu trecutul ei. Îşi trasa o
sarcină, o studia de la început până la sfârşit, apoi o ducea la
îndeplinire pas cu pas. Fără ocoluri, fără diversiuni, în plus, avea
simţul cuibului. Mamei lui îi plăcea la nebunie să-şi căptuşească
plăcut cuibul cu tot felul de – cum le numea tatăl lui? —
farafastâcuri. Şi, la fel ca mama lui, Laine ştia cu precizie care era
locul fiecăruia. Dar, spre deosebire de ea, Laine nu părea să se
ataşeze sentimental, aproape intim, de lucruri. Max îşi văzuse odată
mama vărsând şiroaie de lacrimi pentru o vază spartă, şi-i simţise
pe pielea lui mânia când făcuse ţăndări un vechi platou decorativ.
Laine mătura cioburile şi le arunca la gunoi fără cea mai mică
tresărire. Era concentrată să-şi pună spaţiul în ordine. Max nu
putea să nu respecte acest lucru.
Deşi îl nedumerea felul cum fiica unui hoţ nomad efectuase o
întoarcere cu o sută optzeci de grade ca să devină o casnică de
provincie, faptul că misterele erau obiectul muncii lui o făcea să
devină şi mai interesantă. Îi plăcea să stea în cuibul ei, în compania
ei. Nu încăpea nicio îndoială că tensiunea sexuală dintre ai avea să
complice lucrurile pe parcurs, dar îi era greu să nu savureze
plăcerea. Îi plăcea vocea ei, guturală, dar dulce. Îi plăcea că arăta
sexy în tricoul gros. Îi plăceau pistruii ei. Îi admira rezistenţa în faţa
unui incident care pe cei mai mulţi oameni i-ar fi distrus. Şi-i
admira şi aprecia sinceritatea dezarmantă în legătură cu reacţiile ei
faţă de el şi ceea ce ardea mocnit între ei doi.
Adevărul era că, în alte împrejurări, se putea vedea pe sine
avântându-se cu capul înainte într-o relaţie cu ea, arzându-şi toate
punţile cu trecutul, lăsând la o parte orice prudenţă. Chiar şi în
circumstanţele date, era pregătit să se avânte şi nu se putea hotărî
dacă acesta era un plus sau un minus.
Dar, fie că era câştig colateral, fie obstacol pe drumul spre ţelul
propus, sosise timpul să reia jocul.
— Ai pierdut multe, comentă el.
— Pot oricând să-mi iau şi mai multe.
De fapt, Laine simţea un mic junghi de regret pentru ciobitura
mare a urciorului Derby pe care-l ţinuse pe servanta din sufragerie.
— M-am apucat de meseria asta fiindcă-mi place să colecţionez
tot felul de lucruri. Apoi, mi-am dat seama că nu simt atât nevoia să
le am, cât să fiu în preajma lor, să le văd, să le ating. Îşi trecu
degetul peste vasul spart.
— Şi-mi găsesc aceleaşi satisfacţii, uneori chiar mai mari, în a
cumpăra şi vinde, în a vedea cum piese interesante ajung în posesia
unor oameni interesanţi.
— Oamenii plicticoşi nu cumpără lucruri interesante?
Laine râse.
— Ba da, cumpără şi ei. De-asta e important să nu te ataşezi prea
mult de ceea ce plănuieşti să vinzi. Iar mie-mi place să vând.
— De unde ştii ce anume să cumperi, din capul locului?
— Uneori din instinct, alteori din experienţă… Câteodată, c doar
o loterie.
— Îţi place să mizezi pe noroc?
Privindu-l, Laine recunoscu:
— De fapt, da.
Nici vorbă, îşi spuse Max, se afla pe marginea prăpastiei, pregătit
să se arunce.
— Nu vrei să lichidezi coşmelia asta şi să-ţi iei zborul la Vegas?
Laine îşi arcui sprâncenele:
— Şi dacă aş spune: „sigur, de ce nu“?
— Aş rezerva bilete.
— Ştii, continuă ea după ce-l studie un moment, te cred în stare.
Şi cred că-mi place.
Partea de O’Hara din sufletul ei era deja în drum spre aeroport.
— Dar, din păcate, nu-ţi pot accepta propunerea.
Cea care vorbea era Tavish.
— Ce zici, lăsăm pe altă dată?
— De acord. Văzând şi făcând.
O privi cum punea la loc câteva piese care mai rămăseseră.
Sfeşnice, un bol enorm de argilă, un platou lung şi plat. Avea
senzaţia că le punea exact în locurile unde fuseseră înainte. Ca un
gest de autoîncurajare. Şi de sfidare.
— Ştii, când mă uit înjur la toate astea, nu mi se pare că a fost o
simplă spargere. In niciun caz nu-mi face impresia unui jaf pe fugă
standard. Are o tuşă mult mai personală, zise Max.
— Mă rog, cu asta chiar că m-ai liniştit.
— Scuză-mă. Nu m-am gândit. De fapt, nu pari deosebit de
speriată.
— Azi-noapte am dormit cu lumina aprinsă, recunoscu ea. De
parcă aşa aş fi rezolvat ceva.
— Nu ţi-ar strica un sistem de alarmă. Unul puţin mai
performant decât sortimentul canin, adăugă el, privindu-l pe
Henry, care sforăia sub masa din sufragerie.
— Nu. M-am gândit la asta. Un sistem de alarmă nu m-ar face să
mă simt în siguranţă, ci ar fi încă o grijă pe cap. N-am să admit să-
mi fie frică în propria mea casă.
— Dă-mi voie să mai insist puţin, înainte de a abandona
subiectul. Crezi că a făcut-o cineva cunoscut? Ai vreun duşman?
— Nu, şi nu, răspunse ea ridicând din umeri cu nepăsare, in timp
ce punea la loc în jurul mesei scaunele cu spătare.
În minte, însă, auzi din nou cuvintele lui Willy: Ştie unde eşti
acum… Cine ştia? Tatăl ei?
— Văd că te-am speriat, zise Max ridicându-i bărbia cu un deget.
Ţi se citeşte în ochi.
— Nu, nu sunt alarmată. Deconcertată, eventual, la gândul că s-ar
putea să am duşmani. Proprietarii banali de magazine mici din
orăşelele statului Maryland n-ar trebui să aibă duşmani.
Degetul lui mare îi mângâie tandru obrazul.
— Tu nu eşti banală.
Laine îşi lăsă buzele să se arcuiască, în timp ce ale lui coborau
spre ele. N-avea idee, îşi spuse ea, cât de mult muncise, ca să fie
banală.
Exact când mâinile lui îi cuprinseră şoldurile, sună mobilul.
— Aud cumva bătând clopotele? întrebă el.
Râzând uşor, Laine se retrase şi-şi scoase telefonul din buzunar.
— Alo? Bună, Angie.
În timp ce asculta, mută vaza ciobită puţin mai încolo pe
servantă.
— Ambele piese? Dar e minunat! Ce a… M-hmm… Nu, ai făcut
foarte bine. Se numeşte davenport fiindcă un asemenea birou mic a
fost lucrat pentru un anume căpitan Davenport, pe la o mie opt
sute, şi denumirea a prins – cred… Da, e totul bine… Serios, şi da, fii
sigură că mă înviorează… îţi mulţumesc, Angie. Vorbim mai târziu.
— Credeam că un davenport e o canapea, spuse Max, după ce
Laine îşi vârî telefonul la loc în buzunar.
— Este. Sau o mică sofa care se desface adesea ca un pat. Poate fi
şi un birouaş în formă de ladă, deasupra cu o tăblie glisantă sau
rabatabilă care creează spaţiu pentru genunchi.
— Hm. Omul, cât trăieşte, învaţă.
— Te-aş putea învăţa o mulţime de lucruri. Vrei să-ţi arăt care e
diferenţa dintre un canterbury şi o comodă?
— Abia aştept.
Îl luă de mână, trăgându-l spre mica ei bibliotecă, unde putea
ţine o scurtă lecţie despre antichităţi în timp ce făceau ordine.

Când gentlemanul înalt şi distins, cu mustaţă sură, tunsă elegant,


intră la Remember When, Jenny tocmai se gândea ce să prepare
pentru cină. Întrucât avea impresia că-i era foame tot timpul,
gândul la mâncare era aproape la fel de satisfăcător ca şi consumul
acesteia.
După marea vânzare a lui Angie, ritmul încetinise. Avusese câţiva
vizitatori, iar doamna Gunt venise în fuga mare să vadă urciorul
lotus şi să-l înhaţe. Apoi, în următoarea oră, Jenny şi Angie cam
arseseră gazul de pomană şi începuse să se gândească să-i dea
drumul lui Angie mai devreme.
Auzind clopoţelul de la uşă, Jenny ridică privirea, mulţumită că
mai venise un client care să-i alunge pentru un timp gândul de la
cotletele de porc cu piure de cartofi.
— Bună ziua. Vă pot ajuta cu ceva?
— Cred c-am să arunc doar o privire, dacă n-aveţi nimic
împotrivă. Interesant magazin. E al dumneavoastră?
— Nu, patroana nu e azi aici. Uitaţi-vă cât doriţi. Dacă aveţi
întrebări sau nevoie de ajutor, să-mi spuneţi.
— Aşa voi face.
Bărbatul purta un costum aproape de aceeaşi culoare cu
mustaţa. Părul des îi era tuns cu grijă. Costumul şi dunga subtilă a
cravatei miroseau a bani. Vorbea destul de sacadat ca să dea de
bănuit că era din Nord.
Instinctul de vânzătoare îi spunea lui Jenny că nu l-ar fi deranjat
puţină conversaţie, în timp ce se uita prin magazin.
— Sunteţi în vizită la Angel’s Gap?
— Am nişte afaceri prin zonă, zâmbi străinul, cu o expresie care-i
adâncea obrajii supţi şi-i încălzea albastrul ochilor, făcând ca aerul
distins să devină uşor sexy. E un oraş foarte prietenos.
— Într-adevăr.
— Şi atât de pitoresc! Minunat pentru afaceri, aş crede. Am şi eu
un magazin.
Se aplecă să studieze vitrina cu bijuterii de familie.
— Bijuterii veritabile, spuse el, bătând cu degetul în geam.
Vânzări, cumpărări… Foarte frumoase piese aveţi aici.
Surprinzător, realmente, în afara zonei metropolitane.
— Vă mulţumesc. Laine e foarte exigentă cu articolele noastre.
— Laine?
— Laine Tavish, patroana.
— Mă întreb dacă nu cumva am mai auzit numele ăsta. S-ar
putea chiar s-o fi întâlnit la vreo licitaţie. Ne învârtim într-o lume
relativ mică.
— Se prea poate. Dacă staţi mai mult în oraş, aţi putea să mai
treceţi. De obicei, e aici.
— Sigur am să mai vin. Spuneţi-mi, vindeţi şi pietre separate?
— Pietre?
La vederea privirii nedumerite a lui Jenny, omul înclină din cap.
— Cumpăr adesea pietre – nestemate – ca să le înlocuiesc pe cele
pierdute din câte-o montură antică, ori pentru a reproduce o piesă
veritabilă pentru un client.
— Aha… Nu, noi nu ţinem. De altfel, bijuteriile sunt doar o mică
parte din stocul nostru.
— Mi-am dat seama.
Se întoarse, scrutând salonul de prezentare, până-n cele mai mici
amănunte.
— Un amestec eclectic de stiluri şi perioade. Doamna Tavish face
toate achiziţiile?
— Da, ea le face. E un mare noroc pentru noi să avem o persoană
ca Laine în oraş. Magazinul şi-a format o reputaţie bună şi e înscris
în mai multe ghiduri ale regiunii şi în revistele de antichităţi şi
colecţii.
Necunoscutul se îndepărtă în direcţia unei mese pe care se aflau
figurine de porţelan şi bronzuri mici.
— Deci, nu e localnică.
— În Gap nu te poţi numi localnic decât dacă ţi s-a născut aici cel
puţin bunicul. Laine a venit încoace doar acum câţiva ani.
— Tavish, Tavish…
Omul se întoarse, privind-o cu ochii îngustaţi şi mângâindu-şi
mustaţa.
— E o femeie înaltă, cam deşirată, cu păr blond, tuns foarte
scurt? Poartă nişte ochelari mici şi negri?
— Nu, Laine e roşcată.
— Mda, mă rog, nu prea are importanţă. Splendidă piesă, zise el,
ridicând o pisică de porţelan elegantă. Expediaţi?
— Desigur. Mi-ar face plăcere să… A, bună, iubitule! salută ea,
căci intră Vince. Soţul meu, îi spuse ea clientului, făcându-i cu
ochiul. Nu tuturor poliţiştilor le spun „iubitule“.
— Treceam pe-aici şi m-am gândit să intru să văd dacă a venit
Laine. Vreau să văd ce mai face.
— Nu cred că mai vine astăzi. Nu-şi mai vede capul de treburi.
Casa lui Laine a fost spartă azi-noapte, explică ea.
— Doamne, dar 6 îngrozitor, comentă vizitatorul, ducându-şi o
mână la nodul cravatei. Piatra de culoare albastru-închis de pe
degetul mic îi scânteie. A păţit cineva ceva?
— Nu, nu era acasă. Scuze, Vince, dumnealui e domnul… nu vă
ştiu numele.
— Alexander mă numesc, Miles Alexander, se prezentă el,
întinzându-i mâna lui Vince.
— Vince Burger. O cunoaşteţi pe Laine?
— De fapt, tocmai încercam să stabilesc asta. Fac comerţ cu
bijuterii vechi şi mă întrebam dacă nu cumva am întâlnit-o pe
doamna Tavish pe circuit. Îmi pare rău de ce i s-a întâmplat. Mă
interesează foarte mult pisica, îi spuse el lui Jenny, dar voi întârzia
la întâlnirea din după-amiaza asta. Am să revin şi sper s-o cunosc şi
pe doamna Tavish. Vă mulţumesc pentru timpul acordat, doamnă
Burger.
— Jenny. Reveniţi oricând, adăugă ea, în timp ce Alexander
pornea spre uşă.
Când rămaseră singuri în magazin, îi dădu lui Vince un ghiont în
burtă.
— Te uitai la el de parcă ar fi suspect.
— Nu-i adevărat, replică Vince. Sunt doar curios, atâta tot, când
văd un tip în costum spilcuit învârtindu-se prin magazin a doua zi
după spargerea de la Laine.
— Mda, arăta ca un hoţ la drumul mare, nu-i aşa?
— OK, şi cum arată un hot la drumul mare?
— Altfel.

Se numea Alex Crew, dar avea acte falsificate perfect pe numele


Miles Alexander şi pe alte câteva. Acum mergea cu pas vioi pe
trotuarul în pantă. Trebuia să facă mişcare pentru a-şi alunga
mânia, furia ce ardea mocnit pentru că Laine Tavish nu fusese acolo
unde sperase s-o găsească. Nu suporta decepţiile – de niciun fel.
Plimbarea avea şi un rol practic. Trebuia să studieze topografia
locurilor mergând pe jos, deşi avea în minte o hartă detaliată a
oraşului Angel’s Gap. Nu-i plăceau localităţile mici, nici peisajele
înverzite ale munţilor din jur. Era un citadin deprins cu ritmul şi
caracteristicile oraşului. Cu abundenţa semnelor de reper. Pentru
odihnă şi relaxare prefera tropicele, cu brizele îmbălsămate,
nopţile scăldate în razele lunii şi turişti bogaţi. Locul acesta era plin
de ţopârlani, ca vânzătoarea însărcinată – probabil aşteptând al
patrulea copil – şi fostul ei erou din echipa de fotbal al liceului
devenit soţ şi poliţist al oraşului. Tipul arăta ca de-alde ăia care
stau sâmbăta seara cu amicii şi vorbesc despre vremurile de glorie,
sugând la bere sau şed în pădure aşteptând să pice vreun cerb, ca
să-l împuşte şi să se simtă iar eroi. Crew dispreţuia genul ăsta de
oameni şi pe femeile care-i aşteptau seara cu mâncarea caldă.
Tatăl lui fusese un asemenea om. Niciun dram de imaginaţie, nici
vizionarism, nici gustul înşelătoriei. Bătrânul lui n-ar fi folosit
niciun minut dacă Nu-l avea înscris în program. Şi cu ce se alesese?
Cu o nevastă uzată care se plângea tot timpul, o cămăruţă într-o
casă de mahala din Camden şi o înmormântare prematură.
După părerea lui Crew, viaţa tatălui său fusese o risipă jalnică. În
ce-l privea, întotdeauna îşi dorise mai mult şi începuse să-şi ia ce-şi
dorea de la doisprezece ani, când se strecura afară pe fereastra de
la etaj. Şterpelise prima maşină la paisprezece ani, dar ambiţiile lui
ţintiseră mereu mize mai mari şi mai strălucitoare. Îi plăcea să fure
de la bogaţi, dar nu avea nimic de Robin Hood. Îi plăcea numai
pentru că bogătaşii aveau lucruri mai bune, iar furându-le, luându-
le, simţea că făcea şi el parte din crema societăţii.
Săvârşise primul omor la douăzeci şi doi de ani, şi cu toate că
fusese nepremeditat – ghinionul îl făcuse pe nefericit să se întoarcă
acasă mai devreme de la un spectacol de balet
— Nu avusese nicio aversiune faţă de luarea unei vieţi.
Acum avea patruzeci şi opt de ani şi-i plăceau vinul franţuzesc şi
costumele italieneşti. Locuia într-o casă din Westchester de unde
nevastă-sa fugise – luându-l şi pe fiul lor – chiar înainte de divorţ.
Mai ţinea şi un apartament de lux lângă Central Park, unde dădea
petreceri opulente când avea chef, o casă de weekend în Hamptons
şi una pe malul mării, la Grand Cayman. Toate titlurile de
proprietate erau pe diferite nume.
Se descurcase de minune luând bunurile altora. Acum fura
selectiv şi o făcea de peste un deceniu. Obiectele de artă şi pietrele
preţioase erau specialităţile lui, cu câte o incursiune ocazională
printre timbrele rare.
Acumulase câteva arestări, dar o singură condamnare – o pată pe
cariera lui pentru care-l învinuia pe avocatul scump şi incompetent.
Individul plătise, căci Crew îl omorâse în bătaie cu o ţeavă de
plumb, la trei luni după eliberare. În accepţiunea lui, aceasta nu era
nici pe departe de ajuns. Petrecuse douăzeci şi şase de luni după
gratii, lipsit de libertate, înjosit şi umilit. Moartea idiotului de
avocat nu putea să compenseze asta. De atunci trecuseră peste
douăzeci de ani. Deşi mai fusese reţinut şi interogat de vreo două
ori, nu mai fusese arestat. Singurul câştig al acelor luni de
închisoare fusese timpul pentru gândire, evaluare şi analiză.
Nu-i era de ajuns să fure. Esenţialul era să fure bine şi să trăiască
bine. Aşa că studiase, îşi dezvoltase creierul şi personalitatea
multiplă. Ca să fure cu succes de la cei bogaţi, cel mai bine era să fie
unul de-al lor, să acumuleze cunoştinţe şi să-şi formeze gustul, spre
deosebire de căzăturile care putrezeau în puşcărie.
Pentru a fi primit în înalta societate, trebuia să-şi găsească,
probabil, o soţie care să-l gireze cu originea ei. După părerea lui,
succesul nu însemna să se caţăre pe ferestrele de la etaj, ci să-i
dirijeze pe alţii s-o facă. Pe alţii, care puteau fi manipulaţi şi
eliminaţi, la nevoie, deoarece tot ceea ce luau, îndrumaţi de el, îi
aparţinea de drept numai lui.
Era deştept, răbdător şi nemilos.
Dacă făcea o greșeală pe parcurs, aceasta nu era niciodată
imposibil de îndreptat. Întotdeauna îşi remedia greşelile. Idiotul de
avocat, tâmpita care refuzase să se lase escrocată de câteva sute de
mii de dolari, toţi stricaţii fără minte pe care-i angajase ori cu care
se asociase în decursul carierei lui, plătiseră cu viaţa.
Big Jack O’Hara şi ridicolul ăla de Willy fuseseră două dintre
greşeli. O eroare de judecată, se corectă Crew, în timp ce dădea
colţul, pornind înapoi spre hotel. Nu fuseseră chiar atât de proşti
precum crezuse, când se folosise de ei ca să planifice şi să execute
lovitura vieţii lui. Graalul lui, ţelul lui. Al lui.
Nu reuşea să înţeleagă nici acum cum se strecuraseră prin cursa
pe care le-o întinsese şi scăpaseră cu prada. Reuşiseră să-l lase în
urmă timp de o lună şi mai bine. Niciunul nu încercase să
convertească produsul în bani – ceea ce era la fel de surprinzător.
Crew nu încetase să le dea de urmă şi într-un sfârşit prinsese
mirosul lui O’Hara. Totuşi, nu pe Jack reuşise să-l urmărească de la
New York până-n munţii din Maryland, ci pe dihorul ăla neghiob de
Willy.
N-ar fi trebuit să-l lase pe nemernic să-l vadă. Lua-le-ar dracu’ de
oraşe mici. Numai să dea nas în nas cu el pe stradă nu se aşteptase.
Cum nu se aşteptase nici ca Willy s-o zbughească speriat ca un
iepure, drept sub roţile unei maşini.
Fusese tentat să meargă prin ploaie până la grămada plină de
sânge şi să-i dea un şut. Era în joc o miză de milioane de dolari, iar
idiotul uitase să se asigure înainte de a se repezi pe stradă. Apoi,
apăruse ea, ieşind în fugă din magazin. Roşcovana cea drăguţă, cu
expresia şocată. Mai văzuse faţa aceea. N-o întâlnise niciodată, dar
o văzuse. Big Jack avea fotografii şi-i plăcea să le scoată şi să le
arate, după ce lua câteva beri la bord.
Fiica mea. Nu-i aşa că-i o frumuseţe? Şi deşteaptă, brici! A făcut
colegiul, Lainie a mea.
Destul de deşteaptă, după părerea lui Crew, ca să-şi refacă viaţa
într-un orăşel amărât, unde să poată plasa bunuri, să le transporte,
să le predea. Era o formulă a naibii de bună.
Dacă Jack se gândea că-i putea pasa fiică-sii ceea ce-i aparţinea
lui Alex Crew, pentru ca pe urmă să se poată retrage bogat la Rio,
aşa cum îi plăcea adesea să se laude, îl aştepta o mare surpriză.
Avea să ia înapoi ceea ce era al lui. Tot ce-i aparţinea lui, iar tatăl şi
fiica urmau să plătească scump.
Intră în holul de la Wayfarer şi fu nevoit să-şi stăpânească un
fior. Ambianţa i se părea aproape insuportabilă. Urcă pe scară până
la etaj şi puse pe uşă plăcuţa „NU DERANJAŢI“, căci dorea să stea
liniştit în timp ce-şi plănuia următoarea mişcare.
Trebuia să intre în legătură cu Laine Tavish – probabil sub
numele de Miles Alexander, intermediar de bijuterii vechi. Se
studie în oglindă şi dădu din cap. Alexander era un alias nou, la fel
ca părul argintiu şi mustaţa. O’Hara îl cunoştea sub numele de
Martin Lyle sau Gerald Benson, şi l-ar fi descris ca pe un om
complet bărbierit, cu păr cărunt tuns foarte scurt.
Introducerea putea fi un flirt, căci îi plăcea compania femeilor.
Interesul comun pentru bijuteriile veritabile fusese un adaos util.
Mai bine să aştepte câteva zile, s-o cunoască de la distanţă, înainte
de a face pasul următor.
Nu ascunsese prada la ea acasă, nici nu avusese acolo vreo cheie
de seif ori casetă de depuneri, altfel Crew şi cei doi haidamaci pe
care-i angajase pentru acea incursiune le-ar fi găsit.
Poate că se pripise făcându-i praf casa, dar fusese furios! și
absolut sigur că avea ceea ce-i aparţinea lui. Şi încă mai credea că
avea prada sau că ştia unde se află. Cea mai bună atitudine avea să
fie cea prietenoasă, poate chiar romantică.
Ea era acolo, Willy era tot acolo – fie şi mort. Nu se putea ca Jack
O’Hara să se afle foarte departe.
Mulţumit de simplitatea planului, Crew se aşeză în faţa
laptopului. Accesă câteva site-uri de bijuterii autentice şi începu să
studieze.

Laine se trezi şi privi buimacă prin dormitor.


Ce oră era? Ce zi era? îşi adună părul la spate, în timp ce se ridica
în capul oaselor, ca să se uite la ceas. Opt şi un sfert. Nu putea fi
dimineaţa, căci afară era întuneric. Ce căuta în pat, la opt seara? Pe
pat, se corectă ea, şi încă învelită cu şalul. Şi cu Henry sforăind pe
podea, la picioarele patului.
Căscă, se întinse, apoi tresări brusc. Max! O, Doamne! O ajutase
să facă ordine în camera de oaspeţi, apoi se înţeleseseră să ia cina
în oraş. Sau s-o comande la pachet? Şi pe urmă, ce se întâmplase?
îşi scormoni creierul adormit. Max dusese gunoiul jos, afară din
casă, iar ea intrase în dormitor ca să se schimbe şi să se aranjeze. Se
aşezase pe pat pentru un minut. În regulă, se întinsese pe pat
pentru un minut. Închisese ochii. Încercând doar să se relaxeze, iar
acum se trezise din somn peste trei ore. Singură.
O acoperise cu şalul, constată ea cu un zâmbet tâmp, în timp ce-şi
trecea o mână peste trup. Aprinsese lumina, ca să nu se trezească în
întuneric. Vru să arunce şalul deoparte şi să se scoale, dar văzu
biletul pus pe pernă, lângă ea.

Pari prea obosită ca să mă joc de-a Făt Frumos şi Frumoasa din


Pădurea Adormită cu tine. Am încuiat peste tot, iar dulăul tău fioros
te păzeşte. Somn uşor la noapte. Te sun mâine. Sau, mai bine, trec să
te văd.
Max

— Ar putea fi mai bine de-atât? îl întrebă ea pe Henry, care


continua să sforăie. Se culcă la loc, strângând biletul la piept.
Perfecţiunea ar trebui să fie obligatoriu suspectă, dar, Dumnezeule,
cât de mult îmi place! M-am săturat să tot fiu suspicioasă,
temătoare şi singură.
Mai zăcu câteva clipe, zâmbind. Frumoasa Adormită nu mai
dormea. Ba chiar, nici n-ar putea să fie mai trează, mai lucidă.
— Ştii cât timp a trecut de când n-am mai făcut nicio faptă
necugetată? se întrebă.
Trase adânc aer în piept, apoi îl expiră.
— A trecut aşa de mult. E timpul să jucăm la noroc.
Sări în picioare şi se repezi în baie, să dea drumul la duş. După o
secundă de gândire, hotărî că o baie cu spumant era mult mai
potrivită cu planurile ei. Avea timp s-o facă şi, după ce va da drumul
la apă, se va uita printre lucruri ca să aleagă o ţinută cât mai
potrivită pentru a-l seduce pe Max Gannon.
Turnă în cadă parfum de frezii, iar după baie petrecu douăzeci de
minute încheiate fardându-se. Aproape la fel de mult dură până să
se decidă dacă să-şi lase părul desfăcut sau să şi-l strângă. Alese a
doua variantă, căci Max n-o văzuse încă aşa. Şi-l legă într-un colac
larg care urma să se desfacă la cea mai mică provocare.
De astă dată alese rochiţa neagră. Îi era recunoscătoare lui Jenny
pentru că în urmă cu câteva luni îşi făcuseră de cap la cumpărături
şi se aleseseră cu nişte lenjerie incredibilă. Apoi, amintindu-şi că
Jenny îşi punea situaţia actuală pe seama acelei lenjerii, mai adăugă
câteva prezervative pe lângă cele pe care le vârâse deja în poşetă.
Avea în total o jumătate de duzină – număr care, hotărî ea, era atât
precaut, cât şi optimist.
Îmbrăcă peste rochie un cardigan de caşmir negru, subţire ca
voalul, o toană ridicolă la care nu recurgea prea des. Aruncă o
ultimă privire în oglindă, întorcându-se pe toate părţile.
— Dacă te refuză, declară ea, înseamnă că omenirea se duce de
râpă.
Fluieră după câine, chemându-l s-o urmeze la parter. După o
vizită la bucătărie, ca să ia o sticlă de vin, desprinse lesa lui Henry
din cârligul de lângă uşa din spate.
— Vrei să vii la o plimbare? îl invită ea – întrebare care
întotdeauna îl făcea să sară şi să zburde înnebunit de bucurie. Te
duc la Jenny. La noapte n-ai să dormi acasă – şi mă rog la
Dumnezeu să n-o fac nici eu. Dacă nu găsesc o cale de a mă
descărca de fierbinţelile astea, am să mor de combustie spontană.
Până să ajungă la maşină şi să-i deschidă portiera, Henry făcu
câteva ture. Apoi, sări înăuntru şi se aşeză rânjind pe scaunul din
dreapta. Laine îi puse centura de siguranţă.
— Nu sunt nici măcar nervoasă. Nu-mi vine să cred că nu-s
nervoasă, când n-am mai făcut treaba asta de… în fine, n-are niciun
rost să mă gândesc, că dacă mă gândesc, atunci am să fiu nervoasă.
Îmi place cu adevărat. E o nebunie, fiindcă abia dacă-l cunosc, însă
chiar îmi place, Henry.
Henry lătră, semn că o înţelegea sau doar că se bucura, în timp ce
maşina pornea pe alee.
— Probabil n-o să se-aleagă nimic din asta, continuă ea. Vreau să
zic, el locuieşte la New York, iar eu, aici. Însă nu e nevoie să se
aleagă ceva, nu-i aşa? Nu trebuie să însemne iubire nemuritoare
sau un angajament pe viaţă. Poate fi doar dorinţă, respect,
afecţiune, şi… şi dorinţă. E foarte multă dorinţă la mijloc, şi nu-i
nimic rău în asta. Şi am să tac din gură până reuşesc să mă
stăpânesc.
Era aproape zece când intră pe aleea din faţa casei lui Jenny. Cam
târziu, îşi spuse ea. Destul de târziu, ca să bată la uşa camerei de
hotel a unui bărbat. Dar care oră era cea mai potrivită ca să-i bată
unui bărbat la uşa camerei de hotel?
Jenny ieşi şi o porni spre ea pe alee. Laine desfăcu centura lui
Henry şi aşteptă ca prietena ei să deschidă portiera din dreapta.
— Salut, Henry! Uite-l pe cavalerul meu de onoare, uite-l! Vince
te aşteaptă.
— Îţi rămân datoare, spuse Laine, în timp ce Henry o lua la fugă
spre casă.
— Aiurea. O şustă nocturnă, hmm?
— Nu mă întreba, şi n-am să-ţi spun.
Jenny se aplecă în maşină, atât de mult cât îi permitea burta.
— Faci mişto de mine?
— Da. Am să-ţi spun totul mâine. Îmi faci încă o favoare?
— Sigur, ce anume?
— Roagă-te, din toată inima, să am ce să-ţi spun.
— Am s-o fac, dar după cât de fabulos arăţi, rugăciunile mele şi-
au primit deja răspunsul.
— OK. M-am dus.
— Şo pe el, scumpo.
Jenny închise portiera şi făcu un pas înapoi, în timp ce Laine
pornea maşina.
— Tipul nu mai are nicio şansă, murmură ea, şi intră în casă să se
joace cu Henry.

Lui Laine îi trecu prin minte că arăta ca o femeie ieşită la agăţat:


rochia neagră decoltată, pantofii sexy, sticla de vin sub braţ. Dar nu
era nicio problemă. Doar se ducea la agăţat sau, cel puţin, aşa spera,
numai că bărbatul respectiv încă nu ştia. Şi dacă întâlnea pe drum
vreo cunoştinţă? Mare lucru! Era adultă, celibatară şi fără obligaţii.
Avea dreptul la o noapte de sex sănătos şi lipsit de complicaţii
inutile.
Se simţi totuşi mai uşurată când trecu prin holul de la Wayfarer
fără să vadă niciun chip cunoscut. Apăsă pe butonul liftului şi se
pomeni executând o tehnică de respiraţie relaxantă pe care o
învăţase la un curs de yoga. Se întrerupse. Nu voia să se relaxeze.
De relaxat, putea să se relaxeze şi mâine. În noaptea asta, îşi dorea
în sânge acel sfârâit de cablu electric neizolat, acele furnicături ale
muşchilor abdomenului, acel joc al fiorilor şi căldurii pe piele.
Când uşile ascensorului se deschiseră, intră în cabină şi apăsă pe
butonul etajului unde stătea Max. În timp ce uşile se închideau, cele
ale liftului alăturat se deschiseră şi din ascensor ieşi Alex Crew.

La biroul său, cu sonorul televizorului murmurând în surdină, ca


să-i ţină de urât, Max îşi revedea însemnările şi-şi scria raportul
zilnic. Ce-i drept, omisese câteva detalii. N-avea niciun rost să
consemneze că se jucase cu câinele, că o sărutase pe Laine sau că o
acoperise cu un şal în timp ce o privea cum doarme.
Niciuna dintre aceste informaţii nu era relevantă.
Descrise în detaliu pagubele, acţiunile şi reacţiile ei, precum şi
propriile lui opinii faţă de actualul ei stil de viaţă. Trai simplu, de
succes, într-un orăşel de provincie. Competentă în meserie,
integrată în comunitate şi-n casa ei de pe coasta colinei.
Dar de unde avusese bani să cumpere acea casă şi să demareze
afacerea? împrumutul pentru investiţie şi ipoteca pe care le
accesase – într-un mod nu tocmai legal – nu corespundeau.
Efectuase depuneri apreciabile – mai mult decât ar fi părut posibil,
în mod logic, pentru o tânără care de la absolvirea colegiului
câştigase un salariu constant, dar nu tocmai remarcabil.
Şi totuşi, nu era o sumă exorbitantă, reflectă el. Nimic ţipător.
Nimic care să sugereze că ar fi existat undeva un copac mare cu
bani din care picau milioane.
Avea o maşină bună, dar de condiţie medie – fabricaţie
americană, trei ani vechime. Avea câteva obiecte de artă şi piese de
mobilier în casă, dar aceasta era profesiunea ei, aşa că nu însemnau
mare lucru.
Garderoba, atâta cât o văzuse, denota bun-gust, un stil clasic, dar
hainele nu erau scumpe, şi se potriveau de minune cu imaginea
comerciantei de antichităţi necăsătorite, încununată de succes.
Totul la ea corespundea cu această imagine.
Nu trăia pe picior mare. Nu arăta ca o infractoare – Max avea
ochiul format pentru a-i recunoaşte pe asemenea inşi. Ce rost ar fi
avut să-şi cumpere o casă în pădure, să aibă un câine urât, să
deschidă o prăvălie pe Main Street, dacă nu aşa ceva îşi dorea de la
viaţă?
O femeie cu calităţile ei ar fi putut să trăiască oriunde, să facă
orice. Prin urmare, ea făcea exact ceea ce-şi dorea să facă.
Dar nici asta nu se potrivea.
Nu ştia ce să creadă despre ea, aici era problema. Se înclină pe
spate cu scaunul, privind în tavan. De fiecare dată când se uita la ea,
i se topeau creierii. Faţa aceea, vocea aceea
— Iisuse, mirosul acela al ei – aveau ceva care-l moleşea complet.
Poate că nu putea să vadă în ea o infractoare, pentru că nu voia s-
o privească astfel. Nu-i mai sucise aşa minţile o femeie de… Ba nu,
de fapt, niciodată nu-i mai sucise aşa minţile o femeie.
Prin urmare, pe plan atât practic, cât şi profesional, ar fi trebuit
să mai reducă puţin contactele personale. Indiferent dacă părea sau
nu cea mai bună cale de acces spre Jack O’Hara, nu se putea folosi
de ea decât învingându-şi propriile sentimente.
Putea să inventeze un pretext şi să plece din oraş pentru câteva
zile. Îşi putea stabili în apropiere o bază de unde să observe şi să
înregistreze. Îşi putea folosi relaţiile şi legăturile, precum şi
propriile talente de hacker, ca să scormonească tot mai adânc în
viaţa lui Elaine O’Hara, cunoscută şi ca Laine Tavish.
Când va şti mai mult, se va decide cum să procedeze, între timp,
însă, trebuia să păstreze o anumită distanţă care să-i asigure
obiectivitatea. Gata cu cinele în doi, gata cu zilele petrecute la ea
acasă, gata cu contactele fizice care nu puteau duce la nimic altceva
decât la complicaţii.
A doua zi dimineaţă, urma să predea camera şi să-i dea lui Laine
un telefon scurt ca s-o anunţe că fusese chemat înapoi la New York
şi că vor ţine legătura. Uşa rămânea deschisă, dar pe frontul
personal bătea în retragere. Nimeni nu-şi poate face treaba eficient
dacă orbecăie prin ceţuri sexuale.
Mulţumit de plan, Max se ridică în picioare. Hotărî să-şi
împacheteze toate lucrurile încă din aceea seară, apoi să coboare
pentru un păhărel înainte de culcare şi, în sfârşit, să încerce să-şi
alunge, dormind, sentimentele care se intensificau mult prea
repede şi nepotrivit înlăuntrul lui.
Bătaia în uşă îi distrase atenţia. Patul era făcut şi pe pernă erau
câteva ciocolate mici cu mentă. Se aştepta să vadă un plic
strecurându-se pe dedesubt. Deşi prefera să comunice aproape
numai prin e-mail, clienţii lui insistau adesea ca instrucţiunile să fie
trimise prin poşta obişnuită.
Văzând că nu apărea nimic, se duse la uşă, privi prin vizor. Şi fu
cât pe ce să-şi înghită limba.
Ce naiba căuta la uşa lui? Şi ce purta pe ea? Iisuse Hristoase!
Se retrase, frecându-și cu o mână faţa, apoi pieptul în dreptul
inimii. Instinctul profesional i se activă suficient ca să-l facă să
revină grăbit la birou, să închidă fişierele, să ascundă toate hârtiile
şi să se uite dacă nu rămăsese la vedere nimic care să-l dea de gol.
O s-o invite jos în salon, asta o să facă. O va duce într-un loc
public, să-i spună că fusese chemat înapoi, vor bea împreună un
pahar şi gata.
Îşi trecu de câteva ori mâna prin păr, încercând să-şi alunge
nervozitatea. Cu chiu, cu vai afişă o expresie pe care o considera
credibilă, vag surprinsă, vag încântată, şi deschise uşa. Prin vizor,
înfăţişarea ei nu-şi putuse face pe deplin efectul. Acum, limba pe
care fusese gata să şi-o înghită aproape că i se rostogoli din gură,
pentru a se desfăşura până la picioare.
Nu se putea concentra asupra rochiei ei, ci observă doar că era
neagră şi scurtă şi lăsa să se vadă mai multe curbe decât cele ale
unui traseu de Formula Unu. Avea picioarele mai lungi decât îşi
imaginase, încălţate cu nişte pantofi negri cu tocuri foarte înalte.
Părul acela ca focul era strâns, iar ochii-i păreau mai albaştri şi
mai strălucitori ca oricând. Pe buze îşi dăduse cu ceva lucios şi
ademenitor de umed.
Dumnezeu să-l aibă în pază.
— M-am trezit.
— Văd. Văd că te-ai trezit.
— Pot să intru?
— A! Hmm…
Nu era în stare să dea un răspuns mai coerent de-atât, aşa că făcu
doar un pas înapoi. Când Laine trecu pe lângă el, mirosul ei îl ameţi.
— N-am apucat să-ţi mulţumesc, aşa că m-am gândit s-o fac
acum.
— Îţi mulţumesc… Adică… pentru puţin… se corectă el, simţindu-
se ca un imbecil.
Laine zâmbi şi, ridicând sticla de vin, o legănă uşor.
— Ce zici de-un merlot?
— Zic că-i bunicel.
Laine fu nevoită să depună un mare efort de voinţă pentru a nu
izbucni în râs. Exista altceva care s-o facă pe o femeie să se simtă
femeie decât un bărbat care se uită la ea de parcă ar fi fost vrăjit?
Păşi spre el şi se simţi absolut măgulită când Max făcu un pas
înapoi.
— Destul de bunicel ca să-l bem împreună?
— Împreună?
— Vinul.
— A…
Suferise vreo două lovituri în cap la viaţa lui. Adeseori, victima
are aceeaşi senzaţie nebuloasă de ieşire din propriul trup care-l
încerca pe el acum.
— Sigur, zise şi luă sticla din mâna ei.
— Sigur. Sigur.
— Bine. Păi atunci…
— Păi, atunci…?
Se părea că între creierul şi gura lui intervenise un anumit
decalaj temporal.
— A, da. Ăăă… tirbuşonul.
Aruncă o privire spre minibar, însă Laine îşi deschise poşeta.
— Încearcă-l pe ăsta, zise ea.
Îi oferea un tirbuşon. O jumătate a mânerului reprezenta trupul
unei femei goale, până la mijloc. Cealaltă jumătate era numai
picioare.
— Drăguţ, bâigui Max.
— Un kitsch, îl corectă ea. Am o colecţie – mică… Drăguţă
cameră, adăugă. Un pat mare.
Se duse la fereastră şi trase puţin draperiile.
— Pariez că priveliştea e minunată.
— A, da…
Conştientă că o sorbea din ochi, continuă să se uite pe fereastră,
scoţându-şi încet puloverul subţire. Auzi zgomotul înfundat al
sticlei de vin pe lemn şi se convinse că rochia îşi făcuse datoria. Din
locul unde stătea el nu se vedea mare lucru – doar un spate gol,
încadrat de puţin material negru strâns pe trup.
Făcu câţiva paşi spre pat şi luă de pe pernă una dintre tabletele
de ciocolată.
— Mmm, cu mentă. Îmi permiţi?
Max nu fu în stare decât să dea încet din cap. Dopul ieşi din gâtul
sticlei cu un pocnet. Parcă surprins, şopti cuvintele „O, Doamne!“
primele care-i năvăliră în minte când Laine desfăcu hârtia micii
ciocolate şi muşcă din ea.
Laine scoase un uşor geamăt sexy, lingându-se pe buze.
— Am auzit undeva că banii vorbesc, dar ciocolata cântă. Îmi
place ideea.
Veni spre el şi-i întinse spre buze cealaltă jumătate a tabletei.
— Tot împreună.
— Mă omori.
— Atunci, hai să bem şi puţin vin, ca să mori fericit, zise ea şi se
aşeză pe marginea patului, picior peste picior. Te-am întrerupt din
lucru? se interesă ea.
— Rapoarte. Am să continuu mai târziu. Când voi fi din nou în
toate minţile, adăugă el în gând.
Turnă vin într-un pahar şi i-l întinse.
— A trecut ceva timp de când nu m-a mai învelit nimeni după ce
adormeam. N-am vrut să cad din picioare în faţa ta, Max
— Ai avut o noapte grea, şi nici ziua n-a fost mai uşoară.
— Mult mai uşoară decât mă aşteptam, mulţumită ţie.
— Laine…
— Dă-mi voie să-ţi mulţumesc. Cu tine în casă, mi-a fost mai uşor
să fac tot ceea ce aveam de făcut. Îmi place să-mi petrec timpul cu
tine.
Sorbi încet din paharul cu vin şi continuă:
— Îmi place să te doresc şi să-mi închipui că şi tu mă doreşti pe
mine.
— De-atâta dorinţă, mi se taie respiraţia şi nu mi se mai
oxigenează creierul. Nu asta plănuisem.
— Nu-ţi vine niciodată să dai dracului planurile şi să-ţi urmezi
impulsurile?
— Tot timpul.
Laine râse, îşi goli paharul şi se ridică să-şi toarne încă unul.
După ce sorbi din el, pomi spre uşă.
— Eu n-o fac. Sau, foarte rar. Dar trebuie să respecţi excepţiile
care confirmă regula.
Deschise uşa şi agăţă de clanţă cartonaşul cu NU DERANJAŢI,
apoi o încuie şi se rezemă de ea.
— Dacă nu-ţi convine încotro ne îndreptăm, mai bine zi de pe-
acum.
Max luă şi el o înghiţitură zdravănă de vin.
— N-am absolut nimic de spus.
— Cu atât mai bine, fiindcă eram pregătită să mă port dur.
Probabil că zâmbetul care apăruse pe chipul lui era tembel, dar
puţin îi păsa.
— Serios?
Îl privi lung.
— Nu eram sigură că aş putea să lupt cinstit.
— Rochia asta e „luptă cinstită“ la tine?
— Ce spui, dom’le?
Luă o ultimă sorbitură de vin, apoi puse paharul deoparte.
— Atunci, o s-o dezbrac.
— Lasă-mă pe mine, te rog, îi ceru el, plimbându-şi un deget
peste pielea albă ca laptele. Lasă-mă pe mine să ţi-o scot.
— Serveşte-te.
Max uită de orice profesionalism şi spirit practic. Uită de distanţa
emoţională şi fizică despre care hotărâse că se potrivea cel mai
bine cu necesităţile lui. Uită de tot şi toate, în afară de realitatea
prezentului ei, de textura aproape lichid de gingaşă a pielii, de
aroma îmbătătoare, de gustul fierbinte şi pârguit al gurii când o
sărută.
Îl învălui cu totul – cu mirosul, cu gustul, până când ajunseră…
până ajunse… la tot ce-şi putea el dori sau imagina.
Era o greşeală. S-o aibă acum, aşa, era o greşeală, însă conştiinţa
acestui lucru nu făcea decât să adauge un irezistibil element de
pericol, deosebit de excitant.
Îi trase breteaua rochiei de pe umăr şi-şi înfipse dinţii în came,
iar când capul ei căzu pe spate, îşi croi drum în sus spre gâtul din
care răsuna un tors ca de pisică.
— Ar fi ceva de spus despre planuri, totuşi… murmură el,
dezgolindu-i şi celălalt umăr. Îmi făcusem tot felul de planuri cu
tine.
— Speram.
Laine bâjbâi cu mâna după poşeta pe care şi-o lăsase pe pat.
— O să ai nevoie de ăsta, adăugă ea, scoţând un prezervativ.
— La un moment dat, o să am nevoie şi de un defibrilator
cardiac, şi de un extinctor.
— Promisiuni, promisiuni…
Max zâmbi.
— Aş putea înnebuni de-a binelea după tine.
Îşi frecă buzele de ale ei.
— Asta-i una din alea care se cojesc ca o pieliţă? Rochia, vreau să
zic.
— Aproape.
— Mama mă-sii, o preferinţă personală.
Se mişca încet, prelungind dezbrăcarea cu gura lipită de a ei,
până ajunseră amândoi să vibreze. Atunci se retrase şi o luă de
mână ca s-o sprijine în timp ce păşea afară din rochia căzută în
jurul picioarelor.
Şi o privi.
Purta pe dedesubt un soi de compleu fascinant, din mătase şi
dantelă, care-i susţinea sânii obligându-i să se ridice, gata de a se
revărsa afară. Mătasea neagră îi cobora în josul torsului, îngustată
pe talie şi mulată pe şolduri, pentru a se sfârşi cu un mic portjartier
cochet care-i susţinea ciorapii negri, subţiri.
— Încerc să mă gândesc la o replică memorabilă, dar mi-e foarte
greu căci mi-a fugit tot sângele din creier.
— Încearcă.
Întinse mâna şi începu să-i descheie cămaşa.
— Îmi place cum te uiţi la mine. Am nimerit-o din prima. Mai ales
cum te uiţi la mine acum.
— Te văd chiar şi când nu mă uit. Mi se întâmplă pentru prima
dată şi mă cam enervează.
— Poate că unii oameni sunt hărăziţi să se vadă unul pe altul.
Poate că de-asta se întâmplă totul atât de repede. De fapt puţin îmi
pasă de ce.
Îi deschise cămaşa, şi-l cuprinse pe după gât.
— Puţin îmi pasă… repetă ea, strivindu-i buzele sub ale ei.
Nu ştia decât că voia să simtă astfel mereu şi mereu, să fie şocată
de fiorii aceia excitanţi, să tremure în torentul dogoritor al
anticipării. Să cunoască puterea de a fi cucerit complet atenţia şi
dorinţa unui bărbat – ale acestui bărbat.
Voia să fie nepăsătoare, să ia tot ce-şi dorea, înfulecând lacom,
măcar o dată în viaţă, şi să se gândească numai la clipa aceea, cu
toată plăcerea şi pasiunea ei.
Când Max o răsuci în loc, îşi arcui spatele, ridicându-şi braţele ca
să-şi unească mâinile după gâtul lui, şi-l lăsă liber să-i cutreiere tot
trupul – peste dantelă, mătase, piele. Max se ospăta din gâtul ei,
din curba umărului, în timp ce mâinile lui o atingeau şi o excitau. I
se tăie respiraţia, apoi se revărsă într-un geamăt, când mâna lui i se
strecură între coapse. I-o apăsă cu a ei, legănându-şi şoldurile şi
înălţându-se pe coama acelui val de voluptate fierbinte.
Se prăvăliră împreună pe aşternutul pregătit cu grijă, într-o luptă
disperată de a se atinge, de a se gusta unul pe altul.
Părul ei se revărsase ca un foc orbitor pe albul cearşafului.
Parfumul lui îi ameţea simţurile, până ajunse să se întrebe dacă
avea să mai respire vreodată fără s-o absoarbă şi pe ea.
— Fă-mi ceva… şopti gura ei, flămândă, peste a lui. Fă-mi tot ce
vrei…
Max era pierdut într-o furtună de nevoi şi rapacitate, înecându-
se în dogoarea lor chiar în vreme ce se înfrupta din ea, şi ea din el.
În timp ce se mişca dedesubtul lui, deasupra lui, împrejurul lui, Max
devenea tot mai dur, într-o zbatere disperată de a căpăta din ce în
ce mai mult. Plămânii ei urlau, inima-i galopa dureros, pielea i se
încinsese atât de tare, încât părea să se topească de pe oase. Şi,
Dumnezeule, era miraculos!
Mâinile lui erau atât de puternice, gura lui atât de hulpavă…
Laine se desfăta cotropită. Degetele lui Max trăgeau şi smuceau
copcile, încheietorile imposibil de mici, facând-o să râdă înăbuşit
când îl auzea cum bâjbâia ocărând. Laine se sufocă şocată când se
repezi într-însa şi o împinse peste margine.
Ea era cea care cerea totul – acum, acum, acum! Şi se arcuia şi se
deschidea, strigând când se afunda în trupul ei. Vederea i se
împăienjenea, galopul inimii i se opri. Apoi totul, totul deveni
limpede precum cristalul, bătăile inimii scăpate de sub control,
goana trupului, în timp ce se posedau unul pe altul.
Îi distingea chipul, liniile şi adânciturile, umbra bărbii nerase de
dimineaţă, şi ochii, ochi de tigru, aţintiţi într-ai ei, devenind tot mai
întunecoşi, tot mai opaci, în clipele dinainte de a-şi îngropa faţa în
părul ei, pentru a se revărsa cu totul înăuntru.

Trupul îi era scăldat de sudoare, saturat de plăcere, iar mintea-i


era calmă ca oglinda unui lac în toiul verii. Era prinsă sub trupul lui,
încântată de el şi de sine însăşi. Îi auzea respiraţia întretăiată şi
simţea o satisfacţie nespusă la gândul că ea era cauza. Jucându-se
cu părul lui, închise ochii şi se lăsă să plutească.
— Tu, aia de jos… E totu-n regulă…? murmură el.
— Mă simt minunat, eu, asta de jos. Tu, ăla de sus, cum te lauzi?
— Oi fi eu paralizat, dar mă simt destul de bine.
Întoarse capul s-o atingă pe gât cu buzele.
— Laine.
Cu ochii închişi, Laine zâmbi.
— Max.
— Trebuie să-ţi spun… trebuie să-ţi spun, repetă el, atât pentru
ea cât şi pentru sine, că nu mă așteptasem la aşa ceva când am…
primit misiunea asta.
— Îmi plac surprizele. Încetaseră să-mi placă, la un moment dat,
dar îmi amintesc de ce-mi plăceau înainte. Fiindcă se întâmplă şi
nimic mai mult.
— Dacă surpriza înseamnă să te găsesc la uşa mea cu o rochie
neagră sexy pe tine, mor după ele.
— Dac-aş face-o încă o dată, n-ar mai fi surpriză, ar fi o reluare.
— Nu mă deranjează. Unde-i Henry?
— Henry?
Max se rezemă în cot, şi o privi.
— Nu l-ai lăsat acasă, aşa-i? După ceea ce s-a întâmplat aseară…
Acum nu mai erau străfulgerări fierbinţi, ci o căldură delicioasă.
Era îngrijorat pentru un câine. Câinele ei. Pe orice bărbat care-şi
făcea griji pentru un câine când era gol în pat cu o femeie îl plasa
drept în capul listei ei cu eroi ai tuturor timpurilor. Îi trase capul
spre al ei, ca să-l acopere cu sărutări.
— Nu, nu l-am lăsat singur. L-am dus la Jenny. Cum poţi fi atât de
perfect? Mereu caut cusururi, la orice, dar tu eşti pur şi simplu…
Îşi apăsă buzele peste ale lui, într-un sărut prelung, zgomotos.
— Pur şi simplu perfect.
— Nu sunt perfect deloc.
Nu-i plăcea junghiul acela de vinovăţie. Era un sentiment pe care
fie îl alunga, fie îl evita. Mai rău, conţinea şi îngrijorare. Ce-avea să
creadă, cum urma să reacţioneze, când îi va descoperi defectele?
— Sunt egoist şi încăpăţânat, îi spuse el. Şi mai sunt…
— Oamenii egoişti nu intră în magazinele de antichităţi ca să
caute un cadou pentru mamele lor.
Junghiul deveni dureros.
— A fost un impuls.
— Vezi? O surpriză. N-am spus eu adineauri că-mi plac
surprizele? Nu încerca să mă convingi că nu eşti perfect. În clipa
asta sunt prea fericită cu tine ca să mă mai gândesc la altceva. Vai,
te-am pus pe gânduri!
Îşi trecu mâinile peste spatele lui, dându-i o palmă amicală peste
fund.
— Încearcă să continue cu jocurile şi distracţia, fata asta?
— Nu la asta mă gândeam. Deja e mai mult decât un simplu joc.
Inima i se poticni, dar privirea-i rămase îndreptată spre el.
— Aşa…?
— La asta nu mă aşteptam, Laine, răspunse Max coborându-şi
capul, pentru a-i atinge buzele. Situaţia devine puţin mai
complicată.
— Nu mă deranjează complicaţiile, Max. Ne putem face griji
pentru ce este sau nu este, pentru ce-o să fie mâine, sau putem
savura momentul. Şi unul pe celălalt. Singurul lucru de care sunt
sigură e că astă-seară, când m-am trezit din somn în camera mea,
am fost fericită fiindcă ştiam că voiam să fiu cu tine. De mult nu m-
am mai simţit aşa.
— Fericită?
— Satisfăcută, mulţumită şi destul de fericită. Dar nu o fericire de
să-mi vină să dansez prin casă. Aşa că, singurul lucru pe care mi l-ai
putea spune ca să-mi complici cu adevărat situaţia ar fi că ai o soţie
şi doi copii în Brooklyn.
— N-am. Sunt în Queens.
Laine îl ciupi, tare, apoi îl întoarse pe spate.
— Ha, ha. Ce-am mai râs.
— Fosta mea soţie stă în Brooklyn.
Laine îl încălecă, aruncându-şi părul pe spate.
— Ai fost cam ocupat, văd.
— Mă rog, tu colecţionezi tirbuşoane. Unii fac colecţie de femei.
Actuala mea amantă e în Atlanta, dar mă gândesc să mă extind. Ai
putea fi bombonica mea din Maryland.
— Bombonică? Una din dorinţele mele de-o viaţă a fost să devin
bombonica unui bărbat. Unde trebuie să semnez?
Max se ridică în capul oaselor, cuprinzând-o cu braţele şi ţinând-
o strâns. Complicaţii, îşi spuse el. Nici n-ar fi putut să le înşire pe
toate. Aşa că nu-i rămânea decât să le facă faţă. Şi ei la fel. Dar nu în
seara asta. În seara asta era hotărât să-i urmeze sfatul şi să se simtă
bine.
— Mai stai un timp? Nu pleca încă, Laine.
— Credeam că n-ai să mi-o mai ceri.

— Nu pleca.
În momentul când rosti aceste cuvinte, Max îşi dădu seama că
niciodată nu i le mai spusese unei femei. Poate că era din cauza
nesomnului şi a epuizării sexuale… Poate că numai ea era cauza.
— E trecut de trei dimineaţa.
— Exact. Aşa că, hai să ne culcăm. O să ne cuibărim aici ca două
linguri şi o să moţăim câteva ore. Apoi comandăm micul dejun.
— Pare minunat, dar trebuie să-ţi cer din nou o amânare.
Îşi trase rochia pe ea, uitând de lenjerie, şi-şi alungă din minte
orice gând despre moţăială.
— Atunci, culcă-te şi atât.
— Trebuie să plec.
Făcu un pas de dans, chicotind, pentru a se feri când Max întinse
mâna s-o prindă.
— Trebuie să ajung acasă, să dorm vreo două ore, să mă schimb,
să vin înapoi în oraş, să-l iau pe Henry, să-l duc acasă, şi pe urmă să
mă duc la magazin.
— Dacă rămâi aici, poţi să-l iei pe Henry în drum spre casă, şi să
faci un dus-întors mai puţin.
— Da, şi să alimentez moara bârfelor ca să aibă ce măcina până
la Crăciun. Când o femeie iese dintr-un hotel, în zorii zilei,
îmbrăcată cu o rochie ca asta, toţi întorc capul după ea. Mai ales în
Gap.
— Îţi împrumut o cămaşă.
— Mă duc, zise ea, îndesându-şi lenjeria în poşetă. Dar, dacă vrei
să iei cina cu mine diseară…
— Zi ora şi locul.
— La opt, la mine. Gătesc eu.
— Găteşti? Clipi din ochi încet. Mâncare?
— Nu, mă gândeam să coc un complot subversiv contra
guvernului. Sigur că mâncare.
Se întoarse spre oglindă, scoase o mică perie din poşeta umflată
şi începu să şi-o treacă prin păr.
— Ce ţi-ar plăcea?
Max nu făcea altceva decât s-o privească.
— Mâncare?
— Am să mă gândesc eu la ceva.
Convinsă că arăta cât de cât acceptabil, îşi puse peria la loc în
geantă şi se apropie de pat şi-l sărută uşor.
— Ne vedem diseară, mai zise ea şi ieşi.
După ce închise uşa în urma ei, Max rămase pe loc privind spre
uşă, cu gustul ei încă pe buze. Nu avea niciun sens. Nici ceea ce se
întâmplase între ei, nici ce simţea pentru Laine, nici cine era ea. O
descifrase bine. Niciodată nu înţelesese pe cineva atât de bine, şi
asta n-avea nicio legătură cu glandele.
Dacă Laine Tavish era implicată într-o lovitură de milioane de
dolari, era gata să-şi mănânce autorizaţia de detectiv. Asta nu
explica de ce venise Willy Young s-o vadă. Nu explica nici de ce era
mort. Şi nici de ce-i fusese devastată casa.
Dar existau explicaţii pentru toate, şi avea să le scoată la iveală.
Se pricepea. După ce o exonera şi îşi satisfăcea clientul avea să-i
spună totul.
Probabil va fi puţin supărată.
Bagă-ţi minţile-n cap, Gannon, îşi spuse. Fii sincer, o să se supere
foc. Da’ o să-i treacă.
Se pricepea şi să împace oamenii.
Cel mai potrivit mod pentru a ieşi din încurcătura în care intrase
era acela de a proceda logic. Logica îi spunea că Elaine, fiica lui Jack
O’Hara, retezase orice legături cu acesta, îşi schimbase numele, îşi
ajustase trecutul şi începuse o viaţă nouă. Toate indicau asta,
inclusiv propriile lui instincte. Nu însemna însă că Big Jack, Willy
sau oricare dintre asociaţii lor nu ştiu unde se află Laine. Nu
însemna că, ocazional, n-o contactau sau că măcar încercau s-o
contacteze.
Şi, OK, finanţele ei încă-i păreau cam suspecte, dar avea s-o
rezolve şi pe asta. Câteva mii pe ici, pe colo, ca să plătească avansul
unei case sau să se lanseze în afaceri nu însemnau nimic în
comparaţie cu o parte din douăzeci şi opt de milioane de dolari şi
ceva mărunţiş.
Poate că Willy îi dăduse de urmă ca să-i ceară ajutorul, să
găsească un loc unde să ascundă ceva, ori să-i transmită un mesaj
de la tatăl ei. Indiferent în ce scop venise, acum era mort şi nici
dracu’ nu mai putea obţine un răspuns de la el. Şi oricum n-avea să-
şi mai încaseze niciodată partea.
Asta nu ridica miza considerabil?
Laine nu avea în casă nimic pentru care să merite să-şi facă griji.
Nu încăpea nicio îndoială. Chiar dacă spărgătorilor le scăpase ceva,
ea n-ar fi lăsat casa nepăzită noaptea, ca să se dea-n bărci cu el,
dacă avea ceva important ascuns acolo.
Asta însemna că nu avea nimic. Se afla în Angel’s Gap când se
furaseră pietrele. Pentru numele lui Dumnezeu, abia împlinise zece
ani când ieşise de sub tutela şi influenţa lui Big Jack. Dar ca s-o
disculpe şi să-i taie numele de pe toate listele, trebuia să fie sigur.
Ceea ce însemna să se uite cu atenţie prin magazinul ei. Cu cât o
făcea mai repede, cu atât puteau merge înainte mai curând. Se uită
la ceas şi aprecie că mai avea trei ore până să se lumineze de ziuă.
Putea foarte bine să înceapă.

Max se mira că o persoană care avea acelaşi ADN cu un hoţ îşi


proteja propriul magazin numai cu încuietori standard şi o sărăcie
de sistem de alarmă pe care-l putea păcăli şi un copil de
doisprezece ani, folosindu-şi imaginaţia şi un cuţit din Armata
Elveţiană.
Dacă această… relaţie dintre ei devenea serioasă, trebuia să aibă
o discuţie ca de la om la om cu Laine despre securitatea casei şi a
firmei. Poate că un magazin dintr-un orăşel ca acela nu avea nevoie
de gratii solide, porţi electronice şi camere video de supraveghere,
însă ea nu se deranjase să-şi monteze nici măcar nişte lămpi de
serviciu, înăuntru sau afară. Cât despre uşă, era jalnică. Dacă el ar fi
fost un hoţ pe care nu-l interesau fineţurile, putea s-o deschidă cu
două şuturi zdravene. Aşa-zisul sistem de alarmă făcea ca o
pătrundere prin efracţie în timpul nopţii să fie jenant de uşoară.
Max trecu de el şi forţă broasca de la uşa din spate, pentru cazul
că vreun localnic suferind de insomnie se hotăra să facă o plimbare
pe Market Street înainte de crăpatul zorilor. Venise pe jos de la
hotel, fară grabă, ocolind cvartalul.
Simplul fapt că o acţiune era atât de uşoară, nu însemna că îşi
putea permite să fie imprudent.
În oraş domnea destulă linişte ca să audă murmurul unui cuptor
intrând în funcţiune, într-o clădire şi şuieratul prelung, trist, al unui
marfar care trecea prin apropiere. Nu existau beţivi, nici drogaţi,
nici vagabonzi, nici prostituate sau altă faună a străzilor care să
populeze noaptea ceea ce-ar fi trecut drept mahalalele din Angel’s
Gap. Nu putea să nu se întrebe dacă se afla într-adevăr în America
sau nimerise într-o ilustrată editată de camera locală de comerţ.
Stâlpii înşiraţi în lungul trotuarului aveau felinare de modă
veche, toate aprinse. Fiecare vitrină era făcută din sticlă simplă. La
fel ca Remember When, niciun magazin nu avea gratii sau uşă
securizată. Max se întreba dacă nu aruncase nimeni vreodată o
cărămidă printr-un geam, ca să se autoservească din vitrină înainte
de a o tuli? Oare nimeni nu dăduse un şut în uşă pentru un jaf
rapid? Pur şi simplu i se părea anormal.
Lui Max îi veniră în minte străzile din New York, dimineaţa la ora
trei şi treizeci şi şapte de minute. Acolo găseai acţiune sau
primejdii, dacă-ţi ardea de una sau de alta. Circulau pietoni, maşini
şi toate magazinele erau ferecate pentru noapte. Oare rata
criminalităţii pe cap de locuitor era mai mare numai fiindcă
oamenii se aşteptau la aşa ceva?
Era o teorie interesantă, şi merita s-o analizeze, când va avea
puţin timp. Deocamdată însă, rezolvase cu alarma şi încuietorile,
aşa că deschise uşa din spate a magazinului Remember When.
Va petrece înăuntru maximum o oră, se hotărî el, după care se va
întoarce la hotel, ca să tragă un pui de somn. La ora la care se
trezeau cei din New York, îşi va contacta clientul ca să-i raporteze
că toate indiciile sugerau neimplicarea cu bună ştiinţă a lui Laine
Tavish. Aceasta avea să-i dea şi lui libertatea de a-i explica şi ei cum
stau lucrurile. Apoi, după ce o va ajuta să-i treacă supărarea, îi va
pune câteva întrebări. Presimţea că era o sursă excelentă pentru a
da de urma lui
Big Jack şi a diamantelor şi a-şi încasa recompensa pentru că le
găsise.
Închise încet uşa în urma lui, dădu să-şi aprindă creionul-
lantemă, dar în locul razei înguste, se pomeni cu o explozie de
lumină în cap.

Max îşi reveni în beznă, cu capul bubuindu-i la fel de violent, ca


atunci când micul lui nepot cânta la capace de cratiţe. Reuşi să se
întoarcă pe… spate, probabil. După cum i se învârtea şi-i vâjâia
capul, nu putea fi sigur.
Ridică o mână ca să-şi pipăie capul şi simţi ceva cald şi umed.
Asta făcu ca durerea să fie înlocuită de furie. Era destul de rău că
fusese atacat şi doborât la pământ, dar asta nici nu se compara cu o
afurisită de vizită la urgenţă, ca să-şi pună copci.
Deşi încă nu-şi revenise, reuşi totuşi să se ridice în şezut.
Deoarece capul, despre care acum era sigur că stătea în poziţie
normală, ameninţa să-i cadă de pe umeri, şi-l rezemă în mâini până
se simţi puţin mai sigur pe sine.
Trebuia să se ridice, să aprindă o lumină, să vadă în ce situaţie
era şi să înţeleagă ce naiba i se întâmplase. Îşi şterse sângele,
deschise ochii şi se uită încruntat la uşa din spate, care era
deschisă. Cel care-l lovise plecase de mult. Începu să se ridice în
picioare, cu intenţia de a arunca repede o privire prin jur, înainte
de a-i urma exemplul agresorului.
Deodată, uşa se umplu de silueta unui poliţist.
Max îl privi lung pe Vince Burger şi revolverul din dotare
îndreptat spre el şi spuse:
— Ei, la naiba!

— Ascultă, poţi să mă umfli pentru intrare prin efracţie. Am s-o


rezolv, deşi nu va fi uşor. Dar…
— Te-am şi umflat pentru intrarea prin efracţie.
Vince îşi înclină pe spate scaunul de la birou, zâmbindu-i iară
chef lui Max, care stătea pe celălalt scaun din secţie, cu cătuşele la
mâini.
Acum nu mai arată a orăşean şi nu mai e aşa de ţanţoş, îşi spuse
Vince, privind bandajul de la tâmplă şi cucuiul vizibil în frunte.
— Deci, avem o tentativă de jaf…
— Nu furam nimic, la naiba, o ştii foarte bine.
— A, deci intri tu aşa, în magazine, la miezul nopţii, ca să arunci o
privire. Ca şi cum ai admira vitrinele, da’ pe dinăuntru.
Vince ridică o pungă de probe şi o scutură, făcând să zăngăne
instrumentele de spărgător ale lui Max.
— Pe astea le iei cu tine în caz că ai de făcut unele mici reparaţii
casnice?
— Ascultă…
— Pot să te umflu şi pentru posesie de unelte de spărgător.
— E un afurisit de APD Oricine are un APD.
— Eu n-am.
— Ce surpriză, comentă acru Max. Aveam motive să intru în
magazinul lui Laine.
— Spargi magazinele şi casele tuturor femeilor cu care-ţi dai
întâlnire?
— Casa nu i-am spart-o, e simplu, Watson, a făcut-o cel care a
intrat în magazin înaintea mea şi care mi-a dat în cap. Vrei s-o
protejezi, şi te înţeleg, dar…
— Poţi fi sigur.
Ochii de băiat bun ai lui Vince deveniră duri.
— Mi-e prietenă. Mi-e bună prietenă, şi nu-mi convine ca orice
bou de la New York să le facă probleme prietenilor mei.
— Sunt un bou din Georgia, de fapt. La New York locuiesc doar.
Efectuez o anchetă pentru un client. O anchetă privată.
— Aşa zici tu, da’ nu ţi-am găsit nicio legitimaţie.
— Nici portofelul nu mi l-ai găsit, se răsti Max, fiindcă mi l-a luat
ăla de m-a pocnit. Ce mama mă-sii, Burger…
— Te rog să nu înjuri în biroul meu.
Ajuns la capătul răbdării, Max îşi lăsă capul pe spate şi închise
ochii.
— N-am cerut un avocat, dar am să te implor, cu lacrimi în ochi
dacă e nevoie, să-mi dai măcar o aspirină.
Vince deschise un sertar al biroului şi scoase un flacon. Poate că
trânti sertarul doar ca să aibă satisfacţia de a-l vedea pe Max
tresărind şi strâmbându-se, căci se săltă de pe scaun şi umplu un
pahar cu apă.
— Ştii că sunt ceea ce-ţi spun, insistă Max, luând pastilele, după
care le înghiţi cu apa şi se rugă ca acestea să bată recordul olimpic
la înot prin sângele lui. M-ai verificat. Ştii că sunt detectiv autorizat.
Ştii că am fost poliţist. Şi-n timp ce tu-ţi pierzi vremea şi te distrezi
trăgându-mi şuturi la boaşe, cel care a fost la ea se dă iar la fund.
Trebuie să…
— Nu mă-nvăţa tu pe mine ce trebuie să fac.
Tonul lui Vince era destul de blând pentru ca Max să respecte
furia rece pe care o ascundea, mai ales că stătea pe un scaun, cu
cătuşe la mâini.
— I-ai spus lui Laine toate astea? Că ai fost copoi, că te-ai
privatizat şi că ai venit aici să lucrezi la un caz?
Am noroc, îşi zise Max, că am dat peste varianta Norman
Rockwell a poliţistului de provincie constipat.
— Vorbim despre relaţia mea cu Laine sau despre faptul că am
intrat în magazinul ei?
— Şase la unu pentru mine. La ce caz lucrezi?
— Nu-ţi pot da niciun detaliu până nu vorbesc cu clientul meu.
După toate probabilităţile, clientul n-avea să se bucure că Max
fusese arestat în timp ce fenta subtilităţile legii. Nu pentru că le
fentase, ci fiindcă se lăsase prins. Dar asta era altă problemă.
— Ascultă, când am intrat eu în magazin era cineva acolo şi
acelaşi cineva a dat peste cap şi casa lui Laine. De ea trebuie să ne
preocupăm acum. Trebuie să trimiţi un ajutor de şerif la ea acasă şi
să te asiguri că…
— Dacă mă-nveţi cum să-mi fac meseria, te asigur că nu mă faci
să fiu mai binevoitor cu tine.
— Puţin îmi pasă dacă vrei sau nu să mă inviţi la balul de
absolvire. Laine are nevoie de protecţie.
— Cu asta, ai făcut o treabă grozavă, replică Vince, lăsându-şi
greutatea pe marginea biroului, semn că se pregătea pentru o şuetă
prelungită, ca între prieteni, după cum observă abătut Max. Ciudat,
cum ai apărut de la New York imediat după ce m-am pomenit eu c-
un tip tot din New York la morgă?
— Mda, încă se mai amuza. Opt milioane de oameni în New York,
plus-minus unul, i-o întoarse rece Max. Mi se pare rezonabil ca unii
dintre ei să mai treacă şi pe-aici, din când în când.
— Cred că eu nu mă simt prea rezonabil. Uite cum văd eu
situaţia: un tip iese din magazinul lui Laine, se sperie, fuge în stradă
şi moare. Apari tu, o convingi pe Laine să ia cina cu tine, şi-n timp
ce te dai la ea, cineva-i sparge şi-i devastează casa. După care, ce să
vezi, apari la ea-n magazin dimineaţa la ora trei, cu nişte
instrumente de spărgător la tine. Ce sperai să găseşti, Gannon?
— Liniştea sufletească.
— Îţi doresc succes, replică Vince, în timp ce un ropot de paşi
grăbiţi se auzea pe culoare.
În cameră intră Laine. Purta un trening şi avea părul legat la
spate într-o coadă de cal care-i lăsa conturul feţei expus. Sub ochi i
se vedeau cearcănele de nesomn, iar în ochi îngrijorarea şi
nedumerirea.
— Ce se întâmplă? A venit Jenny la mine şi mi-a spus că sunt
probleme la magazin şi să vin direct aici să te întreb. Ce fel de
probleme? Ce s-a…
Văzând cătuşele se opri brusc, privindu-le ţintă, apoi ridică încet
ochii spre chipul lui Max.
— Ce-i asta?
— Laine…
— Mai bine taci un minut, îl preveni Vince. A avut loc o spargere
la magazin, îi spuse el lui Laine. Din câte-am putut să văd, nu s-au
produs pagube. Trebuie să te uiţi şi tu dacă nu ţi-a dispărut ceva.
— Înţeleg…
Ar fi vrut să se aşeze, dar nu făcu decât să se rezeme cu mâna de
spătarul unui scaun.
— Ba nu, nu prea înţeleg, continuă ea. De ce i-ai pus cătuşele lui
Max?
— Am primit un telefon anonim că la Remember When avea loc o
spargere. Când am ajuns acolo, l-am găsit pe el. Înăuntru. Cu un set
de şperacluri de toată frumuseţea.
Laine trase aer în piept, apoi expiră prelung şi întoarse capul
spre Max.
— Mi-ai spart magazinul?
— Nu. Adică, tehnic vorbind, da… Dar după ce o făcuse altul.
Cineva care m-a lovit în cap şi apoi a sunat la poliţie ca să mă
înfunde pe mine.
Laine îi privi bandajul de la tâmplă, dar îngrijorarea din ochii ei
fusese deja înlocuită de răceală.
— Asta nu explică ce căutai acolo în toiul nopţii.
După ce am plecat din patul tău, adăugă ea în sinea ei.
După ce-mi petrecusem noaptea în patul tău.
— Pot să-ţi explic. Trebuie să vorbim între patru ochi. Doar zece
minute. Acordă-mi zece minute.
— Aş vrea să aud. Vince, pot vorbi singură cu el?
— Nu ţi-aş recomanda.
— Sunt detectiv autorizat. Ştie şi el, arătă Max cu degetul spre
Vince. Am un caz şi un client, şi urmăresc nişte piste. N-am dreptul
să spun mai mult de-atât.
— Atunci, îţi pierzi vremea, zise Vince.
— Zece minute, Laine.
Un detectiv. Un caz. În timpul care-i fusese necesar ca să
perceapă informaţiile, Laine îl adăugase şi pe tatăl ei în combinaţie.
Durerea, furia şi resemnarea o răscoleau, dar niciuna dintre ele nu
se manifesta.
— Ţi-aş fi recunoscătoare dacă ne laşi puţin, Vince. E ceva
personal.
— Am bănuit şi eu atâta lucru, răspunse poliţistul, ridicându-se
în picioare. Ia-o ca pe-o favoare pentru tine. Fii atent, adăugă el
privindu-l pe Max, altfel o să mai ai şi nişte vânătăi noi, pe lângă
cele vechi.
Max aşteptă ca uşa să se închidă.
— Ai prieteni foarte protectori, zise el.
— Cât din cele zece minute vrei să iroseşti cu observaţii
irelevante?
— Poţi să stai jos?
— Aş putea, dar nu vreau.
Laine se duse la filtrul de cafea al lui Vince. Trebuia să-şi ocupe
mâinile cu ceva, pentru a nu ceda impulsului de a-l lua la pumni.
— Care ţi-e jocul, Max?
— Lucrez pentru Reliance Insurance. Spunându-ţi asta înainte de
a obţine aprobarea clientului, încalc o regulă.
— Serios? Se pare că nu ţi-a prea păsat de regula care spune că
nu e bine să intri cu forţa-n magazinul meu, după câteva ore de sex
cu mine.
— Nu ştiam… Nu mă aşteptam… Pot să-mi prezint scuzele, dar
pentru tine n-ar însemna nimic, şi n-ar scuza cele petrecute.
— Poftim, am ajuns şi-aici. Laine sorbi din cafeaua neagră şi
amară. Măcar în privinţa asta ne înţelegem.
— Poţi să te superi pe mine, dacă vrei…
— Vai, dar îţi mulţumesc! Da, cred c-aşa voi face.
— Dar trebuie să treci peste asta. Laine, ai o problemă.
Înălţând din sprâncene, Laine îi privi semnificativ cătuşele.
— Eu am o problemă?
— Câţi oameni ştiu că tu eşti Elaine O’Hara?
Nici nu clipi. Max nu se aşteptase să aibă un asemenea sânge
rece.
— Tu ai fi unul, se pare. Prefer să nu folosesc acel nume. L-am
preluat de mult pe al tatălui meu vitreg. Şi nu văd de ce te priveşte
asta. Mai bine să ne întoarcem la faptul că, la o oră după ce zăceam
goi unul în braţele celuilalt, ai fost arestat pentru că mi-ai spart
magazinul.
Vinovăţia care se citi pe chipul lui nu-i oferi prea multă
satisfacţie.
— N-are nicio legătură una cu alta.
Dând din cap, Laine puse ceaşca jos.
— Cu răspunsuri ca ăsta, nici n-avem nevoie de cele zece minute
acordate.
— Willy Young a murit în faţa magazinului tău, spuse Max, în
timp ce Laine făcea un pas spre uşă. A murit, după cum declară
martorii, în braţele tale. Nu se poate să nu-l fi recunoscut.
Masca de indiferenţă lăsa să se întrezărească durerea, dar Laine
se reculese imediat.
— Sună mai mult a interogatoriu decât a explicaţie. Nu mă
interesează să răspund la întrebările unui om care m-a minţit, care
s-a folosit de mine. Deci, poţi începe prin a-mi spune ce faci aici şi
ce vrei, altfel îl chem pe Vince înapoi şi depun plângere penală.
Max aşteptă un moment, pentru a se convinge că ea vorbea
serios. Avea să-l dea deoparte, să încuie uşa şi să plece. Nu era
nevoie de mai mult ca să înţeleagă că mai degrabă ar fi renunţat la
slujbă, decât să lase să se întâmple aşa ceva.
— Am intrat în magazinul tău ca să te pot disculpa şi să-i
raportez clientului meu că nu eşti implicată, şi ca urmare să-ţi pot
spune adevărul.
— Implicată în ce? Adevărul despre ce?
— Stai naibii jos, un minut măcar! M-am săturat să-mi tot sucesc
gâtul după tine.
Laine se aşeză.
— Poftim. E bine aşa?
— Acum şase săptămâni, de la sediul International Jewelry
Exchange din New York City au dispărut nişte diamante evaluate şi
asigurate de Reliance pentru douăzeci şi opt şi ceva milioane de
dolari. Două zile mai târziu, trupul lui Jerome Myers, un comerciant
de pietre preţioase care avea biroul în aceeaşi clădire, a fost găsit
pe un şantier de construcţii din New Jersey. Ancheta a stabilit că
fusese complicele din interior. S-a mai stabilit şi că era asociat cu
Willy Young şi Jack O’Hara.
— Stai o clipă, stai… Vrei să spui că-l crezi pe tatăl meu implicat
într-un furt de peste douăzeci şi opt de milioane? De milioane? Că a
avut ceva de-a face cu o crimă? Primul lucru e ridicol, iar al doilea,
imposibil. Jack O’Hara avea visuri mari, dar comitea furtişaguri
mărunte şi n-a făcut niciodată rău cuiva.
— Oamenii se mai şi schimbă.
— Nu chiar atât de mult.
— Poliţia nu are destule date ca să-i acuze pe Jack şi Willy, dar ar
dori să discute cu ei. Întrucât Willy n-o să mai discute cu nimeni,
rămâne Big Jack. Companiile de asigurări se enervează foarte tare
când trebuie să plătească despăgubiri mari.
— Şi aici intervine rolul tău.
— Eu am o libertate de acţiune mai mare decât poliţiştii şi un
cont de cheltuieli mai substanţial.
— Şi un onorariu mai mare, adăugă ea. Cât primeşti?
— Cinci la sută din suma recuperată.
— Deci, în cazul de faţă, dacă aduci înapoi cele douăzeci şi opt şi
ceva de milioane, bagi în buzunar – ochii i se îngustară, în timp ce
calcula – un milion frumuşel, plus patru sute douăzeci de mii. Nu-i
rău deloc.
— Mi se cuvine. Muncesc ore-n şir pentru asta. Ştiu că Jack şi
Willy au fost implicaţi, la fel cum ştiu şi că a mai fost şi un al treilea.
— Eu? Ar fi râs, dacă n-ar fi fost atât de furioasă. Deci, ce-am
făcut, mi-am pus costumul negru de pisică şi boneta, am tras o fugă
până la New York, am furat pietre de milioane, mi-am luat partea şi
m-am întors acasă să-i dau de mâncare câinelui?
— Nu. Nu că n-ai arăta bine într-un costum de pisică. Alex Crew.
Îţi spune ceva numele?
— Nu.
— Atât comerciantul, cât şi tatăl tău se întâlniseră cu el înainte
de lovitură. Nu e un ageamiu. Ca să nu pierdem timpul, să zicem
doar că nu-i un băiat de treabă, iar dacă a pus ochii pe tine,
înseamnă că eşti în pericol.
— De ce să pună ochii pe mine?
— Fiindcă eşti fiica lui Jack, iar Willy a murit la câteva minute
după ce vorbise cu tine. Ce ţi-a spus, Laine?
— Nu mi-a spus nimic. Pentru numele lui Dumnezeu, ultima dată
când l-am văzut eram un copil. Nici măcar nu l-am recunoscut,
până… Nu ştiam cine era, când a intrat. Eşti pe o pistă greşită, Max.
Jack O’Hara habar n-ar avea cum să organizeze şi să execute o
lovitură ca asta şi, dacă prin cine ştie ce minune a participat şi el, s-
a dus de mult, cu partea lui cu tot. Nici n-ar şti ce să facă cu atâţia
bani.
— Atunci, ce-a căutat Willy aici? Ce l-a speriat? De ce au fost
sparte casa şi magazinul tău? Cel care-a intrat la tine în casă căuta
ceva. Probabil că a făcut acelaşi lucru, sau voia să-l facă, şi în
magazin, când l-am întrerupt eu. Eşti prea inteligentă ca să nu
deduci şi singură.
— Dacă mă urmăreşte cineva, probabil o face din cauză că tu l-ai
atras încoace. Nu ascund nimic la mine. N-am mai vorbit cu tatăl
meu de peste cinci ani şi nu l-am văzut de şi mai mult timp. Mi-am
făurit aici o viaţă normală şi am să mi-o trăiesc mai departe. N-am
să te las nici pe tine, nici pe tatăl meu şi nici pe cine ştie cine-o fi al
treilea să mi-o distrugă. Se ridică în picioare. Am să-ţi scot cătuşele
şi-am să te scap din încurcătura asta cu Vince. În schimb, ai să mă
laşi dracului în pace.
— Laine…
— Taci din gură! Am trecut peste o regulă şi mi-am urmat
instinctele cu tine. Aşa-mi trebuie.
Se duse la uşă şi-i adresă lui Vince un zâmbet plictisit.
— Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. Aş vrea să-i dai
drumul lui Max.
— Fiindcă…?
— A fost o neînţelegere prostească, Vince, în mare parte din vina
mea. Max a încercat să mă convingă că aveam nevoie de un sistem
de securitate mai bun la magazin, iar eu am zis că nu. Ne-am cam
certat şi a intrat cu forţa ca să-mi demonstreze că nu aveam
dreptate.
— Iubito, o bătu uşurel pe obraz Vince, cu mâna lui mare. Las-o
baltă.
— Aş prefera să scrii aşa în raport, dacă trebuie neapărat să-l
scrii. Şi lasă-l să plece. N-are niciun rost să-l dăm în judecată,
deoarece îşi va folosi autorizaţia de detectiv, averea clientului şi
toţi avocaţii lor sclifosiţi, ca să ne dea peste nas.
— Trebuie să ştiu despre ce e vorba, Laine.
— Ai dreptate.
Temelia solidă a noii ei vieţi se clătină uşor.
— Lasă-mă doar câtva timp, te rog, să pun totul în ordine. Acum
sunt aşa de obosită, încât nu pot gândi limpede.
— În regulă. Orice-ar fi, sunt alături de tine.
— Aşa sper.
Laine ieşi, fără să privească în urmă, fară să-i spună un cuvânt lui
Max.

N-avea să cedeze. Muncise prea mult, ajunsese prea departe, ca


să se lase înfrântă pentru un bărbat arătos, cu un accent sudist de
vis. Un crai, îşi spuse Laine, în timp ce se învârtea prin casă.
Ea avea mai multă minte decât alea care cădeau pe spate pentru
un fante. Ce altceva fusese tatăl ei, dacă nu un trişor şarmant şi bun
de gură?
Tipic, îşi spuse ea dezgustată. Tipic, tipic şi jenant de previzibil.
Cum putuse să cadă în mrejele unuia ca el? O fi minţit şi trişat Max
Gannon în condiţii legale, dar tot minţit şi trişat se cheamă.
Iar acum, toate lucrurile pentru care muncise ea erau în pericol.
Dacă nu-i dădea lui Vince explicaţii clare, niciodată nu va mai avea
încredere în ea. Iar după ce-i explica totul, clar… cum să mai
conteze pe încrederea lui? Oricum o lua, o-ncurcase.
Putea să-şi facă bagajele, să pornească la drum, s-o ia de la
început. Aşa făcea Big Jack când se împuţeau lucrurile. A dracului
să fie dacă-i va urma exemplul. Aici era casa ei, viaţa ei, locul ei în
lume. Nu le va da cu piciorul doar pentru că un detectiv băgăreţ din
marele oraş i le terfelise. Şi-i zdrobise inima, recunoscu ea.
Dincolo de toată furia şi anxietatea, avea inima frântă. Îşi
permisese să se culce cu el. Îşi asumase marele risc, şi avusese în el
o încredere deplină. Iar el o trădase. Aşa cum făceau întotdeauna
bărbaţii care contau pentru ea. Se trânti pe canapea, ceea ce-l făcu
pe Henry să-i dea un nas în braţ, în speranţa câtorva mângâieri.
— Nu acum, Henry. Nu acum. Ceva din tonul ei îl făcu să
scheaune cu un fel de compasiune, înainte de a se învârti de două
ori în loc ca să se culce pe podea, la picioarele ei.
Lecţie învăţată, îşi spuse Laine. De-acum încolo, singurul bărbat
din viaţa ei avea să fie Henry. Era timpul să pună punct
autocompătimirii şi să gândească. Ridică privirea spre tavan.
Pietre preţioase în valoare de douăzeci şi opt de milioane?
Imposibil, ridicol, ilar chiar. Big Jack cel împiedicat şi Willy cel naiv
şi inofensiv, să dea marea lovitură? Milioane? Şi tocmai dintr-o
fortăreaţă din New York? Imposibil. Asta, dacă lua în considerare
trecutul şi aptitudinile lor.
Dar dacă arunci pe fereastră credibilul, îţi rămâne fantasticul.
Dacă Max avea dreptate? Dacă fantasticul se întâmplase, şi el
spunea adevărul? în ciuda tuturor anilor trecuţi de-atunci, gândul
la o asemenea posibilitate îi dădea un fior.
Diamante. Cea mai sexy pradă. Milioane. Numărul perfect. Ar fi
fost lovitura vieţii lui. Mama tuturor loviturilor. Dacă Jack o
făcuse…
Nu, tot nu se potrivea.
Afecţiunea pentru tatăl ei ar fi putut-o face să-şi imagineze că în
sfârşit, în sfârşit, reuşise în stil mare, însă nimeni şi nimic n-ar fi
putut-o convinge că Jack O’Hara fusese părtaş la vreo crimă. Era
mincinos, escroc, hoţ, cu o conştiinţă foarte flexibilă, dar să-i facă
rău fizic cuiva? Exclus.
Niciodată în viaţa lui nu purtase vreo armă. Adevărul era că avea
o fobie faţă de pistoale. Laine îşi amintea şi acum de prima lui
condamnare, dinainte ca ea să se fi născut. Lovise cu maşina o
pisică, în timp ce pleca de la locul unei spargeri şi nu numai că se
oprise să vadă ce păţise, dar mai şi dusese pisica rănită la veterinar.
Poliţia locală depistase în parcarea acestuia maşina – furată,
desigur. Pisica se vindecase şi trăise fericită până la adânci
bătrâneţi. Big Jack luase doi ani de închisoare.
Nu, n-avea cum să fi luat parte la asasinarea lui Jerome Myers.
Dar orice naş îşi are naşul, nu-i aşa? Fusese oare păcălit şi convins
să se implice într-o acţiune mai grea şi mai periculoasă decât
crezuse? îi legănase cineva în faţă un morcov poleit, făcându-l să se
ia după el în pas alergător?
Pe-asta ar fi putut s-o creadă.
Îl trimisese pe Willy să-i spună ceva sau să-i dea ceva, dar
nefericitul murise înainte s-o poată face. Încercase însă s-o prevină.
Ştie unde eşti acum…
Se referise la Max? îl văzuse pe Max şi, intrând în panică, fugise
pe stradă?
Ascunde potaia…? Ce naiba însemna asta? Era posibil ca Willy să
fi plasat în magazin vreo figurină reprezentând un câine? Laine
încercă să-şi amintească magazinul aşa cum arătase după vizita lui
Willy. Aranjase personal toate exponatele, şi nu-şi amintea de
niciun lucru aflat nelalocul lui. Şi Jenny sau Angie nu menţionaseră
vreun obiect ciudat.
Poate că nu voise să spună „potaie“. Poate că-l înţelesese greşit.
Parcă sunase ca „punga aia“… Da, într-o pungă, ca şi într-o statuetă
de porţelan se puteau ascunde pietre preţioase, însă el nu-i dăduse
nicio statuetă sau pungă, iar dacă le avea în interiorul vreunui
obiect aflat asupra lui, sau printre lucrurile lui, autorităţile le-ar fi
găsit.
Dar toate astea nu erau decât deducţii prosteşti, bazate pe
cuvintele unui om care o minţise.
Laine oftă. Cum putea avea asemenea pretenţii de onestitate,
când însăşi viaţa ei era o minciună?
Trebuia să le spună lui Vince şi Jenny totul. Presupunea că
oferirea voluntară de informaţii unui poliţist contravenea
deprinderilor ei din copilărie, dar putea trece peste asta. Nu era
nevoie decât să găsească cea mai potrivită modalitate de a le spune.
— Hai să mergem la o plimbare, Henry.
Aceste cuvinte acţionară ca o incantaţie, catapultând în sus
câinele de parcă ar fi avut arcuri la picioare. Henry se repezi drept
la uşă. Plimbarea avea să-i limpezească minţile, îşi zise Laine,
pentru a găsi modul cel mai potrivit în care să le vorbească
prietenilor ei.
Deschise uşa, Henry ţâşni afară ca o ghiulea de tun, iar ea văzu
maşina lui Max parcată în capătul aleii.
Max stătea la volan, cu ochii ascunşi după ochelarii de soare, dar
era clar că şi-i ţinea deschişi, aţintiţi spre casă, căci coborî din
maşină înainte ca Laine să fi închis uşa.
— Ce naiba cauţi aici?
— Am spus că eşti în pericol. Poate că într-un fel am adus şi eu
pericolul ăsta cu mine, poate că exista dinainte, dar voi sta cu ochii
pe tine – fie că vrei, fie că nu.
— Am învăţat să-mi port singură de grijă cam prin aceeaşi
perioadă când am învăţat şi cum să fac o scamatorie cu trei cărţi de
joc. Aşa că singurul câine de pază de care am nevoie e Henry.
Întrucât Henry tocmai încerca să se caţăre într-un copac, după o
veveriţă, Max nu făcu decât să-i arunce o privire încărcată de milă.
— Degeaba.
— Dacă-ţi închipui c-ai să-ţi încasezi alea cinci procente
pândindu-mi casa, te-aşteaptă o mare dezamăgire.
— Nu cred c-ai avut vreun amestec. La început, te suspectam,
recunoscu el, când Laine se întoarse să plece, cu o grimasă
dezgustată. Prima dată când te-am investigat, mă gândeam că ai
jucat şi tu un rol. Am făcut unele cercetări şi lucrurile nu se
potriveau, aşa că am încetat să te mai bănuiesc.
— Mii de mulţumiri. Dacă e aşa cum zici, de ce-ai intrat la mine-n
magazin?
— Clientul meu vrea date concrete, nu intuiţii, deşi mă bazez şi
pe astea, cu destul succes, după toată experienţa pe care am
acumulat-o. Ţi-am vizitat casa în prezenţa ta, continuă el. Dacă o
femeie ascunde o parte cât de mică sau cât de mare din aproape
treizeci de milioane, în diamante, în locuinţa ei, Nu-l lasă pe primul
venit s-o ajute la măturat şi dus gunoiul. Pasul următor era acela de
a arunca o privire în magazin, ca să mă asigur că nici acolo nu
exista nimic care să te incrimineze.
— Ţi-a scăpat o etapă, Max. Cred că e ceva în legătură cu o
zbenguială la fundu’ gol în patul tău de la hotel.
— OK, să facem o încercare. Vezi cumva o aureolă pe aici?
întrebă el, arătându-şi capul.
Laine simţi în gâtlej un tremur care-ar fi putut anunţa râsul, şi şi-
l înghiţi.
— Nu, răspunse ea, privindu-l cu ochii îngustaţi. Dar… stai… alea
nu cumva-s două corniţe?
— OK, dă-mi un răspuns clar – da sau nu: un tip îi deschide uşa
camerei de hotel unei femei care arată incredibil, o femeie faţă de
care are tot felul de sentimente învălmăşite-n cap şi prin alte părţi
ale trupului. Femeia indică – ba nu, să fim exacţi: femeia declară
fară echivoc că i-ar plăcea o seară în doi. Ce face respectivul, îi
închide uşa în nas?
Oprindu-se lângă un pârâiaş format de ploile primăverii, Laine
răspunse:
— Nu. Şi acum, spune-mi şi tu mie: o femeie, când află că
bărbatul cu care a avut respectivele relaţii intime a tras-o pe sfoară
şi a minţit-o în legătură cu scopurile şi interesele lui, are dreptul să-
i învineţească fundu-n şuturi, sau nu?
— Mda, îl are.
Îşi scoase ochelarii de soare, agăţându-i de buzunarul din faţă al
blugilor. Recunoscură amândoi semnificaţia gestului.
Uită-te la mine. Trebuie să şi vezi ceea ce spun, nu numai să auzi.
Fiindcă e important.
— Are dreptul, Laine, chiar şi când acel interes, răstălmăcit, se
transformă într-un lucru cu care el n-a mai avut de-a face niciodată
şi-l muşcă de fund. Cred că aseară m-am îndrăgostit de tine.
— Ai şi găsit felul cum să mi-o zici!
— E destul de greu că mă aud zicându-ţi-o. Dar o spun, totuşi. De
fapt, cred că m-a pocnit la un moment dat, între dusul gunoiului şi
aspiratul în salon, aşa că am dat din braţe ca să-mi ţin echilibrul şi
am căzut în nas printre reprizele relaţiei intime.
— Şi de ce te-aş crede?
— N-am zis să mă crezi. Merit să-mi dai un şut în fund, să te
scuturi de praf şi să pleci. Dar sper că n-ai s-o faci.
— Ai un talent rar de a spune tocmai lucrul potrivit la momentul
potrivit. Un talent al naibii de util şi, pentru mine, cam suspect.
Se întoarse pentru un moment, frecându-şi braţele ca să şi le
încălzească.
— În profesia mea, spun tot ce am de spus ca să mi-o exercit. Dar
aici nu e vorba de meserie. Te-am rănit, şi-mi pare rău, dar asta e
meseria. Nu văd cum aş fi putut proceda altfel.
Laine râse fără tragere de inimă.
— Mda, nici eu nu prea văd.
— Sunt îndrăgostit de tine. M-a lovit în cap ca o cărămidă, şi încă
nu văd limpede. Nu ştiu nici ce altceva aş fi putut face, dar asta-ţi
lasă ţie toate atuurile, Laine. Poţi să continui parţial sau să arunci
cărţile şi să pleci.
De ea depindea, îşi spuse Laine. Nu asta îşi dorise? Să hotărască
singură, să-şi asume propriile riscuri. Dar ceea ce Max nu spusese,
şi amândoi erau destul de inteligenţi ca s-o ştie, era că a ţine în
mână toate atuurile nu te împiedica să-ţi pierzi şi cămaşa de pe
tine.
Tavish ar fi acceptat pierderea şi ar fi mers mai departe. O’Hara,
în schimb, voia o şansă de a umfla totuşi potul ăla mare şi gras.
— Mi-am petrecut prima parte a vieţii adorând un om care n-ar
fi putut să scuipe adevărul nici dacă-i dansa pe limbă. Jack O’Hara.
Răsuflă scurt.
— Nu e bun de nimic dar, Iisuse, te face să crezi că la capătul
curcubeului e o baniţă cu aur. Te face s-o crezi, fiindcă el o crede.
Îşi lăsă mâinile să cadă pe lângă trup şi se întoarse cu faţa spre
Max.
— Următoarea parte din viaţă mi-am petrecut-o cu o femeie care
încerca să-l lase în urmă. Încerca mai mult pentru mine, decât
pentru ea însăşi, şi mi-a luat un timp până să înţeleg. În cele din
urmă, a reuşit. Partea următoare am petrecut-o cu un om foarte
civilizat, care mi-a ţinut loc de tată şi pe care-l iubesc foarte mult.
Un om bun şi iubitor, dar care niciodată nu-mi va putea face inima
să palpite la fel cum putea acel mincinos înnăscut. Nu ştiu ce
înseamnă toate astea, dar mi-am petrecut ultima parte a vieţii
încercând să trăiesc responsabil, normal şi comod. Şi am reuşit. Iar
tu mi-ai făcut viaţa vraişte, Max.
— Ştiu.
— Dacă mă mai minţi o singură dată, n-am să mă ostenesc să-ţi
trag un şut în fund, am să mă scutur doar pe mâini şi-am să plec.
— Mi se pare corect.
— N-am diamantele pe care le cauţi şi nu ştiu nimic despre ele.
Nu ştiu unde e tatăl meu, nici cum să-l contactez, aşa cum nu ştiu de
ce a venit Willy la mine.
— OK.
— Dar, dacă aflu şi dacă ceea ce descopăr te-ajută să câştigi alea
cinci procente, jumătate sunt ale mele.
Max o privi lung, înainte de a zâmbi.
— Mda, e destul de clar că ţi-am căzut în plasă.
— O să mai vedem. Poţi să vii în casă. Trebuie să-i sun pe Vince şi
Jenny şi să-i chem aici, ca să-mi mărturisesc păcatele. Voi vedea
dacă mai am prieteni şi un loc în oraşul ăsta.

Laine era îngrijorată. Nu doar la gândul ce anume să spună, sau


cum să spună, ci şi unde s-o spună. Începu să pregătească cafeaua şi
scoase prăjitura pe care o avea în congelator. Dar în bucătărie
domnea o atmosferă prea puţin formală, îşi spuse, şi prea intimă,
când miza era prietenia.
Vince era poliţist, îşi aminti ea, iar Jenny nevastă de poliţist.
Oricât de mult se apropiaseră în ultimii ani, relaţia dintre ei putea
să se destrame când le va dezvălui propriul său trecut. Când le va
spune că-i minţise din capul locului. Livingul era mai potrivit – şi
fără prăjitură.
În timp ce se chinuia întrebându-se dacă alesese bine locul, îşi
scoase micul aspirator manual şi începu să cureţe canapeaua.
— Laine, ce naiba faci?
— Plantez meri. Ce ţi se pare că fac? Aspir părul de câine de pe
mobilă.
— OK.
Max îşi vârî mâinile în buzunare, apoi le scoase şi-şi răvăşi părul,
în timp ce Laine aspira, bătea pernele şi le aranja meticulos.
— Mă enervezi, zise Max.
— Vai, scuză-mă.
Făcu un pas înapoi, inspectând rezultatele. Deşi băgase la loc în
perne aproape toată umplutura, aranjându-le cu rupturile în jos,
canapeaua arăta la fel de jalnic.
— Vin la mine şeful poliţiei şi cea mai bună prietenă a mea ca să
le spun că tot ce credeau că ştiu despre mine e, în esenţă, o
minciună gogonată. Am suferit două spargeri în tot atâtea zile; tatăl
meu e suspectat că a luat parte la un jaf de douăzeci şi opt de
milioane de dolari, cu o omucidere pe deasupra, iar canapeaua mea
arată de parcă ar fi atacat-o nişte nevăstuici turbate. Crede-mă că-
mi pare rău că eşti nervos din cauza mea.
— Ai uitat episodul când ai avut un maraton sexual cu detectivul
care investighează cazul.
— Ăsta se vrea un banc? Vreo încercare perversă de a mă
amuza?
— Mai mult sau mai puţin. Nu-mi da cu drăcia aia-n cap, Laine,
deja am un cucui. Şi relaxează-te. Faptul că ţi-ai schimbat numele şi
ţi-ai cenzurat trecutul nu e delict penal.
— Nu asta contează. I-am minţit zi de zi. Ştii de ce reuşesc atât de
multe escrocherii? Fiindcă după ce victimele îşi dau seama că au
fost pungăşite, le e prea ruşine să facă ceva. Cineva şi-a bătut joc de
ele, ceea ce-i la fel de dureros ca pierderea banilor. Adeseori, chiar
mai tare.
Max luă aspiratorul şi-l puse pe masă, ca s-o poată atinge, ca să-i
poată pune mâinile pe umeri, şi să le ridice încet până ajunse să-i
mângâie obrajii cu degetele mari.
— Tu n-ai încercat să-ţi baţi joc de ei şi nu-ţi sunt prieteni
datorită trecutului tău ca la carte de fată americană.
— Pot să arunc o momeală şi să culeg roadele de când aveam
şapte ani. Halal fată americană ca la carte! Ar fi cazul să mă schimb,
adăugă ea, privindu-şi treningul pe care-l îmbrăcase în grabă când
ajutorul şerifului venise s-o trezească. Ce zici, să mă schimb?
— Nu.
Max îşi lăsă mâinile pe umerii ei, începând să i-i maseze, până
când Laine ridică ochii şi-i susţinu privirea.
— Poţi să rămâi aşa cum eşti, spuse el.
— De cine crezi că te-ai îndrăgostit, Max? De patroana
magazinului de provincie, de hoaţa reformată sau de demoazela la
ananghie? Care din astea trei dă gata un tip ca tine?
— Cred că de roşcovana deşteaptă care ştie cum să se descurce şi
cedează câte unui impuls ocazional.
Îşi înclină capul şi o sărută pe frunte. Îi simţi respiraţia
întretăindu-se, într-un suspin controlat.
— Are multe laturi, continuă el. Îşi iubeşte câinele, e îngrijorată
pentru prietenii ei, e puţin cam maniacă în probleme
organizatorice şi am auzit că ştie să gătească. E practică, eficientă,
dură şi uluitoare la pat.
— Cam multe calităţi, pentru puţinul timp de când o cunoşti.
— Prind repede. Mama mea spunea mereu: „Max, când ai s-o-
ntâlneşti, vei cădea ca lovit cu parul“.
— Asta ce naiba înseamnă?
— Dracu’ să mă ia dacă ştiu, dar Marlene nu greşeşte niciodată.
Am întâlnit-o pe femeia vieţii mele.
O strânse la piept, iar Laine se lăsă învăluită de căldura lui,
savurând senzaţia de a fi lângă un bărbat puternic. Apoi făcu un
efort să se retragă.
Nu ştia dacă iubirea însemna să se bazeze pe altcineva, dar
descoperise pe pielea ei că adeseori o asemenea atitudine îi punea
la pământ pe amândoi.
— Nu pot să mă gândesc la asta. Nu pot să mă gândesc nici la
asta, nici la ceea ce simt. Trebuie doar să fac pasul următor şi să
văd unde ajung.
— E bine şi aşa.
Auzi lătrăturile înnebunite ale lui Henry şi, o clipă mai târziu, un
scrâşnet de pneuri pe pietriş. Simţi un gol în stomac, dar rămase
calmă.
— Au venit, spuse şi continuă înainte ca Max să poată vorbi.
Trebuie să-mi adun puterile. Singură trebuie să rezolv situaţia.
Se duse la uşă, o deschise şi o văzu pe Jenny jucându-se cu Henry.
Jenny ridică ochii spre Laine.
— Cred că e iubire adevărată, declară ea, intrând în casă. Faptul
că m-ai pus să mă scol din pat şi să vin aici înainte de opt dimineaţa
trebuie să fie un semn de prietenie adevărată.
— Îmi pare rău că-i aşa devreme.
— Spune-mi doar că ai de mâncare.
— Am… am o prăjitură cu cafea, dar…
— Excelent. Tu ce preferi?
Râse scurt ca de obicei, dar amuţi când îl văzu pe Max.
— Nu ştiu ce să cred despre prezenţa ta aici, zise ea. Dacă eşti
mare detectiv de la oraş, de ce n-ai spus?
— Jenny, Laine îi puse o mână pe umăr. E complicat. Ce-ar fi să
vă duceţi în living, tu şi Vince, şi să staţi jos?
— De ce, nu e mai bine în bucătărie? Sunt mai aproape de
mâncare.
Laine trase adânc aer în piept şi închise uşa după Vince,
urmându-i în bucătărie.
— S-ar putea să fie cam derutant pentru voi, începu ea, în timp ce
punea pe masă ceaiul de plante pe care-l făcuse pentru Jenny. În
primul rând, vreau să-mi cer iertare. Să spun din capul locului că-
mi pare rău. N-am fost sinceră cu voi.
— Dulceaţă mică, interveni Jenny, venind spre locul unde Laine
aranja meticulos feliile de prăjitură pe un platou din sticlă pentru
desert. Ai probleme?
— Cred că da.
— Atunci, o să le rezolvăm. Da, Vince?
— Mai bine stai jos, Jen. Las-o să spună ce are de spus.
— O să rezolvăm totul, repetă Jenny, dar se aşeză totuşi,
sfredelindu-l pe Max cu o privire tăioasă. Tu eşti de vină?
— Nu, se repezi Laine să-l apere. Serios, el nu are nicio vină. Nu
mă numesc Laine Tavish, ci… Mi-am schimbat numele, legal, şi-l
folosesc, de la vârsta de optsprezece ani, dar nu aşa mă chema la
naştere. Numele meu este Elaine O’Hara. Tatăl meu se numeşte
Jack O’Hara, iar dacă Vince l-ar fi verificat, ar fi aflat că are un dosar
lung şi pestriţ – pungăşii, escrocherii.
Jenny făcu ochii mari şi rotunzi.
— N-are un restaurant de barbecue în New Mexico?
— Rob Tavish, tatăl meu vitreg, da. Pe tatăl meu bun l-au
umflat… Se întrerupse, oftând. Jack a fost arestat şi închis pentru o
escrocherie cu proprietăţi funciare, când eu aveam unsprezece ani.
Nu era pentru prima oară că îl prindeau, dar atunci mama mea s-a
săturat. Era, după cum mi-am dat seama mai târziu, îngrijorată
pentru mine. Eu îmi adoram tatăl şi făceam mari progrese, la vârsta
mea, păşindu-i pe urme.
— Pungăşeai lumea?
Jenny părea fascinată, lucru care o făcu pe Laine să zâmbească.
— Erau mai mult nimicuri, dar da, asta făceam. Mă specializasem
în furturile din buzunare. Aveam mâini îndemânatice, iar oamenii
nu se uită la o fetiţă, când îşi dau seama că le-a dispărut portofelul.
— Băga-mi-aş picioarele! fu singura replică a lui Jenny.
— Îmi plăcea. Era captivant, şi foarte uşor. Tatăl meu… mă rog, el
făcea ca totul să pară un joc. Nicio clipă nu-mi trecea prin minte,
când luam portofelul unui om, că se putea să nu mai poată plăti
chiria în luna aceea. Sau, când le suflam unora câteva mii printr-o
tranzacţie imobiliară fantomă, că puteau fi economiile lor de-o
viaţă, ori un fond pentru colegiu. Mi se părea distractiv, iar ei nu
erau decât nişte prăzi uşoare şi nimic mai mult.
— Şi aveai zece ani, adăugă Max. O biată puştoaică, fii serioasă.
— Chiar asta s-a întâmplat. Am devenit serioasă. Direcţia în care
mă îndreptam a convins-o pe mama mea să-şi schimbe viaţa şi,
implicit, pe a mea. A divorţat de tata şi s-a mutat, şi-a schimbat
numele şi s-a angajat ca ospătăriţă. În primii câţiva ani am călătorit
mult. Nu ca să ne piardă urma tatăl meu – mama nu i-ar fi făcut
niciodată asta. Îl anunţa unde eram, atâta vreme cât el se ţinea de
cuvânt şi nu încerca să mă atragă înapoi în joc. Şi s-a ţinut de
cuvânt. Nu ştiu care dintre noi trei a fost mai surprins, dar s-a ţinut
de cuvânt. Ne mutam ca să nu ne salte sticleţii de fiecare dată…
Lăsă fraza neterminată, zâmbindu-i vinovată lui Vince.
— Iartă-mă, dar când ai o asemenea reputaţie, localnicii tind să
te ia la puricat. Mama nu voia decât un început nou, atâta tot. Şi ca
eu să nu ştiu nimic. Nu i-a fost uşor. Îl iubea pe Jack, iar eu n-o
ajutam cu nimic. Îmi plăcea jocul şi regretam că se terminase şi că
fusesem despărţită de tatăl meu.
Umplu ceştile cu cafea.
— Mama a muncit atât de mult, încât am început să observ ceva
la ea – mândria şi satisfacţia fiecărei zile în care îşi câştiga cinstit
existenţa. Calea cea dreaptă. Şi, după un timp, am început s-o mai
rărim cu mutările. Nu ne mai făceam bagajele în toiul nopţii ca s-o
ştergem din garsoniere sau camere de hotel. Big Jack promitea
multe, dar rareori îşi ţinea cuvântul, spre deosebire de mama care
atunci când promitea să facă un lucru îl făcea.
Toţi tăceau. Laine se duse la frigider şi scoase o carafa cu apă şi
câteva felii de lămâie. Îşi turnă un pahar şi-l bău, ca să-şi umezească
gâtlejul uscat ca iasca, înainte de a continua:
— Oricum, lucrurile se schimbau. Apoi l-a întâlnit pe Rob Tavish,
şi viaţa s-a schimbat în mai bine. Rob e un om minunat, o iubeşte
enorm şi s-a purtat foarte bine cu mine. Blând, iubitor şi amuzant.
I-am preluat numele. Am devenit Laine Tavish, fiindcă Laine Tavish
era o fată normală şi responsabilă. Putea să aibă o casă proprie, o
firmă proprie şi o viaţă a ei. Poate că nu cu atâtea aventuri ca în
prima parte a vieţii, dar nici cu atâtea spaime. Totul era perfect, aşa
că, ori de câte ori mă întrebaţi despre trecutul meu sau despre
copilăria mea, inventam câte ceva care să pară potrivit pentru
Laine Tavish. Îmi pare rău. Asta-i tot. Îmi pare foarte rău.
Urmară câteva momente de tăcere.
— OK! Jenny se holba la Laine cu ochii cât cepele. O să vin cu o
droaie de întrebări şi comentarii când nu mi s-o mai învârti capul,
da’ primul lucru pe care vreau să-l ştiu deocamdată e ce legătură au
toate astea – şi-s multe! — cu problemele pe care le ai acum.
— Cred că există undeva un citat despre neputinţa de a scăpa de
propriul trecut, sau de a-l acoperi: William Young.
Îl văzu pe Vince dând încet din cap şi ştiu că începea să
reconstituie faptele.
— Omul care-a murit când a fugit în stradă, completă Jenny.
— Da. Lucrase cu tatăl meu. Se aveau ca fraţii şi, la naiba,
jumătate din timp locuia cu noi. Eu îi spuneam unchiul Willy. Nu l-
am recunoscut când a intrat în magazin. Ţi-o jur, Vince. Trecuseră
ani de când Nu-l mai văzusem şi pur şi simplu n-am făcut legătura.
Abia după accident, când… Doamne, când murea.
Bău puţină apă, dar de astă dată mâna îi tremura uşor.
— A fost atât de trist că nu l-am recunoscut, că l-am tratat cu
indiferenţă… Şi, peste un minut, zăcea în stradă, sângerând de
moarte. A cântat o parte din cântecelul aiurit cu care se distrau în
duet el şi tatăl meu – „Rămâi cu bine, graure“ – un cântec pe care
începeau să-l cânte când ne adunam catrafusele ca s-o ştergem din
câte un hotel. Abia atunci mi-am dat seama cine e, dar era prea
târziu. Nu v-am spus – cred că ăsta s-ar putea să fie un delict nu v-
am spus că-l cunoşteam.
— De ce venise la tine?
— N-a prea avut timp să-mi spună. Nu i-am dat eu prea mult
timp, se corectă ea.
— Îţi pierzi vremea de pomană făcîndu-ți reproşuri pentru asta,
declară scurt Max.
Laine îşi înghiţi lacrimile.
— Poate. Dacă stau şi mă uit în urmă, ştiu că eram nervoasă,
irascibilă, obosită. Mi-a dat cartea lui de vizită – cum v-am spus – cu
un număr de telefon scris pe ea. Credeam că e un comis-voiajor.
Mai târziu, mi-am dat seama că voia să-mi vorbească despre ceva.
Rămase un moment cu privirea aţintită spre paharul gol, înainte
de a continua:
— Cred că tatăl meu îl trimisese. Unul dintre principalele talente
ale lui Willy era acela de a se pierde în peisaj. Un om scund, banal,
anonim. Jack fiind înalt şi roşcat, iese în evidenţă, aşa că-mi
închipui că-l trimisese să-mi spună sau să-mi dea ceva. Dar n-a
apucat s-o facă. A spus doar… a spus… „Ştie unde eşti acum“ şi… să
ascund potaia. Cred că a spus „potaie“, deşi n-are niciun sens. Cel
puţin, aşa suna, însă pare o prostie. Mai degrabă cred c-a spus
„punga aia“.
— Ce? Glasul lui Max, era tăios. Abia acum îmi spui?
Prin contrast cu al lui, tonul lui Laine rămase blajin.
— Da, abia acum, şi nu cred că ai dreptul să mă critici. Asigurări,
vezi să nu…
— Sunt asigurări, fir-ar să fie! Unde-i punga? Ce-ai făcut cu ea?
Obrajii lui Laine se împurpurară – nu de ruşine, ci de enervare.
— Nu mi-a dat nicio pungă, nicio potaie şi nici altceva. Nu-s la
mine tâmpitele alea de diamante ale voastre. Delira, era pe moarte.
Deşi furioasă, ochii i se umplură de lacrimi şi vocea i se frânse.
— Murea la picioarele mele şi era prea târziu, mai zise ea.
— Las-o-n pace! se stropşi Jenny la el ca o ursoaică apărându-şi
puiul, în timp ce o cuprindea pe Laine cu braţele. S-o laşi în pace,
atâta-ţi spun!
În timp ce Vince o bătea şi el pe umăr, cu un gest de consolare, îl
privi atent pe Max.
— Ce diamante? întrebă el.
— Diamante în valoare de douăzeci şi opt virgulă patru milioane,
furate de la International Jewelry Exchange din New York, acum
şase săptămâni. Diamantele pe care clientul meu, Reliance, le-a
asigurat şi ar dori foarte mult să le recupereze. Diamantele despre
care ancheta m-a făcut să presupun că au fost furate de Jack O’Hara,
William Young şi un al treilea, Alex Crew.
— La naiba! şopti Jenny.
— Nu ştiu nimic despre ele, spuse Laine obosită. Nu-s la mine, nu
le-am văzut niciodată, habar n-am unde se află. Dau test şi cu
poligraful, dacă vreţi.
— Dar cineva crede că le-ai primit sau că ai acces la ele, zise
Vince.
Recunoscătoare pentru sprijin, Laine dădu din cap spre el.
— Aşa se pare. Poţi să cauţi prin toată casa, Vince. Împreună cu
Max. Şi-n magazin puteţi să căutaţi. Îţi acord acces deplin la
convorbirile mele telefonice, documentele bancare, tot ce vrei. Nu-
ţi cer decât să păstrezi discreţia, ca să-mi pot trăi viaţa mai departe.
— Ştii unde-i tatăl tău?
— N-am nici cea mai vagă idee.
— Ce ştii despre acest Alex Crew?
— N-am auzit niciodată de el. Şi acum mi-e greu să cred că Jack
O’Hara a fost părtaş la o lovitură atât de mare.
— Dacă ai şti unde să-l găseşti, ce-ai face?
— Nu m-am gândit. Se frecă la ochi. Sincer, nu ştiu. M-a contactat
de câteva ori de-a lungul anilor. Imediat după ce am absolvit
colegiul, am primit o scrisoare Fedex. Plicul conţinea un bilet clasa
întâi pentru Barbados şi chitanţele pentru o săptămână într-un
hotel de lux. Ştiam că erau de la el, şi era cât pe ce să nu mă duc –
da’, totuşi… era în Barbados! Ne-am întâlnit acolo şi ne-am distrat
de minune. Cu Jack e imposibil să nu te distrezi. Era mândru de
mine – că urmasem colegiul, că-l absolvisem… Niciodată nu ne-a
purtat pică, nici mie şi nici mamei, pentru că plecaserăm din viaţa
lui. A mai apărut de vreo două ori. Ultima dată a fost înainte să mă
mut aici, când locuiam la Philadelphia.
— Afacerea de la New York nu mă priveşte, spuse Vince. Dar
spargerile de la tine, da. Şi William Young.
— Nu i-ar fi făcut niciun rău lui Willy, dacă la asta te gândeşti.
Indiferent de câţi bani era vorba. Şi n-ar fi intrat niciodată în casa
mea, ca să mi-o devasteze. Nu mi-ar fi făcut asta. Nici altcuiva, de
fapt. Mă iubeşte – în felul lui, dar mă iubeşte. În plus, nu e stilul lui.
— Ce ştii despre acest Crew? îl întrebă Vince pe Max.
— Destul ca să spun că Jack şi Willy s-au înhăitat cu cine nu
trebuia. Omul din interior, pentru lovitura de la New York, era un
comerciant de pietre preţioase. A fost împuşcat – stil execuţie. I-au
găsit cadavrul şi maşina, arse, în New Jersey. Îl putem lega pe
O’Hara de Myers, comerciantul de. Pietre, dar nici antecedentele lui
O’Hara şi nici cele ale lui Young nu conţin crime şi nici alt delict cu
mână armată. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Crew. Deşi n-
a fost niciodată condamnat pentru omucidere, e suspect în câteva
cazuri. Crew e abil şi inteligent. Destul de deştept ca să ştie că
pietrele astea sunt fierbinţi, destul de fierbinţi ca să aştepte până se
mai răcesc puţin, înainte de a încerca să le valorifice sau să le
scoată din ţară. S-ar putea ca pe cineva să-l fi ajuns lăcomia sau
nerăbdarea.
— Dacă e vorba de Alex Crew şi dacă încearcă să ajungă la
diamante sau la tatăl meu folosindu-se de mine, îl aşteaptă o mare
dezamăgire, zise Laine.
— Asta nu înseamnă că va înceta să încerce, sublinie Max. Dacă
aşa este înseamnă că a fost în zonă şi s-ar putea să mai fie încă. Mi-a
luat portofelul, deci ştie cine sunt şi ce caut aici. Va trebui să se
gândească un timp la asta. Am copii după fotografiile lui. Îi place să
se joace cu fizionomia, să-şi schimbe înfăţişarea, dar dacă a trecut
prin oraş, s-ar putea ca unul dintre voi să-l recunoască.
— Vreau şi eu nişte copii pentru oamenii mei, interveni Vince.
Vom coopera cu autorităţile din New York la urmărirea unui
suspect bănuit a fi în vecinătate. Pe Laine am să încerc să n-o
amestec, cât de mult timp pot.
— Acceptabil, zise Max.
— Mulţumesc, Vince. Îţi mulţumesc.
— Credeai c-o să ne supărăm pe tine? o întrebă Jenny. Credeai că
asta va afecta prietenia noastră?
— Da, aşa credeam.
— Ne cam jigneşti, dar te înţeleg, fiindcă văd cât eşti de obosită.
Şi el? arătă ea cu bărbia spre Max. Ai să-l ierţi?
— Cred că n-am încotro, în situaţia asta.
— Bine, atunci am să-l iert şi eu. Dumnezeule, abia acum mi-am
dat seama, toată povestea asta m-a captivat atât de tare, încât am
uitat şi să mănânc. Dă-mi voie să-mi scot pârleala.
Luă o felie de prăjitură, muşcă din ea, apoi continuă, cu gura
plină:
— Cred c-ar trebui să te muţi cu mine şi cu Vince, până se
lămureşte totul.
— Te iubesc, Jenny, zise Laine, ridicându-se şi întorcându-se cu
spatele fiindcă simţea c-o podideau lacrimile.
— Vă mulţumesc şi pentru ofertă, dar trebuie să stau aici. Totul
va fi în regulă. O să stea şi Max cu mine.
Se întoarse tocmai la timp pentru a vedea surprinderea
aşternută pe chipul lui Max. Laine zâmbi, în timp ce aducea
cafetiera ca să mai toarne în ceşti şi îl întrebă:
— Nu-i aşa, Max?
— Mda… sigur… O să am grijă de ea, o asigură el pe Jenny.
— De vreme ce tot ai primit o lovitură-n cap, să zicem doar c-ai
să stai aici şi nimic mai mult. Eu trebuie să mă duc sus şi să mă
schimb. În curând deschidem magazinul.
— Ba ai să te duci sus şi vei sta în pat câteva ore, o apostrofa
Jenny. Poţi să ţii magazinul închis o zi.
— Cred că orice copoi – public sau particular – ar fi de părere că
trebuie să continuu ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
— Aşa vei face. Noi o să stăm cu ochii pe magazin şi pe casa ta,
până se rezolvă totul. Vreau fotografiile alea, i se adresă Vince lui
Max.
— Am să ţi le aduc.
Laine îi conduse până la uşă.
— Voi avea tone de întrebări să-ţi pun, o anunţă Jenny. Trebuie
să ne-ntâlnim într-o seară numai noi două, ca să te descos. Poanta
aia cu capacele ai făcut-o vreodată? O ştii, alba-neagra?
— Jenny, îşi dădu Vince ochii peste cap.
— Bine, dar vreau să ştiu, pentru numele lui Dumnezeu. Ai să-mi
spui mai târziu. Da’ pe-aia cu trei cărţi? mai întrebă ea, în timp ce
Vince o trăgea spre maşină. Bine, mai târziu, da’ atunci o să vreau
cu amănunte concrete!
— Mare figură, comentă Max, privindu-l pe Vince cum îşi ajuta
soţia să se urce.
— Mda, într-adevăr. Cel mai mare noroc din viaţa mea.
Laine aşteptă ca maşina să dispară, apoi închise uşa.
— Mă rog, a mers mai bine decât meritam.
— Eşti mai pricepută la a mă ierta pe mine, decât a te ierta pe
tine însăţi.
— Tu îţi făceai meseria. Respect etica muncii. Se întoarse spre
scară. Acum trebuie să mă aranjez şi să mă duc în oraş.
— Laine? Mă aşteptam să iasă cu scandal când ţi-am spus că
vreau să stau aici, însă adineauri ai zis să rămân. Care-i explicaţia?
Laine se rezemă de balustrada scării.
— Din mai multe motive. În primul rând, n-oi fi eu o fricoasă
smiorcăită, dar nu-s nici tâmpită şi nici eroină. N-am intenţia să
stau singură aici, atât de departe de oraş, când cineva care nu-mi
vrea binele s-ar putea întoarce. N-am de gând să pun în pericol nici
viaţa mea, nici pe a câinelui meu, pentru nişte pietre amărâte.
— Logic.
— Aşa că, mi-am tras un detectiv particular de la oraş, care cred
că, în pofida indiciilor actuale, se poate descurca onorabil.
Max se încruntă.
— Mă descurc mai mult decât onorabil, zise el.
— Bine că mi-ai spus. De vreme ce am şi eu un interes ca pietrele
să fie recuperate, prefer să fii pe-aproape, ca să ştiu tot ce faci. Nu
mi-ar strica deloc câteva sute de mii de dolari.
— Foarte practic.
— În sfârşit, mi-a plăcut să fac dragoste cu tine şi nu văd de ce
mi-aş mai refuza câteva partide. Iar dacă stai aici, mi-e mai uşor să
te răstorn în pat.
Văzând că la asta Max nu găsea niciun răspuns scurt, spuse
zâmbind:
— Mă duc să fac un duş.
— OK… murmură el, după ce Laine urcă scara. Asta era.

Peste o jumătate de oră, Laine coborî proaspătă ca o dimineaţă


de primăvară, într-o jachetă verde scurtă şi cu o pereche de
pantaloni. Avea părul prins la tâmple cu piepteni de argint şi lăsat
să-i cadă drept pe umeri, ca o cascadă strălucitoare.
Se apropie de Max şi-i dădu un inel de alamă cu chei.
— Uşile din faţă şi din spate, îl informă ea. Dacă ajungi acasă
înaintea mea, aş vrea să-i dai drumul lui Henry afară şi să-l laşi să
se joace un timp.
— Nicio problemă.
— Când gătesc eu, speli tu vasele.
— S-a făcut.
— Îmi place să fie ordine-n casă şi n-am de gând să strâng după
tine.
— Sunt bine crescut. Mulţumeşte-i lui Marlene.
— Pentru moment, cam atâta. Acum trebuie să mă duc.
— Stai puţin, astea au fost regulile tale. Ascultă-le şi pe ale mele:
ia numărul ăsta – îi întinse o carte de vizită în mână: e de la mobilul
meu. Mă suni când porneşti spre casă. Dacă din cine ştie ce motiv
nu vii direct acasă, mă anunţi.
— În regulă, răspunse ea, vârând cartea de vizită în buzunar.
— Sună la numărul ăsta dacă se întâmplă ceva, orice te
deranjează. Nu-mi pasă că e un mărunţiş, vreau să fiu la curent.
— Deci, dacă mă sună unul din ăia de la telemarketing, te anunţ.
— Vorbesc serios, Laine.
— Bine, bine. Şi altceva? Sunt în mare întârziere.
— Dacă primeşti vreo veste de la tatăl tău, îmi spui. Îmi spui,
Laine, repetă el, când îi văzu faţa. Loialitatea n-o să-i fie de niciun
folos.
— Nu te voi ajuta să-l bagi în puşcărie. Pe-asta n-am s-o fac, Max.
— Eu nu bag oamenii în puşcărie. Nu sunt poliţist. Nu vreau
decât să recuperez pietrele şi să-mi încasez comisionul. Şi să
rămânem amândoi nevătămaţi.
— Dacă-mi promiţi că n-ai să-l torni, orice-ar fi, îţi promit şi eu
că-ţi spun dacă aflu ceva despre el.
— Ne-am înţeles.
Întinse mâna, i-o strânse pe a ei, apoi o smuci scurt, facând-o să-i
cadă în braţe.
— Şi acum, sărută-mă de rămas-bun.
— Bine!
Laine îl apucă de şolduri, se înălţă pe vârfuri şi-i atinse buzele. Îl
sărută încet, legănându-se lipită de el, schimbând unghiul ca să-l
aţâţe. Îi simţi mâinile strecurându-i-se prin păr. Când în trupul ei se
înălţă un val fierbinte, când simţi dogoarea emanând şi din el, îl
încercui cu braţele şi-l strânse de fese. Îi plăcea senzaţia de a fi
stăpână pe situaţie. Întoarse capul şi ajunse cu buzele aproape de
urechea lui.
— Asta ar trebui să-mi ajungă până diseară, şopti ea, şi se
retrase.
— Acum am să te sărut şi eu de rămas-bun.
Râzând, Laine îşi propti mâna în pieptul lui.
— N-aş crede. Stai la locul tău, şi-ai să mă poţi săruta când ne
revedem. Ar trebui să ajung acasă pe la şapte.
— Mă găseşti aici.
Ieşi împreună cu ea, o urmă până în oraş, apoi o luă spre hotel. Se
opri la recepţie, să ceară nota de plată pentru predarea camerei.
Recepţionera îl privi lung.
— Domnule Gannon, ce-aţi păţit? Aţi avut un accident?
— Cred c-a fost cu intenţie, dar n-am nimic, mulţumesc. Cobor în
câteva minute.
În lift se hotărî să lucreze la însemnări şi la rapoarte după ce se
instala la Laine. Un om care călătorea atât de des ca el ştia cum să-
şi facă bagajele repede. Îşi atârnă pe umăr cureaua sacului de
haine, îşi luă laptopul şi ieşi din cameră la cincisprezece minute
după ce intrase.
Jos, la recepţie, aruncă o privire peste factură şi semnă foaia de
credit.
— Sper că v-a plăcut la noi.
— Mi-a plăcut.
Îi observă ecusonul cu numele.
— Vreau să te rog ceva, înainte să plec, Marti.
Aplecându-se, scoase un dosar din cutia laptopului şi alese
fotografiile lui Jack O’Hara, William Young şi Alex Crew. Le puse pe
tejghea, cu faţa spre recepţioneră.
— L-ai văzut pe vreunul dintre oamenii ăştia?
— Păi… clipi fata din ochi. De ce?
— Fiindcă îi caut, răspunse el, cu un zâmbet de două mii de waţi.
Deci, cum e?
— Păi… făcu ea din nou, uitându-se la fotografii. Nu, nu cred. Îmi
pare rău.
— E-n regulă. E cineva în spate? Poate-ar vrea să vină pentru un
minut, să arunce o privire?
— Sigur, cred că da. E aici Mike. Dacă aşteptaţi un minut…
Max repetă întrebările pentru al doilea recepţioner, minus flirtul
zâmbitor, şi obţinu aceleaşi rezultate.
După ce-şi puse bagajele în maşină, pomi prin oraş. Primul popas
îl făcu la poliţie, unde aşteptă să se copieze fotografiile pentru
Vince. Apoi trecu pe la celelalte hoteluri, moteluri şi pensiuni aflate
pe o rază de zece mile.
Trei ore mai târziu, singurul rezultat al eforturilor lui era o
durere de cap infernală. Înghiţi patru pastile de ibuprofen extra şi
cumpără un sandviş la pachet de la un snack bar.
Când ajunse la Laine, împărţi generos sandvişul cu Henry,
sperând ca acela să rămână secretul lor. Durerea de cap scăzuse
până la nivelul unei pulsaţii surde şi scârboase, aşa că se hotărî să-
şi petreacă restul zilei despachetând, organizându-şi un oarecare
spaţiu de lucru şi revăzându-şi însemnările.
Preţ de zece secunde se întrebă unde să-şi pună hainele. Cucoana
spusese că-l voia în pat, aşa că ar fi fost firesc să le aibă la
îndemână.
Deschise debaraua, căută printre hainele ei, imaginându-și-o cu
unele dintre ele şi apoi observă că avea acelaşi cult ca şi mama sa
faţă de pantofi. După ce stătu un moment la îndoială, conchise că
avea dreptul la un spaţiu rezonabil în sertare. Întrucât rearanjarea
lenjeriei ei îl făcea să se simtă ca un pervers, şi-o stivui pe a lui într-
un sertar unde dormita o armată multicoloră de pulovere şi bluze
împăturite cu grijă.
Cu Henry după el, se uită prin biroul lui Laine, apoi prin salon şi
prin camera de oaspeţi. Micul birou elegant de aici nu era tocmai pe
placul lui, dar alt spaţiu mai potrivit nu se găsea.
Îşi instală computerul, făcu ultimele însemnări, un raport de
activitate, le citi pe amândouă şi le corectă pe ici, pe colo. Îşi
verifică e-mailul, poşta vocală, şi răspunse la mesaje. Apoi se aşeză
la birouaşul cel drăguţ, ridică privirea în tavan şi lăsă teoriile să i se
învârtească la întâmplare prin cap.
Ştie unde eşti acum.
Aşadar, cine era cel care ştia? Tatăl ei? Dacă Willy aflase unde era
Laine, cel mai probabil era ca şi Big Jack să ştie. Dar, din câte
spusese ea, Jack ştiuse tot timpul unde se afla fiica lui. Deci, fraza
nu mai avea sens. „Ştie unde eşti acum. “ Săgeata din mintea lui Max
îl indica pe Alex Crew.
În trecutul lui O’Hara nu existau cazuri de violenţă, dar într-al lui
Crew, da. O’Hara nu era genul care să-i dea în cap negustorului de
diamante. Şi, pe aceeaşi bază logică, nici Willy nu avea motive să
fugă de frica vechiului său prieten, Jack O’Hara.
Mai probabil, mult mai probabil, fugise de al treilea om, omul
despre care Max era convins că se numea Alex Crew. Iar de aici
reieşea că Alex Crew se afla în Gap.
Dar asta nu răspundea la întrebarea: unde pusese Willy pietrele?
Voise să le ducă la Laine. De ce naiba ar fi vrut Willy sau tatăl ei
să-l asmuţă asupra lui Laine pe un om ca Alex Crew?
Se tot gândea, întorcea situaţia pe toate părţile, dar nu ajungea
nicăieri. Amorţit de-atâta stat pe scaun, se ridică să se întindă pe
pat. Închise ochii, spunându-şi că o aţipeală de câte va minute îl va
înviora, dar adormi buştean.

Era rândul lui să se trezească acoperit cu o pătură. Conform


obiceiului său, se trezi la fel cum adormise – brusc şi complet lucid.
Se uită la ceas şi se strâmbă când văzu că dormise buştean două ore
încheiate. Încă nu era ora şapte. Ar fi vrut ca Laine să-l găsească
treaz. Se dădu jos din pat, mai luă două pastile pentru durerea de
cap, apoi coborî la parter s-o caute.
Era la câţiva paşi de bucătărie, când ajunse la el mirosul,
gâdilându-i simţurile şi îmbiindu-l să intre.
Oare nu era Laine cea mai drăgălaşă femeie din lume, se întrebă
el, privind-o cum stătea în cămaşă şi pantaloni, cu cârpa de vase
prinsă la brâu, în timp ce amesteca într-o tigaie de pe aragaz?
Folosea o lingură de lemn cu coadă lungă, mişcând-o, împreună cu
şoldurile, în ritmul muzicii care răsuna din micul Cd player de pe
bufet. Max îl recunoscu pe Marshall Tucker şi-şi spuse că aveau
preferinţe muzicale destul de apropiate.
Câinele zăcea tolănit pe duşumea, rozând o bucată de frânghie
care, după cum arăta, îl cunoştea de multă vreme. Pe masă se afla o
vază albastră, bălţată cu narcise galbene. Câteva zarzavaturi
proaspete erau grupate lângă un fund de lemn pus pe bufet.
Pe Max Nu-l încântaseră niciodată scenele casnice – sau, cel
puţin, aşa credea – însă asta îl impresionă profund. Conchise că era
posibil ca un om să dea peste aşa ceva timp de patruzeci – cincizeci
de ani de-atunci încolo, şi să-i placă.
Henry dădu de două ori cu coada în pardoseală, apoi se ridică şi
veni ţanţoş să frece coapsa lui Max cu funia roasă.
Bătând cu lingura în marginea tigăii, Laine se întoarse spre el.
— Ai dormit bine?
— Da, dar deşteptarea a fost şi mai plăcută.
Ca să-i dea satisfacţie lui Henry, Max se aplecă, trase de frânghie
şi se pomeni angrenat într-un viguros joc de-a cine trage mai tare.
— Ei, hai, c-ai făcut-o! Poate s-o ţină aşa zile-ntregi.
Max smulse funia din botul lui Henry şi o aruncă pe hol, la mare
distanţă. Câinele se repezi înnebunit după ea, derapând cu labele
pe gresie şi apoi pe podelele din lemn de esenţă tare.
— Ai venit mai devreme decât crezusem.
Laine îl privi cum se apropia de ea, ridicând din sprâncene în
timp ce o manevra până ajunse cu spatele rezemat de bufet. O
prinse în braţe, se aplecă şi începu s-o sărute. Laine vru să-l prindă
de şolduri, dar mâinile i se înmuiară şi începu să se dizolve, cu
trupul trepidând sub asaltul lui lent. Când reuşi să deschidă ochii,
Max o privea zâmbindu-i.
— Salut, Laine.
— Salut, Max.
Continuând s-o privească, se aplecă să tragă iar de funia pe care
Henry o adusese înapoi.
— Ceva miroase delicios aici, zise el adulmecându-i gâtul. Pe
lângă tine.
— Mă gândeam să mâncăm nişte pui cu fettuccini, în sos subţire
de smântână.
Max aruncă o privire spre tigaie, unde sosul fierbea la foc mic.
— Nu te joci cu mine, aşa-i?
— A, ba da, dar nu când e vorba de asta. Vezi că-n frigider e o
sticlă de Pinot noir. Ce-ar fi s-o deschizi şi să torni în două pahare.
— Se face.
Retrăgându-se, Max mai jucă o rundă cu Henry, câştigă şi aruncă
din nou frânghia.
— Chiar găteşti, remarcă el, în timp ce scotea vinul.
— Din când în când îmi place să gătesc. Deoarece cea mai mare
parte a timpului sunt singură, nu mă prea deranjez. Dar e o
schimbare plăcută.
— Mă bucur că ţi-am fost de folos.
Luă tirbuşonul pe care i-l întinsese Laine şi studie purcelul de
argint din capăt.
— Faci într-adevăr colecţie.
— O nimica toată.
Laine puse pe bufet două pahare chihlimbarii. Îi plăcea să-l vadă
pe Max cum alterna activităţile casnice cu jocul cu câinele. Ca să-l
scutească, se aplecă să scoată o cutie de tablă dintr-un dulap de sub
bufet.
— Henry! Vrei ceva bun?
Câinele abandonă imediat frânghia, lansându-se într-un
spectacol nebunesc de sărituri, tremurături şi lătrături. Max fii gata
să jure că se vedeau lacrimi de disperare în ochii lui, când Laine
ridică un biscuit Milk-Bone.
— Numai câinii cuminţi papă ceva bun, spuse ea pe un ton de
învăţătoare, iar Henry îşi trânti fundul pe duşumea şi începu să
tremure, în efortul de a se stăpâni. Când Laine aruncă biscuitul,
Henry îl înhăţă din zbor şi fugi cu el ca un hoţ.
— Îi asezonezi biscuiţii cu Coca?
— E dependent de Milk-Bone. Acum o să fie ocupat cinci minute,
adăugă Laine, scoţând o tigaie. Trebuie să fac sotéul de pui.
— Soté de pui, gemu Max. Mamă Doamne.
— Zău că eşti uşor de mulţumit.
— Cu asta să ştii că nu mă insulţi.
O aşteptă să scoată din frigider pachetul cu came de pui şi începu
s-o taie.
— Poţi să vorbeşti şi să faci treabă în acelaşi timp?
— Da. Sunt foarte abilă.
— Grozav. Cum a mers azi?
Laine luă paharul de vin pe care Max îl pusese lângă ea şi sorbi
din el.
— Vrei să ştii cum au mers afacerile azi în lumea comerţului cu
amănuntul, sau dacă am văzut ceva suspect?
— Ambele.
— Întâmplător, azi ne-a mers foarte bine. Am vândut un
gheridon Sheraton superb, printre altele. N-am avut impresia că
vreun lucru din magazin, din biroul meu sau din depozit este
deranjat – cu excepţia unor mici pete de sânge în camera din spate,
care presupun că sunt de la tine.
Turnă ulei în tigaie, apoi îl privi.
— Ce-ţi mai face capul?
— Mai bine.
— Bun. N-am văzut niciun alt personaj suspect în afara doamnei
Franquist, care vine o dată sau de două ori pe lună ca să se plângă
de preţurile mele. Dar ziua ta cum a fost?
— Plină, până m-am culcat.
Max îi povesti amănuntele în timp ce Laine punea feliile de pui în
uleiul încins şi începea să prepare salata.
— Cred că ai multe zile în care umbli de colo-colo punând o
mulţime de întrebări fără să obţii niciun răspuns important.
— Şi un nu poate fi un răspuns.
— Probabil. De ce se duce un băiat cuminte din Savannah să se
facă detectiv particular la New York?
— Mai întâi, se hotărăşte să fie poliţist, fiindcă-i place să rezolve
mistere şi să facă ordine. Atâta ordine cit se poate face pe lumea
asta. Apoi constată că nu se adaptează. Nu poate coopera bine cu
ceilalţi.
— Nu poate?
— Nu prea. Se confruntă cu toate regulile alea şi începe să-l ia cu
mâncărimi. Ca sub un guler prea strimt – ca o zgardă. Ajunge la
concluzia că ceea ce-i place cu-adevărat să facă e să scormonească
sub pietre, dar că preferă să şi le aleagă el. Şi ca să facă asta, trebuie
să se privatizeze. Ca s-o facă şi să mai trăiască şi bine… Apropo, eu
trăiesc bine.
— Evident, replică Laine, în timp ce turna puţin vin peste pui, şi
făcea focul mai mic.
— Deci, ca să trăieşti bine, trebuie să ştii să alegi pietrele, şi să
găseşti oameni care trăiesc şi mai bine decât tine şi sunt dispuşi să
te plătească pentru a scormoni prin toate mizeriile de dedesubt.
Când un băiat din sud se mută-n nord, yankeii cred adesea că se
mişcă încet şi gândeşte încet, acţionează încet.
Laine ridică privirea de la ingredientele de salată pe cale le
amesteca într-un mic bol de inox.
— Greşeala lor, zise ea.
— Mda, avantaj eu. Oricum, mi s-a trezit interesul pentru
securitatea computerelor – treburi cyber. Era cât pe ce s-o iau în
direcţia aia, dar nu circulam atât de mult cât îmi plăcea mie, aşa că
am băgat în combinaţie şi acest mic talent. Celor de la Reliance le-a
plăcut cum lucram şi m-au racolat. Una peste alta, colaborăm destul
de bine.
— Talentele tale includ şi aranjarea mesei?
— Pe-asta am învăţat-o lângă fusta mamei.
— Farfuriile-s aici, tacâmurile acolo, şervetele în sertarul ăla.
— Am reţinut.
În timp ce Max punea masa, Laine turnă apa pentru pastele
făinoase, controlă puiul, reglă focul şi îşi luă din nou paharul cu vin.
— Max, azi m-am gândit mult la toată povestea asta.
— Mă aşteptam.
— Cred că vei fi drept cu tatăl meu, din vreo două motive. Ţii la
mine şi nu el te interesează, ci recuperarea pietrelor.
— Sunt într-adevăr două motive.
— Şi ar mai fi unul. Eşti un om bun. Nu un înger, adăugă ea, când
Max se întrerupse din lucru s-o privească. Un înger ar fi enervant
pentru că lângă asemenea oameni mă simt mereu în inferioritate.
Dar eşti un om bun, care poate forţa puţin adevărul când e cazul,
dar când îşi dă cuvântul de onoare, şi-l respectă. Asta m-a făcut să
mă liniştesc în multe privinţe.
— N-am să-ţi fac niciodată o promisiune pe care să nu mi-o pot
ţine.
— Vezi, ai ştiut să spui lucrul cel mai potrivit.

În timp ce Laine şi Max îşi mâncau pastele făinoase în bucătărie,


Alex Crew mânca un biftec tartar în cabana rustică pe care o
închiriase. Nu-i plăcea stilul rustic, dar prefera discreţia. În
camerele de la Wayfarer, din Angel’s Gap, devenise dintr-o dată
prea cald pentru gustul lui.
Maxfield Gannon, medita el, studiind legitimaţia de detectiv
particular a lui Max, în timp ce mânca. Un agent liber-profesionist
pe urmele unei prăzi grase sau un particular care lucra pentru
compania de asigurări. Oricum, individul era un factor iritant. Ar fi
fost o greşeală să-l omoare, deşi avusese o ocazie tentantă şi se
gândise la asta, în timp ce stătea lângă detectivul leşinat. Însă chiar
şi o forţă de poliţie gen yahoo, ca împiedicaţii din orăşelul ăsta
prăpădit, ar fi intrat în acţiune în cazul unei omucideri. Îi serveau
mai bine scopurile dacă bâjbâiau în continuare, luând amenzi
pentru parcare şi arestând tineretul local.
Era bine, reflectă el în timp ce-şi sorbea vinul, că luase actele
individului şi dăduse un telefon anonim. Îi plăcea să şi-l imagineze
pe acel Maxfield Gannon încercând să le explice sticleţilor locali ce
făcea într-un magazin închis, la ora trei şi jumătate dimineaţa. Le
încurcase tuturor treburile pentru o vreme. Şi, iară îndoială, îi
trimisese un mesaj foarte clar lui Jack O’Hara, prin fiică-sa.
Cu toate acestea, era nervos. Nu avusese timp să caute peste tot,
şi trebuise să se mute, ceea ce era foarte incomod.
Scoase un carneţel cu scoarţe de piele şi făcu o listă cu toate
aceste neplăceri suplimentare. Când îl va prinde pe O’Hara – şi îl va
prinde – voia să-i poată expune clar şi în detaliu toate ofensele, în
timp ce-l tortura ca să afle unde ascunsese diamantele rămase.
După lungimea listei, va trebui să-l tortureze cam multişor pe
O’Hara. Abia aştepta. Îşi zise că putea să-i adauge pe lista datoriilor
şi pe fiica lui O’Hara şi pe detectiv. Era un supliment delicios,
pentru un om care punea semnul egal între putere şi provocarea
durerii.
Cu Myers, idiotul ăla de cumpărător lacom pe care-l folosise ca
om din interior, fusese rapid şi milostiv. În fond, Myers nu făcuse
altceva decât să creadă că avea dreptul la un sfert din pradă. Se
dovedise destul de hămesit ca să se întâlnească singur cu el, pe un
şantier de construcţii închis, în toiul nopţii. Serios, dacă stăteai să
te gândeşti, tâmpitul nici nu merita să trăiască.
În orice caz, fusese un căpeţel rămas în aer pe care trebuia să-l
taie. Căutările ar fi dus la el, în cele din urmă. S-ar fi lăudat în faţa
cuiva sau ar fi început să arunce cu banii în stânga şi-n dreapta,
tocându-i pe maşini de prost gust sau pe femei ori Dumnezeu mai
ştie pe ce categorie de oameni considera că erau dezirabili. Când îi
pusese pistolul la cap, începuse să se milogească şi să se smiorcăie
ca un ţânc. Dezgustător spectacol, serios, da’ la ce să te-aştepţi de la
unul ca el?
Îi dăduse şi cheia căsuţei poştale unde ascunsese păpuşa
Raggedy Andy cu o pungă de diamante în burtă. O tuşă de geniu,
într-adevăr. Trebuia să-i recunoască meritul lui O’Hara măcar
pentru atâta lucru. Să vâre pietre de milioane în obiecte banale,
obiecte la care nu se uită nimeni. Aşa că, în momentul când sunase
alarma, se blocaseră uşile clădirii şi sticleţii începuseră să
forfotească peste tot. Nimănui nu-i trecuse prin minte că
diamantele erau încă înăuntru, ascunse într-o amărâtă de păpuşă.
Nu le mai rămânea decât să recupereze extraordinarul din
interiorul ordinarului, în timp ce căutările se mutau în alte locuri.
Da, îl putea felicita pe Jack pentru acest detaliu amuzant, dar asta
nu anula toate datoriile. Nu putea avea încredere că vor ţine pietre
de milioane de dolari timp de un an, aşa cum se înţeleseseră. Cum
să aibă încredere că nişte hoţi îşi vor respecta cuvântul?
În fond, nici el n-avea intenţia să şi-l ţină. Ca să nu mai spună că
voia totul. De la început hotărâse să ia totul. Ceilalţi nu fuseseră
decât nişte instrumente. Când o unealtă şi-a atins scopul, o arunci.
Sau, şi mai bine – o distrugi.
Şi totuşi îl înşelaseră, îi scăpaseră printre degete şi luaseră cu ei
jumătate din pradă, iar asta-l costase săptămâni întregi de eforturi.
Îşi făcuse griji că ar putea fi prinşi cu vreuna dintre pungăşiile
jalnice care-i plăceau aşa de mult lui Big Jack, şi ar mărturisi,
lăsându-l fără jumătate din ceea ce-i aparţinea.
Ar fi trebuit să fie morţi la ora asta. Faptul că unul dintre ei mai
trăia, respira, umbla, se ascundea, era un afront personal. Iar el nu
tolera niciodată insultele.
Planul fusese simplu şi curat. Mai întâi Myers, în stil execuţie, ca
să pară pedeapsa pentru una dintre datoriile pe care le avea la
jocuri. Apoi, idioţii ăia împiedicaţi de O’Hara şi Young. Ar fi trebuit
să fie acolo unde le spusese el să fie, dar fuseseră prea proşti ca să-i
urmeze instrucţiunile. Dacă ar fi făcut-o, i-ar fi contactat conform
planului, ar fi plantat sămânţa îngrijorării pentru lichidarea lui
Myers şi ar fi stabilit o întâlnire într-un loc retras şi sigur, foarte
asemănător cu cel unde lua cina acum.
Acolo, i-ar fi eliminat pe amândoi cât ai bate din palme, de vreme
ce niciunul dintre ei nu avea destul curaj să poarte o armă asupra
lui. Bineînţeles că ar fi lăsat destule probe care să-i asocieze cu
lovitura de la New York şi ar fi aranjat ca totul să pară, chiar şi
pentru cel mai cretin dintre gabori, o ceartă între hoţi. Dar îi
dispăruseră de sub nas. Îi fentaseră toate planurile lui puse la
punct cu atâta grijă, încercând să se dea la fund. Se chinuise o lună
şi ceva ca să le ia în sfârşit urma şi să-l repereze pe Willy la New
York, doar ca să-l piardă iar în ultima clipă şi să fie nevoit să
consume şi mai mult timp, bani şi eforturi, ţinându-se după el
până-n Maryland, unde şi-a dat duhul sub roţile unei maşini.
Clătinând din cap, Crew tăie încă o bucăţică din friptura în sânge.
N-avea să-şi mai poată lua niciodată dreptul direct de la Willy, aşa
că acea parte urma să fie pusă în contul lui Big Jack – împreună cu
restul. Întrebarea care se punea era: cum s-o facă? Restul cinei se
amuză cu diversele scenarii.
Se întrebă dacă să atace fata chiar acum, să smulgă de la ea locul
unde se aflau tatăl ei şi diamantele? Dar dacă Willy murise fără să-i
dea nicio informaţie semnificativă, ar fi fost un efort irosit de
pomană. Şi apoi, mai era în combinaţie şi acest Maxfield Gannon.
Poate-ar fi fost înţelept să facă unele cercetări, să afle ce fel de om
era. Receptiv la mită? Evident, ştia ceva despre fată, altfel nu s-ar fi
strecurat în magazinul ei.
Sau – gândul acesta îl împungea ca o săgeată în inimă – fata
ajunsese deja la o învoială cu Gannon. Asta ar fi fost foarte rău, îşi
spuse el, dând de mai multe ori cu pumnul în masă. Ar fi fost foarte
rău pentru toată lumea.
Crew nu avea de gând să se mulţumească doar cu jumătăţi de
măsură. Nu era acceptabil. Prin urmare, trebuia să găsească o cale
de a pune mâna şi pe restul a ceea ce îi aparţinea.
Fata era cheia. Ceea ce ştia sau nu ştia ea n-avea relevanţă. Un
lucru însă era clar: era fiica lui Jack, lumina ochilor lui de pungaş.
Ea era momeala.
Se rezemă de spătar şi-şi şterse grijuliu gura cu şervetul, într-
adevăr, mâncarea fusese mai bună decât s-ar fi aşteptat, iar asta îl
liniştea.
Linişte. Izolare. Un mic ascunziş în pădure. Începu să zâmbească,
în timp ce savura încă un pahar de vin. Liniştit şi discret, fără vecini
prin apropiere care să-l deranjeze dacă avea o discuţie cu…
asociaţii. O discuţie care ar fi putut deveni puţin cam aprinsă.
Privi în jur, spre peisajul întunecat.
Putea să iasă foarte bine, reflectă el. Putea într-adevăr să iasă
foarte bine.

I se păru ciudat să se trezească din somn cu un bărbat în patul ei.


În primul rând, un bărbat ocupa prea mult spaţiu, iar în alt doilea
rând, Laine nu era obişnuită să se preocupe de felul cum arăta în
clipa când deschidea ochii dimineaţa.
Peste partea asta bănuia că va putea trece, dacă mai continua să
se trezească mult timp cu acest bărbat în pat. De asemenea, putea
oricând să-şi ia un pat mai mare, ca să rezolve şi prima problemă.
Întrebarea era: ce părere avea despre faptul că-şi împărţea patul
– iar aceasta nu era o metaforă – cu acel bărbat, indiferent pentru
câtă vreme? Nu avusese timp să se gândească temeinic, de fapt nu-
şi acordase timp, se corectă ea.
Închizând ochii, încercă să-şi imagineze cum va arăta totul o lună
mai târziu. Grădina ei va exploda în zeci de culori, urma să se
gândească la haine de vară şi la scosul mobilei de curte din
magazie. Henry trebuia să fie programat pentru vizita anuală la
veterinar. Deschise un ochi, şi-l privi pe Max. Era tot acolo. Dormea
cu faţa îndesată în pernă, avea părul ciufulit şi arăta nespus de
drăgălaş. Prin urmare se simţea destul de bine la gândul că îl va
avea acolo şi peste o lună.
Hai să zicem, şase luni. Închise ochii şi se gândi la altceva.
Ziua Recunoştinţei. În felul ei organizat – nu-i păsa ce spunea
Jenny, nu era nici obsesiv, nici dezgustător – urma să aibă toate
cumpărăturile pentru Crăciun terminate. Se va gândi cum să
organizeze petrecerea de sărbători şi cum să-şi decoreze casa şi
magazinul. Va comanda un transport de lemne ca să facă focul în
fiecare seară. Trebuie să pună deoparte câteva sticle de şampanie
bună, pentru ca ea şi Max să poată să…
Hopa, uite-l.
Deschise amândoi ochii şi-I studie. Mda, acolo era, în mijlocul
micilor ei planuri de viitor, adormit, în timp ce Henry, premergător
deşteptătorului ca întotdeauna, începea să se foiască.
Presimţea că dacă mai adăuga şase luni la planurile ei ca să se
facă un an, îl va găsi pe Max tot acolo. Ochii lui se deschiseră, cu o
străfulgerare bruscă a acelui căprui catifelat, facând-o să tresară
surprinsă.
— Te-am simţit cum te uitai la mine.
— Nu mă uitam. Mă gândeam.
— Şi pe-asta am auzit-o.
O cuprinse cu braţul. Pe Laine o trecu un mic fior caraghios prin
stomac, când simţi forţa cu care o trase până sub el.
— Trebuie să-l scot pe Henry afară.
— Poate să aştepte un minut.
Când gura lui o acoperi pe a ei, fiorul deveni o pulsaţie fierbinte.
— Suntem făpturi ale obişnuinţei… murmură ea, cu respiraţia
întretăiată. Henry şi cu mine.
— Făpturile obişnuinţei trebuie să fie întotdeauna pregătite să-şi
schimbe obiceiurile, replică Max, frecându-şi buzele şi nasul de
vena care-i pulsa la gât. Dimineața eşti toată caldă şi moale.
— Şi mă fac tot mai caldă şi mai moale cu fiecare minut.
Buzele lui i se plimbară pe piele; apoi ridică încet capul, pentru a
o privi în ochi.
— Ia să vedem.
O apucă de şolduri, i le ridică şi lunecă în ea. Ochii ei albaştri se
împăienjeniră.
— O, da…
O privea în lumina palidă a soarelui de dimineaţă, în timp ce o
mângâia.
— Ai perfectă dreptate.

Henry sări cu labele din faţă pe marginea patului, scheunând.


Înclină capul, ca şi cum ar fi încercat să înţeleagă de ce erau cei doi
oameni încă acolo, cu ochii închişi, când trecuse vremea să-i dea
drumul afară.
Lătră o dată. Pe un ton interogativ clar.
— OK, Henry, într-un minut.
Max îşi plimbă degetele peste braţul lui Laine.
— Vrei s-o fac?
— Ai şi făcut-o. Şi-ţi mulţumesc.
— Ha, ha. Vrei să duc eu câinele afară?
— Nu, avem micul nostru ritual.
Laine coborî din pat, ceea ce-l făcu pe Henry să alerge până la uşă
şi-napoi, începând să ţopăie pe loc în timp ce ea îşi lua halatul din
debara.
— Ritualul include şi o cafea? se interesă Max.
— Nu există niciun ritual fără cafea.
— Slavă Domnului. Fug să fac un duş şi cobor.
— Nu te grăbi. Sigur vrei să ieşi, Henry? Eşti cât se poate de
sigur?
După tonul ei şi reacţia câinelui, Max înţelese că această replică
făcea şi ea parte din ritualul matinal. Ascultă cu plăcere ropotul lui
Henry în sus şi-n jos pe scară şi râsul melodios al lui Laine.
Jos, cu Henry dansând de parcă intraseră-n el toţi dracii, Laine
descuie uşa oficiului. Conform deprinderii, o descuie şi pe cea de
afară, pentru ca Henry să decoleze din prag, în loc să se strecoare
prin trapa lui, iar ea să tragă adânc în piept aerul dimineţii.
Laine îşi admiră bulbii de primăvară şi se aplecă să miroasă
zambilele pe care le plantase în combinaţii asortate de violet şi roz.
Cu braţele încrucişate pe piept, îl privi pe Henry cum îşi făcea
circuitul zilnic, ridicând piciorul lângă fiecare copac din curte. Ştia
că în cele din urmă avea să dea o fugă până-n pădure, ca să vadă
dacă reuşea să sperie nişte veveriţe şi să scoată din ascunzători
câţiva cerbi.
Laine rămase locului ascultând ciripitul păsărilor şi susurul
pârâului zglobiu. Trupul îi era cald încă de la Max, cald încă de
dorul lui, şi se întrebă cum ar putea cineva să aibă vreo grijă într-o
dimineaţă atât de liniştită.
Făcu un pas înapoi şi închise uşa. Când reveni în bucătărie,
începu să fredoneze.
Apoi îl văzu apărând de după uşă, şi i se opri inima-n piept.
Deschise gura să ţipe, dar degetul lui, ridicat la buze, o făcu să-i
piară graiul.

10

Cu respiraţia tăiată, Laine făcu un pas înapoi, se lovi de peretele


din spate şi-şi duse mâna la gât, parcă încercând să se decidă dacă
să-şi smulgă ţipătul de-acolo sau să-l împingă înapoi. În timp ce el
continua s-o privească zâmbind şi apăsându-şi buzele cu degetul,
Laine inspiră şuierător, apoi lăsă tot aerul să i se reverse într-o
şoaptă explozivă:
— Tată!
— Surpriză, Laine.
Mâna cealaltă îi apăru de la spate, cu un mănunchi de violete de
primăvară cam pleoştite.
— Cum o mai duce fetiţa mea cea dulce?
„Ca lovită cu parul“ era o vorbă pe care o folosise Max. Acum îi
înţelegea perfect sensul.
— Ce cauţi aici? Cum ai…
Se întrerupse înainte de a-l întreba cum intrase. Ar fi fost ridicol,
de vreme ce forţatul încuietorilor era una dintre distracţiile lui
favorite.
— Of, tată, ce-ai făcut?
— Ei, aşa-ţi întâmpini tatăl după atâta vreme? o dojeni el,
desfăcând larg braţele. N-am şi eu dreptul la o îmbrăţişare?
În ochi îi sclipea o luminiţă – ochi la fel de albaştri ca ai ei. Părul,
mândria lui, îi era roşu ca lumina unui semafor şi pieptănat într-o
coamă bogată. Pistruii i se întindeau peste nas şi obraji ca
ghimbirul presărat pe frişcă. Purta o cămaşă de flanelă buffalo
cadrilată în roşu şi negru, şi blugi – o ţinută pe care Laine bănuia că
o alesese în semn de omagiu pentru zona unde se afla. Cizmele cu
care era încălţat erau noi. Îşi înclină capul, zâmbindu-i cu o
expresie de căţeluş visător. Inima ei n-avea nicio apărare în faţa lui.
Îi sări în braţe, înconjurându-i gâtul cu mâinile, în timp ce el o
strângea cu putere, învârtindu-se de câteva ori într-un cerc
ameţitor.
— Asta-i fata mea. Puicuţa mea. Prinţesa mea, Laine de Haraland.
Cu picioarele încă în aer, Laine îşi rezemă capul pe umărul lui.
— Nu mai am şase ani, tată.
— Tot fetiţa mea eşti, nu?
Mirosea a beţişoare de scorţişoară şi era clădit ca un urs grizzly
din Yukon.
— Da, cred că mai sunt, zise ea depărtându-se puţin. Cum ai
ajuns aici?
— Cu trenul, cu avionul, cu automobilul… Şi, la sfârşit, cu ale
mele două picioare. Frumos te-ai mai aranjat, dulceaţă mică. E
pitoresc. Dar n-ai observat că-i în pădure?
Cuvintele lui o făcură să zâmbească.
— Serios? Bine, atunci îmi plac pădurile.
— Cred că pe mama ta ai moştenit-o. Ce mai face?
— Excelent.
Laine nu ştia de ce se simţea vinovată întotdeauna când el o
întreba fără ranchiună, cu interes sincer.
— De cât timp eşti aici?
— Aseară am ajuns. Pentru că era târziu când am sosit în
paradisul tău din codrul verde, iar tu probabil erai de mult pe
tărâmul visurilor, am intrat singur. M-am ghemuit pe canapeaua ta,
despre care se cuvine să-ţi spun că-i într-un hal fără de hal.
Îşi apăsă cu o mână şalele.
— Fii bună, dulceaţă, şi fă-i tăticului tău o cafea.
— Eu tocmai voiam să…
Se întrerupse, căci amintirea cafelei îi limpezi mintea. Max!
— Nu sunt singură, zise ea uşor panicată. E cineva sus, la duş.
— Am înţeles asta, după maşina de pe alee, tărăboanţa aia
fandosită cu număr de New York, replică el, ciupind-o de bărbie. Ai
să-mi spui, sper, că ai avut o petrecere nocturnă cu o prietenă din
afara oraşului.
— Am douăzeci şi opt de ani, aşa că am promovat de la
petrecerile cu prietenele la sexul cu bărbaţi.
— Te rog, îşi apăsă Jack o mână pe inimă. Hai să zicem doar că un
prieten a rămas peste noapte la tine. Un tată trebuie să asimileze
treptat asemenea lucruri. Cafeaua, iubito? Fii drăguţă…
— Bine, bine, dar sunt anumite detalii pe care trebuie să le ştii
despre… oaspetele meu rămas peste noapte, insistă Laine, scoţând
punga cu cafea şi începând să toarne boabele în râşniţă.
— Ştiu deja lucrul cel mai important. Nu e destul de bun pentru
fetiţa mea. Niciunul nu poate fi.
— E ceva mai complicat. Lucrează pentru Reliance Insurance.
— Aha, deci are o slujbă cinstită, opt ore pe zi, ridică Jack din
umerii lui lati. Pe-asta pot să i-o trec cu vederea.
— Tată…
— Şi vom vorbi despre tânărul ăsta într-un minuţel.
Adulmecă aerul, în timp ce Laine punea cafeaua măcinată în
filtru.
— Cel mai delicios miros din lume. În timp ce drăcia aia îşi face
treaba, ai putea să-mi aduci pachetul pe care ţi l-a lăsat Willy? Stau
eu cu ochii pe ibric.
Laine îl privi fix, în timp ce toate gândurile şi cuvintele ce i se
învârteau prin cap începeau să se unească într-o singură, oribilă
certitudine. Jack nu ştia.
— Tată, n-am… Nu mi-a… Mai bine să stăm jos.
— Să nu-mi spui că încă n-a trecut pe-aici, replică el, uşor iritat.
Omul ăsta s-ar rătăci şi-n baia lui de-acasă, fară hartă, dar a avut
timp destul ca s-ajungă. Dacă şi-ar deschide afurisitul ăla de mobil,
aş lua legătura cu el şi i-aş spune că s-au schimbat planurile. Sunt
dezolat că trebuie să ţi-o spun, Laine, dar unchiul tău Willy devine
tot mai bătrân şi mai distrat.
Nu pe ocolite, îşi spuse ea, în timp ce turna cafeaua din ibric în
cafetieră. De-a dreptul, nu pe ocolite.
— Tată, e mort.
— Ei, nici chiar aşa. E doar uituc.
— Tată. Îl apucă de braţ, strângându-l, în timp ce privea cum
zâmbetul indulgent i se ştergea de pe chip.
— A avut un accident. L-a lovit o maşină. Şi a… a murit, îmi pare
rău… îmi pare atât de rău…
— Nu se poate. E o greşeală.
— A venit la mine-n magazin, acum câteva zile. Nu l-am
recunoscut. Începu să-i maseze braţele, căci i le simţea tremurând.
Trecuse atât de mult timp, încât nu l-am recunoscut. Mi-a dat un
număr şi mi-a cerut să-l sun. Credeam că avea ceva de vânzare. Eu
eram ocupată, aşa că nu i-am dat prea multă atenţie. Pe urmă a
plecat şi, imediat după aceea, la doar câteva secunde, am auzit nişte
sunete îngrozitoare…
Ochii lui Jack se umpleau de lacrimi, la fel ca ai ei.
— O, tată… Ploua, şi s-a repezit în stradă. Nu ştiu de ce, dar a
fugit şi maşina n-a putut opri. Am alergat afară şi… şi când mi-am
dat seama că e el, era prea târziu.
— O, Doamne! Doamne! Doamne!
Jack se aşeză, lăsându-se pe un scaun, cu capul în mâini.
— Nu se poate să se fi prăpădit. Nu Willy.
Începu să se legene înainte şi-napoi. Laine îl cuprinse cu braţele,
lipindu-şi obrazul de al lui.
— Eu l-am trimis aici. I-am spus să vină încoace fiindcă am
crezut… S-a repezit în stradă?
Jack ridică din nou capul. Lacrimile îi şiroiau pe obraji, iar Laine
ştia că nu s-ar fi ruşinat niciodată cu ele, nici cu alte efuziuni
sentimentale.
— Nu era un copil care dă buzna-n stradă fără să se uite, zise
Jack.
— Ba aşa a făcut. L-au văzut oamenii. Femeia care l-a lovit era
distrusă. N-a putut face nimic.
— A fugit. Dacă a fugit, înseamnă că a avut un motiv. Trebuie să
aduci obiectul pe care ţi l-a dat. Du-te şi adu-mi-l.
Să nu spui la nimeni. Nu l-ai văzut niciodată în viaţa ta, asta să
spui.
— Nu mi-a dat nimic, tată. Ştiu despre pietre, ştiu şi despre
lovitura de la New York.
Mâinile lui îi strânseră umerii atât de tare, încât Laine fu
convinsă că-i vor lăsa vânătăi.
— De unde ştii, dacă nu ţi-a dat nimic?
— De la omul care e sus. Lucrează pentru Reliance. Asiguraseră
diamantele. E detectiv.
— Un detectiv de asigurări! sări Jack de pe scaun. Ai la duş un
copoi, pentru numele lui Dumnezeu!
— L-a urmărit pe Willy până aici şi a stabilit ce legătură avea cu
mine şi ce legătură există între noi doi. Nu vrea decât să recupereze
pietrele. Nu-l interesează să te dea de gol. Dă-mi-le pe cele pe care
le ai la tine, şi-n rest am să rezolv eu.
— Te culci cu un copoi? Tu?
— Nu cred că e momentul să vorbim despre asta. Tată, cineva
mi-a spart casa şi magazinul, căutând pietrele. Nu sunt la mine.
— Trebuie să fie ticălosul ăla de Crew. Criminalul ăla nenorocit.
Ochii-i erau încă umezi, dar în adâncurile lor ardea un foc
mocnit.
— Nu ştii nimic, m-auzi ce-ţi spun? Nu ştii nimic, nu m-ai văzut.
Am să mă ocup eu de problema asta, Laine.
— Nu te poţi ocupa de ea, tată. Eşti în mare pericol. Pietrele alea
nu merită.
— Jumătate din douăzeci şi opt de milioane e o sumă frumuşică
şi o voi avea la dispoziţie ca să negociez după ce aflu ce-a făcut
Willy cu partea lui. Nu ţi-a dat nimic? Nu ţi-a spus nimic?
— Mi-a spus să ascund punga, dar nu ştiu despre ce pungă
vorbea.
— Punga? Le-a scos?
— Ţi-am spus că nu mi-a dat nicio pungă. Vorbea neclar… şi mi-
era greu să-l înţeleg. La început, mi s-a părut că a spus „potaia“.
— Asta e! se însufleţi din nou Jack. Partea lui e în câine.
— În câine? exclamă ea, cu o voce ascuţită de uimire. I-aţi dat
unui câine să înghită diamantele?
- Nu-i un câine adevărat. Dumnezeule mare, Laine, drept cine ne
iei?
Laine îşi acoperi faţa cu mâinile.
— Nu mai ştiu… Pur şi simplu nu ştiu ce să mai cred.
— Sunt într-o statuetă, un căţel alb cu negru. Probabil că
lucrurile lui au ajuns la poliţie. Probabil copoii au luat potaia şi nu
ştiu ce-are înăuntru. Aşa mai merge…
— Tată…
— Te rog să nu-ţi faci griji. Nimeni n-o să te mai deranjeze.
Nimeni n-o să se atingă de fetiţa mea. Stai cuminte şi ţine-ţi gura,
atâta-ţi cer, şi de rest mă ocup eu.
O îmbrăţişă şi o sărută pe obraz. Mă duc să-mi iau geanta şi plec.
— Nu poţi să pleci atât de repede, protestă Laine, urmându-l
grăbită. Max spune că Alex Crew e periculos.
— Max e sticletele de la asigurări?
— Da… răspunse ea, privind în susul scării. Şi nu-i sticlete.
— Ce e, ce nu e, în legătură cu Crew nu greşeşte. Tipul nu ştie c-
am aflat cine e, mormăi Jack. Şi ce-a făcut. Credea c-am să înghit
numele false şi toate scornelile pe nemestecate. Am supt jocul ăsta
de la ţâţa mamii, nu? remarcă el, agăţându-şi pe umăr o geantă de
voiaj. Nu trebuia să mă încurc cu el – da’ ştii, douăş’opt de milioane,
plus-minus, te pot face să-ţi alegi tovarăşi de drum mai ciudaţi. Iar
Willy a plătit cu viaţa.
— N-a fost vina ta.
— Am căzut la învoială deşi ştiam cine era Crew. Pe-atunci, îşi
spunea Martin Lyle. Ştiam că era periculos şi plănuia să ne tragă pe
sfoară, şi tot am acceptat. Willy a venit cu mine. Da’ am s-o dreg eu.
N-am să las să ţi se întâmple nimic.
O sărută scurt pe creştet, apoi pomi spre uşa din faţă.
— Stai! Aşteaptă să vorbeşti şi cu Max.
— N-aş crede, pufni el dispreţuitor. Fă-ne la amândoi o favoare,
prinţeso, adăugă, acoperindu-i buzele cu un deget. Nu m-ai văzut
pe aici.
Laine îl auzi fluierând „Rămâi cu bine, graure“ în timp ce se
îndepărta în pas alergător. Întotdeauna fusese agil pentru un om
atât de mătăhălos. Până să se dezmeticească, dispăruse. Ca şi cum
nici n-ar fi fost.
Laine închise uşa, rezemându-şi fruntea de tăblia de lemn. Toate
o dureau – capul, trupul, inima… Când plecase la drum, tatăl ei
avusese lacrimi în ochi. Lacrimi pentru Willy. Ştia că avea să-l
plângă şi să se considere vinovat, iar când era în starea asta, putea
să facă prostii.
Nu, nu prostii, se corectă ea, intrând în bucătărie unde începu să
se învârtească încoace şi-ncolo. Ceva nesocotit, ceva necugetat, dar
nu o prostie. Ştia că nu l-ar fi putut opri. Chiar dacă-l implora, chiar
dacă plângea el ar fi plecat cu povara lacrimilor ei pe umeri, dar tot
ar fi plecat.
Da, întotdeauna se mişcase repede pentru un om atât de masiv.
Îl auzi pe Max venind spre bucătărie şi deschise repede dulapul
să scoată cănile de cafea.
— Tocmai la timp, anunţă ea cu o veselie forţată. Cafeaua e gata.
— Sunt sigur că mirosul cafelei de dimineaţă e unul dintre cele
mai minunate din lume.
Laine se întoarse şi-l privi lung, amintindu-şi de cuvintele tatălui
ei. Părul lui era încă umed de la duş. De la duşul ei. Mirosea a săpun
– săpunul ei. Dormise în patul ei. Fusese în trupul ei. Ea îi dăruise
toate astea, însă, după o vizită de numai zece minute a tatălui ei,
redevenise mai reţinută cu încrederea – şi cu adevărul.
— Tatăl meu a fost aici, izbucni ea.
Max puse la loc pe masă cana pe care tocmai o luase.
— Ce?
— Tocmai a plecat. Acum câteva minute. Nu voiam să-ţi spun.
Voiam să-l acopăr. E un reflex condiţionat, cred. Sau, măcar parţial.
Îl iubesc. Te rog să mă ierţi.
— Jack O’Hara a fost aici? A fost în casa asta şi nu mi-ai spus?
— Îţi spun acum. Nu mă aştept să înţelegi ce pas mare este acest
lucru pentru mine, dar îţi spun.
Încercă să toarne cafeaua, dar mâinile-i tremurau.
— Să nu-i faci niciun rău, Max. Dacă i-ai face ceva, n-aş putea
suporta.
— Stai, să ne înţelegem. Tatăl tău a fost aici, în casă, iar tu mi-ai
pregătit cina şi te-ai culcat cu mine. Eu eram sus, făceam dragoste
cu tine, iar el se ascundea…
— Nu, nu! N-am ştiut că e aici, până adineauri. Nici nu ştiu când a
venit, cum a intrat… A dormit pe canapea. L-am lăsat pe Henry să
iasă şi când m-am întors în bucătărie am dat peste el.
— Atunci, de ce naiba-mi ceri să te iert?
— Fiindcă intenţionam să nu-ţi spun.
— Pentru cât timp, trei minute? Iisuse Hristoase, Laine. Dacă pui
bariera unei onestităţi ca asta între noi, am să mă lovesc continuu
cu capul de ea. Mai scuteşte-mă.
— Sunt foarte zăpăcită.
— Ţi-a fost tată douăzeci şi opt de ani. Eu sunt tipul care s-a
îndrăgostit de tine doar de două zile. Cred că asta-ţi acordă unele
circumstanţe atenuante, OK?
— OK. Laine expiră prelung, tremurător.
— Dar numai până la un punct. Ce-a spus, ce voia, încotro a luat-
o?
— Nu ştia despre Willy. Buzele îi tremurau şi abia reuşi să spună:
a plâns.
— Stai jos, Laine, tom eu cafeaua. Stai jos un minut şi linişteşte-
te.
Laine se conformă, tremurând din tot trupul, privindu-şi mâinile
în timp ce asculta lichidul fierbinte curgând în cănile de ceramică.
— Ştii, cred că s-ar putea să fiu şi eu îndrăgostită de tine.
Probabil nu e momentul cel mai potrivit ca să ţi-o spun, dar…
— Îmi place să aud asta. Max puse cana în faţa ei, apoi se aşeză.
Indiferent în ce moment.
— Nu mă joc cu tine, Max. E foarte important pentru mine, să ştii
asta.
— Fetiţo, pariez că eşti foarte talentată, dacă stau să mă
gândesc… Dar nu chiar atât de talentată.
Tonul lui sarcastic era tocmai lucrul de care avea nevoie ca să-i
sece lacrimile. Îl privi cu un amestec de aroganţă şi amuzament în
ochi.
— A, ba sunt. Te-aş putea lăsa fără economiile de-o viaţă, aş
putea să-ţi şterpelesc şi inima şi mândria, şi să te las crezând că tu
ai vrut să mi le dai, legate cu o fundă roz. Dar, de vreme ce se pare
că singurul lucru care mă interesează e inima ta, aş prefera ca ideea
să-ţi aparţină. Jack n-a putut fi niciodată cinstit cu mama mea. O
iubea. Şi încă o mai iubeşte. Dar niciodată n-a putut să joace cinstit,
nici măcar cu ea. Aşa că nu s-au înţeles. Dacă noi doi intrăm în
povestea asta vreau să avem mai multe şanse.
— Atunci, să începem prin a stabili cum vom proceda cu tatăl
tău.
Laine dădu din cap şi luă cana cu cafea pe care i-o adusese Max.^
— Îl trimisese pe Willy aici ca să-mi dea o parte din pradă,
pentru a fi în siguranţă. E cazul să ştii că, dacă reuşea, aş fi luat
pietrele şi i le-aş fi înapoiat. L-aş fi bătut la cap îngrozitor pe chestia
asta, dar tot i le-aş fi restituit.
— Sângele apă nu se face, zise Max.
— Din câte-am putut să deduc era îngrijorat fiindcă Willy Nu-l
sunase; telefonul lui celular, al lui Willy, era închis, aşa că şi-a
schimbat planul şi a venit aici să ia câinele.
— Care câine?
— Păi, ştii, spusese „potaia“, nu „punga aia“. Sau, poate, punga o
fi în potaie. Dumnezeule, parc-am fi într-o secvenţă de comedie
proastă. La mine n-a ajuns însă nicio potaie sau pungă, aşa că tatăl
meu presupune că le-au luat poliţiştii, o dată cu lucrurile lui Willy.
El crede că Alex Crew – apropo, l-a verificat pe Crew – a luat urma
lui Willy până aici, iar asta l-a speriat pe Willy atât de tare încât l-a
făcut să se repeadă în stradă.
— Din toate e abundenţă pe lumea asta, în afară de cafea,
murmură Max. Să revenim la câine.
— A, nu e un câine adevărat, ci o figurină. Una dintre vechile
metode ale lui Jack. Ascundea prada în câte-un obiect obişnuit, ca
să poată circula pe sub nasul cui o căuta, până se linişteau lucrurile.
Odată a ascuns o colecţie de monede rare într-un ursuleţ. Am ieşit
din bloc, am stat de vorbă cu portarul şi am plecat cu o sută
douăzeci şi cinci de bătrâne în Paddington.
— Te-a luat cu el?
Expresia lui sincer şocată o făcu să coboare privirea spre cana cu
cafea.
- N-am avut o copilărie pe care s-o poţi numi „standard“.
Max închise ochii.
— Unde se duce, Laine?
— Nu ştiu. Întinse mâna şi i-o acoperi pe a lui, susţinându-i
privirea. Jur că nu ştiu. Mi-a spus să nu-mi fac griji, pentru că o să
se ocupe el de toate.
— Lucrurile lui Willy sunt la Vince Burger?
— Nu-i spune, Max, te rog. Dacă Jack mai apare pe-aici, va fi
obligat să-l aresteze şi nu mă pot implica în aşa ceva. Noi doi nu
vom mai avea nicio şansă dacă devin părtaşă la una ca asta.
Îngândurat, Max bătu cu degetele în masă.
— Am căutat prin camera de motel a lui Willy. N-am văzut nicio
statuetă.
Vizualiză din nou camera în minte, încercând s-o revadă pas cu
pas.
— Nu-mi amintesc nimic de genul ăsta, dar e posibil să-mi fi
scăpat, să cred că făcea parte doar din decorul camerei. Spun
„decor“ în cel mai larg sens posibil.
— Tocmai de-asta merge trucul atât de bine.
— În regulă. Îl poţi convinge pe Vince să te lase să vezi efectele
lui Willy?
— Da, pot, răspunse ea fără ezitare.
— Să începem de-acolo. Apoi, vom trece la planul B.
— Care e planul B?
— Cel care urmează.

Uşurinţa cu care-i reveneau toate în minte o îngrijora. Poate că-i


era mai simplu, îşi spuse Laine, din moment ce nu trebuia să-i
vorbească lui Vince. Dar, în esenţă, inducea în eroare un prieten şi
minţea un poliţist.
Îl cunoştea cât de cât pe sergentul Mccoy şi, când află că urma să
aibă de-a face cu el, recapitulă rapid în minte toate amănuntele pe
care le ştia: născut în Gap, căsătorit, doi copii. Era aproape sigură că
avea doi, şi că amândoi crescuseră. Parcă avea şi un nepot, de la
unul dintre ei. Pe lângă toate acestea, se adăugau flerul şi spiritul
de observaţie.
Mccoy avea vreo zece kilograme peste greutatea normală, deci îi
plăcea să mănânce bine. Întrucât pe biroul lui se afla un şervet cu
un pateu danez de la brutărie, probabil că soţia lui încerca să-l ţină
la regim, şi el îşi lua pe furiş delicatese din comerţ.
Purta doar o verighetă şi nimic altceva, şi avea unghiile tăiate
foarte scurt. Când îi strânse mâna, Laine îi simţi palma bătătorită.
Se ridicase în picioare ca s-o salute, străduindu-se să-şi sugă burta.
Laine îi zâmbi cald şi observă că se înroşea ca focul. Avea să fie o
nimica toată.
— Domnule sergent Mccoy, mă bucur să vă revăd.
— Domnişoară Tavish.
— Laine, vă rog. Ce mai face soţia?
— Bine face. Foarte bine.
— Şi nepoţelul dumneavoastră cel mic şi scump?
Mccoy zâmbi înduioşat, arătându-şi dinţii.
— Nu mai e aşa de mic. Are doi ani, e băiat mare, şi-o aleargă pe
fiică-mea de-o speteşte.
— O vârstă foarte amuzantă, nu-i aşa? Aţi început să-l luaţi la
pescuit?
— L-am dus la râu, în weekend-ul trecut. Încă nu poate sta
locului ca un pescar, da’ o să-nveţe.
— Ce-o să vă mai distraţi! Şi pe mine m-a dus bunicul meu la
pescuit de câteva ori, dar am avut o diferenţă de opinie serioasă
când s-a pus problema rimelor.
— Lui Tad îi plac râmele.
— Aveţi un nepoţel extraordinar. A, mă scuzaţi, domnule sergent,
el e prietenul meu, Max Gannon.
— Mda… făcu sergentul, privindu-i vânătaia de la tâmplă. Aţi
avut un mic incident, noaptea trecută.
— N-a fost decât o neînţelegere, se grăbi Laine să explice. Max a
venit cu mine în dimineaţa asta ca să-mi acorde un mic sprijin
moral.
— M-hmm…
Mccoy îi strânse mâna lui Max, pentru că i-o întinsese, apoi o
privi din nou pe Laine.
— Sprijin moral?
— N-am mai făcut niciodată aşa ceva, ridică ea mâinile, cu o
expresie de frustrare. Poate v-a spus Vince că mi-am dat seama mai
târziu că-l cunoscusem pe William Young. Omul care şi-a pierdut
viaţa în accidentul acela îngrozitor, în faţa magazinului meu.
— Nu mi-a spus.
— Abia în dimineaţa asta l-am informat, dar cred că nu schimbă
cu nimic… procedura. Abia după… abia mai târziu mi-am amintit. L-
a cunoscut pe tatăl meu, când eram mică. Nu l-am mai văzut – pe
William – de când aveam, ăăă, vreo zece ani, cred. Şi când a intrat în
magazin, eram ocupată. În ochi i se iviră lacrimi. Nu l-am
recunoscut şi nu i-am acordat atenţie. Mi-a dat cartea lui de vizită şi
m-a rugat să-l sun când voi avea timp. Şi pe urmă, imediat ce-a
ieşit… Mă simt îngrozitor că nu mi-am adus aminte, că l-am tratat
cu atâta indiferenţă…
— Gata, a trecut, o consolă Mccoy, oferindu-i o cutie cu şerveţele.
— Mersi. Mulţumesc mult. Aş vrea să fac pentru el tot ce mai pot
face. Vreau să-i pot spune asta tatălui meu. Nu ştiu să fi avut vreo
rudă, aşa că aş dori să organizez toate cele necesare pentru
înmormântare.
— Dosarul lui e la şefu’, da’ pot să-l aduc.
— V-aş fi foarte recunoscătoare. Mă întreb, acum că tot am venit
aici, dacă i-aş putea vedea lucrurile. E posibil?
— Nu văd de ce nu. Vreţi să luaţi loc? O luă blând de brat şi o
conduse la un scaun. Staţi jos, şi-am să vi le aduc, însă nu vă pot
lăsa să luaţi nimic.
— Nu, nu, înţeleg.
În timp ce Mccoy ieşea, Max se aşeză lângă ea.
— A mers strună. Cât de bine-l cunoşti pe poliţistul ăsta?
— Mccoy? L-am întâlnit de vreo două ori.
— La pescuit?
— A… Are o revistă pentru pescari ascunsă sub dosarele de pe
birou, aşa că am apelat la deducţie. Voi pregăti funeraliile unchiului
Willy, adăugă ea. Aici, cred, în Angel’s Gap, doar dacă nu cumva aflu
că ar fi dorit în alt loc…
— Pariez că aici i-ar conveni de minune.
Se ridicară amândoi când Mccoy reveni cu o cutie mare de
carton.
— Nu avea prea multe. Călătorea doar cu strictul necesar, se
pare. Hainele, portofelul, ceasul, inelul cu cinci chei…
— A, cred că inelul ăla eu i l-am dat, odată, de Crăciun…
Trăgându-şi nasul, Laine întinse mâna şi strânse inelul în pumn..
— Îţi dai seama? L-a folosit atâţia ani… şi eu nici măcar nu l-am
recunoscut.
Rămase cu cheile în mână, plângând.
— Nu plânge, Laine.
Max îi aruncă lui Mccoy o privire de neputinţă masculină, în timp
ce o mângâia pe Laine pe cap.
Mccoy aduse iar şerveţelele. Când i le oferi, Laine luă trei şi
începu să se şteargă pe faţă.
— Iertaţi-mă. E o prostie. Mi-am amintit cât de drăguţ se purta cu
mine. Pe urmă, am pierdut legătura – ştiţi cum se întâmplă, nu?
Familia mea s-a mutat, şi nu ne-am mai văzut. Se ridică în picioare.
E-n regulă. Scuzaţi-mă, am să-mi revin.
Apoi luă plicul, puse cheile la loc şi-l aşeză în cutie.
— Puteţi să-mi spuneţi ce mai avea? Vă promit că n-o să se mai
repete.
— Nicio problemă. Sigur vreţi să faceţi asta acum?
— Da, sigur. Vă mulţumesc.
— Mai avea o trusă de toaletă – aparat de ras, periuţă de dinţi, şi
alte chestii obişnuite. Avea asupra lui patru sute douăzeci şi şase de
dolari şi doisprezece cenţi. În maşina închiriată – un Taurus de la
Avis, din New York – am găsit hărţi rutiere…
În timp ce Mccoy le citea de pe o listă, Laine începu să examineze
lucrurile.
— Telefon celular – fară niciun număr în agendă, la care să
sunăm. Avea vreo două mesaje vocale. Vom vedea dacă reuşim să le
dăm de urmă.
„De la tata“, îşi zise Laine, dar nu făcu decât să dea din cap.
— Ceasul e gravat, adăugă Mccoy, în timp ce Laine îl întorcea pe-
o parte şi pe alta. „Unul pe minut.“ Nu-nţeleg ce vrea să zică.
— Nici eu, răspunse Laine, cu un zâmbet nedumerit. Poate e ceva
romantic, de la vreo femeie pe care a iubit-o cândva… Ar fi frumos.
Mi-ar plăcea să cred că asta a fost. Şi altceva?
— Păi, călătorea, replică Mccoy pe un ton de scuză, luând ceasul.
Omu’ nu-şi ia prea multe obiecte personale cu el. Vince o să-i
descopere adresa, nu vă faceţi griji. Încă nu i-am găsit nicio rudă, şi
dacă n-o să găsim, cred că au să vi-l dea în primire. E frumos că
vreţi să îngropaţi un vechi prieten al tatălui dumneavoastră.
— Măcar atâta lucru pot face pentru el. Vă mulţumesc foarte
mult, domnule sergent. Aţi fost aşa de bun şi de răbdător… Să mă
anunţaţi, dumneavoastră sau Vince, când pot începe pregătirile de
înmormântare. V-aş fi foarte recunoscătoare.
— Ţinem legătura.
În timp ce ieşeau, îl luă pe Max de mână, iar acesta simţi cheia
apăsându-l în palmă.
— A mers brici, comentă el. Abia dacă am sesizat.
— Dacă nu aveam reflexele cam amorţite, nu observai nimic.
Pare o cheie de seif. De la un seif din alea de închiriat. Nu se mai pot
închiria seifuri pe aeroporturi sau în gări şi autogări, nu-i aşa?
— Nu. E prea mică pentru un seif de genul ălora ca garajele şi,
oricum, majoritatea folosesc încuietori cu cifru sau card. S-ar putea
să fie de la o căsuţă poştală.
— Ar trebui s-o putem găsi. Totuşi, n-am văzut niciun câine.
— Da, nici urmă de câine. O să ne uităm şi în camera de la motel,
dar nu cred că e nici acolo.
Laine ieşi împreună cu Max, privind cu drag oraşul care devenise
al ei. Din acel loc aflat în susul străzii în vale se vedea o porţiune
din râu şi casele cuibărite pe coasta colinei de pe malul opus. În
spatele lor se înălţau munţii, încercuind întinderea de străzi şi
clădiri, parcuri şi poduri. Formau un fundal pitoresc acoperit cu
verdele ceţos al copacilor ce începeau să înfrunzească şi albul
florilor sălbatice.
Cotidienii, cum îi poreclise tatăl ei pe oamenii normali, cu vieţi
normale, îşi vedeau de treburi. Vindeau maşini, făceau
cumpărături, aspirau covoare, predau istorie.
Grădinile erau plantate sau pregătite pentru plantare. Văzu vreo
două case unde podoabele de Paşti încă nu fuseseră strânse, deşi
trecuseră aproape trei săptămâni de-atunci. Ouă de plastic
multicolore se legănau sub ramurile de jos ale copacilor, iar iepurii
pneumatici stăteau aşezaţi pe iarba de un verde crud.
Şi ea avea covoare de aspirat, târguieli de făcut şi o grădină de
îngrijit. În ciuda cheii pe care o ţinea în mână, presupunea că toate
astea făcea din ea o „cotidiană“.
— N-am să susţin că o parte din toată povestea asta nu m-a
aţâţat din nou. Dar, când totul se va termina, am să mă retrag cu
plăcere. Willy n-a putut-o face niciodată şi nici tatăl meu nu va
reuşi, spuse ea zâmbind, în timp ce mergeau spre maşina lui Max.
— Tatăl meu i-a dăruit ceasul ăla. Cu inelul de chei a fost doar un
vicleşug, dar ceasul i l-a dat tata, de ziua lui, în nu mai ştiu care an.
Cred că s-ar putea chiar să-l fi cumpărat dintr-un magazin, însă nu
pot fi sigură. Oricum, eram cu el când a gravat dedicaţia: „Unul pe
minut“
— Însemnând…?
— În fiecare minut se naşte câte un fraier, răspunse ea şi se urcă
în maşină.

11

La recepţia de la Red Roof se afla acelaşi recepţioner, dar Max nu


observă în ochii lui niciun semn de recunoaştere. Cel mai simplu şi
mai rapid mod de a intra în ultima cameră ocupată de Willy era
acela de a juca farsa standard.
— Vrem la o sută cinşpe, spuse el.
Recepţionerul studie monitorul, să vadă dacă era liberă camera
şi ridică din umeri.
— Nicio problemă.
— Suntem sentimentali, adăugă şi Laine cu un zâmbet siropos,
cuibărindu-se lângă Max.
Max întinse banii.
— Eu vreau o chitanţă. Nu suntem chiar atât de sentimentali.
Cu cheia în mână, porniră spre cameră.
— Trebuie să fi ştiut unde locuiesc. Tatăl meu ştia, deci ştia şi
Willy. Aş fi preferat să mă caute acasă. Nu pot să cred decât că se
ştia urmărit sau se temea să nu fie şi s-a gândit că la magazin era
mai sigur.
— A stat aici doar o noapte. Nu şi-a despachetat lucrurile,
comentă Max, în drum spre uşă. Părea să aibă destule haine pentru
aproape o săptămână. Valiza era deschisă, dar nu-şi scosese din ea
decât trusa de toaletă. Poate că voia să plece din nou şi cât mai
repede.
— Întotdeauna eram gata să plecăm din nou şi cât mai repede.
Mama mea ne putea împacheta totul în douăzeci de minute, şi
despacheta în următorul loc la fel de rapid.
— Cred că e o femeie foarte interesantă. A mea are nevoie de mai
mult timp ca să se hotărască dimineaţa cu ce pantofi să se încalţe.
— Când e vorba de pantofi, niciodată nu te poţi hotărî uşor.
Înţelegându-l, Laine îi puse o mână pe braţ.
— Mie nu trebuie să-mi acorzi timp ca să mă pregătesc, Max.
Sunt în regulă.
Max deschise uşa şi intrară într-o cameră de motel dublă. Laine
ştia că acele camere îi întristau pe unii, dar ea le considerase
întotdeauna printre micile aventuri ale vieţii, tocmai pentru
anonimatul lor. În asemenea camere îţi puteai închipui că te aflai
oriunde. Că te duceai oriunde. Că erai oricine.
— Când eram mică şi călătoream dintr-un loc în altul, poposeam
în asemenea moteluri. Îmi plăcea la nebunie. Mă jucam şi-mi
imaginam că eram o spioană care-l urmărea pe un malefic Doctor
Doom, sau o prinţesă călătorind incognito. Tatăl meu făcea ca totul
să pară un joc minunat, întotdeauna îmi lua dulciuri şi răcoritoare
de la automate, iar mama se prefăcea că nu-i de acord. Cred că, de
la un timp, nu s-a mai prefăcut.
Atinse cu degetul cuvertura ieftină de pe pat.
— Ei, dar e cam mult de-atunci şi mă las pradă amintirilor. Nu
văd niciun câine pe-aici.
Deşi căutase deja şi ştia că şi poliţia trecuse prin cameră, Max
repetă toată procedura.
— Nu-ţi scapă prea multe, nu-i aşa? îl întrebă ea la sfârşit.
— Mă străduiesc. Cheia s-ar putea să fie cel mai bun indiciu pe
care-l avem. Am să caut prin toate spaţiile de depozitare locale.
— Iar ceea ce nu spui e că s-ar putea să fi ascuns prada într-un
milion de locuri ca astea, de la New York şi pân-aici.
— Am să-i dau de urmă. Am s-o găsesc.
— Da, cred c-ai s-o găseşti. Între timp, eu mă întorc la muncă. Nu
vreau s-o las pe Jenny prea mult timp acolo, dată fiind situaţia ei.
Max aruncă pe pat cheia camerei.
— Te las în drum.
După ce se aşezară în maşină, Laine îşi netezi pantalonii cu
palma.
— Nu ţi-ar fi plăcut. Camerele de motel, jocul… genul ăla de
viaţă…
— Îmi dau seama de ce te fascinau la zece ani şi înţeleg de ce
mama ta te-a scăpat de toate astea. A făcut ceea ce era mai bine
pentru tine. Un lucru vreau să-ţi spun, în legătură cu tatăl tău…
Laine se pregăti să înghită critica, jurându-şi să nu se simtă
ofensată.
— Da?
— Mulţi oameni din… să zicem, domeniul lui de activitate, se
debarasează de neveste şi copii, şi de tot ceea ce aduce a
responsabilitate. El n-a făcut-o.
Umerii ei se destinseră, stomacul la fel, şi se întoarse spre Max cu
un zâmbet luminos.
— Într-adevăr.
— Şi nu numai fiindcă erai într-adevăr o roşcovană drăgălaşă cu
degete dibace.
— Poţi să spui că nu mă doare, şi ai dreptate, nu numai din cauza
asta. Ne iubea, în felul unic al lui Jack O’Hara. Îţi mulţumesc.
— N-ai pentru ce. Când vom avea copii, am să le cumpăr dulciuri
de la automate, dar numai la ocazii speciale.
Lui Laine i se puse un nod în gât şi fu nevoită să-l înghită înainte
de a vorbi.
— Te cam grăbeşti, declară ea.
— O dată ce ţi-ai ales direcţia, n-are niciun rost să leneveşti.
— Pare-mi-se că drumul de-aici şi pân-acolo e destul de lung şi
de întortocheat.
— Foarte bine, va fi o călătorie interesantă. Hai să trecem acum
de una dintre curbe. N-am nevoie să locuiesc la New York, dacă asta
te roade. Cred că orăşelul ăsta e perfect ca să creştem trei copii.
Laine nu se înecă, dar nici mult nu mai avea.
— Trei?
— Număr cu noroc.
Întorcând capul spre Laine, spuse:
— Mă rog, curba asta ai trecut-o cu bine. Nu te-ai gândit să
încetineşti puţin până o să ne cunoaştem mai bine? Să zicem, nu
ştiu… o săptămână?
— Oamenii ajung să se cunoască bine şi mai repede, în anumite
situaţii. Asta ar fi una dintre ele.
— Amintirea favorită din copilărie, dinaintea vârstei de zece ani.
— Grea întrebare. Stătu un moment pe gânduri. Când am învăţat
să merg pe bicicletă. Tatăl meu alerga pe-alături – zâmbind cu gura
până la urechi şi-n ochi cu o spaimă pe care atunci n-am
recunoscut-o. Senzaţia aia de gol în stomac şi vânt pe la urechi,
când mi-am dat seama că pedalam de unul singur. Dar a ta?
— Când stăteam aşezată pe patul ăla mare de la Ritz Carlton, în
Seattle. Luaserăm un apartament, fiindcă ne reuşise o mare
lovitură. Tata a comandat de la room-service o masă
nemaipomenită, cu cocteil de creveţi şi pui fript, fiindcă-mi plăceau
amândouă, şi caviar, căruia încă nu-i prinsesem gustul. Mai aveam
pizza şi îngheţată cu spumă de fructe. Masa visurilor unui copil de
opt ani. Mi s-a făcut rău, şi stăteam pe pat, jucându-mă cu banii pe
care mi-i dăduse el.
Laine făcu o pauză înainte de a continua.
— Nu provenim tocmai din aceeaşi lume, Max.
— Acum suntem în aceeaşi.
Laine îl privi. Părea dur şi sigur pe sine, cu mâinile sale iscusite
pe volanul maşinii cu motor puternic, cu părul brăzdat de soare şi
răvăşit de vânt, cu ochii aceia periculoşi, de felină, ascunşi în
spatele lentilelor fumurii. Chipeş, sigur pe el însuşi, era stăpân pe
situaţie. Pansamentul-fluture de la tâmplă era un memento că dacă
nu învingea întotdeauna, nici nu rămânea doborât la pământ.
Bărbat al visurilor mele, se întrebă Laine în sinea ei, ce-am să mă
fac eu cu tine?
— Mi-e greu să-ţi pun piedică, zise Laine.
— Am tras deja marea buşitură-n nas, iubito, când ţi-am căzut ţie
cu tronc.
Râzând, Laine îşi lăsă capul pe spate.
— Ce replică prăfuită – da’, nu ştiu cum, se potriveşte. Cred că
încă mai am o slăbiciune pentru tipii cu prezenţă de spirit.
Max opri în faţa magazinului ei.
— Vin să te iau la ora închiderii, zise el aplecându-se să o sărute.
Nu te speti prea tare cu munca.
— Totul e ciudat de normal. O fărâmă de normalitate într-un
ocean de ciudăţenii.
Întinse mâna, atingându-i uşor cu degetele bandajul.
— Să ai grijă, da? Alex Crew ştie cine eşti.
— Sper să ne întâlnim curând. Îi sunt dator cu ceva.

Normalitatea continuă să caracterizeze aproape toată ziua. Laine


îşi servi clienţii, împachetă cumpărături şi despachetă articolele pe
care le comandase. Era genul de zi care-i plăcea de obicei, cu multe
treburi de făcut, dar niciuna în grabă. Trimitea articole celor cărora
le plăcuseră sau care le admiraseră îndeajuns ca să le plătească, şi
găsea în lăzile pe care le desfăcea lucruri care-i plăcuseră sau pe
care le admirase îndeajuns ca să le dorească în magazinul ei.
Dar cu toate acestea, ziua trecea prea încet. Era îngrijorată
pentru tatăl ei; se temea că ar putea face cine ştie ce act necugetat,
atâta vreme cât se afla sub imperiul durerii. Era îngrijorată din
cauza lui Max şi de ceea ce i s-ar fi putut întâmpla dacă se lua Crew
după el. Laine se temea şi pentru relaţia ei cu Max. O examinase, o
evaluase şi o disecase în minte, până i se acrise.
— Se pare că am rămas numai noi două, remarcă Jenny, după ce
un client ieşi din magazin.
— Ce-ar fi să faci o pauză? Stai şi tu jos câteva minute.
— Cu plăcere. Fă şi tu la fel.
— Eu nu-s gravidă. Şi am de lucrat la acte.
— Eu sunt gravidă şi n-am să stau jos până nu stai şi tu. Dacă nu
stai jos, sileşti o femeie gravidă să stea în picioare, şi-s umflate.
— Ţi s-au umflat picioarele? Of, Jenny…
— OK, încă nu. Da’ pot să se umfle acum, şi numai tu vei fi de
vină. Aşa că, hai să stăm jos.
O împinse pe Laine spre un divan mic, cu spătarul în formă de
inimă.
— Îmi place teribil piesa asta. De multe ori m-am gândit s-o
cumpăr, da-mi amintesc că n-am niciun loc unde s-o pun.
— Când îţi place o piesă, îi găseşti tu un loc.
— Aşa zici mereu, da’ casa ta n-arată ca un depozit de antichităţi.
Îşi trecu degetele peste pernele de satin cu dungi roz în nuanţe
diferite.
— Totuşi, dacă într-o săptămână de-acum încolo nu se vinde, am
să cedez.
— Va arăta splendid în micul alcov de lângă sufrageria voastră.
— Da, dar atunci va trebui să schimb perdelele şi să iau şi o
măsuţă.
— Normal. Şi un covoraş drăguţ.
— O să mă omoare Vince.
Oftă, rezemându-şi mâinile împreunate pe burtă, ca pe o masă.
— OK, e timpul să treci la descărcat.
— Am despachetat deja ultimul transport.
— Să te descarci, voiam să zic. Şi ştii la ce mă refer.
— Asta o ştiu, dar ce nu ştiu e de unde să încep.
— Începe cu ce-ţi trece prin minte, că multe mai mişună pe-
acolo, Laine. Te cunosc destul de bine ca să văd cu ochiul liber.
— Încă mai crezi că mă cunoşti, după tot ce-ai aflat despre mine
în ultimele două zile?
— Mda, aşa cred. Deci, dă-i drumul. Cu ce începem?
— Max crede că s-a îndrăgostit de mine.
— Nu zău?
Nu-i era la fel de uşor să intre în alertă ca altădată, dar îşi propti
coatele de pernele canapelei şi se îndreptă de spate.
— Ai intuit-o tu sau ţi-a spus el? Ţi-a spus-o în faţă?
— În faţă mi-a spus-o. Nu crezi în dragostea la prima vedere, nu-i
aşa?
— Ba cred. Totul e numai chimie şi alte chestii. Am văzut un
serial întreg, pe PBS, dar s-ar putea să fi fost şi la The Leaming
Channel. Oricum… continuă ea, s-au făcut o mulţime de studii
despre atracţie, sex şi relaţii. În principal, totul se reduce la reacţii
chimice, instincte, feromoni – asta e baza. Şi-n plus, ştii că Vince şi
cu mine ne cunoaştem de când eram în clasa întâi. M-am dus acasă
de la şcoală şi i-am spus mamei c-am să mă mărit cu Vince Burger.
Totuşi, ne-a luat un timp până s-ajungem acolo. Legile statului sunt
destul de ferme când e vorba de o şustă între doi copii de şase ani.
Dar e clar că ni s-au potrivit la fix chimicalele, încă din prima zi.
Laine nu se plictisea niciodată să şi-i imagineze: volubila Jenny şi
Vince cel încet la vorbă. Mereu şi-i imagina cu cap de adulţi pe
trupurile lor bondoace de copii.
— Vă cunoaşteţi de-o viaţă.
— Nu ăsta e esenţialul. Minute, zile, ani şi, uneori, e doar o clipă –
clic! pocni ea din degete. Şi-n plus, de ce să nu se îndrăgostească de
tine? Eşti frumoasă, deşteaptă, sexy… Eu, să fiu bărbat, m-aş
amoreza de tine până peste cap.
— Eşti… o dulce.
— Şi mai ai şi trecutul ăla interesant şi misterios. Tu ce simţi
pentru el?
— Simt că-s moleşită, plină de mâncărimi şi ca lovită-n cap.
— Ştii, mie mi-a plăcut din prima clipă.
— Jenny, fundul lui ţi-a plăcut din prima clipă.
— Şi ce, ai zis tu altceva?
Pufni, încântată când Laine râse.
— OK, pe lângă fund, mai are şi altele. I-a cumpărat maică-sii un
cadou. Are accentul ăla dulce, o slujbă sexy… Henry îl place – iar
Henry e un foarte bun judecător de caractere.
— Adevărat. Foarte adevărat.
— Şi nu are fobia relaţiilor angajate, altfel ar fi fugit ca de ciumă
de cuvântul care-ncepe cu M. Şi pe lângă toate astea, adăugă ea mai
încet, e de partea ta. A spus-o foarte clar. E alături de tine, ceea ce-i
aduce cele mai multe bile albe din partea juriului prietenilor.
— Deci, ar trebui să nu-mi mai fac griji.
— Depinde. La pat cum e? Gladiator sau poet?
— Hmm…
Laine îşi trecu limba peste buza de jos, îngândurată.
— Un gladiator poetic, zise după o scurtă pauză.
— O, Doamne! Asta-i cea mai tare. Şo pe el, fato.
— S-ar putea. S-ar putea doar. Dacă reuşim s-o scoatem la capăt
cu toată povestea asta fără s-o încurcăm.
Laine întoarse capul, când auzi clopoţeii şi uşa se deschise.
— Mă duc eu să văd. Stai aici.
Cei doi care intraseră aveau vreo patruzeci de ani, Laine îi
identifică drept turişti cu bani. Jacheta femeii era din tweed subţire,
de culoarea untului, iar pantofii şi poşeta, marca Prada. Purtau
bijuterii de calitate. Un diamant frumos, cu tăietură pătrată,
împerecheat cu o verighetă.
Bărbatul purta o scurtă de piele care părea să aibă croială
italienească, peste o pereche de Levi’s albiţi cochet. Când se
întoarse să închidă uşa, Laine îi zări Rolex-ul de la mână.
Amândoi erau bronzaţi şi în formă. Club country, îşi spuse ea.
Golf sau tenis în fiecare duminică.
— Bună ziua. Vă pot ajuta cu ceva?
— Ne uităm doar, răspunse zâmbind femeia, cu o expresie care
dădea de înţeles că nu avea nevoie de îndrumări sau insistenţe.
— Poftiţi. Dacă aveţi nevoie de ceva, să-mi spuneţi.
Laine se retrase după tejghea, ca să le facă loc, deschise un
catalog de licitaţii şi le ascultă într-o doară conversaţia, spunându-
şi că erau exact genul membrilor unui club country. Parie în sinea
ei că aveau să lase minimum cinci sute, înainte de a pleca. Dacă
greşea, avea să pună un dolar în borcanul de ghimbir din birou. Şi,
cum rareori se înşela, borcanul nu prea avea şanse să se umple.
— Domnişoară?
Laine ridică privirea, apoi îi făcu lui Jenny semn să stea pe loc,
înainte ca prietena ei să se ridice de pe divan. Afişând zâmbetul de
comerciant o pomi spre femeie.
— Ce-mi puteţi spune despre piesa asta?
— A, e nostimă, nu-i aşa? Masă de şah, de prin 1850. Britanică,
din abanos cu intarsii de fildeş şi pirogravură. Perfectă stare.
— S-ar putea să se potrivească în camera noastră de jocuri,
comentă ea, privindu-şi soţul. Ce părere ai?
— Cam scumpă, pentru ce ne lipseşte nouă.
În regulă, îşi spuse Laine. Trebuia să negocieze cu soţul, în timp
ce soţia se uita prin jur. Nicio problemă.
— Observaţi piedestalul cu spirală dublă. Condiţie excelentă. E
un unicat, serios. Provine de la o proprietate de pe Long Island.
— Dar asta?
Laine se alătură soţiei.
— Sfârşit de secol al XIX-lea. Mahon, spuse ea, trecându-şi vârful
degetului peste marginea vitrinei. Fereastra e rabatabilă, adăugă,
ridicând-o uşor. Nu vă place forma asta de inimă?
— Îmi place mult.
Laine observă semnalul trimis de femeie soţului ei: Le vreau pe
amândouă. Obţine un preţ bun.
Femeia se îndepărtă, iar Laine dădu din cap spre Jenny, semn să
răspundă la orice întrebări despre serviciul de pahare pe care
clienta pusese ochii.
Ea îşi petrecu următoarele cincisprezece minute dându-i
bărbatului impresia că tăia în came vie din preţ. Vându ambele
piese, spre mulţumirea ei şi a soţiei.
Toată lumea câştigă, îşi spuse Laine, în timp ce factura vânzarea.
— Staţi! Michael, uite ce-am găsit! Femeia veni grăbită spre
tejghea, roşie în obraji şi râzând. Sora mea se dă în vânt după
aiurelile astea. Cu cât sunt mai caraghioase, cu atât mai bine!
declară ea, ridicând vin câine de ceramică alb cu negru. N-are preţ.
Laine îl privi lung, cu buzele încă arcuite în zâmbetul îndelung
exersat, în timp ce inima începu să-i bubuie. Cu un gest firesc,
foarte firesc, întinse mâna şi luă statueta. Un deget de gheaţă o
apăsa la baza şirei spinării.
— Caraghios, într-adevăr. Îmi pare foarte rău, spuse cu cel mai
natural ton. Din păcate, nu e de vânzare. Nu face parte din stoc.
— Dar era pe raft, acolo.
— E al unei prietene. Probabil l-a pus acolo din neatenţie. Nici
Nu-l observasem.
Înainte ca femeia să poată obiecta, Laine îl puse pe un raft de sub
tejghea.
— Sunt sigură că vom găsi ceva asemănător care să-i placă
surorii dumneavoastră, iar dacă reuşim, am să vă reduc preţul la
jumătate, ca o compensaţie.
Jumătatea de preţ înăbuşi orice proteste.
— Păi, am mai văzut şi o pisică. Siameză. Mai elegantă decât
câinele, dar suficient kitsch, pentru Susan. Mă duc să mai arunc o
privire.
— Mergeţi. Şi acum, domnule Wainwright, unde doriţi să vă
expediem piesele? Laine încheie tranzacţia, mai conversă câteva
minute, apoi îi conduse pe cei doi soţi până la uşă.
— Faină vânzare, şefa. Mor de plăcere când mai găsesc şi altceva,
şi altceva, şi tot adaugă.
— Ea avea ochi, el ţinea portofelul, zise Laine care avea senzaţia
că pluteşte. Reveni la tejghea şi ridică statueta. Jenny, tu ai pus pe
raft piesa asta?
— Aia? Nu…
Cu buzele strânse, Jenny se apropie să studieze câinele.
— E destul de drăguţ, în felul lui ridicol. Cam de talcioc pentru
noi, nu-i aşa? Nu e Doulton sau Minton sau alt animalier ca ei.
— Nu, nu e. Cred că l-au pus din greşeală în transportul de la
vreuna dintre licitaţii. Am s-o lămuresc eu. Ascultă, e aproape cinci.
Ce-ar fi să pleci azi mai devreme? M-ai înlocuit o oră şi mai bine de
dimineaţă.
— N-am nimic împotrivă. Mi s-a făcut o poftă nebună de un
Quarter Pounder. Am să fac un ocol pe la secţie, ca să văd dacă
Vince are chef de-o cină Chez Mcdonald’s. Voi fi la fel de-aproape ca
telefonul, dacă mai iese ceva la suprafaţă şi vrei să te uşurezi.
— Ştiu.
Laine continuă să strângă hârtiile până când Jenny îşi luă
lucrurile şi pomi spre uşă. Mai aşteptă cinci minute, făcându-şi de
lucru cu nimicuri, în caz că prietena ei se întorcea din cine ştie ce
motiv. Apoi se duse la intrare, puse inscripţia ÎNCHIS şi încuie uşa.
Luă statuia şi o duse în camera din spate, unde verifică
încuietorile. După ce se convinse că nimeni nu putea să intre pe
neaşteptate, puse figurina pe birou şi începu s-o studieze.
Acum, că se uita cu atenţie, putea distinge linia subţire a lipiturii,
abia vizibilă în jurul micului dop înfipt în baza statuetei. Era o
lucrătură fină, Big Jack nu dădea rasol niciodată. Lângă dop se afla
o ştampilă parţial ştearsă: MADE IN TAIWAN.
Da, era tipic pentru el să se gândească la asemenea detalii
mărunte. Scutură statuia, dar nu se auzi niciun zgomot. Luă un ziar
şi îl întinse pe birou. Puse câinele în mijlocul lui, apoi se duse la
dulapul unde-şi ţinea sculele, alese un ciocan mic, cu capul rotund,
ridică braţul… se opri. Şi fiindcă se oprise, îşi dădu seama, fără
urmă de îndoială, că era îndrăgostită de Max.
Oftă, se aşeză, privind câinele, şi puse ciocanul deoparte.
N-o putea face singură, fiindcă era îndrăgostită de Max. Iar asta
însemna că trebuia s-o facă împreună. Şi asta, şi tot ceea ce urma.
Acelaşi lucru, îşi spuse ea, îl descoperise şi mama ei, în relaţia cu
Robert Tavish. Nu avusese niciodată parte de aşa ceva cu Jack,
oricâte aventuri şi emoţii trăiseră împreună. Mama ei făcuse parte
din echipă şi, probabil, fusese iubirea vieţii lui Jack, dar nu
formaseră cu adevărat un cuplu. Asta se întâmplase cu Rob.
Erau într-adevăr un cuplu. Acelaşi lucru şi-l dorea Laine şi
pentru sine. Dacă avea să iubească pe cineva, ţinea neapărat să fie
jumătate dintr-un cuplu.
Se ridică, scoase din dulap o învelitoare de polistiren expandat,
împachetă cu cea mai mare atenţie câinele ieftin de ceramică, de
parcă ar fi fost un cristal antic. Peste straturile de polistiren
înfăşură hârtie de ambalaj, apoi puse pachetul într-o sacoşă de
cumpărături căptuşită, împreună cu un alt obiect din stoc, pe care-l
împachetă la fel.
După ce termină, făcu pregătirile pentru expedierea ultimelor
obiecte vândute în acea zi, apoi completă hârtiile. La ora şase punct,
se afla lângă uşa din faţă, așteptându-l pe Max.
Max întârzie un sfert de oră, ceea ce-i dădu lui Laine posibilitatea
să se calmeze pe deplin. Când îi văzu maşina oprind la bordură, ieşi
şi încuie uşa.
— Întotdeauna eşti la fel de punctuală? o întrebă el, în timp ce
Laine se urca în maşină. Mereu ajungi cu cinci minute mai devreme.
— Exact.
— Eu nu reuşesc niciodată să ajung la fix. Aşa se va întâmpla
mereu între noi, de-acum încolo?
— A, da. Mai întâi, e perioada lunii de miere, când dau din gene la
vederea ta şi nu suflu o vorbă că ai întârziat. Pe urmă, începem să
ne certăm.
— Voiam doar să fiu sigur. Ce-ai în sacoşa asta?
— Vreo două lucruri. Ai avut noroc cu cheia?
— Depinde. N-am găsit broasca la care se potriveşte, dar am
eliminat câteva.
Max intră pe aleea din faţa casei şi parcă în spatele maşinii ei.
— Cum de Henry nu se repede afară prin trapă, când aude că
vine o maşină?
— De unde să ştie a cui e? Poate fi cineva cu care n-are chef să
stea de vorbă.
Laine coborî şi-l aşteptă să închidă portbagajul şi se lumină la
faţă când văzu găletuşa cu pui fripţi.
— Mi-ai cumpărat pui?
— Nu numai pui, ci şi ingredientele pentru îngheţată cu spumă
de fructe, replică el, ridicând două pungi. M-am gândit să iau şi
cocteil de creveţi şi pizza, dar m-am gândit că ni s-ar face rău. Aşa
că, în seara asta, doar Colonel şi îngheţată.
Laine puse jos sacoşa, îşi aruncă braţele în jurul gâtul lui şi-i
strivi buzele cu gura ei.
— Pe Colonel l-aş devora în fiecare seară, spuse el, când putu
vorbi din nou.
— Totul depinde de mirodeniile şi plantele alea secrete. Alea-mi
vin mereu de hac. Am ajuns la concluzia că te iubesc.
— Zău? Max era vizibil emoţionat.
— Zău. Hai să-i spunem şi lui Henry.
Henry părea mai interesat de pui, dar acceptă o zbenguială
scurtă şi un biscuit Milk-Bone gigantic, în timp ce Laine punea
masa.
— Aşa ceva se poate mânca şi pe prosoape de hârtie, îi spuse
Max.
— În casa asta, nu.
Laine adoptă o formulă delicată şi feminină. Farfuriile ei colorate
transformară puii de la fast-food şi casoletele cu salată într-o mică
sărbătoare, cu vin, lumânări şi snacks-uri crocante la desert.
— N-ai vrea să afli cum am ajuns la concluzia că te iubesc?
Savurând mâncarea, aşteptă răspunsul lui.
— Fiindcă sunt aşa de frumos şi fermecător?
— De-asta m-am hotărât să mă culc cu tine, răspunse ea,
strângând farfuriile. Am decis că te iubesc pentru că mă faci să râd,
eşti bun şi deştept şi când am început jocul de-a luna viitoare te-ai
prins şi tu în joc.
— Jocul de-a luna viitoare?
— Am să-ţi explic mai târziu. Am avut certitudinea că te iubesc
când am început să fac de una singură un lucru şi m-am întrerupt.
N-am vrut să-l fac singură, ci cu tine, fiindcă atunci când doi oameni
formează un cuplu, fac toate lucrurile importante, şi pe cele mai
puţin importante, împreună. Dar, înainte de a-ţi explica toate astea,
am un cadou pentru tine.
— Pe bune?
— Pe bune, eu iau foarte în serios cadourile. Scoase din geantă
primul pachet. E un favorit al meu, spuse ea sper să-ţi placă şi ţie.
Curios, Max rupse hârtia maro, apoi pe chip îi apăru un zâmbet
larg.
— N-o să-ţi vină să crezi.
— Îl ai deja?
— Nu, mama mea îl are. Întâmplător, e şi unul dintre favoriţii ei.
Laine se bucură să audă.
— Cred că-i plăceau lucrările lui Maxfield Parrish, altfel nu şi-ar
fi botezat fiul cu numele lui.
— Are câteva gravuri de-ale lui. Pe-asta o ţine în salon. Cum se
intitulează?
— „Lady Violetta pregătindu-se să facă tarte“, răspunse Laine, în
timp ce priveau amândoi gravura înrămată reprezentând o femeie
drăguţă care stătea în faţa unui bufet, cu o carafa mică de argint în
mână.
— E destul de sexy. Seamănă puţin cu tine.
— Ba nu seamănă.
— Are părul roşu.
— Ăsta nu-i roşu, bătu Laine cu degetul în părul auriu-roşcat al
femeii, după care se trase de-o şuviţă. Asta e roşu.
— Oricum am să mă gândesc la tine de fiecare dată când mă uit
la ea. Îţi mulţumesc.
— Cu plăcere.
Luă tabloul şi-l puse pe bufetul din bucătărie.
— În regulă, iar acum, să-ţi explic de ce am tras concluzia că te
iubesc şi m-am hotărât să-ţi fac un cadou ca să sărbătorim. Azi, în
magazin a intrat un cuplu, continuă ea, punând sacoşa pe masă.
Clasă superioară, bani de-a doua sau a treia generaţie. Nu putrezi
de bogaţi, onorabil de bogaţi, să zicem. Acţionau ca o echipă, lucru
pe care eu îl admir mult. Semnalele, ritmul… îmi place, şi-mi doresc
şi eu aşa ceva.
— Le vei avea.
— Cred.
Scoase pachetul din pungă, luă foarfecele şi începu să taie cu
răbdare învelitoarea, continuând să vorbească:
— În timp ce erau în magazin, cumpărând un serviciu de sticlărie
foarte frumos, o vitrină splendidă şi o masă de şah unică,
jumătatea-soţie a văzut încă o piesă. Nu era deloc stilul ei, dă-mi
voie să-ţi spun, dar părea potrivită pentru sora ei. I-a plăcut foarte
mult şi a adus-o pe tejghea, în timp ce eu le facturam pe celelalte.
Voia s-o cumpere, dar nu avea eticheta cu preţul şi n-o avea fiindcă
eu n-o mai văzusem niciodată.
Observă pe chipul lui o tresărire, semn că înţelesese.
— Hristoase, Laine, ai găsit potaia.
Laine puse statueta pe masă.
— Aşa se pare.
12

Max luă statueta ca s-o examineze, la fel cum făcuse ea. O


scutură, la fel ca ea.
— Arată ca un câine de ceramică ieftin, banal, puţin cam kitsch,
remarcă Laine, bătând scurt în el cu degetele. Şi urlă la mine „Big
Jack O’Hara“.
— E firesc, să ştii.
Îl săltă, cântărindu-l în palmă, în timp ce o privea.
— Şi nu l-ai spart, ca să te convingi.
— Nu.
— Bilă albă pentru tine.
— O bilă albă şi mare, dar dacă mai stăm mult de vorbă, n-am să
mai suport şi-am să-l sparg în mii de cioburi, răcnind ca o nebună.
— Lasă-mă să încerc eu.
Laine deschidea gura să protesteze, dar Max lovi scurt statueta
de masă. Capul câinelui se rostogoli, privindu-l cu o expresie de
acuzaţie mută în ochii, pictaţi.
— Ei… abia reuşi Laine să spună. Mă aşteptasem la o mică
ceremonie.
— Cu cât mai repede, cu atât mai uman.
Max îşi vârî degetele în spărtură şi trase.
— Căptuşeală, spuse el şi, facând-o să se strâmbe din nou, sparse
trupul câinelui lovindu-l de colţul mesei.
— Am un ciocan în oficiu.
— Hmm…
Max desfăşură straturile de vată, din mijlocul cărora scoase o
punguţă.
— Pariez că surpriza asta e mult mai interesantă decât tot ce-am
găsit vreodată în cutiile cu cereale. Poftim, zise ea şi îi dădu punga.
Mai departe ocupă-te tu.
— Iar bila albă se întoarce la tine.
Laine simţea acel tremur provocat de faptul că ţinea în mână un
obiect care-i aparţinea altcuiva, dar şi de teama de a nu fi
descoperită. Cine-a fost odată hoţ… îşi spuse ea. Te poţi lăsa de
furat, dar fiorul Nu-l uiţi niciodată.
Dezlegă nodul, deschise gura pungii şi-şi turnă în palmă o ploaie
scânteietoare de diamante.
Văzându-le Laine scoase un sunet, asemănător, constată Max, cu
cele dinaintea orgasmului. Ochii, atunci când se ridicară spre el,
erau la fel de înceţoşaţi.
— Ce mari şi strălucitoare sunt… murmură ea. Nu-ţi trezesc
cheful să alergi şi să dansezi gol în lumina lunii?
Când îl văzu ridicând o sprinceană, clătină din cap.
— OK, doar eu simt asta. Mai bine ia-le tu.
— Le-aş lua, dar le ţii strânse în pumn, şi n-aş vrea să fiu nevoit
să-ţi rup degetele.
— O, scuză-mă. E clar că încă nu mi-am revenit pe deplin. Ha, ha.
Mâna asta nu vrea să se desfacă.
Laine îşi descleştă parţial degetele, lăsând diamantele să cadă în
palma deschisă a lui Max. Când acesta continuă să se uite la ea
întrebător, râse şi-i dădu şi ultima piatră.
— Voiam doar să văd dacă eşti atent.
— Asta-i o nouă faţă a ta, Laine. Cred că mi-a mai rămas şi mie o
undă de perversitate, fiindcă-mi place. Poate faci curat aici, eu
trebuie să aduc nişte chestii.
— Le iei cu tine?
Din uşă, Max îi aruncă o privire peste umăr.
— E mai sigur aşa, pentru amândoi.
— Doar ca să ştii, strigă Laine în urma lui. Le-am şi numărat!
Îl auzi râzând şi simţi încă un declic undeva înăuntru. Oare
soarta îi adusese în cale bărbatul perfect pentru ea? Cinstit, dar
destul de flexibil ca să nu fie şocat sau indignat de anumite porniri
pe care ea încă nu şi le putea stăpâni. Demn de încredere, cu o
lucire periculoasă, ca să fie mai picant. S-ar putea ca relaţia lor să
reuşească, medită ea, în timp ce aduna cioburile. O puteau face
amândoi să reuşească.
Max reveni şi văzu că pusese capul câinelui pe un şervet tivit cu
dantelă, ca şi cum ar fi fost un bibelou. După un moment, râse.
— Eşti o femeie stranie şi imprevizibilă, Laine. Îmi convine de
minune.
— Curios, şi eu îmi spuneam acelaşi lucru despre tine, în afară de
faptul că nu eşti femeie. Ce-ai adus acolo?
— Hârtii, instrumente…
Max puse mapa pe masă şi o deschise la descrierea detaliată a
diamantelor furate. Aşezându-se, luă o lupă şi un cântar pentru
bijuterii.
— Ştii cum se folosesc astea? se miră Elaine.
— Când iei un caz, îţi faci şi temele. Aşa că, da, ştiu ce să fac cu
ele. Hai s-aruncăm o privire.
Max răspândi diamantele pe pungă şi alese unul.
— Curat ca lacrima, remarcă el, ridicându-l. Fără impurităţi sau
defecte vizibile cu ochiul liber. Tu ce zici?
— Arată perfect.
— Are tăietură completă şi cântăreşte…
Îl puse pe cântar, calculând.
— I-auzi – o mie şase sute de miligrame în cap!
— Opt carate de toată frumuseţea, oftă Laine. Mă pricep şi eu
puţin la diamante, şi la matematică.
— OK, să ne uităm mai bine, zise el studiind piatra cu lupa.
— Nicio pată, niciun nor sau impuritate. Strălucire şi foc
perfecte. Locul întâi pe lista sclipirii.
O puse deoparte, pe un petic de catifea pe care-l adusese cu el.
— Pot să tai de pe listă alb rusesc, opt carate, cu tăietură
completă.
— Ar fi minunat pentru un inel de logodnă, desigur. Puţin peste
limită, da-n fond, cui îi pasă?
Expresia lui, de oroare moderată în amestec cu amuzament plin
de speranţă, o făcu să râdă.
— Glumeam. Oarecum. Mă duc să aduc nişte vin.
— Excelent.
Max alese alt diamant şi repetă procedurile.
— Deci, aluzia asta la inele de logodnă înseamnă c-ai să te măriţi
cu mine?
Laine puse paharul de vin lângă cotul lui.
— Asta e intenţia mea.
— Şi-mi faci impresia unei femei care-şi pune întotdeauna
intenţiile în aplicare.
— Eşti perspicace, Max.
Sorbind din vin, îşi trecu o mână prin părul lui.
— Doar pentru informarea ta personală, îl prefer pe cel cu
tăietură pătrată.
Se aplecă, atingându-i buzele cu ale ei.
— Aspect plăcut, discret, montură de platină.
— Am reţinut. Cred că mi-aş permite să-ţi iau unul din onorariul
pentru găsirea puişorilor ăstora.
— Jumătate din onorariu, îi aminti ea.
O trase uşor de păr, ca să-i apropie iar gura de a lui.
— Te iubesc, Laine. Iubesc totul la tine.
— Mai am şi altele. Laine se aşeză alături. Ar trebui să-mi fie o
frică de moarte. Ar trebui să tremur de nervi când mă gândesc la
ceea ce se întâmplă între tine şi mine. Ar trebui să mă sperii ştiind
ce înseamnă să am pietricelele astea strălucitoare pe masa mea din
bucătărie, când cineva care a fost deja în casa mea le caută. Şi s-ar
putea să se întoarcă. Ar trebui să tremur de grija tatălui meu – ce-o
să facă, ce va face Crew cu el dacă-l găseşte.
Sorbi din vin, privind în gol.
— Şi le fac pe toate astea, continuă ea, cu mâna pe inimă. Toate
astea se întâmplă aici, înăuntru, dar la suprafaţă şi în general, sunt
atât de fericită… Mai fericită decât am fost vreodată în viaţa mea
sau decât mă aştept să fiu vreodată. Toate grijile, toţi nervii, chiar şi
toată teama nu pot alunga fericirea asta.
— Fetiţo, sunt o partidă trăsnet. In privinţa mea, n-ai de ce să-ţi
faci griji.
— Serios? Şi de ce n-a pus nicio altă femeie mâna pe tine până
acum?
— Niciuna nu erai tu. Mergând mai departe, cel care a intrat aici
– şi vom presupune că era Crew – a răscolit casa în căutarea
pietrelor, dar nu le-a găsit. Nu prea are rost să revină în acelaşi loc.
În sfârşit, tatăl tău a reuşit să aterizeze în picioare toată viaţa.
Pariez că încă nu şi-a pierdut agilitatea şi echilibrul.
— Îţi apreciez logica şi raţiunea.
Nu părea să-l creadă. Max se gândi să-i arate revolverul calibru
38 cu ţeavă scurtă pe care-l purta la gleznă, dar nu ştia sigur dacă
ar fi încurajat-o sau ar fi speriat-o.
— Ştii ce-avem aici, domnişoară Tavish?
— Ce-avem aici?
— Şapte milioane şi ceva – sau un sfert din douăzeci şi opt
virgulă patru milioane – în diamante.
— Şapte milioane şi ceva, şopti ea impresionată. Pe masa mea
din bucătărie. Stau aici, le privesc, şi încă nu-mi vine să cred că a
fost în stare. Mereu spunea că într-o zi o va face. „Laine, cândva,
într-o bună zi, am să dau marea lovitură.“ Îţi jur, Max, de cele mai
multe ori când o spunea, nu făcea decât să se amăgească. Iar acum,
uită-te aici!
Luă o piatră, privind-o cum îi scânteia în palmă.
— Toată viaţa a visat la acea lovitură mare şi strălucită. Cred că
el şi Willy s-au bucurat nespus…
Expiră şi puse diamantul lângă celelalte.
— OK, înapoi la realitate. Cu cât ajung astea mai repede afară din
casa mea şi înapoi, acolo unde le e locul, cu atât mai bine.
— Voi lua legătura cu clientul, ca să fac toate aranjamentele
necesare.
— Trebuie să te întorci la New York?
— Nu, răspunse el, întinzând mâna spre a ei. Nu plec. Terminăm
tot ce avem de făcut. Trei sferturi din plăcintă încă n-au apărut.
Unde s-a dus tatăl tău, Laine?
— Nu ştiu. Îţi jur că n-am nici cea mai vagă idee. Nu-i mai cunosc
obiceiurile şi locurile favorite. M-am desprins de el pentru că îmi
doream să devin o persoană respectabilă. Şi totuşi… Doamne, ce
ipocrită sunt!
Îşi frecă faţa cu mâinile, trecându-şi-le apoi prin păr.
— Am luat bani de la el. Pe tot parcursul colegiului, câte puţin,
câte puţin. Primeam câte un plic în cutia poştală sau, din când în
când, câte un cec completat cu numele meu. Şi după ce am absolvit.
Mici mane cereşti, din senin, pe care le depuneam conştiincios la
bancă sau le investeam. Aşa am putut să-mi cumpăr casa asta şi să-
mi pornesc afacerile. I-am primit. Ştiam că nu erau de la Moş
Crăciun. Ştiam că-i obţinuse din furturi sau escrocherii, dar i-am
luat.
— Şi vrei să te condamn pentru asta?
— Voiam să fiu respectabilă, repetă ea, dar am acceptat banii ca
să-mi construiesc această respectabilitate, Max. Nu voiam să mă
folosesc de numele lui, dar m-am folosit de banii lui.
— Şi ţi-ai justificat totul, cu explicaţii raţionale. Şi eu aş fi făcut la
fel. Dar să trecem peste toate astea şi să acceptăm că e un teren
foarte nesigur. Să stabilim că n-ai să mai primeşti şi să i-o spui cât
se poate de clar, data viitoare când îl vezi.
— De-aş primi câte un dolar pentru fiecare ocazie când am
încercat să i-o spun clar… De data asta însă am să mă ţin de cuvânt.
Îţi promit. Îmi faci o favoare?
— Spune.
— Pune undeva pietrele astea şi nu-mi spune unde. Nu vreau să
se întoarcă şi să mă convingă să i le dau. N-ar fi imposibil s-o facă.
Max puse diamantele la loc şi vârî punga în buzunar.
— O să am grijă.
— Vreau să te-ajut să le găseşti şi pe celelalte, din mai multe
motive. Unu – cred că mă va ajuta mult să-mi împac conştiinţa. Doi
– chiar mai important –, aşa e just. Lucrul cel mai important, dacă le
recuperez şi le dau înapoi, sper să-l pot proteja pe tatăl meu. N-aş
suporta să păţeasă ceva. Iar undeva, între conştiinţă şi ceea ce e
just, se află recompensa de doi şi jumătate la sută pentru cel care le
găseşte.
Max îî luă mâna.
— Ştii, s-ar putea să fi cumpărat respectabilitatea, dar stilul ăsta
cred că-l ai din naştere. Acum trebuie să rezolv câteva probleme.
Poate te ocupi de spuma aia de fructe.
— Dacă mai aştepţi puţin, până ne terminăm amândoi treburile,
am putea mânca desertul în pat, cu frişcă pe deasupra.
— Cred că s-ar putea să fiu cel mai norocos om în viaţă, în acest
moment.
Telefonul celular al lui Max sună, făcând-o pe Laine să
chicotească la auzul laitmotivului digitalizat din Satisfaction.
— Ţine-ţi gândul, spuse el şi răspunse: Gannon.
Pe chip i se ivi un zâmbet larg.
— Bună, mamă.
Se rezemă de aragaz, în loc să pornească spre uşă, aşa că Laine
vru să iasă, ca să-l lase singur, dar el o apucă de mână şi o trase
lângă el.
— Deci, ţi-au plăcut paharele. Asta-nseamnă că-s fiul cel bun, nu?
Favoritul tău.
Se încruntă, potrivindu-şi telefonul între ureche şi umăr, ca să
poată lua paharul cu vin în timp ce cu mâna cealaltă o ţinea alături
pe Laine.
— Nu cred că e corect să-i amesteci şi pe nepoţii tăi. Doar nu s-a
dus Luke anume să le aleagă, pe gustul tău. Stai aici, îi şopti el lui
Laine, dându-i drumul şi mutându-şi telefonul în cealaltă mână.
Mda, sunt tot în Maryland. Cu treabă, mamă.
Făcu o pauză, ascultând, în timp ce Laine îşi făcea de lucru prin
bucătărie.
— Nu, nu m-am săturat de hoteluri şi de mese la restaurant. Nu,
nu stau legat cu lanţuri de afurisitul meu de computer, muncind pe
brânci… Ce fac? De fapt, te înşel cu o roşcovană sexy pe care-am
agăţat-o acum câteva zile. Era vorba şi de nişte frişcă, mai târziu.
Exclamaţia şocată a lui Laine Nu-l făcu decât să-şi încrucişeze
picioarele.
— Nu inventez nimic. De ce-aş face-o? E chiar aici, lângă mine.
Vrei să vorbeşti cu ea?
Îndepărtă uşor telefonul de ureche.
— Zice că te fac să te simţi prost. Aşa e?
— Da.
— Aici ai nimerit-o, mamă. Se numeşte Laine şi e cea mai
drăgălaşă fiinţă pe care am văzut-o în viaţa mea. Ce-ai zice de nişte
nepoţi roşcovani?
Se strâmbă, retrăgând telefonul la două palme distanţă. Laine
auzea exclamaţiile, dar nu distingea nici cuvintele, nici tonul.
— Nicio problemă. Mai am încă un timpan. Mda, sunt nebun
după ea… O să… Sigur că da. Ea, nu. Imediat ce… O s-o facem,
mamă, numai linişteşte-te, da?… Da, sunt foarte fericit cu ea… Zău?
Atunci închide şi sună-l imediat pe Luke. Spune-i că a trecut pe
locul doi şi că de-acum încolo eu sunt fiul tău favorit… Mmm…
Mmm… OK, şi eu te iubesc. Pa.
Închise şi-şi puse telefonul în buzunar.
— Sunt fiul ei favorit. Asta o să-l usture al naibii pe Luke. Oricum,
mi-a ordonat să-ţi spun că abia aşteaptă să te cunoască şi că trebuie
să ne ducem la Savannah cât mai repede posibil, ca să dea o mică
petrecere de logodnă pentru noi. Ceea ce, în limbajul lui Marlene,
înseamnă cam două sute din cele mai apropiate rude şi prieteni. N-
ai voie să te răzgândeşti în legătură cu mine. Ar dori foarte mult s-o
suni mâine, după ce se mai calmează, ca să staţi de vorbă.
— O, Doamne!
— E pregătită să te iubească, fiindcă şi eu te iubesc. În plus, e
încântată c-am să mă căsătoresc şi-am să mă aşez la casa mea. Apoi,
se bucură că ai atâta minte, încât ţi-ai dat seama ce partidă
excelentă sunt. Cu asta, mai ales, ai cucerit-o pe Marlene.
— Mi-e cam rău.
— Poftim, îi întinse el telefonul. Sun-o pe mama ta, spune-i, şi pe
urmă dă-mi-o la telefon. Aşa vom fi chit.
Laine se uită la telefon, apoi la Max.
— E adevărat?
— Pe bune.
— Chiar vrei să te însori cu mine?
— Am trecut de faza asta. Am să mă însor cu tine. Dacă nu merg
până la capăt, Marlene mă va urmări până-n gaură de şarpe şi-mi
va distruge viaţa.
Laine râse şi, din doi paşi, sări în braţele lui. Îi cuprinse mijlocul
cu picioarele şi-i acoperi gura cu gura ei.
— Dintotdeauna mi-am dorit să vizitez Savannah.
Îi luă telefonul din mână şi-l puse pe bufet, în spatele lui.
— Şi mama ta?
— Am s-o sun mai încolo. Ştii, e o diferenţă de fus orar de două
ore. Aşa că, dacă o sun peste două ore, va fi ca şi cum aş fi sunat-o
în clipa asta. Aşa, avem la dispoziţie două ore ca să facem altceva.
Întrucât îi rodea lobul urechii, Max bănuia destul de clar despre
ce altceva era vorba. Ridicând-o într-o poziţie mai stabilă, pomi
spre uşă.
— Şi cu treburile alea pe care le mai aveam de făcut în seara asta
cum rămâne?
— Hai să fim iresponsabili.
— Îmi place cum gândeşti.
Laine îl sărută pe gât.
— Poţi să mă duci aşa până la etaj?
— Iubito, după cum mă simt, aş putea să te duc şi până-n New
Jersey.
Săltă uşor în braţele lui, când Max începu să urce scara.
— Am uitat frişca.
— O păstrăm pentru mai târziu.
Coborându-şi mâinile, Laine începu să-i scoată cămaşa din
pantaloni.
— Numai gura e de tine, zise ea, strecurându-şi mâinile pe sub
cămaşă. Mmm, ce-mi mai place trupul tău. Am simţit de la început.
— E valabilă şi reciprocă.
— Dar nu el mi-a dat lovitura de graţie.
— Nu? Şi ce anume ţi-a dat-o?
— Ochii tăi. Îi priveau pe ai mei şi mi s-a îngreunat limba, iar
creierul mi s-a aburit. Mi-am spus… oh, yum, yum, yum…
Rămase cu braţele şi picioarele petrecute în jurul lui, în timp ce
se prăvăleau amândoi pe pat.
— Şi pe urmă, când m-ai invitat la cină, mi-am spus lucruri pe
care nu prea voiam să le recunosc – şi anume că aş face o vâjâială
toridă, impulsivă şi necugetată cu tine.
— Cred că ai şi făcut-o, replică el, începând să-i descheie bluza.
— Iar acum, am să te iau de bărbat.
Încântată, îi scoase cămaşa peste cap şi o aruncă deoparte.
— Max, ar trebui să-ţi spun, m-aş fi culcat cu tine şi dacă Henry
nu te simpatiza, dar dacă avea vreo obiecţie faţă de căsătorie, n-aş
fi primit să mă mărit cu tine.
Max îşi coborî gura spre sânul ei, mușcându-l uşurel.
— Ce-i drept, e drept.
Captivată, Laine se arcui, apoi îşi urmă fiorul, rostogolindu-se
până ajunse deasupra lui.
— M-aş fi furişat pe la spatele lui ca să fac sex cu tine. Mi-ar fi
fost ruşine, dar tot aş fi făcut-o.
— Mare boarfa mai eşti.
Laine izbucni într-un hohot de râs.
— O, Doamne! Mă simt minunat.
Mâinile lui îi urcară pe şolduri, urmărind apoi alte curbe.
— Mie-mi spui?
— Max.
Simţea tandreţea lui cu toată fiinţa, o făcea să-i răvăşească părul
cu mâinile, apoi să-i cuprindă faţa.
— Te iubesc, Max. Am să-ţi fiu o soţie aşa de bună…
Era tot ce şi-ar fi putut dori Max în viaţă şi nu ştiuse că o căuta.
Toată, toate acele straturi ciudate şi fermecătoare care o formau se
potriveau cu toată fiinţa lui, cum niciodată nu i se mai întâmplase
cu altcineva.
O trase spre el, mângâindu-i părul şi spatele, potopit de dragoste.
Iar când Laine oftă, sunetul acela prelung şi mulţumit răsună ca o
muzică în urechile lui.
Delicată, atât de delicată, pielea ei, buzele ei, încât momentul
dobândi o nuanţă de vis care-i stimula tandreţea. Putea s-o
preţuiască negrăit de mult şi se întreba dacă o făcuse cineva
vreodată.
Îi murmură prostioare, vorbe romantice, în timp ce o mută
uşurel ca s-o dezbrace. Mâinile lui o mângâiau ca şi cum ar fi fost
mai fragilă decât sticla, mai splendidă decât diamantele.
Lui Laine i se tăie respiraţia, într-un mic oftat abia auzit, în timp
ce-l lăsa s-o ia în stăpânire, în timp ce plutea peste valurile line şi
blânde ale plăcerii. Sub mâinile lui, era maleabilă, gata să se lase
deschisă pentru tot ce-i dăruia sau lua de la ea. Sărutări prelungi,
pasionale, care trepidau prin sânge şi-i făceau pulsul s-o ia razna.
Mângâieri încete, indolente, care-i trimiteau fiori calzi peste toată
pielea. Se unduia pe cursul râului leneş al senzaţiilor.
Când un val al acelui râu o ridică, simţi patima adormită
deşteptându-se ca s-o rostogolească printr-o cataractă nesfârşită.
Se arcui spre Max, înfăşurându-se iar în jurul lui, astfel încât
ajunseră să stea aşezaţi în mijlocul patului, încleştaţi unul de altul.
Gurile li se întâlniră, cu respiraţia accelerându-se în timp ce aerul
devenea ceţos, în timp ce inimile le palpitau alăturate. Nevoia
creştea înăuntrul ei, pulsând ca durerea unei răni, răspândindu-se
ca o febră. Îi murmura numele la nesfârşit, în timp ce-l împingea
înapoi, în timp ce-l încăleca şi-şi cuprindea sânii cu mâinile lui.
Îl luă în ea, capturându-l în căldura ei catifelată.
Înclinându-se pe spate, îi oferi frumuseţea albă a făpturii ei. Max
îi simţi fiorii străbătându-i pielea, încordarea cabrată, în timp ce
începea să-l călărească.
Apoi se aplecă înainte, cu părul revărsându-i-se ca o cortină în
jurul feţelor amândurora. Îşi ancoră mâinile de umerii lui, îşi
înfipse degetele în came şi-l scoase din minţi. Şoldurile i se
încărcară de energie ca de la un trăsnet, făcând să sară scântei în
sângele lui. Plăcerea îl străbătea acum ca o furtună, activată de
energia ei. Laine îşi aruncă pe spate capul, strigând, când se încleştă
în jurul lui, convulsiv.

Trebuia să lucreze. Nu era prea uşor, când trupul îi era saturat de


sex şi mintea i se întorcea continuu la Laine. Dar munca era de o
importanţă vitală. Nu numai pentru clientul lui, sau pentru el
însuşi, ci şi pentru Laine. Cu cât ajungea mai devreme acea parte
din diamante acolo unde-i era locul, cu atât era mai bine pentru
toată lumea. Dar acesta nu era nici sfârşitul poveştii, nici al
problemelor lui Laine.
Nu se aştepta ca Alex Crew să se întoarcă să le caute în casă, dar
nici Nu-l vedea plecând resemnat. Ucisese pentru acele pietre, şi le
voia pe toate. De la bun început plănuise să le ia el pe toate,
conchise Max, în timp ce-şi punea însemnările în altă ordine,
aşteptând ca vreo nouă piesă de puzzle să-şi găsească locul.
Nu avusese niciun motiv de a-l atrage pe Myers la o întâlnire,
decât dacă plănuise să-l elimine şi să-şi mărească partea. Asta
însemna că-i luase în colimator şi pe ceilalţi parteneri şi urmărea să
dispară cu toate cele douăzeci şi opt de milioane.
Oare aceştia simţiseră? Cineva care trăise toată viaţa în lumea
pungaşilor ştia să recunoască mirosul unei escrocherii? Cel mai
probabil, da. Jack sau Willy simţiseră că era ceva putred la mijloc,
sau îi speriase dispariţia lui Myers, aşa că se făcuseră nevăzuţi.
Amândoi ajunseseră aici, presupunând că la Laine ar fi fost
ascunzătoarea perfectă pentru diamante, până reuşeau să le
lichideze şi să dispară definitiv. Pentru asta avea să-i tragă lui Jack
O’Hara şuturi în fundul ăla amărât.
Îl conduseseră pe Crew până-n pragul uşii lui Laine. Pietrele erau
în siguranţă, dar nu aşa cum plănuiseră. Acum Willy era mort, iar
Laine devenise o ţintă.
Şi, încă o dată, îşi spuse el dezgustat, Big Jack era pe drumuri.
N-avea să ajungă departe, îşi spuse Max. Nici pomeneală, când
era în joc sfertul lui Willy. Se pitise undeva, chibzuind. Asta era
bine. Îi lăsa lui Max timp să-i ia urma şi să pună mâna pe încă o
parte.
Îşi va ţine cuvântul faţă de Laine. N-avea să-l dea pe mâna
poliţiei. Dar îl interesa – în fond, era o investiţie importantă pentru
el – să-i pună puţin pielea pe băţ pentru pericolul în care o
implicase pe Laine.
Asta îl aduse din nou la Crew. Nici el n-avea să ajungă foarte
departe. Acum, când ştia că investigaţia îşi stabilise centrul chiar
acolo, în Angel’s Gap – lucru de care numai Max era răspunzător –
va fi mai atent, fără să se îndepărteze prea mult de pradă.
Ucisese pentru un sfert. Mai mult ca sigur, n-ar fi ezitat să ucidă
pentru jumătate.
În locul lui Crew, Max l-ar fi luat în cătare pe O’Hara. Un singur
lucru stătea între O’Hara şi cele douăzeci şi opt de milioane: Laine.
Max hotărî să-i predea clientului diamantele în a căror posesie
intrase, să se spele pe mâini şi să spună că făcuse tot posibilul. Apoi
o va duce pe Laine la loc sigur, în Savannah. Bineînţeles, ar trebui
să-i dea un somnifer, s-o lege şi s-o ţină încuiată într-o cameră. O va
face şi pe asta dacă va fi convins că aşa o scotea din încurcătură şi o
punea la adăpost. Totuşi niciunul dintre ei n-ar fi fost prea încântat
dacă era drogată, legată şi închisă-n casă pentru câţiva ani. Nu
părea soluţia cea mai fericită.
Crew avea să aştepte cu răbdare şi să vină după ea când va avea
chef.
Cel mai bine era dacă acţiona cât timp se afla pe terenul lor, cu
amândoi în stare de alertă.
Laine trebuia să ştie. Nu era nici înceată, nici proastă. Prin
urmare, ştia că niciun om care fura milioane şi ucidea pentru ele nu
va accepta paguba şi nu va pleca doar cu jumătate din plăcintă.
Nu se punea doar problema fascinaţiei, a dificultăţii anchetei şi a
recompensei grase de la sfârşit. Acum era vorba de vieţile lor. Iar
Max era în stare de orice, ca să asigure viitorul lor.
Îşi parcurse din nou însemnările, se opri şi fu cât pe ce să se lase
pe spate cu scaunul delicat pe care stătea, dar îşi aminti că n-ar fi
rezistat la o asemenea mişcare. Se aplecă peste birou, şi bătu cu
degetele în imprimantă.
Alex Crew se căsătorise cu Judith P. Fines la data de 20 mai,
1994. Licenţă de căsătorie înregistrată în New York City. Avea un
băiat, Westley Fines Crew, născut la Mount Sinai Hospital, pe 13
septembrie, 1996. Soţia a intentat divorţul care s-a pronunţat la
tribunalul din New York, în 28 ianuarie, 1999. Judith Fines Crew s-a
mutat, împreună cu fiul, în Connecticut, în ianuarie, 1998. Ulterior
au părăsit şi acel loc. Nu se ştie unde sunt acum.
— Mă rog, asta se poate remedia… mormăi Max.
Nu se preocupase prea mult de această pistă. Cercetările iniţiale
printre vecinii, cunoscuţii şi rudele lui Judith dăduseră foarte
puţine rezultate. Nimic care să indice că păstrase legătura cu Crew.
Mai frunzări puţin însemnările, până găsi fişa lui Judith Crew
născută Fines. Măritată la douăzeci şi şapte de ani. Angajată ca
manager la o galerie de artă din Soho. Fără cazier. Educaţie de clasă
mijlocie-superioară, studii solide, înfăţişare foarte atrăgătoare,
observă Max, privind fotografia pe care o copiase din ziar. Avea o
soră, cu doi ani mai tânără. Nici aceasta, nici părinţii nu fuseseră
prea comunicativi şi interesaţi să-i dea informaţii. Judith rupsese
legăturile cu familia şi prietenii şi dispăruse împreună cu fiul ei, în
vara anului 2000.
Oare Crew le ţinuse urma? se întrebă Max. Un om atât de
mândru, atât de orgolios, nu dorea să-şi vadă imaginea reflectată,
şansa la nemurire, într-un fiu? Poate că Nu-l interesa prea mult să
rămână în relaţii cu fosta soţie sau cu un băieţel pretenţios, dar mai
mult ca sigur nu-i scăpase din ochi. Într-o bună zi băiatul avea să
ajungă om în toată firea şi orice bărbat voia să-şi transmită
moştenirea mai departe.
— În regulă, Judith şi micule Wes. Max îşi flexă degetele ca un
pianist ce se pregăteşte să facă un arpegiu şi începu căutarea. Ia să
vedem unde v-aţi dus.

A intra de bunăvoie într-o secţie de poliţie era o acţiune contra


firii. Jack n-avea nimic împotriva copoilor. Nu făceau decât ceea ce
trebuia să facă, dar dacă erau plătiţi să înhaţe oamenii ca ei şi să-i
bage în cămăruţe zăbrelite, prefera să-i evite.
Totuşi, există momente când până şi infractorul are nevoie de un
poliţist. Şi-n plus, dacă nu putea fi mai şmecher decât agenţii locali,
pentru a smulge informaţiile necesare de la un ajutor de şerif,
dintr-un orăşel de provincie, putea să se lase de meserie şi să
devină om cinstit.
Aşteptase până la începutul schimbului de seară. În mod logic,
oricine rămânea de gardă după ora şapte se plasa mai aproape de
capătul inferior al lanţului trofic din poliţie.
Îşi completase garderoba din mall-ul de lângă oraş, ţinând cont
de personajul pe care voia să-l interpreteze. Jack credea cu
convingere că hainele pot face pe om ceea ce-şi doreşte.
Costumul cu dungi era standard şi fusese nevoit să-şi îndoaie
manşetele pantalonilor, dar în rest îi venea destul de bine.
Papionul, roşu ca al unui clovn, adăuga tocmai accentul potrivit,
sugerând că era inofensiv.
Ochelarii cu lentile fără rame îi săltase de la un WalMart, şi nu
prea era dispus să recunoască faptul că vedea mai bine cu ei. După
părerea lui, era prea tânăr şi viril ca să aibă nevoie de ochelari.
Totuşi aspectul lor finisa imaginea de intelectual-vag-tocilar pe
care voia s-o proiecteze.
Purta o servietă de piele maro, pe care o tăvălise puţin pe jos ca
să nu pară prea nouă şi o umpluse la fel de meticulos ca un delegat
la o întrunire din provincie. Interpreta rolul unui funcţionar
spilcuit.
Căutase prin Depozitul de birotică, de unde se servise cu pixuri,
blocnotesuri, bileţele autocolante şi alte elemente din recuzita
asistentului unui om important. Ca de obicei, aceste jucării de birou
îl fascinau şi-l derutau. Petrecuse o oră întreagă distrându-se cu un
asistent personal de date. Se dădea în vânt după tehnologie.
În timp ce mergea pe trotuar spre secţie, pasul îi deveni mai
ritmic, iar umerii masivi i se cocoşară într-o poziţie ce părea
firească. Îşi ridică ochelarii pe nas cu un gest absent pe care-l
repetase în faţa oglinzii.
Părul îi era pieptănat peste cap şi – graţie colorantului pe care-l
subtilizase de la o drogherie CVS în aceeaşi după-amiază – arăta
negru şi lucios precum crema de pantofi. Se vedea clar că era
vopsit. Îşi zise că Peter P. Pinkerton, temporarul său alter-ego, ar fi
fost destul de vanitos ca să-şi vopsească părul şi destul de aerian ca
să-şi închipuie că arăta natural.
Deşi prin jur nu era nimeni care să observe, intrase deja în pielea
personajului. Scoase ceasul de buzunar, exact cu gestul afectat care
i-ar fi plăcut lui Peter, şi se uită la cadran încruntându-se îngrijorat.
Peter era mereu îngrijorat din diverse motive.
Jack urcă cele câteva trepte şi intră în secţia de poliţie a
orăşelului. Aşa cum se aşteptase, găsi o mică zonă de aşteptare
deschisă, cu un ajutor de şerif în uniformă la tejgheaua din fund.
Mobilierul consta din scaune de plastic negru, două mese ieftine la
care se adăugau câteva reviste – Field and Stream, Sports
Illustrated, People, toate vechi de câteva luni.
În aer mirosea a cafea şi a Lysol.
Jack, alias Peter, se bătu nervos cu degetele peste papion şi-şi
ridică ochelarii pe nas, în timp ce se apropia de ghişeu.
— Pot să vă ajut cu ceva?
Clipind miop din ochi spre ajutorul de şerif, îşi drese glasul.
— Nu sunt foarte sigur, domnule ofiţer… ăă, Russ. Vedeţi
dumneavoastră, trebuia să mă întâlnesc cu un asociat în după-
amiaza aceasta. La orele unu P.M., în sala de mese de la Wayfarer
Hotel, dar omul meu nu a venit şi n-am reuşit să dau de el. Când m-
am interesat la recepţia hotelului, am fost informat că nici măcar
nu s-a cazat acolo. Sunt foarte îngrijorat, credeţi-mă. Mi-a spus cât
se poate de precis ora şi locul. Am venit aici tocmai de la Boston ca
să ne întâlnim.
— Vreţi să depuneţi o reclamaţie de dispariţie de persoană
pentru un om care lipseşte de… cât, opt ore?
— Da, dar vedeţi dumneavoastră, n-am reuşit să-l găsesc, şi era o
întâlnire foarte importantă. Mă tem să nu i se fi întâmplat ceva pe
drum.
— Numele?
— Pinkerton. Peter P, adăugă el, ducând mâna la buzunar ca
pentru a scoate o legitimaţie.
— Numele omului pe care îl căutaţi.
— A, da, fireşte. Peterson. Jasper R. Peterson. E un dealer de cărţi
rare şi urma să achiziţioneze un anumit volum care-l interesează
foarte mult pe şeful meu.
— Jasper Peterson?
Pentru prima dată, privirea ajutorului de şerif deveni mai
tăioasă.
— Da, întocmai. Călătorea de la New York la Baltimore, cred, cu
trecere prin D.C., înainte de a se prezenta la nişte întâlniri în
această regiune. Îmi dau seama că s-ar putea să las impresia că
exagerez, dar ori de câte ori am avut de-a face cu domnul Peterson
a fost deosebit de punctual şi de serios.
— Vă rog să aşteptaţi un minut, domnule Pinkerton.
Russ se ridică de la ghişeu şi dispăru în labirintul de încăperi din
spate.
Până aici, toate bune, îşi spuse Jack. Urma să-şi exprime şocul şi
tulburarea la auzul veştii că omul pe care-l căuta suferise un
accident. Willy avea să-l ierte pentru asta. Mai mult chiar,
prietenului său de-o viaţă i-ar fi plăcut toată stratagema.
Urma să-l iscodească pe ajutorul de şerif pentru a afla treptat ce
obiecte personale reţinuse poliţia. După ce se convingea că potaia
era la ei, avea să treacă la pasul următor şi s-o sustragă din camera
de grefă. După ce intra în posesia diamantelor va pleca cât mai
departe posibil de Laine, lăsând pentru Crew o urmă după care să
se poată lua chiar şi un orb. Apoi… ei bine, orice om îşi putea face
planuri doar până la un anumit punct.
Se întoarse spre ghişeu, cu o expresie distrată şi simţi deodată un
gol în stomac când, în locul ajutorului de şerif plictisit, văzu ieşind
pe uşa laterală un poliţist înalt şi blond, care nu arăta nici pe
departe destul de greoi pentru liniştea sufletească a lui Jack.
— Domnul Pinkerton? întrebă Vince, măsurându-l insistent cu
privirea. Sunt şeful poliţiei, Burger. Ce-ar fi să veniţi puţin în biroul
meu?

13

Un fir de sudoare subţire şi şerpuitor ca uri vierme începu să se


prelingă pe spinarea lui Jack, în timp ce-l urma pe şeful poliţiei din
Angel’s Gap. Când era vorba de lege şi ordine, prefera să aibă de-a
face cu subalternii.
Ajuns în birou, se aşeză săltându-şi pedant pantalonii şi
punându-şi cu grijă servieta lângă scaun, aşa cum ar fi făcut Peter.
Aici, mirosul de cafea era mai puternic, iar cana decorată cu o vacă
de desen animat, ce-şi ţuguia buzele rujate la Mick Jagger, îi dădea
de înţeles că şeful savura nişte java în timpul orelor suplimentare.
— Sunteţi din Boston, domnule Pinkerton?
— Întocmai.
Accentul bostonian era preferatul lui Jack, pentru factorul său
subtil de snobism. Şi-l perfecţionase revăzând iar şi iar MASH.
— Stau aici doar o noapte. Voiam să plec mâine dimineaţă, dar
din moment ce nu mi-am realizat scopul, s-ar putea să fiu nevoit să-
mi schimb programul. Mă scuzaţi că vă deranjez cu problemele
mele, domnule şef Burger, dar sunt realmente foarte îngrijorat în
legătură cu domnul Peterson.
— Îl cunoaşteţi bine?
— Da. Vreau să spun, destul de bine. Fac afaceri cu el de trei ani –
pentru şeful meu. Domnul Peterson vinde cărţi rare, iar şeful meu,
Cyrus Mantz al III-lea – poate ați auzit de el…?
— N-aş putea spune.
— A, mă rog… Domnul Mantz e un om de afaceri reputat în
zonele Boston şi Cambridge şi un colecţionar de cărţi rare. Are una
dintre cele mai bogate biblioteci de pe Coasta de Est. Am venit aici,
la cererea domnului Peterson, ca să văd – şi, speram, să cumpăr –
un exemplar din prima ediţie a romanului Sunetul şi furia, de
William Faulkner – cu supracopertă. Aveam întâlnire cu domnul
Peterson la prânz…
— L-aţi mai întâlnit vreodată?
Jack clipi înapoia ochelarilor de furat, derutat parcă atât de
întrebare, cât şi de întrerupere.
— Fireşte. Cu numeroase ocazii.
— Mi l-aţi putea descrie?
— Da, desigur. E un om destul de scund. Să tot aibă o înălţime de
cinci picioare şi şase inci şi… o greutate cam de o sută patruzeci de
livre. Are în jur de şaizeci de ani, păr cărunt şi ochi căprui, cred.
Şi-i miji pe-ai lui, nervos.
— Aşa cred… Vă ajută cu ceva?
— Să fie acesta domnul Peterson al dumneavoastră? Vince îi
întinse o copie a fotografiei pe care o obţinuse din arhiva poliţiei.
— Da. Aici e mult mai tânăr, fireşte, dar da, el e Jasper Peterson.
Mă tem că nu vă înţeleg.
— Omul pe care l-aţi identificat ca fiind Jasper Peterson a suferit
un accident, acum câteva zile.
— Vai de mine! Vai de mine şi de mine, mă temeam eu că aşa
ceva s-o fi întâmplat…!
Cu un gest nervos îşi scoase ochelarii, frecându-şi rapid lentilele
cu o batistă albă, scrobită.
— Aşadar, a fost rănit? E la spital?
Vince îl aşteptă să-şi pună ochelarii pe nas.
— E mort.
— Mort? Mort?
Parcă ar fi primit un pumn în burtă, la auzul veştii dată atât de
direct. Cu glasul subţiat de tulburare sinceră, continuă:
— Bine, dar e îngrozitor… Nu pot… Nicio clipă nu mi-am
închipuit… Cum s-a întâmplat?
— L-a lovit o maşină. A murit aproape pe loc.
— E un şoc teribil pentru mine.
Willy. Dumnezeule, Willy. Ştia că pălise. Simţea înfrigurarea sub
piele, de unde-i fugise tot sângele. Mâinile îi tremurau. Îi venea să
plângă, chiar să se văicărească, dar se stăpâni. Peter Pinkerton nu
s-ar fi pretat niciodată la asemenea efuziuni sentimentale în public.
— Nici nu prea ştiu ce să fac în continuare. Eu îl aşteptam la
întâlnire, tot mai nerăbdător, enervat chiar, şi-n timpul ăsta, el
era… Groaznic. Trebuie să-l sun pe şeful meu, să-i spun… O,
Doamne, e de-a dreptul îngrozitor.
— Aţi cunoscut vreun alt asociat de-al domnului Peterson? Vreo
rudă?
— Nu.
Îşi făcea de lucru cu papionul, delicat, deşi îi venea să şi-l smulgă
de la gâtul tot mai umflat.
Sunt tot ce-a avut vreodată. Sunt singura rudă pe care a avut-o. Şi
din cauza mea a murit. Dar Peter Pinkerton îşi continuă însă
vorbăria de cocotă masculină, tărăgănat ca la Harvard.
— Rareori vorbeam despre altceva decât despre cărţi. Mi-aţi
putea spune ce aranjamente s-au făcut? Sunt sigur că domnul
Mantz va dori să trimită flori sau să facă o donaţie de caritate.
— Încă nu s-a stabilit nimic.
— A… Mă rog…
Se ridică în picioare, apoi se aşeză la loc.
— Mi-aţi putea spune, eventual, dacă domnul Peterson avea
cartea la el când a… Să mă scuzaţi dacă par nesimţitor, dar domnul
Mantz o să mă întrebe. Acel Faulkner…?
Vince se înclină înapoi cu scaunul, legănându-se uşor dintr-o
parte în alta, cu ochii pătrunzători de poliţist aţintiţi asupra lui
Jack.
— Avea la el vreo două romane, ediţii de buzunar.
— Sunteţi sigur? Mă scuzaţi că insist, dar nu există vreo cale de a
verifica, un fel de listă…? Domnul Mantz ţine foarte mult la acea
ediţie. Înţelegeţi, cu supracopertă, a devenit o raritate. Prima ediţie,
în perfectă stare, cum am fost asiguraţi. Domnul Mantz va fi
foarte… O, Doamne, va fi foarte dur cu mine.
Îndatoritor, Vince deschise un sertar şi scoase o mapă.
— Nimic de genul ăsta. Haine, obiecte de toaletă, chei, un ceas,
telefon celular cu încărcător, portofel cu conţinutul aferent. Atâta
tot. Călătorea doar cu strictul necesar.
— Înţeleg. Poate că a pus-o într-un seif, ca să fie în siguranţă
până când ne întâlneam. Desigur, n-a putut-o lua înapoi înainte
de… Dar v-am răpit destul timp.
— Unde staţi, domnule Pinkerton?
— Unde stau?
— La noapte. Unde locuiţi, în caz că mai aflu ceva despre
aranjamentele acelea.
— A. Diseară dorm la Wayfarer. Cred că voi pleca mâine,
conform programului. Vai de mine şi de mine, nici nu ştiu ce-am să-
i spun domnului Mantz.
— Şi dacă va fi nevoie să vă găsesc la Boston?
Jack scoase o carte de vizită.
— La oricare dintre numerele acestea. Vă rog să mă contactaţi,
domnule şef Burger, dacă mai aflaţi ceva.
Vince îl conduse până afară şi rămase urmărindu-l cu privirea, în
timp ce se îndepărta.
Nu i-ar fi luat mult timp să verifice detaliile poveştii şi să
cerceteze numele Pinkerton şi Mantz, dar văzuse prin lentilele
ieftine ochii albaştri ai lui Laine şi ştia că erau false.
— Russ, sună la Wayfarer şi vezi dacă Pinkerton e înregistrat
acolo.
Dacă acest detaliu se confirma, urma să-l dea jos din pat pe unul
dintre oamenii lui, ca să-l ţină sub supraveghere peste noapte.
Vince hotărî să se mai uite o dată la lucrurile lui Young, ca să
vadă ce anume-1 interesa pe O’Hara – dacă era O’Hara
— Să găsească. Întrucât era destul de sigur că n-aveau diamante
în valoare de câteva milioane la grefă, nu-i mai rămânea decât să
caute vreun obiect care-l putea pune pe urmele lor.

Unde naiba era? Jack parcurse cu pas vioi două străzi, înainte de
a începe să i se calmeze respiraţia. Secţiile de poliţie, mirosul de
poliţie, ochii de poliţist tindeau să-i blocheze plămânii. Pe lista de
efecte nu existase niciun câine de ceramică. Fără îndoială, chiar şi
un poliţist suspicios – ceea ce era aproape un pleonasm – ar fi notat
aşa ceva. Deci, trebuia să renunţe la micul lui plan de a pătrunde la
grefă ca să-l ia. Nu putea să fure un lucru care nu se găsea acolo.
Câinele fusese în posesia lui Willy când se despărţiseră, sperând
că Alex Crew se va lua după Jack, lăsându-i lui Willy timp să ia
distanţă, să ajungă la Laine şi să-i dea figurina pentru a o ţine în
siguranţă. Dar ticălosul de Crew, imprevizibil cum era, îl urmărise
pe Willy. Pe bătrânul şi nervosul Willy, care nu-şi dorea nimic
altceva decât să se retragă undeva pe o plajă plăcută şi să-şi
trăiască restul zilelor pictând acuarele proaste şi uitându-se la
păsări.
N-ar fi trebuit să se despartă de el, să-l trimită la drum singur.
Acum, cel mai bun prieten al lui era mort. Nu mai avea pe nimeni cu
care să poată vorbi despre vremurile bune, pe nimeni care să
înţeleagă ce voia să spună înainte de a rosti cuvintele. Pe nimeni
care să râdă la glumele lui.
Îşi pierduse soţia şi fiica. Asta era viaţa. N-o putea condamna pe
Marilyn că-şi făcuse bagajele şi o luase pe mica Laine cu ea. Îi
ceruse de-o mie de ori, martor îi era Dumnezeu, să încerce să ducă
o viaţă cinstită, iar el îi promisese de tot atâtea ori şi-şi călcase
cuvântul de fiecare dată.
Nu poţi lupta contra naturii, era Jack de părere. Natura lui îi dicta
să joace jocul. Atâta vreme cât exista prada, ce naiba putea să facă?
Dacă Dumnezeu n-ar fi vrut ca el să profite de pe urma acelor
tolomaci, n-ar fi adus pe lume aşa de mulţi.
Jack ştia că este un om slab, dar așa-l făcuse Dumnezeu pe el, şi-
atunci… Oamenii care stăteau la discuţii cu Dumnezeu erau nişte
fraieri clasa-ntâi, dar băiatul lui Kate O’Hara, Jack, nu era un fraier.
În viaţa lui iubise trei fiinţe: pe Marilyn, pe Laine şi pe Willy
Young. La două renunţase, fiindcă nu poţi păstra pe cine nu vrea să-
ţi aparţină, însă Willy îi rămăsese alături.
Atâta vreme cât îl avusese pe Willy, avusese o familie. Nu putea
să-l mai aducă înapoi. Dar într-o zi, când totul avea să fie bine din
nou, se va afla pe-o plajă frumoasă şi va închina paharul în
amintirea celui mai bun prieten pe care-l avusese vreun om cândva.
Până atunci, însă, avea de lucru, de gândit şi de păcălit un ucigaş
care lovea pe la spate.
Willy ajunsese la Laine, şi cu siguranţă atunci mai avea câinele,
altfel de ce să fi luat legătura cu ea? S-ar putea să-l fi şi ascuns. Un
om cu cap l-ar fi pus la loc sigur până studia terenul. Dar acesta nu
era stilul lui Willy. Dacă-l cunoştea bine pe Willy – şi cine să-l fi
cunoscut mai bine decât el? — era gata să parieze că avusese
statuia cu diamante când intrase în micul magazin al lui Laine. Şi că,
la plecare, n-o mai avea.
În cazul ăsta existau două posibilităţi: Willy o ascunsese în
magazin fără ştirea lui Laine, sau fetiţa lu’ tăticu’ îndrugase gogoşi.
Oricum, trebuia să afle adevărul.
Prima etapă avea să fie o mică scotocire discretă prin magazinul
iubitei lui fiice.

Max o găsi pe Laine acasă, lucrând la un model pe hârtie de calc.


Avea pe birou câteva mici forme decupate. După ce se uită un
moment, îşi dădu seama că erau piese de mobilă de hârtie.
— Asta-i varianta adultă a unei case pentru păpuşi?
— Într-un fel. E casa mea, cameră cu cameră, răspunse Laine,
bătând cu degetul într-un teanc de hârtii. Va trebui să înlocuiesc
unele piese, aşa că am făcut machete ale celor din stocul meu care
s-ar putea potrivi. Vreau să văd dacă merg, şi cum le-aş putea
aranja dacă le aduc acasă.
Max mai privi un moment.
— Mă întrebam cum a putut ajunge logodită cu mine o femeie
care alege cu atâta grijă o canapea.
— De unde ştii că n-am făcut şi o machetă a ta, pentru ca apoi s-o
probez în diverse scenarii?
— Hmm.
— Şi-n plus, de canapele nu sunt îndrăgostită. Îmi plac şi le
admir, dar sunt oricând dispusă să mă despart de ele, contra unui
preţ potrivit. Pe tine, însă, te păstrez.
— A cam durat până să-ţi vină replica asta, dar îmi place,
remarcă el, aşezându-se pe colţul biroului. Se pare că i-am găsit pe
fosta nevastă şi copilul lui Crew. Le-am dat de urmă într-o suburbie
a oraşului Columbus, din Ohio.
— Crezi că ştie ceva?
— Nu pot decât să speculez că pe Crew îl interesează fiul lui. Un
om ca el n-ar vedea într-o progenitură, mai ales de sex masculin, un
soi de avere personală? Soţia e altceva, doar o femeie şi nimic mai
mult, uşor de înlocuit.
— Serios?
— Din punctul lui de vedere. Dintr-al meu, când ai norocul să
găseşti femeia ideală, e de neînlocuit.
— Te-ai cam gândit până s-o spui, dar îmi place.
— Cealaltă problemă e că, în meseria mea, când apuci un fir, tot
tragi de el până te duce undeva sau se desprinde din întreg.
Trebuie să verific pista asta. Aşa că, schimbare de plan: am să plec
la New York mâine dimineaţă la prima oră, cu diamantele pe care le
avem. Le voi preda personal, apoi am să fac un salt până-n Ohio, ca
să văd dacă pot afla ceva de la fosta doamnă Crew sau de la junior.
— Câţi ani are juniorul?
— Vreo şapte.
— O, Max, dar e doar un copil!
— Nu ştii vorba aia, „mic dar cu urechi lungi“? Iisuse, Laine,
adăugă el, văzându-i faţa. N-am să-l interoghez, voi sta doar de
vorbă cu el.
— Dacă au divorţat, s-ar putea ca femeia să nu mai vrea să audă
de Crew şi nici ca fiul ei să ştie cine îi e tatăl.
— Asta nu înseamnă că puştiul nu ştie sau că tăticul nu mai
apare din când în când. Trebuie să verific, Laine. Voi pleca
dimineaţă devreme. Dacă vrei să vii cu mine, am să fac
aranjamentele necesare pentru amândoi.
Laine se întoarse spre hârtia de calc şi împinse în altă poziţie
canapeaua, cu guma de la capătul unui creion.
— Ai să te mişti mai repede fără mine.
— Probabil, dar nu la fel de vesel.
Ridică privirea spre el.
— Un drum scurt la New York, un zbor până-n Ohio. Ca pe
vremuri. Mă tentează, dar nu pot. Am de lucru, îl am pe Henry, mai
trebuie să pun casa asta la punct… Şi să fac repetiţii pentru
convorbirea cu mama ta.
Când Max râse, îl împunse cu guma creionului.
— Fără comentarii, amice – aşa fac întotdeauna.
Max nu voia s-o părăsească nici măcar pentru o zi. Ştia că, în
parte, cauza era intensitatea obsesivă a noii iubiri, dar o alta era şi
îngrijorarea.
— Dacă vii cu mine, o poţi suna de oriunde. Pe Henry poţi să-l
laşi la familia Burger. Magazinul îl închizi pentru o zi, iar de casă te
ocupi la întoarcere. Poţi să-ţi iei cu tine şi calcul.
— Ţi-e teamă să mă laşi singură în timp ce te duci să-ţi faci
datoria. N-ar trebui. Şi, de fapt, nici n-ai putea. Îmi port singură de
grijă de foarte mult timp, Max, şi voi continua s-o fac şi după ce ne
căsătorim.
— După ce ne căsătorim, n-o să mai fie niciun hoţ de diamante
ucigaş care să te aibă în vizor.
— Poţi să garantezi asta? Hai, du-te, insistă ea. Fă ceea ce ai de
făcut. Aşa voi proceda şi eu, iar când te întorci… îşi trecu mâna
peste coapsa lui. Atunci o să facem ceva împreună.
— Încerci să-mi distragi atenţia. Nu, stai – chiar reuşeşti.
Se aplecă şi o sărută.
— Ce zici de asta: eu fac ce am de făcut, tu stai aici şi faci ce ai de
făcut, iar mâine-seară am să fiu înapoi – chiar şi mai devreme, dacă
pot. Până atunci, te duci şi stai cu poliţistul şi nevastă-sa. Îl iei şi pe
Henry cu tine. N-ai să rămâi singură aici până nu se termină totul.
Putem să ne certăm pe tema asta sau să ajungem la un compromis.
Laine continua să-şi plimbe degetele pe coapsa lui.
— Îmi place să mă cert, zise ea.
— OK, replică Max, ridicându-se în picioare, ca şi cum s-ar fi
pregătit pentru o rundă de box.
— Dar nu şi când sunt de acord cu celălalt. Ar fi un risc inutil să
stau aici singură, aşa că voi profita de ospitalitatea lui Jenny şi-a lui
Vince.
— Bine. Atunci… e bine. Vrei să ne certăm pentru altceva?
— Mai încolo, eventual.
— Mă duc să-mi rezerv biletele de avion. A, e vreo şansă ca
sofaua aia să fie destul de lungă ca un tip să poată trage un pui de
somn sâmbăta după-amiază?
— Se prea poate.
— O să-mi placă mariajul cu tine.
— Ba bine că nu.

Era trecut de unu când Jack termină de căutat în magazinul lui


Laine. Încuie uşa după el, pradă unei mari dileme. Era foarte
dezamăgit că nu găsise diamantele. Viaţa ar fi fost mult mai simplă
dacă acum ar fi avut căţelul sub braţ. Ar fi putut pleca din oraş,
lăsând în urmă destule firimituri pentru ca Alex Crew să se ia după
ele, îndepărtându-se cât mai mult de Laine.
Apoi, urma să dispară prin gaura iepurelui. Paisprezece milioane
în diamante – sau doar jumătate, dacă le plasa în grabă – i-ar fi
oferit o gaură de iepure foarte bine căptuşită.
În acelaşi timp îl domina un soi de mândrie. Ia te uită ce făcuse
fetiţa lui în lumea oamenilor cinstiţi! Cum naiba învăţase să
cumpere toate lucrurile alea? Mobila, podoabele, micile bibelouri
elegante… Era un magazin foarte drăguţ. Fetiţa lui îşi făcuse o firmă
de toată frumuseţea. Şi, de vreme ce fusese destul de curios să-i
pătrundă în computer, se părea că afacerile-i mergeau destul de
bine.
Îşi făurise o viaţă bună. Nu cea pe care i-ar fi dorit-o el, desigur,
dar dacă asta voia, el putea să se împace cu ideea. N-o înţelegea şi
niciodată n-ar fi înţeles-o, dar o accepta. Era clar că n-avea să
revină pe acelaşi drum cu el. În sfârşit dăduse uitării fantezia aceea,
după ce se uitase bine la casa ei, la magazinul ei, la viaţa ei. O risipă
de talent considerabilă, după părerea lui, dar înţelegea că niciun
tată nu-şi putea împinge cu forţa odrasla într-un anumit tipar. Nu
se revoltase şi el împotriva familiei lui? Era destul de firesc ca şi
Laine să fie o rebelă şi să-şi aleagă singură calea în viaţă.
Nu era însă firesc să-ncerce să înşele un om care era sânge din
sângele ei. La ea erau diamantele. Altfel, nu se putea. Dacă-i venise
cumva ideea sucită să-l tragă pe sfoară ca să-l protejeze, trebuia s-o
lămurească.
Sosise vremea pentru o mică discuţie între tată şi fiică.
Asta însemna că trebuia să fure o maşină. De fapt, detesta
furturile de maşini, erau atât de vulgare, dar avea nevoie de un
mijloc de transport, din moment ce fiica lui se hotărâse să locuiască
pe coclaurile din afara oraşului.
Jack era hotărât să se ducă la ea, să stea de vorbă, să ia
diamantele şi să dispară.

Alese un Chevrolet Cavalier – maşină bună, solidă – şi, după


câteva mile, îi schimbă numărul de înmatriculare cu al unui Ford
Taurus, din spirit de prevedere. Una peste alta, cu Chevy-ul putea
străbate Virginia până în North Carolina, unde avea un asociat care
putea să-i plaseze maşina. Etapa următoare a drumului avea să şi-o
plătească cu bani peşin, având grijă să lase destule urme după care
să se ţină Crew – exact atâta cât să-l atragă departe de Maryland şi
de Laine. Apoi avea o întâlnire în sudul Californiei, unde urma să
transforme pietricelele scânteietoare în verzişori.
Şi, în sfârşit, a lui va fi lumea.
Fredona pe muzica postului de rock clasic pe care-l găsise, bine
dispus de afirmaţia veselă a Beatles-ilor că se descurcau cu foarte
puţin ajutor de la prieteni. El ştia de minune să se descurce.
Ca măsură de prevedere, opri maşina la jumătatea aleii. Câinele
era prietenos, când nu făcea pe el de frică, îşi aminti el – dar câinii
lătrau. N-avea niciun rost să dea alarma până nu lămurea totul.
Jack îşi urma drumul pe jos, la lumina creionului-lantemă. Era
întuneric beznă şi se întrebă iar ce-o apucase pe Laine să-şi aleagă
un asemenea loc. În afara propriilor lui paşi scrâşnind pe pietrişul
aleii, nu se auzea decât o bufniţă şi, din când în când, câte un foşnet
prin desişuri.
De ce şi-ar dori cineva desişuri foşnitoare în jurul casei? Apoi
simţi mirosul de liliac şi zâmbi. Era plăcut să mergi prin întuneric şi
linişte, savurând mireasma florilor. Plăcut, pentru o schimbare de
ritm ocazională. Poate avea să culeagă câteva flori de liliac şi să
apară cu ele la uşă. Ca o ofertă de pace.
Începu să-şi urmeze mirosul, când lumina lanternei surprinse un
luciu cromat.
Măturând locul cu fasciculul de raze, Jack simţi un gol în stomac.
Maşina copoiului de la asigurări era parcată în capătul aleii, lângă a
lui Laine.
Miji ochii şi studie casa. La ferestre nu se vedea nicio lumină. Era
aproape ora două dimineaţa, şi în faţa casei fiicei lui stătea parcată
maşina unui bărbat.
Fetiţa lui se… căută un termen pe care mintea lui de părinte să-l
poată accepta fără a face implozie. Îşi făcea de cap. Fetiţa lui îşi
făcea de cap cu un sticlete. După părerea lui Jack, orice detectiv
particular nu era decât un poliţist cu un venit anual mai mare decât
al celor ce purtau insigne.
Carne din carnea lui, sânge din sângele lui – cu un caraliu! Unde
greşise?
Nu-şi putea permite să rişte a doua oară, pătrunzând în casă
când era şi detectivul acolo. Avea nevoie de discreţie, fir-ar să fie,
ca să-i bage lui Laine minţile-n cap.
Gaborul trebuia să plece la un moment dat, îşi aminti el. Nu-i mai
rămânea decât să găsească un loc unde să ascundă maşina şi să
aştepte.
Era o dovadă a iubirii ei, conchise Laine, faptul că-şi schimbase
programul de dimineaţă ca să-i ureze drum bun lui Max la ora şase
fără un sfert. Îi plăcea să creadă că asta-i dovedea şi flexibilitatea,
dar ştia ea ce ştia. Avea să revină la vechiul program după ce ea şi
Max se obişnuiau mai mult unul cu altul. Poate că va fi o variantă
uşor diferită dar, în ultimă instanţă, tot program avea să fie.
Ardea de nerăbdare, şi simplul gând o făcu să-l sărute cu foarte
mult entuziasm.
— Dacă aşa te desparţi de mine când plec doar pentru o zi, la ce
să mă aştept când va trebui să lipsesc din oraş două săptămâni?
— Mi-am dat doar seama ce frumos va fi să mă obişnuiesc cu
tine, să te iau ca pe o certitudine, să fiu iritată de micile tale
năravuri şi capricii.
— Dumnezeule, ciudată mai eşti! comentă el, cuprinzându-i faţa
în palme. Şi trebuie să aştept cu nerăbdare să te irit?
— Şi să ne ciondănim. Aşa fac oamenii căsătoriţi. Când ne vom
certa, te voi numi Maxfield.
— Of, la naiba!
— Cred c-o să fie amuzant. Zău că abia aştept să ne certăm
pentru cheltuielile gospodăreşti sau culoarea prosoapelor din baie.
Şi, pentru că nu minţea, îşi aruncă braţele pe după gâtul lui şi-l
sărută iar, cu entuziasm.
— Drum bun.
— Voi fi acasă pe la opt sau chiar mai devreme, dacă reuşesc. Am
să te sun.
Îşi îndesă faţa în adâncitura umărului ei.
— Şi am să mă gândesc la un motiv de ciondăneală.
— Ce dulce eşti!
Max se retrase şi se aplecă să-l mângâie pe Henry, care împingea
cu botul ca să se înghesuie între ei.
— Să ai grijă de fata mea, îi spuse câinelui. Apoi îşi ridică
servieta, îi făcu scurt lui Laine cu ochiul şi pomi spre maşină.
Laine îi făcu cu mâna, după care, conform promisiunii, închise
uşa şi o încuie.
N-o deranja că se trezise devreme. Intenţiona să se ducă în oraş
să se uite mai bine la articolele din stoc, ca să se decidă ce va aduce
în casa ei. Urma să-l ducă pe Henry la o plimbare în parc, apoi să
dea câteva telefoane pentru a comanda repararea pieselor de
mobilier stricate şi să scape de cele cărora nu le mai dădea nicio
şansă.
O tentă să exploreze Online câteva site-uri nupţiale, oftând la
vederea rochiilor, a florilor şi a decoraţiunilor. Laine Tavish se
mărită! Era atât de încântată, încât făcu câţiva paşi de dans,
determinându-l pe Henry să alerge nebuneşte în cerc. Hotărî să
cumpere câteva reviste pentru nunţi, dar asta însemna să se ducă la
mall, unde le putea lua fără a provoca bârfe în oraş. Asta dacă nu
cumva era pregătită pentru bârfele orăşenilor.
Îşi dorea o nuntă mare şi opulentă, lucru care o surprinse. Voia o
rochie magnifică şi ridicol de scumpă. O rochie cum nu ai decât o
dată în viaţă. Voia să petreacă ore întregi chinuindu-se cu
pregătirea florilor, a muzicii şi a listelor de invitați.
Râzând de ea însăşi, pomi pe scară cu gândul să se îmbrace,
înapoi la realitate, îşi spuse. Viaţa ei banală luase o întorsătură
acută şi neaşteptată, dar totul revenea la normal. Ce putea fi mai
normal decât ca o femeie să viseze la ziua nunţii ei?
— Trebuie să fac liste, Henry. Liste, liste şi iar liste. Ştii cât îmi
place îşi încheie bluza albă şi îmbrăcă o pereche de pantaloni
bleumarin strâmți.
— Desigur, trebuie să stabilim o dată. Mă gândesc la octombrie.
Toate culorile acelea minunate ale toamnei… Ruginiu, chihlimbariu
şi auriu brumat… Culori intense. Va fi îngrozitor de greu să
pregătesc totul într-un timp atât de scurt, dar o voi face. Lăsându-
se pradă imaginaţiei, îşi împleti părul într-o coadă şi îmbrăcă o
jachetă cu pătrăţele albastre şi albe. Mai întâi o zbenguială prin
parc, îşi spuse, în timp ce se încălţa cu pantofii comozi de pânză,
fără toc.
Era la jumătatea scării, când Henry începu să latre alarmat şi se
repezi înapoi în sus.
Laine încremeni, apoi se ridică pe vârfuri, cu inima bătându-i
nebuneşte. Înainte de a-l putea urma pe Henry la etaj, în livingul de
la baza scării apăru Jack.
— Câinele ăla s-a dus să-şi ia pistolul?
— Tată! Laine închise ochii şi respiră adânc. De ce faci asta? Nu
poţi să baţi naibii la uşă?
— Economie de timp. Mereu vorbeşti cu câinele?
— Da, mereu.
— Îţi răspunde vreodată?
— În felul lui. Henry! E-n regulă, Henry. Nu-ţi face nimic.
Începu să coboare cu privirea aţintită la părul lui vopsit şi
costumul şifonat.
— Lucrezi, văd.
— În felul meu.
— Se pare că ai dormit în costumul ăsta.
— Aşa e.
Tonul lui tăios o făcu să înalţe din sprâncene.
— Nu te răsti la mine, Jack. Nu-i vina mea.
— Ba este vina ta. Avem de vorbit, Elaine.
— Cu siguranţă, replică ea răspicat, dând din cap, apoi se răsuci
pe călcâie şi intră în bucătărie. Am cafea şi nişte muffins cu mere,
dacă ţi-e foame. Nu gătesc.
— Ce faci cu viaţa ta?
Izbucnirea lui îl făcu pe Henry, care venise târâş să încerce
terenul, să se retragă speriat spre uşă.
— Ce fac eu cu viaţa mea? Ce fac? se întoarse Laine spre el, cu
cafetiera în mână.
Reacţia ei violentă îl făcu pe Henry să-şi recapete curajul. Se
repezi înăuntru şi se lipi de Laine, încercând să mârâie spre Jack.
— Nu-i nimic, Henry.
Mulţumită şi foarte surprinsă să vadă cum îi lua apărarea, Laine
se aplecă să-l calmeze.
— Nu e periculos.
— Aş putea fi, mormăi Jack, deşi se simţea puţin mai uşurat să
vadă că dulăul avea o fărâmă de curaj.
— Am să-ţi spun ce fac cu viaţa mea, tată. Îmi trăiesc viaţa. Am o
casă, un câine, o firmă, o maşină – şi note de plată. Am şi un
instalator, gesticulă ea cu cafetiera în mână, aproape vărsând
cafeaua. Am prieteni care n-au făcut pârnaie, şi pot lua o carte de la
bibliotecă ştiind c-am s-o restitui la timp. Pe când tu, tată, tu ce faci
cu viaţa ta? Ce-ai făcut cu viaţa ta de când te ştiu?
Buzele lui Jack începuseră să tremure. Şi le strânse ferm, şi abia
reuşi să răspundă:
— Aşa vorbeşti cu mine?
— Da, aşa vorbesc cu tine! Niciodată nu ţi-am criticat
preferinţele, fiindcă erau ale tale şi aveai dreptul la ele. Aşa că te
rog să nu mi le critici nici tu pe ale mele.
Umerii lui se cocoşară, mâinile i se retraseră spre buzunare, iar
Henry, uşurat că n-avea să-i fie pusă vitejia la încercare, se aşeză.
— Îţi petreci nopţile cu un gabor. Cu un gabor!
— E detectiv particular, iar asta n-are nicio importanţă.
— N-are nicio…
— Ceea ce fac e că-mi petrec nopţile cu omul pe care-l iubesc şi
cu care am să mă mărit.
— Ai să te mă…
Jack scoase câteva sunete incoerente şi păli vizibil. Se apucă de
spătarul unui scaun şi se aşeză încet.
— Mi s-au tăiat picioarele. Lainie, nu se poate să te măriţi. Eşti
doar un copil.
— Nu mai sunt copil de mult. Puse cafetiera pe masă şi se duse la
el, atingându-l blând cu mâinile pe obraji. Nu mai sunt un copil,
tată.
— Acum cinci minute erai.
Oftând, Laine se aşeză pe genunchii tatălui ei, rezemându-şi
capul pe umărul lui. Henry se apropie tiptil, ca să-şi îndese capul
printre cele patru picioare omeneşti, sprijinindu-şi-l cu
compasiune de genunchiul lui Laine.
— Îl iubesc, tată. Fii fericit pentru mine.
Jack începu s-o legene.
— Nu e destul de bun pentru tine. Sper că ştie şi el asta.
— Sunt sigură că ştie. Ştie cine sunt. Cine am fost, adăugă ea,
retrăgându-se ca să-i privească chipul. Dar nu contează, fiindcă mă
iubeşte. Vrea să se însoare cu mine, să-şi făurească o viaţă alături
de mine. O să-ţi dăruim nepoţi.
Culoarea care mai revenise puţin în obrajii lui Jack se estompa
din nou.
— Ei, haide, să nu mergem aşa de departe. Lasă-mă deocamdată
să mă obişnuiesc cu ideea că nu mai ai şase ani. Cum îl cheamă?
— Max. Maxfield Gannon.
— Fandosit nume.
— E din Savannah, şi e un om minunat.
— Câştigă bine?
— Se pare că da, dar şi eu câştig bine. Îi mângâie părul cănit. Ai
de gând să-mi pui toate întrebările răsuflate ale tatălui miresei?
— Încerc să mă gândesc la ele.
— Nu-ţi face griji. Ajunge doar să ştii că sunt fericită cu el.
Îl sărută pe obraz, apoi se ridică să toarne cafeaua.
Absent, Jack îl scărpină pe Henry între urechi, făcându-şi-l
prieten pe viaţă.
— A plecat destul de devreme, azi-dimineaţă, zise Jack.
Laine îl privi peste umăr.
— Nu-mi place să pândeşti casa, tată. Dar, da, a plecat devreme.
— Cât timp avem până se întoarce?
— N-o să se întoarcă până diseară.
— OK. Laine, am nevoie de diamante.
Luând o cană, Laine o umplu cu cafea, veni şi o puse pe masă în
faţa lui, apoi se aşeză şi-şi împreună mâinile pe tăblia mesei.
— Îmi pare rău, nu se poate.
— Te rog, ascultă-mă.
Jack se aplecă înainte, apucându-i mâinile împreunate pe masă.
— Nu e un joc.
— Nu? Nu e întotdeauna un joc?
— Alex Crew, arză-l-ar focul veşnic al iadului, caută pietrele
astea. A omorât un om, şi e responsabil şi de moartea lui Willy. O să
te atace, Laine. E-n stare de orice ca să le obţină. Pentru el ăsta nu-i
un joc. Pentru el e o afacere, brutală şi fară scrupule.
— De ce te-ai înhăitat cu el?
— M-a orbit sclipirea pietrelor.
Strângând din dinţi, Jack se retrase îşi luă cafeaua şi tăcu o vreme
privind în cană.
— Credeam că pot să mă descurc cu el. El credea că mă păcălise.
Canalia. Credea că mă păcălise jocul, cu numele lui fals şi vorbele
fandosite. Ştiam cine era şi ce făcuse. Da’ străluceau aşa de tare,
Laine…
— Ştiu.
Şi, fiindcă ştia într-adevăr, fiindcă-şi amintea ce însemna să fie
orbită de scăpărarea nestematelor, îi mângâie mâna.
— M-am gândit eu că va încerca să mă tragă-n piept mai încolo,
dar credeam că-i pot face faţă. L-a omorât pe Myers, omul din
interior, un nătărău lacom care voia să pună mâna pe pradă. Asta a
schimbat melodia, Laine. Ştii că eu nu lucrez aşa. N-am făcut
niciodată rău nimănui, în toţi anii de când practic jocul ăsta. Le dau
gaură la portofel, sigur, le rănesc mândria, dar nu mă ating de
nimeni, orice-ar fi.
— Dar nu-i înţelegi pe oamenii care o fac, tată. În adâncul
sufletului, nu-i înţelegi.
— Crezi că tu îi înţelegi?
— Mai bine decât tine în orice caz. Pentru tine, aventura
contează. Mici măcar rezultatul, ci drumul până acolo. Strălucirea,
repetă ea, cu o oarecare afecţiune. Pentru unul ca el, ceea ce
contează e scorul, să ia tot, iar dacă pe parcurs face rău cuiva, cu
atât mai bine, fiindcă asta ridică şi mai mult miza. Niciodată nu se
opreşte până nu ia totul.
— Atunci, dă-mi diamantele. Pot să-l atrag departe de-aici. Va şti
că nu mai sunt la tine. O să te lase în pace. Tu nu eşti importantă
pentru el, însă pentru mine nimic pe lumea asta nu e mai
important.
Nu minţea. Omul care ştia să mintă ca un jongler cu trei mâini,
spunea adevărul-adevărat. O iubea, dintotdeauna o iubise şi avea s-
o iubească mereu. La rândul ei, Laine era exact în aceeaşi situaţie.
— Nu sunt la mine. Şi fiindcă te iubesc, nu ţi le-aş da nici dacă ar
fi aici.
— Willy trebuia să le aibă la el când a intrat în magazinul tău. N-
avea niciun rost să vină, să-ţi vorbească, dacă nu plănuia să ţi le
paseze. A ieşit de-acolo cu mâinile goale.
— Da, le avea când a intrat. Ieri le-am găsit. Am găsit căţelul. Vrei
chifla aia, sau nu?
— Elaine!
Laine se ridică şi puse chifla pe o farfurie.
— Sunt la Max. Le duce înapoi la New York. Chiar acum.
Lui Jack i se tăie literalmente respiraţia.
— Le-ai… i le-ai dat copoiului?
— Detectiv particular. Şi, da, i le-am dat lui.
— Te-a ameninţat cu pistolul? Ţi-era rău? Sau ți-ai pierdut
minţile?
— Pietrele se întorc acolo unde le e locul. Se va da un comunicat
de presă anunţând recuperarea lor parţială, ceea ce-l va face pe
Crew să mă lase în pace.
Jack sări de pe scaun şi începu să-şi smulgă părul din cap, în timp
ce se învârtea prin cameră. Crezând că era un joc, acum că se
împrieteniseră, Henry îşi luă frânghia şi începu să-l urmeze
ţopăind.
— Poate să se ducă şi-n Martinica, ce ştii tu? în Belize. La Rio.
Sfinte Dumnezeule, cum a putut fiica mea să cadă într-o plasă aşa
de veche că-i put firele de putrede ce-s?
— Se duce exact acolo unde a spus că se duce, ca să facă exact
ceea ce a spus că face. Iar la întoarcere, tu şi cu mine o să-i dăm
partea ta, ca să facă acelaşi lucru şi cu ea.
— S-o crezi tu!
Ca să-l liniştească pe Henry, Laine se ridică şi-i turnă de mâncare
într-un castron.
— Ora mesei, Henry. Ai să mi le dai, Jack, fiindcă n-am de gând
să-l las pe tatăl meu să fie fugărit şi omorât pentru o pungă de
pietricele sclipitoare. N-am să-mi mint copiii, dacă într-o zi mă vor
întreba ce s-a întâmplat cu bunicul lor.
— Nu-mi veni cu rahaturi d-astea!
— Ai să mi le dai, fiindcă e singurul lucru pe care ţi l-am cerut
vreodată.
— La naiba, Laine, la naiba şi la dracu’ şi la mama dracului!
— Şi ai să mi le dai şi fiindcă, după ce Max le predă şi încasează
recompensa., am să-ţi dau ţie partea mea. Sau, mă rog, jumătate din
ea. Înseamnă unu şi un sfert la sută din douăzeci şi opt de milioane.
Nu e lovitura vieţii, dar nici n-ai de ce să strâmbi din nas. Şi după
aia vom trăi cu toţii fericiţi, până la adânci bătrâneţi.
— Nu pot să…
— Consideră-l un dar de nuntă, îl întrerupse ea, înclinându-şi
capul într-o parte. Vreau să dansezi la nunta mea, tată, şi nu poţi
face asta dacă intri-n puşcărie sau cu Crew suflându-ţi în ceafa.
Cu un oftat zgomotos, Jack se aşeză din nou.
— Laine.
— Îţi poartă ghinion, tată. Pentru tine, diamantele astea sunt
blestemate. Ţi l-au luat pe Willy, iar acum fugi, urmărit nu de
poliţie, ci de cineva care-ţi doreşte moartea. Dă-mi-le mie şi scapi.
Max va găsi o cale de a rezolva totul, la New York. Compania de
asigurări le vrea înapoi şi nimic mai mult. De tine nu le pasă.
Se apropie de el, şi-l mângâie pe obraz.
— Dar mie, da.
Jack se uită la singura faţă din lume pe care o iubea mai mult
decât pe a lui proprie.
— La urma urmei, ce naiba să fi făcut eu cu atâta bănet?

14

Laine bătea cu degetele în volan, în timp ce stătea în maşina


parcată pe aleea casei, studiind Chevrolet-ul verde închis.
— Ştii, scumpo, şi mama ta avea aceeaşi expresie pe faţă când…
Jack se întrerupse, căci Laine întoarse încet capul, privindu-l
lung.
— Ai furat o maşină, zise ea.
— Eu consider că am împrumutat-o…
— Ai săltat o maşină şi ai venit cu ea la mine acasă?
— Şi ce era să fac, să vin cu autostopul? Fii rezonabilă, Lainie.
— Te rog să mă scuzi. Îmi dau seama ce rezonabil e să obiectez
că tatăl meu adăposteşte maşini furate în curtea casei mele. Ruşine
să-mi fie.
— Hai, nu fi năzuroasă.
— Nerezonabilă şi năzuroasă. Să mor de râs, nu alta. Ai să duci
maşina asta înapoi de unde ai luat-o.
— Bine, da’…
— Bine, nu!
Îşi lăsă capul în mâini, strângându-şi tâmplele între palme şi zise:
— E prea târziu pentru asta. Au să te prindă, ai să intri-n
puşcărie, iar eu va trebui să explic de ce tatăl meu consideră că e
absolut normal să fure o maşină. O s-o lăsăm pe marginea
drumului, undeva. Nu aici. Undeva mai departe.
Îngrijorat de tonul ei, Henry se ridică peste spătarul scaunului
din faţă, ca s-o lingă pe ureche.
— În regulă. O să fie în regulă. Lăsăm maşina în afara oraşului,
declară ea, trăgând aer în piept. Nici usturoi n-am mâncat, nici gura
nu ne miroase.
— Fără maşină, cum naiba vrei să ajung în New Jersey? Să ne
gândim puţin, Laine. Trebuie să mă duc la Atlantic City, unde e
seiful, să iau diamantele şi să ţi le aduc. Asta vrei, nu?
— Da, asta vreau.
— O fac, pentru tine, iubito, împotriva voinţei mele, doar fiindcă
aşa vrei tu. Ceea ce doreşte fetiţa mea e pe primul loc pentru mine.
Dar nu mă pot duce pe jos până la Atlantic City şi-napoi, nu-i aşa?
Laine cunoştea tonul acela. Când îl folosea, Jack O’Hara putea să
vândă sticle cu lături dintr-un cort de pe malul unui pârâu limpede
de munte.
— Există avioane, trenuri, mai sunt şi afurisitele de autobuze,
lua-le-ar dracu’ să le ia…
— Nu înjura când vorbeşti cu tatăl tău, o mustră el blajin. Şi apoi
nu-mi poţi pretinde să merg cu autobuzul.
— În niciun caz. În niciun caz. Na, că iar devin năzuroasă şi
nerezonabilă. Poţi să iei maşina mea. Cu împrumut, se grăbi ea să
precizeze. Poţi împrumuta maşina mea pentru o zi. Oricum n-o să
am nevoie de ea. Voi fi ocupată, să mă dau cu capul de toţi pereţii,
doar-doar mi-oi găsi minţile pe care mi le-am pierdut.
— Dacă aşa vrei tu, iubito…
Laine îşi ridică ochii spre cer.
— Nici acum nu-mi vine să cred că ai lăsat diamante în valoare
de milioane de dolari într-un seif luat cu chirie şi pe urmă l-ai
trimis pe Willy aici cu alte câteva milioane.
— Trebuia să ne grăbim. Iisuse, tocmai aflaserăm de moartea lui
Myers. Urmam noi. Mi-am pus bine partea şi am întins-o. Ticălosul
de Crew trebuia să se ia după mine. Numai că nu i-am desenat şi-o
hartă. Prada era în siguranţă. Willy urma să aducă cealaltă parte
aici, apoi să se întoarcă după restul, în timp ce Crew mă urmărea pe
mine, la o mie de mile distanţă. Trebuia să fie banii noştri de drum,
rezerva noastră.
„Ca să trăim regeşte“, adăugă el în sinea lui, „pe plaja aia
frumoasă.“
— Nicio clipă nu m-am gândit că-ţi va da de urmă. Nu l-aş fi atras
pe Crew în preajma ta, fetiţo. Ar fi trebuit să se ţină după mine.
— Şi dacă te prindea?
— Nu l-aş fi lăsat să mă prindă. Încă n-am uitat cum să mă mişc,
Lainie.
— Mda, văd.
— Voiam doar ca Willy să câştige timp. Se ducea în Mexic şi
lichida primul sfert din pradă. Ne întâlneam, ne luam zborul, şi cu
banii ăia puteam sta ascunşi, în linişte, până se mai aşezau
lucrurile.
— După care vă strecuraţi înapoi şi luaţi şi restul de la mine.
— Puneam la cale planul din mers.
— Aveaţi amândoi cheia seifului din AC?
— În niciun om de pe planeta asta nu aveam mai multă încredere
decât în Willy. În afară de tine, adăugă el, bătând-o pe genunchi.
Acum, e la poliţie.
Îşi boţi buzele, îngândurat.
— O să le ia ceva timp ca să se prindă de unde e cheia – dacă s-or
prinde vreodată.
— E la Max. Am scos-o eu de pe inelul de chei al lui Willy şi i-am
dat-o.
— Cum ai reuşit să…?
Iritarea din tonul lui fu înlocuită de afecţiune.
— Ai furat-o.
— Vorba vine. Dar dacă ai de gând să compari asta cu şutirea
unei maşini, mută-ţi gândul. E cu totul altceva.
— Le-ai suflat-o de sub nas, nu-i aşa?
Buzele ei tresăriră.
— Poate.
Jack îi dădu un cot uşor.
— Nici tu n-ai uitat să te mişti.
— Aşa se pare. Dar aş prefera să uit.
— Nu vrei să ştii cum am dat lovitura?
— Am dedus, în cea mai mare parte. Omul vostru din interior a
luat la el în birou câinele, păpuşa etcetera – obiecte banale. Cine să
le dea atenţie? Sunt puse la vedere. Vine transportul – sau
transporturile –, iar el înlocuieşte pietrele – ori numai pe unele
dintre ele – cu falsuri. Bagă câte un sfert din pradă în fiecare dintre
cele patru manechine. Şi le lasă acolo.
— Partea asta a rasolit-o. Era lacom, dar Nu-l ţineau nervii.
— Hmm. Nu puteaţi aştepta prea mult, ca să nu cedeze. Şi-n plus,
nici nu mai aveaţi încredere în el. Două zile, maximum. Apoi dădea
el însuşi alarma, susţinând că s-au substituit pietrele cu falsuri, ca
să aibă acoperire. Copoii dau năvală şi începe ancheta. Manechinele
trec pe sub nasul lor.
— Am luat fiecare câte unul. Eu, de fapt, m-am dat drept
funcţionar de Ia asigurări, am intrat în biroul lui Myers chiar când
forfoteau toţi prin jur şi am plecat cu partea mea în servietă. A fost
o frumuseţe. Apoi Willy şi cu mine am luat prânzul la două străzi
distanţă, la T.G.I. Friday’s, imediat după lovitură, cu paişpe milioane
în buzunare. Am mâncat nachos. N-a fost rău deloc.
Laine se întoarse cu faţa spre el.
— N-am să neg că a fost o lovitură grozavă. Nici n-am să mă
prefac că nu vă înţeleg emoţia aventurii. Dar am încredere în tine,
tată. Am încredere c-ai să te ţii de cuvânt. Am nevoie de viaţa asta.
Mai mare nevoie decât ai tu de aventuri. Te rog, nu mi-o încurca.
— Am să dreg totul. Se aplecă şi o sărută pe obraz. Stai numai să
vezi.
Îl privi cum pleca spre maşina furată, cu pas săltat. „Unul pe
minut“, îşi aminti ea.
— Să nu mă pui şi pe mine printre fraieri, tată, murmură ea.

Îi ceruse lui Jack s-o lase în parc, cu Henry, sperând că era încă
destul de devreme ca niciun cunoscut să n-o vadă coborând din
maşina unui străin. Îl lăsă pe Henry să zburde o jumătate de oră,
tăvălindu-se pe jos şi fugărind veveriţe.
Apoi îşi scoase telefonul celular şi-l sună pe Max.
— Gannon.
— Tavish.
— Ura, pui. Ce e?
— Mă gândeam… Eşti la aeroport?
— Mda. Tocmai m-am aşezat în avionul de New York.
— Mă gândeam să-ţi spun – azi-dimineaţă a trecut tatăl meu pe
la mine.
— Chiar aşa?
Sesiză răceala bruscă din ton şi se strâmbă. N-avea niciun rost să
menţioneze mijlocul de transport al lui Jack.
— Am stabilit nişte lucruri, Max, am clarificat unele amănunte. S-
a dus să aducă şi partea lui de diamante. O să mi le dea pentru ca eu
să ţi le dau ţie, iar tu… mă rog, restul îl ştii.
— Unde sunt, Laine?
— Până să ajung la asta, vreau să înţelegi că-şi dă seama că a
încurcat-o.
— Zău? Şi de care încurcătură şi-a dat seama?
— Max!
Se aplecă să ia creanga pe care o adusese Henry la picioarele ei şi
o aruncă ca pe o suliţă, făcându-l să alerge s-o prindă.
— Au intrat în panică. Auzind despre moartea lui Myers, i-a
cuprins panica. Era un plan prost, fără discuţie, dar au acţionat la
un impuls. Tatăl meu nu ştia că Alex Crew aflase despre mine, şi cu
atât mai puţin că avea să vină aici. A crezut că Willy poate să-mi dea
figurina, iar eu s-o ţin ascunsă câţiva ani, în timp ce ei…
Nu mai continuă, dându-şi seama cum ar fi sunat restul
explicaţiei.
— În timp ce plasau diamantele rămase şi trăiau pe picior mare
din banii luaţi pe ele.
— Mai mult sau mai puţin. Esenţialul e că a acceptat să mi le dea.
Le aduce.
— De unde?
— Dintr-un seif din Atlantic City. Căsuţe poştale etcetera.
Adineauri a plecat. O să-i ia aproape toată ziua, dus-întors cu
maşina, dar…
— Cu ce maşină?
Laine îşi drese vocea.
— I-am împrumutat-o pe a mea. N-am avut încotro. Ştiu că n-ai
încredere-n el, Max, dar e tatăl meu. Măcar eu trebuie să am
încredere în el.
— OK.
— Asta-i tot?
— Tatăl tău e tatăl tău, Laine. Ai făcut ceea ce trebuia să faci.
Însă, nu, n-am încredere în el, şi n-am să fiu şocat dacă vom
descoperi că s-a mutat într-o vilişoară cochetă din Barcelona.
— Nici el nu are încredere în tine. Zice că eşti în drum spre
Martinica.
— Spre Saint Bart’s, eventual. Îmi place mai mult acolo. Chiar că
ai nimerit la mijloc, Laine.
— Norocul meu că vă iubesc pe amândoi.
Auzi schimbarea se sunet din apropiere şi-şi dădu seama că Max
ieşise din terminal.
— Cred că acum te duci să iei un taxi.
— Mda.
— Atunci, mai bine te las. Ne vedem când vii.
— Neapărat. Te iubesc, Laine.
— Mă bucur să aud. Şi eu te iubesc. Pa.
Max puse telefonul în buzunar, se uită la ceas şi pomi spre staţia
de taxiuri. În funcţie de trafic, putea rezolva partea din program de
la New York în două ore. După calculele lui, putea ocoli prin
Atlantic City fără prea mai complicaţii.
Dacă Laine tot nimerise la mijloc, era hotărât să nu lase să fie
înghesuită prea tare.

Laine ieşi din parc pe Market Street în lesă cu Henry, care se


străduia s-o roadă.
— Regulile sunt reguli, Henry. Mă crezi sau nu, dar până acum
vreo două săptămâni aproape că aveam deviza asta tatuată pe fund.
Când Henry, drept răspuns, se lăsă pe burtă scâncind, Laine se
ghemui, ajungând cu nasul în botul lui.
— Ascultă, amice. În oraşul ăsta există o lege a lesei. Dacă nu eşti
în stare s-o accepţi, şi să te porţi cu puţină demnitate, s-a zis cu
joaca-n parc!
— Probleme?
Laine tresări, crispându-se când simţi valurile fierbinţi de
vinovăţie care o străbăteau în timp ce privea chipul lat şi prietenos
al lui Vince.
— Nu-i convine lesa.
— Pe-asta trebuie s-o discute cu consiliul local. Haide, Henry, am
aici o bucată de biscuit pe care e scris numele tău. Vin şi eu cu voi, îi
spuse el lui Laine. Oricum aveam ceva de vorbit cu tine.
— Sigur.
— Văd că azi ai pornit-o cu noaptea-n cap.
— Da, s-au adunat multe. Mulţumesc, adăugă ea, când Vince luă
lesa şi începu să-l tragă pe Henry după el.
— În ultimul timp, au început să se întâmple lucruri interesante.
— Abia aştept să revin la o viaţă plicticoasă.
— Nici nu mă mir.
O aşteptă să-şi scoată cheile şi să descuie uşa din faţă a
magazinului. În timp ce Laine dezactiva alarma, Vince se lăsă pe
vine să desfacă lesa şi să-l scarpine pe Henry, care nu mai putea de
bucurie.
— Am auzit că ai fost la secţie, acum două zile.
— Într-adevăr.
Ca să aibă o ocupaţie, Laine se duse să descuie sertarul casei.
— Ţi-am spus că-l cunoşteam pe Willy şi m-am gândit… Voiam să
mă ocup de aranjamentele pentru funeralii.
— Mda, asta se poate. Să-i pregăteşti funeraliile. Totul s-a
rezolvat.
— Bun. Mă bucur să aud.
— A mai venit cineva aseară, să întrebe de el, dar a spus că-l
cunoştea după celălalt nume. Numele de pe cartea de vizită pe care
ţi-a dat-o ţie.
— Serios? Mă duc să-l bag pe Henry în spate.
— Îl duc eu. Vino, Henry.
Ademenit cu jumătatea de biscuit, Henry se repezi în încăperea
din spate.
— Tipul ăsta care-a venit spunea că Willy – sau Jasper – era un
dealer de cărţi rare.
— Posibil să fi fost – sau să se fi dat drept aşa ceva. Ţi-am spus,
Vince, nu l-am mai văzut pe Willy de când eram mică. Asta-i
adevărul.
— Te cred. Mi se pare însă cam ciudat un amănunt. Printre
efectele lui erau cinci chei, iar aseară, când m-am uitat, am văzut
doar patru.
Vince făcu o pauză şi continuă:
— N-ai să-mi sugerezi că le numărasem greşit, nu-i aşa?
— Nu. N-am s-o fac.
— Îţi mulţumesc. Omul care a venit aseară avea ochii tăi.
— Mai bine zis, eu îi am pe-ai lui. Dacă l-ai recunoscut, de ce nu l-
ai arestat?
— E complicat să-ţi explic… Să zicem că nu arestezi un om doar
pentru că vezi ceva în ochii lui. Am să-ţi cer cheia aia, Laine.
— Nu-i la mine.
— Ce naiba, Laine, se enervă Vince, ridicându-se.
— I-am dat-o lui Max, spuse ea repede. Încerc să fac ceea ce
trebuie, ce e corect şi nu să fiu răspunzătoare pentru arestarea
tatălui meu. Sau pentru uciderea lui.
— Unul dintre lucrurile pe care trebuie să le faci e să mă ţii la
curent. O fi furtul diamantelor treaba celor de la New York, Laine,
dar unul dintre oamenii suspecţi de a le fi furat a murit în oraşul
meu. Altul, poate chiar mai mulţi dintre complicii lui se află tot în
oraşul meu, sau au trecut pe-aici, iar lucrul ăsta îi pune pe cetăţenii
din jurisdicţia mea în pericol.
— Ai dreptate. Mi-e greu să-mi păstrez echilibrul când merg pe-o
sârmă atât de subţire. Ştiu că încerci să mă ajuţi. Am găsit partea lui
Willy din diamante. Nu ştiam că erau aici, Vince, îţi jur.
— Dacă nu ştiai, cum le-ai găsit?
— Erau într-o figurină aiurită. Un câine – o potaie. Am încercat să
înţeleg şi nu pot să ajung la altă concluzie decât că a pus-o pe un
raft când a fost aici, sau a pus-o în altă parte
— Într-un dulap sau sertar –, iar Jenny ori Angie au găsit-o şi au
mutat-o pe raft. Angie, mai degrabă. Jenny m-ar fi întrebat, iar când
am vorbit cu ea nu-şi amintea să fi văzut statueta. I le-am dat lui
Max, iar el s-a dus cu ele la New York, ca să le predea. Poţi să te
convingi. Sună la Reliance şi întreabă.
Vince nu spuse nimic câteva clipe, apoi vorbi:
— N-am ajuns să întrecem măsura atât de mult, încât să
trebuiască să te verific, nu-i aşa, Laine?
— Nu vreau să-ţi pierd prietenia, nici pe-a lui Jenny. Trase aer în
piept, încercând să se calmeze. Şi nici locul în oraşul ăsta nu vreau
să mi-l pierd. Nu m-aş simţi jignită dacă ai verifica.
— De-asta nici nu e cazul s-o fac.
Până la urmă, tot avea nevoie de un şerveţel şi smulse unul din
cutia de sub tejghea.
— OK. OK. Ştiu unde e cealaltă parte. Am aflat azi-dimineaţă. Te
rog să nu mă întrebi cum am aflat.
— În regulă.
— Cheia pe care am luat-o dintre lucrurile lui Willy e de la un
seif. L-am sunat pe Max cât am putut de repede, ca să-i spun. De
fapt, când eram în parc cu Henry, tocmai vorbeam cu el. Le va
preda şi pe acelea. În legătură cu cealaltă jumătate, nu pot să fac
nimic. Max are mai multe piste, o să facă el tot posibilul. Dar, după
ce jumătate din diamante vor ajunge la locul lor, voi fi în stare să
spun că am făcut tot ce-am putut.
După un moment de tăcere, îl întrebă:
— Va trebui să mă mut de-aici?
— I-ai frânge inima lui Jenny. Nu vreau ca tatăl tău să mai vină în
Gap, Laine.
— Înţeleg. Ar trebui ca totul să se rezolve până diseară, cel mai
târziu mâine. N-o să se mai întoarcă.
— Până atunci, vreau să stai pe-aproape.
— Asta ţi-o pot promite.
Până ajunse să treacă graniţa statului New Jersey, Jack găsise o
duzină de motive pentru care ar fi fost o greşeală să aducă
diamantele înapoi. Era clar că acel Gannon o trăgea pe sfoară pe
fetiţa lui, ca să pună mâna pe recompensa aia grasă. Nu era mai
bine ca Laine să afle asta cât mai curând?
Apoi, dacă se întorcea în Maryland, îl putea atrage şi pe Crew
acolo, aproape de Laine.
Mai era şi faptul că predarea tuturor acelor pietricele frumoase i
se potrivea la fel de bine ca un trening de puşcăriaş. Şi-n plus, Willy
ar fi vrut să le păstreze. Doar nu putea să refuze ultima dorinţă a
unui prieten, nu?
În timp ce conducea maşina pe străzile din Atlantic City, se
simţea deja mai bine. Destul de bine ca să fluiere vesel, printre
sorbituri din cutia de Big Gulp pe care şi-o luase la drum.
Parcă în faţa mall-ului şi începu să se gândească la cel mai rapid
mod de a ajunge la aeroport, ca să ia avionul spre Mexic. Avea să-i
trimită lui Laine o ilustrată. Trebuia să-l înţeleagă. Puştoaica ştia
regulile jocului.
Pomi mai întâi pe pasarelă, agale, scrutând feţele, uitându-se,
după sticleţi. Locurile ca acela îi dădeau mereu mâncărimi de
degete. Mall-urile, complexurile comerciale, grupurile mici de
magazine, unde oamenii intrau şi ieşeau cu banii şi cărţi de credit la
îndemână. Zi de zi, cinstiţii care cumpără potol pentru căţei şi
felicitări, de la alţi cinstiţi.
La ce bun?
Asemenea locuri îl făceau să-i vină să cadă în genunchi şi să
mulţumească pentru viaţa pe care o avea – chiar înainte de a se
servi cu câte ceva din banii ăia aflaţi pe cărţile de credit.
Intră într-o staţie de metrou şi-şi luă un sandviş cu şuncă şi
brânză cu sos de ardei iute, ca să mai aibă la dispoziţie câtva timp
în care să studieze terenul. Înghiţi totul cu încă o doză de cafeină
rece şi folosi toaleta.
Mulţumit, traversă spre căsuţele poştale. Merse agale până la
seifuri şi vârî cheia în broască.
Haideţi la tăticu spuse el, în gând, deschizând uşa.
Icni şi înhăţă singurul obiect din seif – o filă de caiet cu un mesaj
pe-un singur rând: „Salut, Jack. Uită-te-n spate.“
Se răsuci, cu un pumn cărnos deja strâns.
— Loveşte, şi dau cu tine de pământ, îi spuse Max pe un ton de
conversaţie. Încearcă să fugi, dar gândeşte-te că-s mai tânăr şi mai
iute de picior. N-ai reuşi decât să te faci de râs.
— Nemernicule…
Vorbise în şoaptă, cât putea de încet, dar vreo două capete tot se
întorseseră în direcţia lor.
— Pungaş nemernic!
— Ciobul care râde de oala spartă nu dovedeşte decât că n-are
imaginaţie. Cheile, i le ceru Max, întinzând mâna. Cheile maşinii lui
Laine.
Dezgustat, Jack i le trânti în palmă.
— Ai obţinut ce voiai, mârâi el.
— Până acum, da. Ce-ar fi să vorbim în maşină? Nu mă face să te
iau pe sus, îl preveni el încet. Nu numai că am face o scenă care-ar
putea atrage poliţia încoace, dar nici lui Laine nu i-ar conveni.
— Nu-ţi pasă de ea nici cât negru sub unghie.
— Ai dreptate, îmi pasă de-o mie de ori mai mult, motiv pentru
care nu te dau pe mâna poliţiei. Ai o singură şansă, O’Hara, şi numai
datorită ei o ai. În maşină!
Lui Jack îi trecu prin minte să fugă, dar îşi cunoştea limitele. În
plus, dacă fugea nu mai avea nicio şansă să pună iar mâna pe
diamante, aşa că îl însoţi pe Max până la maşină şi se aşeză pe locul
din dreapta. Max se instală la volan, cu servieta pe genunchi.
— Uite cum facem: ai să stai lipit de mine ca guma de talpa
pantofului. Luăm avionul până la Columbus.
— Ce nai…
— Gura, Jack. Am de verificat o pistă, şi, până termin, noi doi o să
fim ca fraţii siamezi.
— Ţi-a spus. Came din carnea mea, sânge din sângele meu. Ţi-a
spus unde le ascunsesem.
— Mda, mi-a spus. Mi-a spus fiindcă mă iubeşte şi crede
— S-a convins singură – c-ai să te ţii de cuvânt şi-ai să-i aduci
diamantele. Pentru că te iubeşte. Eu nu te prea iubesc, Jack, şi cred
că-ţi făcuseși alte planuri.
Max deschise servieta şi scoase o puşculiţă de ceramică în formă
de purcel.
— Trebuie să te felicit pentru simţul ridicolului. Eu, tu şi
porcuşorul ăsta o să mergem la Columbus, după care ne vom
întoarce în Maryland. Şi-am să-ţi dau o şansă. Singura ta şansă de a
o merita pe Laine. O să i-l dai cu mâna ta, ca şi cum ai fi vrut tot
timpul s-o faci.
— Cine zice că n-am vrut?
— Eu. Când ai deschis seiful ăla, numai semnul dolarului îţi
strălucea în ochi. Să ne purtăm cu puţin respect, Jack. Clientul meu
vrea să primească pietrele înapoi. Eu îmi doresc recompensa. Laine
vrea să te ştie în siguranţă. Vom face ca toate astea să se realizeze.
Max făcu o pauză, pomi maşina şi i se adresă din nou:
— Dacă o rezolvi, voi avea grijă să rămâi curat. Ieşi din cuvântul
meu, fă-o pe Laine să sufere, şi-am să mă ţin după tine ca după un
câine turbat. Sunt în stare să fac din tine ţelul vieţii mele. Îţi dau
cuvântul meu că nu glumesc, Jack.
— Ştiu că nu glumeşti. Pot să-mi dau seama când cineva umblă
cu fofârlica. Băga-mi-aş!
Zâmbind cu gura până la urechi, Jack se aplecă să-l îmbrăţişeze.
— Bine ai venit în sânul familiei.
— Vezi că-i încuiată, replică Max, punând servieta pe bancheta
din spate.
— Încercarea moarte n-are, spuse Jack vesel, şi se pregăti pentru
drum.

În cabana sa, Crew alese o cămaşă de culoarea vinetelor. Îşi


dezlipise mustaţa şi o înlocuise cu alta, mai mică şi, după părerea
lui, mai potrivită cu coada-de-cal, castanie. Pentru acea acţiune,
voia să aibă o înfăţişare de artist. Alese din trusă o pereche de
ochelari de soare cu lentile rotunde şi studie efectul.
Probabil nu era necesar să-şi dea atâta osteneală, dar îi plăcea
întotdeauna o costumaţie reuşită.
Totul era gata pentru primirea musafirilor. Zâmbind, se uită
înjur. Interiorul cabanei era rustic, desigur, dar se îndoia că
domnişoara Tavish avea să se plângă. Nu plănuia s-o ţină prea mult
acolo.
Îşi agăţă micul pistol de centură, la spate, acoperindu-l cu poalele
jachetei negre lungi. Toate celelalte obiecte necesare erau în geanta
pe care şi-o agăţă pe umăr înainte de a ieşi din cabană. Intenţiona
să mănânce ceva înainte de întâlnirea cu atrăgătoarea domnişoară
Tavish. Seara, era posibil să fie prea ocupat ca să mai ia cina.
— Eu m-am ocupat de bătut drumurile, spuse Jack, în timp ce bea
o bere împreună cu Max, la barul aeroportului. Luni de zile i-am
făcut curte lui Myers. Trebuie să recunosc că n-am visat o lovitură
atât de babană. Gândeam simplist – să luăm vreo două mărunţişuri,
să mai tragem câteva sute de mii de fiecare. Pe urmă, a intrat în
combinaţie Crew.
Clătină din cap, sorbind berea prin gulerul de spumă.
— Cu toate cusururile lui, omul gândeşte în stil mare.
— Singurul lui cusur fiind acela că-i un ucigaş cu sânge rece.
Încruntat, Jack luă o mână de alune.
— Cea mai mare greşeală a vieţii mele, şi nu mi-e ruşine să
recunosc că am făcut câteva de-a lungul anilor, a fost să mă încurc
cu unul ca el. M-a fraierit, fără discuţie. Gândul la toate pietrele alea
mi-a luat minţile. La toate pietricelele alea sclipitoare. El avea
competenţa, viziunea pentru aşa ceva, eu eram cu relaţiile. Bietul
Myers. Eu l-am atras în joc. Avea o problemă cu datoriile la cărţi,
înţelegi.
— Mda.
— Din câte-mi dau eu seama, orice joc de noroc pune probleme.
Întotdeauna câştigă casa, aşa că-i mai bine s-o ţii tu. Jucătorii sunt
fie oameni bogaţi pe care-i doare-n cot dacă pierd, fie nişte ageamii,
care chiar cred că au o şansă să câştige. Myers era un ageamiu
prima-ntâi. Intrase-n rahat pân-la gât şi, cu vreo două ghionturi din
partea mea, a intrat şi mai adânc. Credea că asta era singura lui
scăpare.
Luă o gură de bere şi continuă:
— Cred că aşa şi era. Oricum, totul a mers ca uns. Rapid, curat.
Trebuia să mă aştept că-l va înfunda pe Myers. Nimeni nu ştia
încotro o luau ceilalţi. Willy şi cu mine am plecat din oraş imediat.
Eu am depus porcul în AC, iar câinele lui Willy l-am lăsat într-un
seif din Delaware. Ne-am luat o cameră de hotel drăguţă în Virginia,
am mâncat bine şi am băut vreo două sticle de şampanie. Straşnică
petrecere, declară el, ridicând paharul de bere. Pe urmă, am auzit
despre Myers, la CNN. Lui Willy îi plăcea la nebunie CNN-ul. Tot
încercam să ne spunem că din cauza datoriilor o păţise, dar ştiam
noi ce ştiam. Am schimbat maşinile şi ne-am dus în North Carolina.
Willy tremura de frică. La naiba, amândoi tremuram, dar el era
nervos ca târfa-n biserică. Voia să tragem pe dreapta, să uităm de
toate şi să ne facem pierduţi. Abia am reuşit să-i mut gândul. Fir-ar
să fie.
Îşi privi berea, şi apoi bău cu sete.
- Ne-am înţeles ca eu să-l duc de nas pe Crew, iar el să se
întoarcă, să-şi ia partea şi s-o ducă la Laine. Ea putea să-l ascundă
pentru un timp. Credeam că acolo va fi în siguranţă. Că vor fi
amândoi.
— Dar el aflase despre Laine. Crew.
— Am pozele ei în portofel.
Îşi scoase portofelul şi-l deschise.
Max văzu fotografiile unui copil nou-născut, cu un ciuf roşcat şi
pielea albă ca laptele, cu o expresie de parcă s-ar fi întrebat: „Eu ce
naiba caut aici?“
Mai erau câteva cu Laine copil cu păr roşu, ochi strălucitori şi un
zâmbet din care se vedea clar că înţelesese ce căuta pe lume. Apoi,
adolescenta nubilă, drăguţă şi demnă, în fotografia de la absolvire.
Laine cu blugi tăiaţi şi un maieu decoltat, râzând în apa până la
glezne a mării, pe o plajă despre care Max deduse că se afla în
Barbados.
— Întotdeauna a arătat trăsnet, nu?
— Cel mai drăgălaş copil din câţi ai văzut vreodată. Şi se făcea tot
mai drăguţă pe zi ce trecea. Devin sentimental, mai ales după o
bere, două.
Jack ridică din umeri. În fond, nu era decât o altă slăbiciune
primită de la Dumnezeu. Închise portofelul şi-l băgă la loc.
— Cred că i-am arătat-o lui Crew la un moment dat, sau a
scotocit el, căutând ceva care să-i fie de folos împotriva mea, la
nevoie. Între hoţi, nu există onoare, Max, şi oricine crede altceva e
un fraier. Da’ să omori pentru bani? Asta-i boală la cap. Ştiam că o
avea, dar am crezut că eu puteam să fiu mai bun.
— Am să-l găsesc. Şi-am să-i vin de hac, într-un fel sau altul. Ăsta-
i avionul nostru.

Laine făcea eforturi să nu se învârtească agitată prin magazin, să


pară doar ocupată. Tatăl ei pornise probabil înapoi. Ar fi trebuit să-
i spună s-o sune de pe drum. Să insiste.
Putea să-i telefoneze lui Max din nou, dar ce rost ar li avut? El era
în drum spre Columbus. Poate că şi ajunsese.
Nu-i mai rămânea decât să reziste până seara, atâta tot. Numai o
zi, şi gata. Mâine, ziarele vor anunţa că o mare parte din diamantele
furate fuseseră recuperate. Ea urma să fie exonerată, tatăl ei la fel,
iar viaţa avea să revină la o oarecare normalitate.
Poate că Max o să ia urma lui Crew, după legătura din Ohio. Îl vor
găsi şi-l vor înlătura din combinaţie. Niciodată nu mai trebuia să-şi
facă griji din cauza lui.
— Tot dusă eşti, o înghionti uşor Jenny, în timp ce mergea spre
tejghea cu un platou de brânză George Jones, pentru un client.
— Iartă-mă. Îmi pare rău. Mă fură gândurile. De următorul care
intră am să mă ocup eu.
— Ai putea să-l mai duci pe Henry la o plimbare.
— Nu, a făcut destule plimbări pe ziua de azi. Oricum, peste o oră
îl scot din camera din spate.
Clopoţeii de la uşă se făcură auziţi.
— Îl iau eu pe ăsta, zise Laine.
— Ia-l de tot.
Aruncând o privire spre noul client, Jenny înălţă din sprâncene.
— Cam bătrâior pentru cum arată, comentă ea printre dinţi şi-şi
văzu de drum.
Laine îşi aplică masca de bun-venit şi se duse să-l întâmpine pe
Crew.
— Bună ziua. Vă pot ajuta cu ceva?
— Sunt sigur că puteţi.
Cunoştea topografia magazinului, din vizitele anterioare, şi ştia
exact unde voia s-o prindă.
— Mă interesează echipamentele de bucătărie. Mai concret,
cuţitele pentru unt. Sora mea face colecţie.
— Atunci, are noroc. Tocmai ne-au venit câteva foarte frumoase.
Vreţi să vi le arăt?
— Vă rog.
Crew o urmă prin sală, până în zona pe care Laine o amenajase
pentru articolele de bucătărie, mobilier şi noutăţi. Când trecură
prin dreptul uşii din spate, Henry începu să mârâie.
— Aveţi un câine aici?
— Da..’.
Nedumerită, Laine se uită spre uşă. Niciodată Nu-l mai auzise pe
Henry mârâind la auzul vocilor şi sunetelor din magazin.
— E inofensiv şi l-am închis în camera din spate. Azi am fost
nevoită să-l aduc cu mine.
Simţind nemulţumirea clientului, îl luă de braţ şi-l conduse spre
cuţitele de unt.
— Cel caledonian e foarte reuşit, cred, pentru colecţionari.
— Hmm…
În magazin mai erau doi clienţi şi vânzătoarea gravidă. Întrucât
cumpărătorii se aflau la tejghea, Crew presupuse că plăteau
achiziţiile.
— Nu mă pricep deloc, zău. Asta ce Dumnezeu mai e?
— E o cutie de cărbuni, victoriană, de alamă. Dacă-i plac
antichităţile şi articolele de bucătărie unicat, cu asta a dat lovitura.
— Tot ce se poate…
Crew scoase pistolul de la centură şi-i înfipse ţeava în coaste.
— Un sunet să nu scoţi. Dacă strigi, dacă faci cea mai mică
mişcare, omor pe toată lumea din magazin, începând cu tine. Ne-am
înţeles?
Pe Laine o străbătu un val de panică, urmat de un fior rece ca
gheaţa, când auzi râsul lui Jenny.
— Am înţeles.
— Ştii cine sunt, domnişoară Tavish?
— Da.
— Bun, asta ne scuteşte de prezentări. Vei inventa o scuză ca să
ieşi împreună cu mine.
Plănuise s-o scoată prin spate, dar din cauza afurisitului de câine
nu era posibil.
— Ca să-mi dai îndrumări, să zicem, să mă conduci până la colţul
străzii. Dacă anunţi sau alarmezi pe cineva, te omor.
— Dacă mă omori, n-ai să mai vezi în veci diamantele alea.
— Cât de dragă ţi-e vânzătoarea aia gravidă?
Laine simţi că i se face greaţă.
— Foarte dragă. Vin cu dumneata. N-am să-ţi fac nicio problemă.
— Înţeleaptă decizie.
Crew vârî pistolul în buzunar, dar rămase cu mâna pe el.
— Trebuie să ajung la poştă, zise el cu voce tare. Îmi puteţi spune
unde e?
— Sigur că da. De fapt, şi eu am nevoie de nişte timbre. Vreţi să
vă conduc?
— V-aş fi recunoscător.
Laine se întoarse, făcând un efort să-şi mişte picioarele. Nu şi le
simţea, dar o văzu pe Jenny ridicând privirea şi-i zâmbi.
— Trag o fugă până la poştă. Într-un minut sunt înapoi.
— OK. Auzi, de ce Nu-l iei şi pe Henry? arătă Jenny spre uşa din
spate, de unde mârâielile se auzeau tot mai tare, alternativ cu
lătrături disperate.
— Lasă…
Întinse mâna spre clanţă, orbeşte, şi şi-o retrase brusc, când o
întâlni pe a lui Crew.
— Iar o să se zbată-n lesă.
— Mda, dar…
Jenny se încruntă, privind după Laine care ieşi fără să mai scoată
o vorbă.
— Curios, a… o, şi-a uitat poşeta. Scuzaţi-mă un minut.
Luă poşeta de sub tejghea. Tocmai ajunsese la jumătatea
distanţei până la uşă, când se opri, întorcând capul spre clienţi.
— A spus că se duce să cumpere timbre? Dar oficiul poştal s-a
închis la ora patru.
— Ei, a uitat. Doamnă…? întrebă femeia, arătând spre obiectele
cumpărate.
— Ea nu uită niciodată.
Cu poşeta ţinută strâns, Jenny se repezi spre uşă şi ieşi pe
trotuar. O văzu pe Laine ţinută strâns de braţ de bărbatul
necunoscut, în timp ce dădeau colţul în direcţia opusă poştei.
— O, Doamne, o, Doamne, Dumnezeule!
Se repezi înapoi în magazin, aproape îmbrâncind clienţii care-i
stăteau în drum, înşfacă receptorul şi făcu legătura cu telefonul
direct al lui Vince.

15

Era un cartier suburban liniştit, tipic pentru clasele mijlocii, cu


peluze bine întreţinute şi copaci mari, înfrunziţi, atât de bătrâni,
încât rădăcinile le ieşiseră pe alocuri prin trotuar. Cele mai multe
alei se lăudau cu câte un SUV, mijlocul preferat de transport al
cetăţenilor din suburbii. În multe dintre maşini erau scăunele
pentru copii mici. Existau şi biciclete şi trotinete, care-l înştiinţau
pe Max că vârstele copiilor din cartier acopereau toată gama – de la
bebeluşi până la adolescenţi.
Casa era o vilă englezească stil Tudor, cu etaj, un gazon frumos
decorat cu ronduri discrete de flori şi arbuşti tunşi grijuliu. Pe o
tăbliţă scria: VÂNDUT.
Max nu avea nevoie de anunţul agentului imobiliar pentru a şti
că locuinţa era părăsită. Nu se vedeau perdele la ferestre, nici
maşini pe alee.
— Ne-au fentat, comentă Jack.
— I-auzi, Jack, mersi de noutate.
— Cred că e cam enervant să faci atâta drum şi să nimereşti într-
o fundătură.
— Nu există fundături, numai ocolişuri.
— Mişto filosofie, fiule.
Max îşi vârî mâinile în buzunare şi începu să se legene pe călcâie.
— Enervant? repetă el, iar Jack nu făcu decât să zâmbească. Într-
un asemenea cartier există cel puţin un vecin care-şi bagă nasul
unde nu-i fierbe oala. Hai să batem la uşi, Jack.
— Ce scoatem la înaintare?
— N-am nevoie de nicio înaintare. Am legitimaţie de detectiv
particular.
Jack dădu din cap, în timp ce porneau spre casa din stânga.
— Oamenilor din locuri ca ăsta le place să stea de vorbă cu
detectivii. Le face viaţa mai interesantă. Dar nu cred c-ai să-i spui
lui Alice Băgăreaţa că umblăm după douăşopt de milioane în
diamante furate, zise Jack.
— Încerc s-o găsesc pe Laura Gregory – ăsta-i numele pe care-l
folosea aici – şi să verific dacă e aceeaşi Laura Gregory numită
beneficiară într-un testament. Restul detaliilor sunt confidenţiale.
— Bună cioacă. Simplă şi curată. Şi-n plus, oamenilor le plac
testamentele. Bani pe de-a moaca.
Îşi aranjă nodul cravatei. Apoi întrebă:
Cum arăt?
— Arăţi bine, Jack, dar tot nu mă tentează să pun de-o şustă cu
tine.
— Ha! îl bătu Jack pe spate. Îmi placi, Max, să mor dacă nu.
— Mersi. Şi-acum taci şi lasă-mă să-mi fac treaba.
Mai aveau de făcut câţiva paşi până la uşa casei cu mezanin, când
aceasta se deschise. Femeia care ieşi avea vreo treizeci şi cinci de
ani şi purta peste blugii albiţi un tricou gros, decolorat. Din spatele
ei se auzea tema muzicală, asemenea unui imn din Războiul stelelor.
— Vă pot ajuta cu ceva?
— Da, doamnă, răspunse Max, scoţându-şi legitimaţia. Sunt Max
Gannon, detectiv particular. O caut pe Laura Gregory.
Femeia privi legitimaţia cu o lucire fascinată în ochi.
— Aşa…?
— Nu e nimic necurat la mijloc, doamnă…
— Gates. Harley Gates.
— Doamnă Gates. Am fost angajat s-o găsesc pe doamna Gregory
şi să confirm că e aceeaşi Laura Gregory nominalizată ca
beneficiară într-un testament.
— Aşa… repetă ea, în timp ce lucirea din ochi i se transforma în
scânteiere.
— Asociatul meu şi cu mine… Apropo, eu mă numesc Bill
Sullivan, interveni Jack.
Spre nemulţumirea lui Max, Jack făcu un pas înainte, luă mâna
doamnei Gates şi o strânse viguros.
— Speram să vorbim personal cu doamna Gregory, ca să ne
convingem că este într-adevăr nepoata răposatului Spiro Hanroe.
În generaţia anterioară s-a produs o mică schismă în familie şi
câteva rude, inclusiv părinţii doamnei Gregory, au întrerupt orice
relaţii. Ridică din umeri, cu un gest de neputinţă. Astea-s familiile,
ce poţi să le faci?
— Înţeleg ce vreţi să spuneţi. Un moment doar dacă vreţi să mă
scuzaţi…
Vârî capul înapoi pe uşă.
— Matthew? Sunt afară. Fiul meu cel mare e bolnav, explică ea,
închizând parţial uşa. V-aş invita înăuntru, dar în casă e balamuc.
Arătând spre casa din vecini, continuă: Au scos-o la vânzare acu’
vreo lună – la un preţ de nimic. Sora mea e agenta care a pus-o pe
listă. Laura voia s-o vândă cât mai repede. De altfel s-a mutat
înainte de a o vinde. Într-o zi îşi sădea plantele de vară în grădină,
iar a doua zi, împacheta vesela.
— Ciudat, nu-i aşa? remarcă Max. A spus şi de ce?
— Mă rog, a spus că se îmbolnăvise grav mama ei din Florida şi
că se mută acolo ca să aibă grijă de ea. Am fost vecine trei ani, dar
nu-mi amintesc să-şi fi menţionat vreodată mama. Fiul ei şi cel
mare al meu se jucau împreună. E un băiat bun, Nate al ei. Liniştit.
Amândoi erau liniştiţi. Mă bucuram foarte mult că Matt al meu avea
un prieten în vecini şi mă înţelegeam destul de bine şi cu Laura.
Totuşi, mereu am avut impresia că era dintr-o familie cu bani.
— Serios?
— Simţeam, atâta tot. Lucra totuşi cu jumătate de normă, la un
magazin de suveniruri elegante din mall. Din salariu nu şi-ar fi
putut permite să ţină maşina, casa, stilul de viaţă, dacă-nţelegeţi ce
vreau să zic. Mi-a spus că primise o moştenire. Curios că acum i-a
mai venit încă una, nu credeţi?
— Nu v-a spus unde anume, în Florida?
— Nu. Doar că-i în Florida, şi era foarte grăbită să plece. A vândut
sau a dăruit o mulţime de lucruri, şi de-ale ei, şi de-ale lui Nate. A
încărcat maşina, a trântit capota şi a plecat… Să tot fie trei
săptămâni, cred. Poate puţin mai mult. A spus c-o să mă sune după
ce se instalează, dar n-a telefonat. Am avut impresia că fugea.
— De cine anume?
— Mereu am…
Se întrerupse, privindu-i cu o expresie puţin mai temătoare.
— Sigur nu are nicio problemă?
— Cu noi, nu, îi zâmbi încurajator Max, înainte ca Jack să adauge:
— Noi suntem doar plătiţi de executorii testamentari ai
domnului Hanroe ca să-i găsim pe beneficiari şi să le confirmăm
identitatea. Credeţi că are vreun necaz?
— Nu văd ce fel de necaz ar putea să aibă. Mi-am imaginat mereu
că era la mijloc un bărbat – un fost soţ – înţelegeţi? Niciodată nu se
întâlnea cu nimeni. De când s-a mutat aici, o dată n-am văzut-o cu
cineva. Şi nici nu vorbea vreodată despre tatăl lui Nate. Nici ea şi
nici Nate. În seara dinainte de a scoate casa la vânzare, am văzut că
a vizitat-o un individ. Venise cu un Lexus şi avea cu el o cutie, legată
cu o fundă, ca un cadou, dar nu era ziua lui Nate şi nici a Laurei. N-a
stat decât vreo douăzeci de minute. A doua zi dimineaţă, a sunat-o
pe sora mea şi i-a spus că vrea să vândă casa şi să-şi dea demisia de
la slujbă. Acum, dacă stau să mă gândesc, în săptămâna următoare
nu l-a mai lăsat nici pe Nate să se ducă la şcoală.
— Nu v-a spus cine o vizitase? întrebă Jack pe un ton de
conversaţie, ca şi cum ar fi discutat cu plăcere despre vreme şi
recoltă. Cred că aţi întrebat-o. Oricine ar fi fost curios.
— Nu… adică, da, i-am spus că văzusem maşina. Ea mi-a răspuns
că era doar o cunoştinţă, şi n-a mai adăugat nimic. Eu cred că era
fostul, mai ales că Laura tremura de frică. Nu-ţi vinzi casa şi mobila,
plecând aşa, doar pentru că ţi s-a îmbolnăvit mama. Cine ştie,
poate-o fi auzit şi soţul despre moştenire şi încerca să i se vâre pe
sub piele, ca să se-aleagă şi el cu ceva. Ştiţi ce josnici pot fi oamenii.
— Cu siguranţă. Vă mulţumim, doamnă Gates. Max îi strânse
mâna. Ne-aţi fost de mare ajutor.
— Dacă o găsiţi, spuneţi-i că tare-aş mai vrea să mă sune. Lui
Matt îi e tare dor de Nate, zise femeia.
— Aşa vom face.
— A venit la ea, comentă Jack, în timp ce porneau înapoi spre
maşina închiriată.
— A, da, şi nu cred c-avea un cadou în cutia aia fistichie. Femeia a
luat-o la fugă.
Aruncă o privire înapoi, spre casa pustie.
— Fuge de el, fuge cu diamantele, sau şi una, şi alta?
— Fuge ca o femeie speriată, fu Jack de părere. Dacă i-a lăsat
diamantele în păstrare, cel mai probabil nu ştie ce-a primit. Crew
nu e omul care să se încreadă în cineva, cu atât mai puţin într-o
fostă nevastă. Deci… mergem în Florida să ne bronzăm?
— Nu e în Florida, iar noi ne întoarcem în Maryland. O să-i iau
urma, dar deocamdată am întâlnire cu o frumoasă roşcată, zise Max
zâmbind.
— Tu conduci. Crew îşi mută ţeava pistolului, de la rinichii lui
Laine la ceafa acesteia. Grăbeşte-te, domnişoară Tavish.
Ar fi putut să strige, ar fi putut să fugă. Ar fi putut să moară. Avea
să moară, se corectă ea, în timp ce se aşeza pe scaunul maşinii,
trecând peste consola din mijloc. Şi, de vreme ce nu voia să moară,
trebuia să aştepte o ocazia rezonabilă de salvare.
— Centura, îi reaminti Crew.
În timp ce-şi încheia centura de siguranţă, Laine simţi telefonul
celular în buzunarul stâng.
— Am nevoie de chei.
— Fireşte. Te previn o dată, o singură dată. Conduci normal, cu
mare grijă şi respecţi regulile de circulaţie. Dacă faci cea mai mică
încercare de a atrage atenţia, te împuşc. Îi dădu cheile. Ai
încredere-n ce-ţi spun.
— Am
— Atunci, să pornim. Ieşi din oraş şi ia-o pe şaizeci şi opt, Est.
Crew îşi schimbă poziţia, astfel încât Laine să-i poată vedea
pistolul.
— Nu-mi place să conducă altcineva, dar voi face o excepţie. Ar
trebui să fii recunoscătoare pentru câine. Dacă nu era în spate, am
fi ieşit pe-acolo şi făceai drumul în portbagaj.
Dumnezeu să te binecuvânteze, Henry!
În timp ce conducea, Laine analiză şi respinse ideea de a accelera
la maximum sau a trage brusc de volan. Asemenea acte de eroism
reuşeau în filme, dar în filme se foloseau cartuşe de manevră.
Trebuie să lase cumva o urmă şi să rămână în viaţă suficient de
mult ca s-o caute cineva.
— Dumneata l-ai speriat aşa de tare pe Willy încât s-a repezit în
stradă?
— Una dintre acele întorsături ale sorţii, un moment inoportun
sau pur şi simplu un ghinion. Unde-s diamantele?
— Conversaţia asta, şi existenţa mea s-ar încheia foarte repede
dacă ţi-aş spune.
— Cel puţin eşti destul de inteligentă ca să nu te prefaci că nu ştii
despre ce vorbesc.
— Ce rost ar avea?
Aruncă o privire în oglinda retrovizoare, făcu ochii mari, apoi se
mai uită o dată. Asta fu suficient pentru a-l face pe Crew să se
întoarcă şi să privească în urmă. În acel moment, Laine vârî mâna
în buzunar şi pipăi butoanele telefonului, rugându-se să numere
corect şi să apese pe comanda Redial.
— Ochii la drum, se răsti Crew.
Laine strânse volanul în mâini, spunând în sinea ei: Răspunde la
telefon, Max, răspunde la telefon şi ascultă.
— Unde mergem, domnule Crew?
— Condu şi taci din gură.
— Şoseaua şaizeci şi opt, Est, e lungă. Intenţionezi să adaugi pe
lista dumitale şi trecerea frontierei de stat cu o persoană
sechestrată?
— N-ar fi cea mai gravă încălcare.
— Cred că ai dreptate. Aş conduce însă mai uşor dacă n-ai ţine
pistolul ăla îndreptat spre mine.
— Cu cât conduci mai atent, cu atât scade riscul să se descarce şi
să-ţi facă o gaură urâtă în pielea asta atât de drăguţă. Roşcatele
autentice – cum presupun că eşti şi tu, după ce ţi-am văzut tatăl –
au o piele foarte fină.
Laine nu voia ca Alex Crew să se gândească la pielea ei şi nici să
i-o găurească.
— Dacă nu mă întorc, Jenny va da alarma.
— E prea târziu ca să mai conteze. Respectă viteza legală.
Acceleră până la şaizeci şi cinci de mile pe oră.
— Frumoasă maşină. N-am mai condus niciodată un Mercedes. E
greu.
Îşi trecu o mână peste gât, ca şi cum ar fi fost nervoasă,
continuând cam bâlbâit:
— Totuşi, e şi simplu. Pare o maşină diplomatică, sau aşa ceva –
ştii, Mercedes Sedan negru…
— N-ai să-mi distragi atenţia turuind nimicuri.
— Mie încerc să mi-o distrag, dacă nu te superi. E prima oară
când sunt răpită sub ameninţarea armei. Tu mi-ai spart şi casa.
— Dacă găseam ceea ce-mi aparţine, acum n-am fi făcut excursia
asta împreună.
— Ai întors totul pe dos.
— N-am beneficiat de prea mult timp.
— Cred că e inutil să-ţi amintesc că ai deja jumătate din pradă,
când vă înţeleseserăţi pentru un sfert. Să presupun că după ce treci
de zece milioane, restul nu mai contează?
— Ai dreptate, vorbeşti degeaba. Ia-o pe prima la dreapta.
— Trei douăzeci şi şase?
— Spre sud, până pe Unu patruşpatru Est.
— Bine, am înţeles. Trei douăzeci şi şase, sud spre Unu patruzeci
şi patru Est.
Aruncă o privire spre el.
— Nu pari genul de om care să-şi petreacă prea mult timp în
fondul forestier de stat. Cred că nu mergem la un camping, nu-i
aşa?
— Tu şi tatăl tău mi-aţi creat probleme considerabile şi m-aţi
făcut să cheltuiesc în plus. Va plăti pentru asta.
Laine îi urmă îndrumările, repetându-le cu grijă. Nu putea decât
să spere că apelul ajunsese până la Max, că nu i se descărcase
telefonul şi că avea semnal.
— Alleghany Recreation Park, spuse ea, în timp ce coti de pe
caldarâm pe pietriş, la instrucţiunile lui Crew. Nu se potriveşte
deloc cu un Mercedes.
— Ia-o pe prima la stânga.
— Cabane rustice, private…
— Ţine dreapta.
— Mulţi copaci… Deerwalk Lane. Drăguţ. Sunt sechestrată într-o
cabană de pe Deerwalk Lane. Nu sună destul de ameninţător.
— Ultima pe stânga.
— Bună alegere. Complet ascunsă între copaci, aproape
invizibilă…
Trebuia să închidă telefonul. Crew avea să-l găsească. Nu se
putea să nu-l găsească, iar atunci va pierde chiar şi acest mic
avantaj.
— Opreşte maşina, ordonă el, schimbând cu mâna lui vitezele.
Dă-mi cheile.
Laine se conformă, întorcând capul şi susţinându-i privirea.
— N-am de gând să fac nimic ca să m-aleg cu un glonţ, zise ea. N-
am să fiu nici vitează, nici proastă.
În timp ce vorbea, îşi strecură mâna în buzunar, trecu cu degetul
peste butoane şi apăsă pe End.
— Poţi începe prin a coborî pe-aici, răspunse Crew. Deschise
portiera şi ieşi, dar rămase cu pistolul îndreptat spre pieptul ei, în
timp ce Laine trecea peste consolă.
— Şi acum, să intrăm, o îndemnă împingând-o înainte. Şi să stăm
de vorbă.

Câştigase timp destul, îşi spuse Max, în timp ce străbătea


terminalul, spre ieşire. O putea lua pe Laine de la Jenny, după ce-l
lăsa pe Jack undeva, la adăpost. Nu credea că ar fi fost cea mai bună
idee să-şi ducă viitorul socru în casa unui poliţist. Problema era că
trebuia să aibă încredere în el.
Se uită înapoi şi văzu că Jack încă mai era destul de verde la faţă.
De pe aeroportul din Columbus, luaseră un avion cu elice, iar faţa
lui Jack îşi schimbase încontinuu culorile, ca un cameleon.
— Nu suport rablele astea – nişte rable cu aripi, asta sunt.
Cu pielea încă îmbrobonată de sudoare, se rezemă de capota
maşinii lui Max.
— Trebuie să-mi aduc şi picioarele sub mine.
— Adu-ţi-le sub tine în maşină.
Întrucât simţea o anumită compasiune, Max deschise uşa şi-l
ajută pe Jack să se aşeze.
— Să nu-mi borăşti aici, că-ţi iau fundul la şuturi, îl avertiza el pe
Jack.
Ocoli maşina şi se aşeză la volan. Îşi închipuia că Big
Jack ştia să simuleze tot felul de boli, dar pentru a-şi schimba
culoarea feţei era nevoie de mai mult talent.
— Uite cum facem: te duc la Laine, şi-ai să rămâi acolo până mă
întorc cu ea. Dacă o ştergi, am să te găsesc, te-aduc înapoi pe sus şi
te iau la trosneală până nu te mai scoli de jos. E clar?
— Un pat. Doar un pat vreau, nimic altceva^
Amuzat, Max scoase maşina din parcare. Îşi aminti de telefon şi-l
deschise. În timpul zborului, fusese obligat să-l închidă. Ignorând
bipul care-l anunţa că avea mesaje vocale, o sună pe Laine. Îi auzi
vocea înregistrată cerându-i să-i lase un mesaj.
— Auzi, puişor, m-am întors, tocmai plec de la aeroport. Am de
făcut un mic ocol, apoi trec să te iau. Când ne vedem, îţi povestesc
totul. A, şi am câte ceva pentru tine. Mai vorbim.
Ţinându-şi capul dat pe spate şi ochii închişi, Jack mormăi:
— E periculos să vorbeşti la drăcia aia când conduci.
— Gura, Jack.
Max dădu să pună telefonul la loc în buzunar, când auzi semnalul
unui apel. Convins că era Laine, răspunse.
— Eşti promptă. Tocmai… Vince?!
Brusc, trase maşina pe margine, în timp ce spaima-l lovea în
burtă ca un bulgăre de gheaţă.
— Când?… Pentru Dumnezeu, e mai mult de-o oră de-atunci.
Alerg într-acolo.
Aruncă telefonul pe bord şi apăsă pe accelerator.
— A răpit-o, i se adresă el lui Jack.
— Nu, nu, nu-i adevărat…
Până şi verdele livid se şterse de pe chipul lui Jack, lăsându-i-l alb
ca hârtia.
— Nu se poate s-o fi răpit, nu pe fetiţa mea.
— A plecat cu ea de la magazin, la cinci şi ceva. Vince crede că
merg cu un sedan de culoare închisă. Vreo doi oameni au văzut-o
urcându-se cu un bărbat într-o maşină, dar n-au putut-o descrie
prea bine, continuă Max, accelerând până la nouăzeci. Jenny a
reţinut semnalmentele tipului. Păr şaten lung, coadă-de-cal,
ochelari de soare. Alb, între patruzeci şi cinci şi cincizeci de ani,
înălţime şase picioare, constituţie medie.
— Părul e fals, dar el trebuie să fie. Ca să pună mâna pe
diamante, are nevoie de mine. O s-o tortureze.
— Hai să nu ne gândim la asta, ci la cum o putem găsi şi salva.
Pe volan, mâinile-i erau reci ca gheaţa.
— Are nevoie de o locuinţă. Dacă-şi închipuie că pietrele sunt
aici, n-o să se ducă prea departe. O locuinţă privată, nu un hotel. O
să ia legătura cu tine, sau cu mine. O să… la dracu’!
Înhăță telefonul.
— Dă-mi-l mie. Dacă murim într-un accident, n-o mai putem
ajuta cu nimic.
Jack îi smulse telefonul şi apăsă pe butonul poştei vocale.
„Aveţi două mesaje noi. Primul mesaj a sosit în optsprezece mai,
la ora cinci şi cincisprezece minute, P.M.“ Apoi auziră vocea lui
Laine, de un calm îngheţat:
„Şoseaua şaizeci şi opt, Est, e lungă. Intenţionezi să adaugi pe
lista dumitale şi trecerea frontierei de stat cu o persoană
sechestrată?“
— E deşteaptă, gâfâi Max. Foarte deşteaptă.
Lansă maşina ca din puşcă pe o rampă de ieşire, o întoarse
derapând în loc şi se repezi înapoi, spre autostrada interstatală.
— Sună-l pe Vince, dă-i descrierea vehiculului şi destinaţia.
Alleghany Recreaţional Park. Spune-i că şi noi mergem într-acolo şi
că e înarmat.
— Nu aşteptăm poliţia?
— Nu aşteptăm pe nimeni.

Laine intră în cabană, se uită înjur, prin livingul spaţios, cu


şemineul de piatră şi lemnăria masivă, închisă la culoare. Era
timpul să schimbe tactica, îşi spuse ea.
Era bine, era foarte bine, că trăgea de timp. Tot ce o proteja de a
fi împuşcată sau bătută era de folos. Nu e bine să te bazezi pe o
șarjă a cavaleriei în ultimul minut. Oamenii isteţi contează numai
pe forţele proprii. În consecinţă, se întoarse spre Crew, cu un
zâmbet dezinvolt.
— Mai întâi, permite-mi să-ţi spun că nu-ţi voi da niciun motiv
să-mi faci ceva. Nu-mi place durerea. Ai putea, desigur, să mă
răneşti, dar sper că ai un stil mai elevat. Amândoi suntem oameni
civilizaţi. Am un lucru pe care îl doreşti.
Se duse la o canapea cadrilată şi se aşeză, picior peste picior.
— Hai să negociem, zise ea.
— Asta vorbeşte de la sine, gesticula el cu pistolul.
— Folosește-l, şi n-ai să te alegi cu nimic. De ce nu-mi oferi în
schimb un pahar de vin?
Crew îşi înclină capul, gânditor, părând s-o reevalueze.
— Ai mult sânge rece.
— Am avut timp să mă calmez. Nu neg că m-ai speriat. Sigur că
m-ai speriat, şi încă ai mai putea s-o faci, dar sper că eşti dispus să
purtăm un dialog rezonabil.
Căută repede prin minte lucrurile pe care le ştia despre el şi-i
puteau fi de folos. Orgoliu nemăsurat, vanitate, lăcomie, tendinţe
sociopate şi ucigaşe.
— Suntem singuri, n-am nicio scăpare, zise Laine. Dumneata ţii
volanul, dar eu… am un lucru pe care-l vrei.
Îşi aruncă pe spate capul şi râse, văzându-l surprins. Foarte bine.
Să-l ţină în dubiu, mereu pe gânduri.
— O, Doamne, cine l-ar fi crezut pe bătrân în stare de aşa ceva?
Toată viaţa a fost un hoţ de mâna a doua şi o mare belea pe capul
meu. Iar acum a dat o lovitură fabuloasă. La naiba, mai mult decât
fabuloasă. Şi mi-a pus-o mie în braţe. Totuşi, îmi pare rău pentru
Willy, era un om bun. Dar… asta e.
Chipul lui Crew exprima un oarecare interes, înainte de a
deschide un sertar, de unde scoase o pereche de cătuşe.
— Ei, Alex, dacă e vorba să ne distrăm cu cătuşele, zău că mai
întâi aş bea un pahar de vin.
— Crezi că ţin la mine fiţele astea?
— Nu e nicio fiţă.
Şi poate că nu ţinea, dar Crew o asculta. Oftă, când cătuşele
aterizară în poala ei.
— În regulă, cum preferi. Unde să le pun? întrebă ea.
— Leagă-ţi mâna dreaptă de braţul canapelei.
Deşi ideea de a se imobiliza singură făcea să i se usuce gâtul, se
conformă. Apoi îi aruncă o privire senzuală.
— Ce se-aude cu vinul ăla?
Dând din cap, Crew se duse la bucătărie şi scoase o sticlă dintr-
un dulap.
— Cabernet?
— Perfect. Te superi dacă te întreb de ce s-a înhăitat cu Jack un
om cu gusturile şi talentele tale?
— Era util. De ce încerci s-o faci pe oportunista dură?
Laine se prefăcu îmbufnată.
— Nu-mi place să mă cred dură, doar realistă.
— Nu eşti decât o patroană de prăvălioară de provincie, care a
avut ghinionul de a primi un lucru care-mi aparţine.
— Eu aş zice că a fost un mare noroc.
Luă paharul oferit de el şi sorbi din vin.
— Magazinul e stabil şi plăcut. Vând obiecte vechi, adesea
nefolositoare, obţinând un profit frumuşel. În plus, am acces în
multe locuri unde se găsesc alte vechituri nefolositoare şi foarte
valoroase. Nu le scap din ochi.
— Hmm…
Laine îşi dădu seama că, dacă înainte nu privise lucrurile şi din
această perspectivă, acum o făcea.
— Ascultă, eşti furios pe bătrân – treaba voastră. Mie puţin îmi
pasă de el. Şi dacă m-a învăţat vreodată ceva, a fost să caut ce e mai
bun.
Încet, Crew clătină din cap.
— Ai ieşit din magazin cu mine fără să scoţi un sunet, în primul
rând ca s-o protejezi pe vânzătoarea aia.
— Doar nu era să mă lungesc la discuţii, când mă împungeai cu
pistolul în coaste. Şi ai dreptate, nu voiam să-i faci niciun rău. Mi-e
prietenă şi, pentru numele lui Dumnezeu, e gravidă aproape în luna
a şaptea. Am şi eu nişte principii, Alex. Prefer să evit violenţa.
Crew se aşeză şi o întrebă:
— Cum explici faptul că ai o relaţie cu Gannon, detectivul de la
asigurări?
— E excelent la pat, însă chiar şi dacă era impotent, tot aş fi
făcut-o. Ţine-ţi prietenii aproape şi duşmanii şi mai aproape. Îi ştiu
fiecare mişcare, chiar înainte de a o face. Şi uite o informaţie
gratuită, ca dovadă de bună credinţă: azi s-a dus la New York.
Pregătesc un plan ca să te scoată la lumină. Mâine urmează să se
dea un comunicat de presă, potrivit căruia Max a recuperat o parte
din diamante. Ideea lui strălucită e că asta te va împinge să faci un
gest pripit. E isteţ, recunosc, dar până acum nu te are cu nimic la
mână.
— Cred că asta-nseamnă că eu sunt mai isteţ.
— Aşa se pare. E pe urmele lui Jack, şi pot să jur că bietul meu
tătic n-o să mai poată fugi mult de el. Dar n-are nici cea mai vagă
idee cum să te prindă pe tine.
Orgoliul, orgoliul, orgoliul. Alimentează-i-l, îşi zise Laine.
— Interesant, dar nu mă prea preocupă detectivii de asigurări.
— Şi de ce te-ar interesa? L-ai învins o dată. A trebuit să-l pup
unde i-ai făcut buba. Chicoti. Şi, cu ocazia aia, l-am ţinut ocupat
destul timp ca să ai tu spaţiu de manevră.
— Şi-acum vrei să-ţi mulţumesc? Consideră un semn de
recunoştinţă faptul că încă n-ai păţit nimic. Unde-s diamantele,
domnişoară Tavish?
— Poţi să-mi zici Laine. Cred că am trecut de faza formalismelor.
Diamantele sunt la mine. Ale lui Jack şi ale lui Willy.
Îşi schimbă poziţia pe canapea, continuând pe un ton provocator:
— Ce-ai să faci cu toţi banii ăia, Alex? Ai să călătoreşti? Ai să-ţi
cumperi o ţărişoară? Ai să sorbi vin de mimoze undeva pe-o plajă?
Nu crezi că toate lucrurile astea, toate chestiile delicioase pe care le
pot face oamenii când au grămezi mari de bani sunt mai plăcute în
compania cuiva care gândeşte la fel ca tine?
Crew îi privi o clipă buzele.
— Aşa l-ai sedus pe Gannon?
— Nu, m-am prefăcut că-l las pe el să mă seducă. E genul care
simte nevoia să vâneze şi să cucerească. Acum pun totul la bătaie.
Poţi să ai şi diamantele, şi pe mine.
— Oricum aş putea să am totul.
Laine se rezemă de spătar şi sorbi din vin.
— Ai putea. Totuşi, consider că bărbaţii cărora le place violul
sunt de cea mai joasă speţă. Dacă faci parte dintre ei, te-am judecat
greşit. Ai putea să mă violezi, să mă baţi, să mă împuşti. Cu
siguranţă ţi-aş spune unde sunt diamantele. Dar atunci…
Sorbi iar, cu o lucire răutăcioasă în ochi.
— N-ai şti dacă spun adevărul sau nu. Ai putea pierde mult timp,
iar eu aş trece prin suferinţe considerabile. N-ar fi foarte practic,
atâta timp cât sunt dispusă să închei un târg de pe urma căruia să
câştigăm amândoi ceea ce dorim, şi ceva pe deasupra.
Crew se ridică.
— Mă intrigi, Laine, spuse el şi îşi scoase peruca.
— Mmm, îţi stă mai bine aşa. Laine îi studie părul de culoarea
cositorului. Mult mai bine. Îmi mai torni, te rog, puţin vin? Aş vrea
să te întreb ceva, continuă ea, când Crew se duse să ia sticla. Ai şi
restul diamantelor? Nu pot decât să te cred pe cuvânt. Tatăl meu nu
mi se pare o sursă demnă de încredere.
— A, le am.
— Dacă le ai, de ce nu profiţi şi nu-ţi iei zborul, în loc să alergi şi
după celelalte?
Chipul lui era împietrit, cu zâmbetul parcă sculptat şi ochii lipsiţi
de viaţă.
— Niciodată nu mă mulţumesc cu jumătăţi de măsură, rosti
Crew.
— Respect principiul ăsta. Totuşi, aş putea face să fie foarte
plăcut împărţitul câştigului cu mine.
Crew îi umplu din nou paharul şi puse sticla pe masă.
— Sexul e depăşit.
Cu un râs scăzut, gutural, Laine replică:
— Facem pariu?
— Oricât ai fi de atrăgătoare, nu valorezi douăzeci şi opt de
milioane.
— Ei, cu asta m-ai jignit.
„Atrage-l mai aproape“, îşi spuse ea, „adu-l mai aproape şi
distrage-i atenţia. O să doară, dar numai un minut.“
Încordându-se, se întinse spre paharul cu vin, apoi se întoarse
astfel încât telefonul din buzunar lovi braţul canapelei.
Crew se repezi la ea, o trase în jos de păr, smulgându-i buzunarul
din cusături. Prin faţa ochilor i se învolburară pete negre de durere
şi frică, dar se săltă cu chiu, cu vai, privind cu o expresie dezgustată
pata de vin de pe pantaloni.
— Of, pentru Dumnezeu, sper că ai nişte detergent.
Un dos de palmă făcu punctele negre să se înroşească exploziv.
16

Max opri maşina de-a curmezişul drumului cu pietriş, la o


distantă suficientă ca să nu fie văzut din ultima cabană de pe
stânga. Dacă încerca să fugă, Crew trebuia să treacă prin Porsche.
Era linişte şi aproape întuneric. Văzuse foarte puţină mişcare
prin pădure, sau în cabanele pe lângă care trecuse. La ora aceea,
excursioniştii se întorseseră de pe trasee şi se pregăteau să-şi ia
cina sau să bea ceva.
Opri motorul, apoi se aplecă prin faţa lui Jack şi deschise
torpedoul.
— Nu putem sta aşa aici, cu mâinile-n sân, zise Jack.
— N-o să stăm aici.
Max îşi scoase pistolul, plus un încărcător de rezervă, şi-i aruncă
lui Jack în poală un binoclu.
— Nu scăpa casa din ochi, îi spuse el.
— Dacă intri acolo cu pistolul ăla, cineva o s-o păţească. Armele
aduc necazuri, adăugă Jack.
— Ai dreptate în ambele cazuri.
Verifică încărcătorul, îl puse la locul lui, iar pe celălalt îl vârî în
buzunar.
— Poliţiştii sunt pe drum. O să le ia ceva timp ca să asigure zona
ca pentru o luare de ostatici. Ştiu că e înarmat, ştiu că e vorba de
Laine. Vor încerca să negocieze.
— Cum să negociezi cu un nebun ca ăsta? Fata mea e acolo, Max.
O are prizonieră pe fetiţa mea.
— E şi a mea. Iar eu nu negociez.
— Nici n-o să-i aşteptăm pe sticleţi aici.
— Nu aşteptăm pe nimeni.
Întrucât Jack nu folosise binoclul, Max îl luă şi privi spre cabană.
— Toate uşile şi ferestrele sunt închise şi cu draperiile trase. De
aici, văd o uşă şi patru ferestre. Probabil mai este o uşă în spate,
încă vreo două ferestre pe partea cealaltă şi alte două în spate. Pe-
aici nu poate să scape, dar dacă trece de mine, ar putea să cotească
în cealaltă direcţie, s-o ia pe un drum lăturalnic şi să ocolească până
la şosea. Nu cred c-o să-l lăsăm s-o facă.
Max băgă din nou mâna în torpedou. De astă dată scoase un cuţit
cu teacă. Din învelişul de piele ieşi la iveală lama – o bandă îngustă
de oţel argintiu, cu muchia zimţată.
— Iisuse Hristoase.
— Îi rezolvi tu cauciucurile Mercedes-ului cu ăsta?
— Cauciucurile…
Jack inspiră adânc, apoi expiră.
— Mda, se face.
— În regulă. Uite cum procedăm…
*
Laine se ridică încet. Urechile îi ţiuiau după lovitură şi se
blestemă că nu se mişcase destul de repede, că nu-i anticipase
reacţia, astfel încât să primească o lovitură razantă, nu una directă.
Ştia că are ochii plini de lacrimi, dar se stăpâni şi le înghiţi în
timp ce-şi ducea mâna la obrazul îndurerat.
— Ticălosule. Fir-ai să fii de nenorocit.
Crew o apucă de cămaşă, săltând-o puţin de pe canapea, în timp
ce-i susţinea privirea, Laine întinse braţul liber, dar nu reuşi să
ajungă unde dorea.
— Pe cine voiai să suni, Laine? Pe tăticu’?
— Idiotule.
Răspunsul ei şi brânciul furios pe care i-l dădu îl surprinseră
îndeajuns ca să-l facă să-i dea drumul înapoi pe canapea.
— Mi-ai spus să-mi golesc buzunarele? M-ai întrebat dacă am
telefon? E închis, nu? îl port tot timpul în magazin. Ai fost aici, băi
Einstein. Am sunat pe cineva?
Crew păru să stea un moment pe gânduri, apoi întoarse telefonul
şi-l studie.
— Pare să fie închis, zise el şi îl deschise. După ce căută şi găsi
serviciile, din telefon se auzi un bip scurt, ascuţit.
— Se pare că ai un mesaj. Ce-ar fi să vedem cine încearcă să dea
de tine?
— Lasă-mă-n pace, zise Laine enervată, şi se trase mai aproape
de masă pentru a-şi umple din nou paharul. Mâna nu-i tremura
când auzi glasul lui Max anunţând că se întorsese.
— Poftim, ţi se pare că l-am contactat prin telefon, sau prin
telepatie? Iisuse.
Îi despărţea o distanţă puţin mai mare de un metru. Prea mult.
Puse sticla pe masă şi-şi cuprinse în palmă obrazul lovit.
— Dă-mi dracului nişte gheaţă să-mi pun aici.
— Nu-mi plac ordinele.
— Mda, bine, nici mie nu-mi place să mă ia la trosneală orice tip
care are probleme cu autocontrolul. Cum naiba am să explic
vânătaia asta? N-ai făcut decât să complici totul. Şi mai ştii ceva,
deşteptule? S-a zis cu oferta mea dinainte. Nu mă culc cu bărbaţii
care dau în mine. Niciodată, pentru nimic în lume.
Se trase puţin înainte, ca pentru a sta într-o poziţie mai comodă,
continuând să-şi maseze obrazul.
— Gata, de-acum facem afaceri serioase. Fără avantaje
colaterale, zise ea.
— Am impresia că ai uitat. Asta nu-i o negociere.
— Totul e negociabil. Tu ai jumate, eu am cealaltă jumătate. Vrei
totul. Eu, pe de altă parte, sunt mai realistă, şi nici pe departe la fel
de rapace. Şi scoate-mi naibii porcăriile astea, ceru ea, zgâlţâind
cătuşele. Unde naiba crezi că pot să mă duc?
Îi văzu mâna mişcându-se, abia perceptibil, spre buzunarul stâng
al pantalonilor, după care reveni la loc.
— N-aş crede. Şi acum…
Porni spre ea.
— Diamantele.
— Dacă mă mai loveşti, dacă o dată mai dai în mine, îţi jur c-o să
am grijă să le ia poliţia.
— Ai o constituţie delicată, Laine. Oasele delicate se mp uşor.
Cred că personalitatea ţi-e mai puternică şi ar fi puţin mai greu să
ţi-o frâng. Aş putea începe cu mâna ta. Ştii câte oase are o mână
omenească? Nu mai ţin minte exact, dar cred că sunt destul de
multe.
În timp ce vorbea, ochii îi scăpărau. Nimic în viaţa ei n-o
înspăimântase mai tare pe Laine decât lucirea aceea amuzată.
— Unele aii să se rupă, altele se vor sfărâma. Va fi foarte dureros.
Ai să-mi spui unde-s diamantele, fără să mă minţi, pentru că nici
chiar cea mai puternică personalitate din lume nu poate suporta
durerea peste o anumită limită.
Lui Laine îi bubuia pulsul în tâmple, în gât, în vârfurile degetelor
– un tam-tam al terorii, aproape asurzitor.
— Numai un om bolnav la cap se excită când îşi imaginează aşa
ceva. Ştii, fară acest mic cusur, mi-ar fi plăcut să-mi petrec puţin
timp cu tine.
Trebuia să-l privească în ochi, cât mai ferm. De asta depindea
supravieţuirea ei.
— Îmi place să fur, continuă ea. Îmi place să iau, să-mi însuşesc
lucruri care le aparţin altora. E palpitant, într-adevăr. Dar nu
merită durerea. Şi nici viaţa mea. E un mic amănunt pe care l-am
preluat de la tatăl meu. Cred că am ajuns în faza în care-ţi doreşti
diamantele mai mult decât mine. Vrei să ştii unde sunt? E mai uşor
decât crezi. Dar ca să ajungi la ele, ei bine…
Inima-i bătea nebuneşte, în timp ce-şi arcuia buzele şi-şi încovoia
degetul.
— Vino aici, şi-am să-ţi dau un mic indiciu.
— Ai să-mi dai mai mult decât atât.
— Ei, haide… Măcar lasă-mă să mă distrez puţin…
Începu să se joace cu pandantivul de la gât, ridicându-l.
— Cu ce ţi se pare că seamănă ăsta, îl întrebă râzând încetişor.
Haide, Alex, uită-te mai bine.
Ştiu că reuşise când îl văzu aplecându-se asupra ei, cu privirea
aţintită asupra medalionului. Îl lăsă să cadă la loc, ca să-şi elibereze
mâna, apoi se întinse iar înainte, ca pentru a lua paharul de vin.
— Totul nu ţine decât de inducerea în eroare, de fapt. Încă un
detaliu pe care-l ştiu de la tatăl meu.
Îşi ridică faţa spre el, pentru a-i distrage atenţia. Avea o singură
şansă. Crew întinse mâna spre pandantiv, aplecându-se şi
înclinându-şi capul ca să-l vadă mai bine.
Iar Laine îşi luă elan de pe canapea, aplicându-i o lovitură
năprasnică cu sticla de vin. Se auzi trosnetul hidos al osului şi vinul
împroşcă exploziv ca o erupţie de sânge. Inerţia îl făcu pe Crew să
cadă pe spate, în timp ce Laine aştepta, gâfiind, cu sticla încă în
mână. Apoi se lăsă să cadă în genunchi, învingându-şi valul de
greaţă, în timp ce încerca să ajungă la el. Trebuia să-i scoată cheia
din buzunar, să ia pistolul, să ia telefonul… Să scape.
— Nu! Fir-ar să fie! exclamă ea furioasă când îşi dădu seama că
Crew căzuse prea departe. Se ridică, trecu peste canapea până în
spate şi o împinse cu umărul, ca s-o apropie de el. Puţin mai
aproape. Doar puţin.
Sângele îi vuia în urechi şi propria ei voce, ascuţită şi disperată,
părea să răsune de la mile distanţă, în timp ce-şi ordona sieşi la
nesfârşit: „Haide, haide, hai! “
Lăsându-se iar pe podea, îl apucă de pantalon şi-l trase spre ea.
— Cheia, cheia, o, Doamne, Te rog, ajută-mă să iau cheia…
Aruncă o privire după pistol. Era pus pe bufetul de bucătărie, la
aproape trei metri distanţă. Aplecându-se, forţă până când metalul
îi intră în came, dar cu mâna cealaltă ajunse la buzunar şi-şi
strecură înăuntru degetele tremurătoare.
Lacrimile usturătoare i se revărsară pe obraji, când simţi cu
degetele micul obiect de metal. Gâfâind, introduse pe dibuite cheia
în încuietoare, în timp ce scrâşnea din dinţi şi-şi înjura stângăcia.
Micul declic răsună ca un foc de armă. Începu să murmure
rugăciuni incoerente de recunoştinţă, în timp ce-şi scotea cătuşa de
pe încheietura mâinii.
„Gândeşte. Gândeşte şi nimic mai mult. Respiră şi gândeşte.“
Se aşeză pe podea, sacrificând câteva secunde preţioase ca să-i
treacă panica.
Poate că-l omorâse. Poate-l ameţise doar. A dracului să fie dacă
avea să verifice. Dar dacă nu era mort, va veni după ea. Se ridică şi,
gâfâind, începu să-l tragă spre canapea. Spre cătuşe. O să-l
imobilizez; asta trebuia să facă. Să-l lege. Să ia telefonul, să ia
pistolul, să cheme în ajutor.
Oftă uşurată când îi prinse cătuşele pe mână. Faţa lui Crew era
plină de sânge. Îi trase jacheta într-o parte ca să-şi ia telefonul din
buzunarul de la piept.
Sunetul neaşteptat al unui claxon de maşină o făcu să ţipe scurt,
speriată. Privi spre uşă. Era cineva afară. Cineva care putea s-o
ajute.
— Ajutor… abia reuşi ea să şoptească, ridicându-se în picioare.
Se repezi înainte, dar o mână o apucă de gleznă, făcând-o să cadă
pe podea cu faţa în jos.
Nu ţipă. Începu să mârâie ca o fiară, în timp ce lovea cu picioarele
înapoi, târându-se înainte. Crew smuci, cuprinzându-i piciorul cu
mâna astfel încât fu nevoită să se răsucească şi să se ridice în şezut
ca să-l atace cu pumnii şi unghiile.
Sistemul de alarmă al maşinii continua să sune, ca un vaiet pe
două note, la nesfârşit, în timp ce Laine se lupta cu Crew, care o
trăgea tot mai aproape. Sângele îi şiroia pe faţă, curgând şi din
zgârieturile proaspete lăsate de unghiile ei.
Laine auzi un trosnet şi, agitându-şi orbeşte braţul, nimeri în
nişte cioburi de sticlă. Durerea o făcu să se rostogolească,
împingându-se cu coatele pentru a mai câştiga câţiva centimetri.
Strângea în mână sticla de vin. De astă dată, când se răsuci spre el,
o ţinea cu ambele mâini, ca pe o bâtă de baseball. Şi lovi din
răsputeri.
Se auzi un bubuit – în capul ei? în cameră? Afară? Strânsoarea
mâinilor lui Crew slăbi, ochii i se dădură peste cap şi rămase
nemişcat.
Scâncind, Laine se târî înapoi, ca un rac.
Aşa o găsi Max când năvăli în cameră. Chircită pe podea, cu
mâinile pline de sânge şi hainele rupte.
— Laine! Iisuse Hristoase Atotputernice!
Se repezi la ea, pierzându-şi autocontrolul la care apelase ca să
ajungă înăuntru, să ajungă la timp. Căzu alături în genunchi,
trecându-şi mâinile pe faţa ei, peste păr, peste trup.
— Cât de grav eşti rănită? Unde te doare? Te-a împuşcat?
— Ce…? împuşcat…?
Vederea-i era tulbure şi intermitentă, ca un film cu zgârieturi.
— Nu, n-am… e doar vinul… Un râs euforic îi izbucni din gât. Vin
roşu şi, da, sângele lui. Al lui. E al lui, mai mult… A murit? întrebă
ea, aproape pe un ton de conversaţie. L-am omorât?
Max îi dădu la o parte părul de pe faţă, palpându-i uşor cu
degetul mare obrazul învineţit.
— Poţi să mai rezişti puţin?
— Sigur. Nicio problemă. Nu vreau decât să stau şi să răsuflu.
Apropiindu-se de Crew, Max se lăsă pe vine lângă el.
— E viu, spuse, după ce-i luă pulsul, studiindu-i chipul plin de
sânge şi desfigurat de zgârieturi. L-ai cam cotonogit, este?
— Am dat în el cu sticla de vin. Camera părea să se clatine uşor în
jurul ei, iar aerul se unduia ca apa. De două ori. Şi ai apărut tu. Mi-ai
primit mesajul?
— Mda, l-am primit.
După ce-l căută pe Crew de arme, Max reveni lângă Laine.
— Sigur n-ai nimic grav?
— Mă simt amorţită, doar atât.
— Atunci e bine.
Max îşi puse pistolul pe podea, alături, şi o cuprinse cu braţele.
Toată frica, furia, deznădejdea pe care şi le reprimase în ultima oră
îl străbăteau acum valuri-valuri.
— Trebuie să mă abţin… murmură el, cu buzele lipite de gâtul ei.
Nu vreau să-ţi fac nimic, dar trebuie să rezist…
— Şi eu, răspunse Laine, strângându-se lângă el. Şi eu. Ştiam că o
să vii. Ştiam că vei ajunge aici, dar, n-am stat nici eu degeaba. Se
retrase puţin. Ţi-am spus că pot să-mi port singură de grijă.
— Mi-ar fi greu să te contrazic. Hai să vedem dacă ne putem ţine
pe picioare.
După ce se ridicară, Laine se rezemă de el, şi-l privi pe Crew.
— Chiar l-am doborât. Mă simt… puternică şi mulţumită şi…A
înghiţit în sec, apăsându-şi abdomenul cu mâna.
— Şi mi-e cam rău.
— Hai să mergem afară, să iei puţin aer. Aici, în casă, am să
rezolv eu. Poliţia e pe drum.
— OK. Cine tremură, tu sau eu?
— Amândoi, cred. Încă mai eşti sub efectul şocului, Laine. Am să
te scot te-aici, şi vreau să stai jos, să te culci pe pământ, dacă-ţi
ajută cu ceva. O să chemăm o ambulanţă.
— N-am nevoie de nicio ambulanţă.
— Asta rămâne de văzut, dar el mai mult ca sigur are. Hai, să
mergem…
O conduse afară. De lângă colţul casei apăru Jack, cu cuţitul într-o
mână şi o piatră în cealaltă. Lui Laine îi trecu prin minte, vag, că
arăta extrem de caraghios. Jack scăpă din mâini piatra şi cuţitul se
împletici înainte şi o cuprinse în braţe.
— Lainie… Lainie…
Îngropându-şi faţa în umărul ei, izbucni în lacrimi.
— Nu-i nimic. N-am nimic. Şşşt… îi cuprinse faţa cu mâinile,
retrăgându-se ca să-l sărute pe obraji. E totul în regulă, tată.
— N-aş mai fi putut trăi… N-aş mai fi putut…
— Ai venit. Aţi venit când am avut nevoie de voi. N-am noroc?
Iubesc doi oameni care-mi sunt alături la nevoie.
— Nu ştiam dacă să mă mai întorc sau nu… începu el.
Cu un gest plin de tandreţe, Laine îi şterse lacrimile de pe obraji.
— Dar te-ai întors, nu-i aşa? Iar acum, trebuie să pleci.
— Lainie.
— Poliţia va ajunge aici din clipă-n clipă. N-am trecut prin toate
astea ca să văd cum te arestează. Du-te. Până nu vin.
— Trebuie să-ţi spun nişte lucruri…
— Mai târziu. Poţi să mi le spui mai târziu. Ştii unde mă găseşti.
Te rog, tăticule, du-te.
Max ieşi din casă, cu telefonul Ia ureche.
— Crew e imobilizat. Laine e cam răvăşită, dar în rest e bine.
Crew va avea nevoie de asistenţă medicală. Laine şi cu mine
aşteptăm aici. Când credeţi că ajungeţi?… Bine, vă aşteptăm.
— Îţi mulţumesc, îi întinse mâna Jack. Poate că eşti totuşi…
aproape… bun pentru ea. Ne mai vedem. Curând, adăugă el,
întorcându-se spre Laine. În curând, fetiţo.
— Vin, spuse Laine, auzind sirenele. Grăbeşte-te.
— E nevoie de mai mult decât nişte sticleţi de provincie ca să-l
prindă pe Big Jack O’Hara, îi făcu el cu ochiul. Să-mi ţii o lampă
aprinsă la fereastră.
Jack se întoarse şi o luă la trap spre pădure, aruncându-le un
ultim salut din mers, înainte de a dispărea printre copaci.
— Ei… răsuflă prelung Laine. S-a dus. Îţi mulţumesc.
— Pentru ce? o întrebă Max.
— Pentru că l-ai lăsat pe tatăl meu să plece.
— Nu ştiu despre ce vorbeşti. Nu l-am cunoscut niciodată pe
tatăl tău.
Râzând înăbuşit, Laine se frecă la ochi.
— Cred că acum am să stau jos, cum m-ai sfătuit.

Nu-i era greu să câştige o controversă despre o vizită la urgenţă


cu un om care era atât de uşurat s-o vadă vie şi nevătămată, încât
ar fi acceptat orice-i cerea. Laine profită de asta, şi de prietenia lui
Vince, ca să se ducă direct acasă.
Urma să-i dea şefului poliţiei o declaraţie mai completă, a doua zi
dimineaţa. Dar Vince acceptase, pe moment, şi relatarea
prescurtată a evenimentelor.
Îi povestise totul şezând pe pământ, în faţa cabanei, cu o pătură
pe umeri. Deşi din tot episodul cu Crew nu se alesese decât cu
câteva tăieturi şi vânătăi, nu avu nicio obiecţie când Max întrerupse
interogatoriul poliţiei, o ridică în braţe şi o duse la maşină.
Simţi o mare satisfacţie să-l vadă pe Crew dus cu targa.
O mare satisfacţie. Fiica lui Jack O’Hara încă nu-şi pierduse
reflexele.
Recunoscătoare, fu singurul lucru care-i putea trece prin minte,
în timp ce stătea sub pulsaţia fierbinte şi măruntă a duşului. Îi era
atât de recunoscătoare lui Max, lui Vince, sorţii… La naiba, până şi
comunicaţiilor digitale le era recunoscătoare. Îi venea să-şi pună
telefonul celular în ramă, la loc de onoare. Niciodată-n viaţa ei n-
avea să mai bea cabernet.
Ieşi de sub duş şi se şterse cu grijă. Amorţeala trecuse de mult, şi
fiecare cucui, julitură şi vânătaie o durea. Înghiţi patru aspirine,
apoi îşi adună curajul şi se privi goală în oglindă.
— Au. Aoleu.
Expiră şuierător, în timp ce se întorcea să se vadă şi din spate.
Toată era un mozaic multicolor de vânătăi. Pe şolduri, pe pulpe, pe
genunchi, pe braţe… Şi mai ales pe obrazul drept.
Toate vor trece, se consola ea. Se vor şterge şi vor fi date uitării,
imediat ce se va întoarce la viaţa ei.
Alex Crew urma să-şi petreacă restul zilelor după gratii. Spera s-
o blesteme în fiecare zi şi în fiecare noapte să viseze diamante.
Ca o concesie faţă de vânătăi, luă pe ea un trening larg şi-şi legă
părul la spate. Ca o concesie pentru vanitate, petrecu ceva mai mult
timp cu fardurile, ca să-şi atenueze semnele de violenţă de pe faţă.
Apoi se întoarse, îşi desfăcu braţele şi i se adresă lui Henry, care o
urmase ca o umbră – chiar şi în baie – de când îl luase înapoi de la
Jenny.
— N-arăt prea rău, ce zici?
Laine îl găsi pe Max în bucătărie, încălzind pe aragaz conţinutul
unei cutii de supă.
— Mă gândeam că poate ţi-e foame.
— Te gândeai bine.
Max făcu un pas spre ea, atingându-i delicat cu degetele vânătaia.
— Îmi pare rău că n-am ajuns mai repede.
— Dacă-ţi pare rău, îmi minimalizezi curajul şi inteligenţa, şi mă
felicitam cu mare plăcere pentru ele.
— N-aş vrea să fac asta, dar trebuie să-ţi spun că mă simt înşelat.
Mi-ai tăiat orice şansă de a-l stâlci pe nenorocitul ăla în bătaie.
— Data viitoare când avem de-a face cu un ucigaş sociopat, poţi
să-i faci ce vrei.
— Data viitoare… repetă el, întorcându-se să mestece supa.
Laine îşi împreună mâinile.
— Ne-am cam repezit, Max.
— E clar.
— Oamenii… îmi imaginez că oamenii care ajung împreună în
situaţii periculoase sau dramatice se pripesc adesea. Îi domină
emoţiile. Când lucrurile se liniştesc, probabil regretă că şi-au urmat
impulsurile.
— Logic.
— Am putea regreta dacă am merge mai departe aşa cum am
vorbit la început. Am putea regreta dacă ne repezim orbeşte într-o
relaţie, ca să nu mai spun într-o căsătorie.
— Am putea. Bătu cu lingura în marginea oalei, apoi o puse jos şi
se întoarse spre ea. Ai vreo rezervă?
Laine îşi strânse buzele înainte de a începe să-i tremure, îl vedea
pe Max în bucătăria ei, la aragazul ei, înalt şi slab, cu ochii aceia
periculoşi şi poziţia dezinvoltă.
— Nu, n-am nicio rezervă. Nici cea mai mică reţinere.
Se repezi la el, ridicându-se pe vârfuri când braţele lui o
înconjurară.
— O, Doamne, nicio reţinere n-am… Te iubesc atât de mult!
— I-auzi! Asta-i bine.
Gura lui îi strivi buzele, apoi deveni mai blândă, mai insinuantă.
— Nici eu n-am reţineri. Şi-n plus, tocmai ţi-am cumpărat ceva de
la New York. S-ar irosi de pomană, dacă ai avea acum chef s-o faci
pe raţionala cu mine.
Scoase cutia din buzunar.
— Sunt destul de sigur că mi-am amintit ce spuneai că-ţi place.
— Ai avut timp să-mi cumperi un inel, în toată nebunia asta?
Max clipi din ochi.
— Păi… voiai un inel?
— Nu face pe deşteptul cu mine.
Deschise cutia şi inima încetă o clipă să-i mai bată, când văzu
diamantul cu tăietură pătrată, în montura simplă de platină.
— E perfect. Ştii şi tu că e perfect.
— Încă nu.
Îl scoase din cutie şi i-l puse în deget.
— Abia acum e perfect.
Îi sărută falangele julite, chiar sub inel.
— Am să-mi petrec toată viaţa cu tine, Laine. Vom începe în
seara asta, cu tine stând aici şi eu preparând supa.
— Sună frumos. Frumos şi normal.
— Putem să ne şi ciondănim, dacă vrei.
— Nici asta nu sună prea rău. Poate că, înainte să ne certăm, ar fi
bine să ne debarasăm şi de celelalte. Pot să le văd?
Max stinse focul şi deschise servieta pe care o pusese pe masă.
Când îl văzu scoţând puşculiţa, Laine izbucni în râs şi se lăsă să
cadă pe scaun.
— E îngrozitor să mă gândesc că am riscat să fiu omorâtă pentru
ce e în burta unui purcel de ceramică.
— Un reprezentant al companiei de asigurări le va lua mâine.
Max desfăcu un ziar şi ridică micul ciocan pe care-l găsise în
oficiu.
— Vrei să faci tu onorurile?
— Nu. Eşti invitatul meu.
Fu nevoie de două lovituri zdravene ca să scoată căptuşeala şi
apoi punga. Max turnă cascada scânteietoare în mâna lui Laine.
— Nu devin cu nimic mai puţin strălucitoare, nu-i aşa?
— Cel de pe degetul tău îmi place mai mult.
Laine zâmbi.
— Şi mie.
În timp ce Max arunca ziarul şi cioburile, Laine presără
diamantele pe catifea.
— Acum vor avea jumătate din ele. Şi, de vreme ce Crew a fost
identificat şi capturat, s-ar putea să le găsească şi pe celelalte, acasă
la el, sau într-un seif, pe numele lui.
— S-ar putea să fi ascuns aşa o parte din ele, însă nu cred că s-a
dus la Columbus ca să-i dea un cadou copilului ăluia, din bunătate
sufletească sau obligaţie paternă. Fosta nevastă şi fiul lui au ceva la
ei sau ştiu ceva.
— Max, nu te duce după ei, îl rugă ea, luându-l de mână. Lasă-i în
pace. Nu vor decât să scape de el. Tot ce mi-ai spus dovedeşte că
femeia aia încearcă doar să-şi apere copilul, să-i ofere o viaţă
normală. Dacă-i urmăreşti, o să se simtă vânată şi va fugi iar. Ştiu
cum e. Ştiu ce a simţit mama mea până şi-a găsit liniştea lângă Rob.
Iar tatăl meu, da, e un hoţ şi un escroc, şi un mincinos pe deasupra,
dar nu e nici nebun, nici ucigaş.
Împinse diamantele spre el.
— Toate diamantele astea nu merită suferinţa băiatului ăluia
nevinovat care va trăi ştiind că tatăl lui a fost un asasin. Sunt doar
nişte pietre. Nişte simple obiecte.
— Lasă-mă să mă gândesc.
— Bine.
Laine se ridică şi-l sărută pe creştet.
— OK. Îţi spun eu cum facem. Am să pregătesc câteva sandvişuri
la supa asta. Între timp, tu poţi să confrunţi diamantele cu cele de
pe lista ta. Apoi le vom pune la loc şi vom mânca de cină ca doi
oameni normali.
Se duse să ia pâinea.
— Şi când crezi că pot să-mi primesc maşina înapoi din New
Jersey?
— Am un cunoscut care o s-o aducă peste vreo două zile. Între
timp, am să te transport eu, sau poţi folosi maşina mea.
— Vezi, plicticos şi normal. Muştar sau maioneză pe şuncă?
— Muştar, răspunse el absent.
O vreme Max lucră în tăcere.
— Fir-aş al naibii, izbucni el.
Laine îi aruncă o privire.
— Ce-i?
— Stai să mai verific o dată.
— Nu se adună, aşa-i? întrebă ea, aducând farfuriile la masă. Max
o privi lung. Mă temeam de asta. De fapt, nici nu mă temeam, eram
doar resemnată. Sunt mai puţine de-un sfert?
— Lipsesc vreo douăzeci şi cinci de carate.
— Hmm… Ei bine, clientul tău ar fi de acord, sunt sigură, că s-ar
putea ca părţile să nu fi fost egale. Că poate cele rămase sunt puţin
mai grele.
— Dar nu e cazul, aşa-i?
— Da. Mă îndoiesc că asta e explicaţia.
— Le-a vârât în buzunar. Tatăl tău.
— Probabil şi-a luat partea, a ales câteva pietre, ca pe un fel se
asigurare, le-a păstrat la el, după care pe celelalte le-a mutat în alt
container – în puşculiţă. Putea să-şi ţină „asigurarea“ într-un
chimir, într-o pungă la gât, sau chiar în buzunar. „Dacă-ţi pui toate
ouăle într-un singur coş, Laine, o să se rupă toarta. Şi atunci, nu te-
alegi decât cu nişte jumări.“ Vrei şi cafea?
— Vreau o bere. L-am lăsat să plece.
— L-ai fi lăsat să plece oricum.
Laine luă berea, o desfăcu, apoi i se aşeză pe genunchi.
— De fapt, nu s-a schimbat nimic. Doar douăzeci şi cinci de
carate amărâte s-au dus.
Îl sărută pe un obraz, apoi pe celălalt şi, apoi pe gură.
— E-n regulă, da?
Când îşi rezemă capul pe umărul lui, Max îi mângâie părul.
— Mda, e-n regulă. S-ar putea să-i trag un şut în fund lui taică-tu
dacă-l mai văd vreodată, da-n rest, e-n regulă.
— Bine.
Max rămase aşezat, mângâind-o pe păr. Pe masă erau sandvişuri
cu şuncă, iar pe aragaz, supă. Pe podea moţăia un câine. În lumina
din bucătărie scânteiau diamante în valoare de câteva milioane –
mai mult sau mai puţin.
E în regulă, îşi spuse Max. Ba chiar, de-a dreptul extraordinar.
Viaţa n-avea să mai fie niciodată plictisitoare.

17

New York, 2059


Murea de nerăbdare să ajungă acasă. Faptul de a şti că o aşteptau
casa ei, patul ei, lucrurile ei, făcea ca până şi traficul nesuferit de
după-amiază, de la aeroport spre oraş, să fie o plăcere.
Între taxiuri, navetişti şi maxibuzele ca nişte tancuri aveau loc
mici fricţiuni, trădări abjecte şi lupte amarnice. Deasupra,
aerotramurile, blimpurile şi mininavetele brăzdau cerul.
Spectacolul războaielor din trafic o provoca însă îndeajuns ca să-şi
imagineze că sărea pe locul din faţă ca să ia volanul şi să se avânte
în vânzoleală, cu mult mai mult entuziasm şi mai multă agresivitate
decât şoferul.
Doamne, cât iubea New York-ul!
În timp ce şoferul se târa cu taxiul pe FDR, ca un soldat al armatei
de autovehicule ce luau cu asalt oraşul, Samantha se distra privind
reclamele animate. Unele înfăţişau mici povestiri şi, ca scriitoare
capabilă să aprecieze just o istorisire reuşită, Samantha Gannon le
urmărea delectându-se.
Observă una – o femeie frumoasă tolănită lângă piscină, într-o
staţiune, singură şi plictisită, în timp ce în jur se bălăceau sau se
plimbau diverse cupluri. Comandă de băut şi, la prima sorbitură,
întâlneşte privirea unui bărbat fermecător care tocmai ieşea din
apă. Muşchi supli, zâmbet mortal. Un moment intens care se
dizolvă într-o scenă la lumina lunii, cu cei doi plimbându-se de
mână, fericiţi.
Morala reclamei? Bea Silby’s Rum şi deschide-ţi calea spre
aventură, romantism şi sex grozav.
Numai de-ar fi atât de uşor…
În fond, pentru unii chiar era. Bunicii ei avuseseră parte de un
asemenea moment. Romul nu jucase niciun rol, cel puţin în
versiunile pe care le auzise. Dar când li se întâlniseră privirile ceva
explodase şi începuse să sfârâie, prin fluxul sorţii.
Întrucât în toamna următoare împlineau cincizeci şi şase de ani
de căsnicie, reieşea clar că acel ceva făcuse o treabă trainică.
Şi pentru că soarta-i adusese împreună, Samantha stătea acum
pe canapeaua din spate a unui Sedan mare şi negru, mergând spre
nordul oraşului, spre casă, după două săptămâni de bătut
drumurile interminabile şi cu hurducături făcând turul ţării.
Fără bunicii ei, fără ceea ce făcuseră ei, fără alegerea lor, n-ar fi
existat nicio carte. Nicio excursie. Nicio întoarcere acasă. Lor le
datora totul – mă rog, nu şi excursia, se corectă ea. Nu-i putea
învinui pentru asta. Spera doar să fie măcar pe jumătate la fel de
mândri de ea cum era ea de ei.
Samantha E. Gannon, autoarea bestsellerului naţional Pietre
fierbinţi.
Ca focu’, şi mai multe nu!
Lansarea cărţii în paisprezece oraşe – de la un ocean la celălalt –
în numai cincisprezece zile, interviurile, întâlnirile cu publicul,
hotelurile şi staţiile mijloacelor de transport – toate o epuizaseră
peste măsură.
Şi, hai să fim cinstiţi, îşi spuse ea, au fost fabuloase, într-un ritm
demenţial.
În fiecare dimineaţă se dăduse jos din câte un pat străin,
deschizându-şi cu greu ochii cârpiţi pentru a se privi în oglindă ca
să se sigure că tot ea era. Că i se întâmpla cu adevărat ei, Sam
Gannon.
Toată viaţa scrisese, ori de câte ori auzise, povestea familiei, de
fiecare dată când le cerea bunicilor ei să i-o spună, smulgea de la ei
amănunte. Îşi cizelase meşteşugul în ceasurile petrecute în pat,
imaginându-şi aventura, de-a lungul copilăriei.
I se păruse atât de romantic, atât de fascinant… Dar minunat era
faptul că li se întâmplase rudelor sale, unor oameni prin venele
cărora curgea acelaşi sânge cu al ei.
Actualul ei proiect mergea la fel de bine. Îl intitulase simplu: Big
Jack, îşi spunea că străbunicul ei ar fi meritat o mare parte din
drepturile de autor.
Voia să se întoarcă la el, să se afunde în lumea pungăşiilor şi a
falsurilor lui Jack O’Hara, în viaţa lui din afara limitelor legii.
Excursia şi pregătirile nu-i lăsaseră la dispoziţie nici măcar o oră în
care să scrie. Şi rămăsese în urmă.
Dar nu se va apuca imediat de lucru. N-o să se gândească la lucru
timp de cel puţin patruzeci şi opt de ore binecuvântate. Avea de
gând să-şi arunce bagajele, eventual dându-le foc cu tot ce
conţineau şi să se închidă în casa ei minunată şi liniştită. Va umple
cada cu spumă şi va destupa o sticlă de şampanie. Se va cufunda în
apa fierbinte şi va sorbi din şampania rece. Dacă-i va fi foame,
putea să-şi frigă ceva în Autochef. Nu-i păsa ce anume, de vreme ce
era mâncarea ei, din bucătăria ei. Apoi, avea să doarmă zece ore
încheiate.
Nu va răspunde la telelink. Vorbise cu părinţii, cu fratele şi sora
ei şi cu bunicii, din avion, şi le spusese tuturor că se va da la fund
pentru vreo două zile. Prietenii şi asociaţii ei de afaceri puteau să
aştepte o zi–două. Pentru că aşa-zisa ei relaţie intimă luase sfârşit
cu o lună în urmă, n-o aştepta niciun bărbat. Ceea ce, probabil, era
perfect.
Se îndreptă de spate când maşina coti spre bordură. Acasă! îşi
dădu seama că se lăsase furată de gânduri, ca de obicei, şi nu
observase că se apropia de destinaţie.
Îşi luă caietul şi genata de voiaj şi îi dădu un bacşiş gras şoferului
când acesta îi aduse până la uşă valiza şi sacul de haine. Abia
aştepta să-l vadă plecând, fericită că era ultimul om cu care
trebuise să vorbească până se hotăra să iasă iar la suprafaţă. Era
atât de mulţumită, încât fu cât pe ce să-l sărute pe gură.
Se stăpâni însă, îi făcu cu mâna, apoi îşi târî lucrurile în micul
antreu al Casei de Păpuşi Urbane a lui Sam, cum îi plăcea bunicii ei
s-o numească.
— M-am întors!
Se rezemă de uşă, respiră adânc, apoi dansă scurt în loc,
scuturându-şi şoldurile şi răsucindu-şi umerii.
— A mea, a mea, a mea! E numai a mea! M-am întors, puişor!
Se opri brusc, cu braţele sus, pradă acelui dans exuberant, şi
privi cu gura căscată livingul. Mesele şi scaunele erau răsturnate,
iar frumoasa ei canapeluţă zăcea pe spate, ca o broască ţestoasă
întoarsă cu burta în sus. Ecranul fusese smuls din perete şi aruncat
în mijlocul camerei, spart, printre fotografiile înrămate şi
hologramele de familie. Pe pereţi nu mai rămăsese niciun tablou.
Sam îşi dădu cu pumnii în cap, îşi încleştă degetele în părul ei
scurt şi roşu, şi scoase un muget:
— Pentru numele lui Dumnezeu, Andrea! Să ţii casa lună nu-
nseamnă s-arate ca pe Lună!
O petrecere, două, mai treacă-meargă, dar aşa ceva… întrecea
orice limită. Avea să-i dea nişte şuturi zdravene în fund.
Smulse linkul de buzunar şi apăsă pe buton, accesându-i numele.
— Andrea Jacobs. Fostă prietenă, adăugă ea mormăind, în timp
ce se făcea legătura.
Scrâşnind din dinţi, se răsuci pe călcâie şi ieşi din cameră,
pornind pe scară în timp ce asculta mesajul înregistrat al Andreei.
— Ce naiba ai făcut, se răsti ea în link, ai pus o bombă aici? Cum
mi-ai putut face una ca asta, Andrea? Cum ai putut să-mi distrugi
lucrurile şi să-mi laşi casa în halul ăsta? Unde naiba eşti? Fă bine şi
fugi cât te ţin picioarele, fiindcă dac-am să pun mâna pe tine…
Iisuse Hristoase, şi mirosul ăsta ce mai e?! Am să te omor pentru
figura asta, Andreea.
Mirosul era atât de puternic, încât fu nevoită să-şi acopere partea
de jos a feţei cu o mână, în timp ce deschidea cu un şut uşa
dormitorului.
— Aici pute, şi, o, Doamne, o, Doamne, dormitorul meu…!
Niciodată n-am să te iert. Jur pe toţi sfinţii, Andrea, eşti moartă!
Lumina! comandă ea răstit.
După ce lumina se aprinse şi ochii i se limpeziră, o văzu pe
Andrea prăvălită pe podea, peste o grămadă de aşternuturi pătate
de sânge, şi înţelese că spusese adevărul. Andrea era moartă.

Fusese cât pe ce să iasă pe uşă. Încă cinci minute, şi i se termina


schimbul. Era foarte probabil ca altcineva să fi preluat cazul.
Altcineva să-şi petreacă o noapte toridă de vară cu un cadavru
umflat.
Abia încheiase ultimul caz, şi fusese o oroare, iar acum Andrea
Jacobs era a ei, într-un fel.
Locotenentul Eve Dallas respira printr-o mască dotată cu filtru.
Nu rezolva mare lucru şi arăta ridicol, după părerea ei, dar o ajuta
să reducă parţial mirosul, când avea de-a face cu morţi copţi bine
de tot.
Deşi temperatura camerei era reglată la un nivel suportabil,
trupul avusese la dispoziţie cinci zile pentru descompunere. Era
umflat de gaze şi îşi eliminase dejecţiile. Cel care îi tăiase Andreei
Jacobs beregata nu se mulţumise doar s-o omoare. O lăsase şi să
putrezească.
— Identitatea victimei confirmată. Jacobs, Andrea. Douăzeci şi
nouă de ani, sex feminin, rasă mixtă. Beregata a fost tăiată, după
câte se pare, dintr-o mişcare descendentă, de la stânga la dreapta.
Sunt semne că ucigaşul a atacat-o de la spate. Gradul de
descompunere al cadavrului îngreunează constatarea altor leziuni,
contuzii defensive etcetera, prin examen vizual la faţa locului.
Victima e îmbrăcată în haine de stradă.
Haine de petrecere, îşi spuse Eve, observând sclipirea de pe tivul
murdărit al rochiei şi pantofii cu tocuri ca spărgătoarele de gheaţă
aruncaţi prin cameră.
— A venit în casă de la o întâlnire, poate după ce a bătut
cluburile. S-ar putea să fi adus pe cineva cu ea, deşi nu pare.
Se uită prin încăpere, memorând detaliile. Un moment, îşi dori s-
o fi avut cu ea pe Peabody, dar o trimisese deja acasă pe fosta ei
ajutoare şi foarte noua parteneră. N-avea niciun rost s-o cheme şi
să-i strice cina festivă cu iubitul numărul unu, unde ştia că se
dusese.
— S-a întors singură. Dacă venea cu cineva, chiar dacă individul
avea de gând s-o omoare, mai întâi ar fi întreţinut relaţii sexuale.
De ce să piardă ocazia? Şi nu se văd urme de luptă. Nu s-a
împotrivit. O tăietură scurtă. Nicio altă urmă de armă.
Privi din nou cadavrul şi o reînvie în minte pe Andrea Jacobs.
— Se întoarce de la întâlnire, din oraş. A băut câteva pahare.
Urcă la etaj. Aude ceva? Probabil că nu. Poate că-i atât de proastă,
încât urcă scara după ce a auzit un zgomot sus. Vom afla dacă a fost
proastă sau nu, dar pun pariu că individul a auzit-o. A auzit-o
intrând în casă.
Eve ieşi în hol, stătu un moment pe loc, imaginându-şi momentul,
fără să ia în seamă echipa de criminalişti care examina casa. Apoi
intră din nou în cameră, imaginându-şi cum ar fi aruncat din
picioare pantofii aceia cu tocuri pân-la cer. Tălpile ar fi plâns de
uşurare. Poate că ridicase un picior şi se aplecase puţin, să şi-l
maseze, iar când s-a îndreptat, individul a atacat-o.
A ieşit de după uşă, îşi spuse Eve, sau din debaraua încastrată în
peretele din spatele uşii. A păşit drept în spatele ei, a apucat-o de
păr şi i-a retezat gâtul.
Cu buzele ţuguiate, Eve studie formele petelor de sânge.
A ţâşnit din jugulară, îşi spuse ea, pe pat. Victima stă cu faţa spre
pat, el e în spate. Nu se-ncurcă. Taie scurt, o împinge uşor înainte şi
în cădere sângele continuă să ţâşnească.
Aruncă o privire spre ferestre. Draperiile erau trase. Apropiindu-
se, le dădu la o parte, observând că şi filtrul mat era în funcţiune.
Intrusul îl pornise. Nu voia să observe nimeni lumina sau mişcarea.
Se întoarse, îndesându-şi masca în trusa de teren.
Criminaliştii şi examinatorii mişunau peste tot, în costumele lor
securizate. Eve dădu din cap spre un agent în uniformă.
— Spune-le celor de la morgă că pot s-o împacheteze, să-i pună
eticheta şi s-o ridice. Unde-i martora?
— Jos, la bucătărie, locotenente.
Eve se uită la ceas.
— Ia-ţi partenerul şi începe o trecere în revistă a vecinilor. Ai
ajuns primul la faţa locului, da?
Poliţistul îşi îndreptă umerii.
— Da, să trăiţi.
Eve aşteptă o clipă.
— Și?
Nimeni n-ar fi vrut să se pună rău cu Dallas. Era înaltă, zveltă şi
îmbrăcată în pantaloni subţiri de vară, tricou şi geacă. Poliţistul o
văzuse pregătindu-se înainte de a intra în dormitor, iar acum avea
o pată de sânge pe degetul mare.
Părul şaten îi era, tuns scurt. Ochii căprui aveau o expresie tipică
de poliţist.
Poliţistul auzise că pe copoii leneşi îi înfuleca la micul dejun şi-i
scuipa la prânz, iar el voia să apuce seara.
— Anunţul a venit la şaisprezece şi patruzeci: s-a raportat o
spargere şi o posibilă moarte, la adresa asta.
Eve întoarse capul spre dormitor.
— Mda, probabil.
— Colegul meu şi cu mine am ajuns primii la faţa locului la
şaisprezece şi cincizeci şi doi. Martora, Samantha Gannon, locatară,
ne-a întâmpinat la uşă. Era foarte tulburată.
— Treci la subiect, Lopkre, îl grăbi ea, citindu-i numele de pe
ecuson.
— Era isterizată, locotenente. Vomase deja, chiar în faţa uşii.
— Da, am observat-o şi pe-asta.
Întrucât nu părea dornică să muşte din el, omul se mai relaxă
puţin.
— Şi a vărsat din nou, în acelaşi loc, imediat după ce ne-a deschis
uşa. Apoi s-a îndoit de mijloc, acolo în antreu, plângând şi repetând:
„Andrea e moartă, sus“. Partenera mea a rămas cu ea, în timp ce eu
am urcat. N-am avut prea mult de mers.
Se strâmbă, arătând cu capul spre dormitor.
— Am simţit mirosul. Când m-am uitat înăuntru, am văzut şi
cadavrul. Şi, ăă, cum am putut confirma moartea vizual, din uşă, n-
am intrat, ca să nu contaminez locul crimei. Am cercetat sumar
etajul, ca să confirm că nu mai era nimeni în casă, viu sau mort,
apoi am dat raportul.
— Şi partenera dumitale?
— Partenera mea a rămas tot timpul cu martora. Are… ofiţerul
Ricky are un talent special să calmeze victimele şi martorii. A
liniştit-o.
— În regulă. Am s-o trimit pe Ricky. Începeţi expertiza.
Eve pomi spre parter. Observă valiza de lângă uşă, mapa cu
caietul, poşeta cât toate zilele, fără de care unele femei nu păreau în
stare să facă un pas.
Livingul părea răvăşit de un uragan, la fel ca şi mica încăpere
media de lângă holul central. Bucătăria arăta ca şi cum acolo şi-ar fi
făcut de cap o echipă de bucătari nebuni – un pleonasm, după
părerea lui Eve.
Agenta în uniformă şedea într-un mic alcov din colţ, la o masă
albastră, faţă-n faţă cu o roşcată căreia Eve îi dădu în jur de
douăzeci şi cinci de ani. Era atât de palidă, încât pistruii presăraţi
pe nas şi pe pomeţii obrajilor îi ieşeau în evidenţă ca scorţişoara pe
orezul cu lapte. Ochii-i de un albastru intens erau injectaţi, sticloşi
de lacrimi. Avea părul tuns scurt, chiar mai scurt decât al lui Eve, cu
un mic breton deasupra frunţii. La urechi avea nişte cercei de
argint enormi şi era îmbrăcată cu jachetă, bluză şi pantaloni de un
negru newyorkez tipic.
Haine de voiaj, presupuse Eve, cu gândul la bagajele din hol.
Agenta în uniformă – Ricky, îşi aminti ea – care îi vorbea încet,
liniştitor se întrerupse şi ridică ochii spre Eve. Schimbară o privire,
ca de la poliţist la poliţist.
— Sună la numărul pe care ţi l-am dat, Samantha.
— O să sun. Vă mulţumesc. Mulţumesc că aţi stat cu mine.
— Pentru puţin.
Ricky se ridică de la masă şi pomi spre Eve, care aştepta lângă
uşă.
— Locotenente, e foarte zguduită, dar o să mai reziste puţin.
Totuşi, mai devreme sau mai târziu va ceda; abia se mai ţine.
— Ce număr i-ai dat?
— De la Asistenţa Victimelor.
— Bine. Ai înregistrat conversaţia?
— Da, locotenente, cu permisiunea ei.
— Vezi să ajungă pe biroul meu.
Eve ezită un moment. Şi Peabody avea un stil liniştitor, dar
Peabody nu era acolo.
— I-am spus partenerului dumitale să te ia şi să bateţi pe la uşi.
Găseşte-l, spune-i că între timp ţi-am cerut să rămâi la faţa locului,
şi să-şi ia alt agent pentru chestionarea vecinilor. Dacă cedează, ar
fi mai bine să avem la dispoziţie pe cineva cu care a mai comunicat.
— Am înţeles.
— Acum, lasă-mă puţin cu ea.
Intră în bucătărie şi se opri lângă masă.
— Domnişoară Gannon, sunt locotenent Dallas. Trebuie să vă
pun câteva întrebări.
— Da, mi-a explicat Beth… doamna ofiţer Ricky… că e nevoie…
Scuzaţi-mă, cum aţi spus că vă numiţi?
— Dallas. Locotenent Dallas, răspunse Eve, aşezându-se. Înţeleg
că vă e greu, dar aş dori să înregistrez convorbirea, dacă n-aveţi
nimic împotrivă. Spuneţi-mi ce s-a întâmplat.
— Nu ştiu ce s-a întâmplat.
În ochi îi luceau lacrimi, iar vocea i se îngroşă periculos, îşi
coborî privirea spre mâini, şi respiră adânc de câteva ori. Eve îi
admira eforturile de a-şi menţine autocontrolul.
— Am venit acasă… Am venit acasă de la aeroport. Fusesem
plecată din oraş… Două săptămâni.
— Unde aţi fost?
— Ăă… Boston, Cleveland, East Washington, Lexington, Dallas,
Denver, LA, Portland, Seattle… Cred că am uitat unul sau două
oraşe…
Zâmbi vag.
— Un turneu de lansare a cărţii. Am scris o carte. Mi-au publicat-
o… şi în format audio. Mare noroc pe capul meu.
Buzele îi tremurau, şi-şi înghiţi un suspin.
— Se vinde foarte bine, şi m-au trimis… de la editură… m-au
trimis într-un turneu de promovare. Două săptămâni am tot
umblat. Abia acum am ajuns acasă… Abia acum am ajuns aici…
Din felul cum privirea îi fugea înjur, Eve îşi dădu seama că era
gata să cedeze.
— Locuiţi singură aici, domnişoară Gannon?
— Poftim…? Singură…? Da, stau singură. Andrea nu… ea doar…
O, Doamne…
Respiraţia îi deveni mai sacadată, iar degetele i se albiră când îşi
încleştă mâinile. Eve ştia că acum lupta pentru a se controla.
— Vreau să fac ceva pentru Andrea. Am nevoie de ajutorul
dumneavoastră ca să înţeleg şi să pot face ceva pentru ea. Aşa că, e
nevoie să încercaţi să rezistaţi.
— Nu sunt o femeie slabă…
Îşi frecă faţa cu palmele, violent.
— Nu sunt. Rezist în situaţii de criză. Nu mă prăbuşesc aşa…
Niciodată…
Mda, sunt sigură, îşi spuse Eve.
— Oricine are o anumită limită. Aţi venit acasă. Povestiţi-mi ce s-
a întâmplat în continuare. Uşa era încuiată?
— Da. Am decodat încuietorile şi alarma. Am intrat, mi-am lăsat
bagajele jos. Eram atât de fericită să fiu din nou acasă… Obosită şi
fericită… Voiam să beau un pahar de vin şi să fac o baie. Pe urmă,
am văzut livingul. Nu mi-a venit să cred. M-am înfuriat îngrozitor.
Eram furioasă şi indignată. Mi-am scos linkul din buzunar şi am
sunat-o pe Andrea.
— Fiindcă…?
— A… Da… Andrea avea grijă de casă. N-am vrut s-o las pustie
două săptămâni, iar ea voia să-şi zugrăvească apartamentul, aşa că
ne-am înţeles să stea aici, să-mi ude plantele, să dea de mâncare la
peşti… O, Doamne, peştii mei!
Vru să se ridice, dar Eve o prinse de braţ.
— Staţi.
— Peştii mei… Am doi peşti aurii, la mine-n birou. Nici măcar nu
m-am uitat acolo.
— Staţi jos.
Eve ridică un deget, făcîndu-i semn să aştepte, apoi se ridică, se
duse la uşă şi-i spuse unui membru al echipei:
— Uită-te-n birou şi spune-mi ce fac peştii aurii.
— Poftim?
— Fă ce ţi-am spus.
Eve reveni la masă. Pe obrazul Samanthei se prelingea o lacrimă,
iar pielea ei delicată, de roşcovană, era pătată cu roşu, dar încă nu
cedase.
— Deci, Andrea locuia aici în lipsa dumneavoastră. Singură?
— Da. Probabil mai primea câte o vizită, din când în când. E
sociabilă. Îi place să petreacă. Asta am şi crezut, când am văzut
livingul. Că dăduse vreo petrecere nebunească şi-mi făcuse locuinţa
vraişte. Am început să ţip la ea prin link, în timp ce porneam spre
etaj. I-am spus nişte lucruri îngrozitoare. Îşi lăsă capul în mâini.
Îngrozitoare lucruri… repetă ea. Apoi, am simţit mirosul acela oribil
şi m-am înfuriat şi mai tare. Am năvălit în dormitor şi… am văzut-
o… Am văzut-o, prăbuşită pe jos, lângă pat. Şi sânge peste tot, nici
măcar nu mai arăta ca sângele ci, ştiţi… cumva… ştiţi
dumneavoastră… Cred că am urlat. Poate am şi leşinat. Nu mai
ştiu…
Ridică iar privirea, în care se citea disperarea.
- Nu-mi mai amintesc. Ţin minte doar că am văzut-o şi că pe
urmă fugeam în jos pe scară. Am sunat la 911 şi mi s-a făcut rău.
Mi-a venit rău şi am fugit afară. Şi pe urmă, am făcut o prostie.
— Ce prostie?
— M-am întors în casă. Ştiu că am greşit. Trebuia să rămân afară,
să aştept poliţia acolo sau să mă duc la vecini. Dar nu mai gândeam
limpede, aşa că am intrat iar şi am rămas în antreu, tremurând.
— N-aţi făcut nicio prostie, eraţi în stare de şoc. E o diferenţă.
Când aţi vorbit ultima oară cu Andrea?
— Nu mai ştiu sigur… Pe la începutul turneului. Din East
Washington, cred. Doar câteva cuvinte, ca să verific.
Îşi şterse o nouă lacrimă, parcă iritată s-o găsească pe obraz.
— Eram îngrozitor de ocupată şi nu prea aveam timp. Am sunat
o dată sau de două ori, şi i-am lăsat mesaje. Doar ca să-i amintesc
când urma să vin acasă.
— A spus vreodată ceva care să vă îngrijoreze? Că îi făcea
necazuri cineva, că o ameninţa?
— Nu. Nimic de genul ăsta.
— Dar dumneavoastră? Aţi primit vreo ameninţare?
— Eu? Nu. Nu… clătină ea din cap.
— Cine mai ştia că eraţi plecată din oraş?
— Ăă… păi, toată lumea. Familia, prietenii, agentul, editorul,
agentul publicitar, redactorul, vecinii… Nu era un secret. Eram atât
de emoţionată din cauza cărţii, şi a tuturor posibilităţilor ce mi se
iviseră, încât spuneam aproape oricui mă asculta. Aşa că… A fost o
spargere, nu credeţi, doamnă locotenent…? Dumnezeule, îmi pare
atât de rău, nu reuşesc să vă reţin numele.
— Dallas.
— Nu credeţi că a fost un fel de spargere, doamnă locotenent
Dallas? Cineva care a aflat că plecasem şi s-a gândit că lăsasem casa
pustie şi…
— Posibil. Va trebui să vă verificaţi lucrurile, să vedeţi dacă
lipseşte ceva.
Eve observase aparatele electronice, obiectele de artă pe care le-
ar fi luat orice hoţ care se respectă, iar Andrea Jacobs avea un ceas
de mână foarte scump şi bijuterii la vedere.
Veritabile sau imitaţii, oricum nu prea conta, niciun spărgător nu
le-ar fi lăsat neatinse.
— Aţi primit recent vreun apel, vreun mail, ceva mai neobişnuit.
— Păi, de când mi-a apărut cartea, am primit mai multe mesaje.
Mai mult prin intermediul editurii. Oameni care voiau să mă
cunoască sau să-i ajut să-şi publice şi ei cărţile, ori să le scriu câte o
poveste. Unii dintre ei sunt destul de ciudaţi, aş zice. Totuşi, nu
păreau periculoşi. Şi mai există unii care vor să le spun teoria
diamantelor.
— Care diamante?
— Din carte. E vorba despre un mare furt de diamante de la
începutul secolului comis aici, la New York. Bunicii mei au fost
implicaţi. N-au furat nimic, se grăbi ea să precizeze. Bunicul meu a
fost detectivul de asigurări care a rezolvat cazul, iar bunica… ei, cu
ea e mai complicat. Un sfert din diamante nu au fost recuperate
niciodată.
— I-auzi.
— Destul de incitant, serios. Unii dintre cei care m-au contactat
nu fac decât să se joace de-a detectivii. E unul dintre motivele
pentru care cartea are succes. Diamante în valoare de milioane de
dolari – unde-au dispărut? A trecut mai mult de o jumătate de secol
şi nimeni n-a mai auzit de ele.
— Aţi semnat cartea cu numele dumneavoastră real?
— Da. Înţelegeţi, bunicii mei s-au cunoscut cu acea ocazie. Face
parte din istoria familiei Gannon. De fapt, tocmai asta e esenţa
cărţii. Diamantele sunt factorul de interes, dar la bază stă povestea
de dragoste.
Bază sau nu, îşi spuse cinic Eve, câteva milioane în diamante
prezentau interes. Şi o ditamai motivaţia.
— OK. Dumneavoastră sau Andrea aţi întrerupt recent vreo
relaţie intimă?
— Andrea nu avea relaţii intime – ca arate. Îi plăceau bărbaţii, şi
atât.
Pielea albă i se înroşi ca focul.
— Nu m-am exprimat bine. Voiam să spun că avea întâlniri
frecvente. Îi plăcea să iasă, să se distreze în compania bărbaţilor,
dar nu avea nicio relaţie serioasă.
— Vreunul dintre bărbaţii cu care îi plăcea să iasă dorea să fie
ceva mai serios între ei?
— Nu mi-a mărturisit asta niciodată. Şi mi-ar fi spus, dacă era.
Mi-ar fi spus dacă vreun tip devenea prea insistent. În general, se
întâlnea cu bărbaţi care-şi doreau acelaşi lucru. Puţină distracţie,
fără obligaţii.
— Şi dumneavoastră?
— În momentul de faţă, nu mă văd cu nimeni. Mai cu scrisul, mai
cu turneul, mai cu problemele de zi cu zi, n-am avut nici timp, nici
stare. M-am despărţit de un partener acum vreo lună, dar fără
resentimente.
— Numele?
— Dar niciodată… Chad n-ar fi făcut niciodată vreun rău cuiva. E
el cam nesimţit – mă rog, în principiu, un mare nesimţit – dar nu e…
— Sunt doar întrebări de rutină. Ne ajută să eliminăm suspecţii.
Chad…?
— O, Iisuse! Chad Dix. Locuieşte pe East Seventy-first.
— Are codurile de acces în casa dumneavoastră?
— Nu. Vreau să zic, le-a avut, dar le-am schimbat după ce ne-am
despărţit. Nu sunt proastă – iar bunicul meu a fost poliţist, înainte
de a deveni detectiv particular. M-ar fi jupuit de vie dacă nu-mi
luam nişte măsuri de prevedere elementare.
— Şi ar fi avut toate motivele. Cine mai cunoştea codurile noi?
Samantha îşi răvăşi părul cu mâinile, zbârlindu-şi-l ca pe ţepii
unui arici de foc.
— În afară de mine, le ştia Andrea, şi menajera. A, şi părinţii mei.
Locuiesc în Maryland. Le dau mereu toate codurile mele, pentru
orice eventualitate.
Făcu ochii mari.
— Camera de securitate. Am o cameră de securitate, la uşă.
— Da. A fost închisă, iar dischetele lipsesc.
— A…
Culoarea îi revenea în obraji – un trandafiriu sănătos invada
tenul palid.
— Pare o lovitură profesionistă. Dacă erau profesionişti, de ce
mi-au întors casa pe dos?
— Bună întrebare. Va fi nevoie să mai vorbim la un moment dat,
dar deocamdată aţi dori să sunaţi pe cineva?
— Nu cred că aş putea vorbi cu nimeni. Sunt frântă. Părinţii mei
au plecat în vacanţă. Fac o croazieră pe Mediterana.
Îşi muşcă buza, parcă rumegând un anumit gând.
— Nu vreau să afle despre asta. De aproape un an plănuiau
călătoria şi au plecat abia de-o săptămână. Ar veni imediat înapoi.
— Cum doriţi.
— Fratele meu e plecat şi el, cu afaceri. Îşi ciocăni dinţii cu
degetele, dusă pe gânduri. Va mai lipsi câteva zile cel puţin, iar sora
mea e în Europa. Cam peste zece zile se va întâlni cu părinţii noştri,
aşa că pentru moment pot evita să-i implic. Mda, pot să-i scutesc.
Va trebui să iau legătura cu bunicii mei, dar asta poate aştepta până
mâine.
Eve se gândise mai degrabă la o persoană pe care Samantha s-o
cheme să stea cu ea, cineva pe care să se bazeze, dar se părea că-şi
regăsise cumpătul. Nu era o femeie slabă.
— Trebuie să rămân aici? întrebă Samantha. Oricât de mult
detest ideea, cred că-n noaptea asta aş prefera să mă duc la un
hotel – măcar pentru un timp. Nu vreau să rămân aici singură. Nu
vreau să stau aici la noapte.
— Voi aranja să fiţi dusă oriunde doriţi. Oricum, trebuie să ştiu
unde vă pot găsi.
— OK.
Samantha închise ochii un moment, trăgând aer în piept, în timp
ce Eve se ridica în picioare.
— Doamnă locotenent, Andrea a murit fiindcă era aici. Nu-i aşa
că a murit fiindcă a fost aici în timp ce eu eram plecată?
— A murit fiindcă a ucis-o cineva. Autorul faptei este singurul
răspunzător pentru cele întâmplate. Dumneavoastră nu aveţi nicio
vină. Nici ea n-a avut. Sarcina mea e să găsesc vinovatul.
— Sunteţi o bună profesionistă, nu?
— Mda, sunt… îi voi cere ofiţerului Ricky să vă ducă la un hotel.
Dacă vă mai amintiţi şi altceva, mă puteţi contacta prin Cop Central.
A, diamantele acelea despre care aţi scris… Când au fost furate?
— În două mii trei. Martie 2003. Evaluate la peste douăzeci şi opt
de milioane, în perioada respectivă. Cam trei sferturi din ele au fost
găsite şi restituite.
— Asta lasă destul de multe în aer. Vă mulţumesc pentru
cooperare, domnişoară Gannon. Îmi pare rău pentru prietena
dumneavoastră.
Eve ieşi, analizând mai multe teorii în minte. Unul dintre
criminalişti o bătu pe umăr.
— Auziţi, doamnă locotenent…? Peştii… N-au rezistat.
— Rahat.
Eve îşi înfundă mâinile în buzunare şi-şi continuă drumul.

18

Era mai aproape de casă decât de Central, şi se făcuse destul de


târziu ca să justifice evitarea drumului până-n centru.
Echipamentele ei de acasă nu se comparau cu nimic din ceea ce-
avea de oferit poliţia – excepţie făcând mult lăudata Divizie
Electronică a Detectivilor.
Adevărul era că avea acces la echipamente mai bune după toate
probabilităţile decât cele ale Pentagonului. Unul dintre avantajele
colaterale ale căsniciei, îşi spunea ea. Mărită-te cu unul dintre cei
mai bogaţi şi mai puternici oameni din lume – unul care-şi
îndrăgeşte jucăriile – şi vei putea să te joci şi tu cu ele ori de câte
ori ai chef.
Mai la obiect, Roarke avea s-o convingă să-l lase s-o ajute să
folosească echipamentele. Întrucât n-o avea la dispoziţie pe
Peabody pentru munca de rutină, Eve plănuia să-i accepte
propunerea, iară prea multe discuţii.
Îi plăcea perspectiva cu diamantele şi voia să scormonească după
date suplimentare. Şi cine-ar fi putut-o ajuta mai bine să obţină
informaţii despre un furt, dacă nu un fost hoţ? în acest sens,
trecutul tulbure al lui Roarke putea fi un mare avantaj.
Căsnicia, cu toate ungherele ei stranii şi cotloanele sinistre, în
ansamblu părea să fie o afacere destul de profitabilă.
I-ar fi prins şi lui bine s-o facă pe asistentul în investigaţii. Să-şi
mai ia mintea de la dezvăluirile din acel trecut întortocheat care-l
lovise atât de neaşteptat. Când un om în toată firea descoperă că
mama lui nu era boarfa cu inimă de piatră care-l cotonogise toată
copilăria pentru ca apoi să-l părăsească, ci o tânără care-l iubise şi
fusese omorâtă – de propriul lui tată – când el era încă prea mic ca
s-o ţină minte, era firesc să se clatine. Chiar şi un om cu un
echilibru atât de stabil ca Roarke.
Aşa că, ajutând-o pe ea, avea să se ajute şi pe sine şi asta urma să
compenseze, cât de cât, faptul că i se dăduseră peste cap toate
planurile pentru seara aceea. Se pregătise pentru ceva puţin mai
personal şi mai energic. Summerset, beleaua vieţii ei şi majordomul
lui Roarke, petrecea zece zile într-o staţiune balneară de
recuperare – la insistenţele lui Roarke. Vacanţa luată după ce-şi
fracturase piciorul nu-i readusese toată roşeaţa în obraji – de parcă
obrajii aceia supţi şi păstoşi ar fi cunoscut vreodată culoarea roşie.
Dar plecase şi ăsta era esenţialul. Fiecare minut conta. Ea şi Roarke
aveau să fie singuri în casă; nu-şi amintea să fi fost vorba de nicio
obligaţie socială sau profesională. Sperase să-şi petreacă seara
făcând dragoste cu soţul până-i ieşeau ochii, ca apoi să-l lase să-i
returneze favoarea.
Oricum, munca în comun avea avantajele ei.
Eve intră cu maşina pe poarta mare de fier forjat care păzea
lumea construită de Roarke.
Era un univers spectaculos, cu gazonul imens şi la fel de verde ca
iarba pe care o văzuse în Irlanda, copaci uriaşi şi ronduri de flori
minunate. Un sanctuar al eleganţei şi al liniştii în inima oraşului pe
care-l adoptaseră amândoi. Casa în sine era parţial fortăreaţă,
parţial castel, şi ajunsese să reprezinte pentru ea un arhetip al
căminului: înaltă şi spaţioasă, cu turnuleţele şi crenelurile ei
profilate maiestuos pe cerul înserării, cu razele soarelui în asfinţit
învăpăind nenumăratele ferestre.
Pe măsură ce ajunsese să înţeleagă deznădejdea copilăriei lui şi
hotărârea neabătută de a nu mai cunoaşte niciodată sărăcia,
devenise capabilă să accepte, ba chiar să admire, nevoia lui Roarke
de a-şi crea un domiciliu atât de somptuos
— Atât de indubitabil al lui. Din exact aceleaşi motive avusese şi
ea nevoie de insignă şi de domnia legii.
Îşi lăsă autovehiculul urât din dotare în faţa intrării grandioase,
urcă în trap uşor treptele prin arşiţa înăbuşitoare a verii şi intră în
delicioasa răcoare din hol.
O mâncau deja palmele să se apuce de treabă, să-şi pună cât de
cât în ordine însemnările de pe teren, să proceseze primele date,
dar mai întâi se întoarse spre scanerul casei.
— Unde-i Roarke?
Bine ai venit acasă, darling Eve.
Ca de obicei, folosea acel termen drăgăstos aparte care făcea s-o
treacă fiori de jenă pe şira spinării.
— Mda, bine. Răspunde-mi la întrebare.
— E chiar în spatele tău.
— Iisuse!
Se răsuci în loc, înghiţindu-şi altă imprecaţie când îl văzu pe
Roarke relaxat, dezinvolt sub arcada salonului.
— De ce nu scoţi un blaster şi nu tragi?
— Nu întâmpinarea asta o plănuisem. Vezi că ai sânge pe
pantaloni.
Eve coborî privirea.
— Nu-i al meu.
Frecând absentă petele, ridică iar ochii spre Roarke.
Nu doar urarea lui de bun venit îi accelera bătăile inimii. Acelaşi
lucru i se putea întâmpla, şi i se întâmpla, doar privindu-l. Nu
datorită chipului. Sau nu numai graţie chipului cu ochii lui de un
albastru orbitor, cu acea gură incredibilă arcuită acum într-un
zâmbet relaxat, şi nici miracolului planelor şi al unghiurilor care se
combinau într-un specimen unic de frumuseţe masculină, încadrat
de o coamă neagră, mătăsoasă. Nu era doar acea constituţie
longilină şi suplă, despre care ştia că era căptuşită cu muşchi duri
pe sub elegantul costum de birou pe care-l purta. De fapt era
efectul a tot ceea ce ştia despre el şi a tot ce încă mai avea de
descoperit, care se combinau pentru a o răvăşi ca o furtună.
Era absurd şi imposibil. Şi cel mai adevărat şi sincer lucru pe
care-l ştia.
— Şi cum plănuiai să mă primeşti acasă?
Roarke îi întinse o mână, înlănţuindu-şi degetele printre ale ei,
când Eve se apropie păşind pe pardoseala de marmură. Apoi se
aplecă privind-o în timp ce-i atingea buzele cu ale lui, continuând s-
o privească în vreme ce sărutul devenea tot mai pasional.
— Cam aşa ceva, murmură el, cu Irlanda virbându-i din accent.
Pentru început.
— Promiţător început. Şi mai departe?
Roarke râse.
— Mai departe, mă gândeam la un pahar de vin în salon.
— Numai noi doi, tu şi cu mine, bând vin în salon.
Încântarea din vocea ei îl făcu să înalţe o sprinceană.
— Da, sunt sigur că Summerset se simte bine în vacanţă. Frumos
din partea ta că întrebi.
— Bla-bla.
Eve intră în salon, se aşeză pe una dintre canapelele antice şi-şi
rezemă intenţionat ghetele pe o masă de cafea de o valoare
inestimabilă.
— Vezi ce fac? Crezi cumva că a simţit o durere tăioasă-n fund?
— Eşti foarte copilăroasă, doamnă locotenent.
— Care-i ideea?
Roarke fu nevoit să râdă, turnând vin dintr-o sticlă pe care o
destupase deja.
— Păi, să vedem… începu el, în timp ce-i dădea paharul şi se
aşeza, rezemându-şi la rândul lui picioarele pe masă. Cum a mers
azi?
— Nnţ, tu mai întâi.
— Vrei să auzi despre diversele mele întâlniri, şi cum
progresează planurile pentru achiziţionarea Grupului Eton,
renovarea complexului rezidenţial din Frankfurt şi restructurarea
diviziei nanotech din Chicago?
— OK, destul cu ale tale.
Eve îşi ridică braţul pentru a-i face loc lui Galahad, enormul lor
motan, care se trânti greoi lângă ea.
— Bănuiam eu, murmură Roarke, jucându-se cu părul lui Eve, în
timp ce ea mângâia motanul. Cum se descurcă noul nostru
detectiv?
— Foarte bine. Deocamdată, e încă îngropată în hârtii.
Finalizează cazul dinainte, ca să-l înceapă pe cel nou. Voiam să-i
acord câteva zile la birou, înainte de a-şi scoate pe stradă insigna
nouă şi strălucitoare.
Roarke privi petele de sânge de pe pantalonii ei.
— Tu, însă, ai un caz nou.
— Mmm, sorbi ea din vin, lăsându-l să atenueze amintirile zilei.
Am lucrat singură la locul faptei.
— Ţi-e cam greu să te obişnuieşti cu ideea de a avea un partener,
în locul unui ajutor, doamnă locotenent?
— Nu. Poate. Nu ştiu, ridică Eve din umeri, nervoasă. Doar nu
puteam s-o trimit la plimbare, nu?
Roarke îi atinse cu vârful degetului gropiţa din bărbie.
— N-ai vrut s-o trimiţi la plimbare.
— Şi de ce-aş fi făcut-o? Lucrăm bine împreună. Am prins un
anume ritm. E mai bine s-o ţin pe-aproape. E o poliţistă bună.
Oricum, n-am antrenat-o în povestea asta pentru că-şi plănuise o
seară măreaţă şi plecase deja. În meseria noastră apar destule care-
ţi dau peste cap planurile şi fără s-o iau eu cu arcanul, stricându-i
sărbătoarea.
O sărută pe obraji.
— Eşti foarte generoasă.
— N-am făcut-o din generozitate, replică Eve, simţind nevoia să-
şi strângă umerii. Mi-a fost mai uşor aşa, decât s-o aud cum se
plânge că pierde locurile rezervate şi că şi-a cumpărat de pomană o
rochie nouă şi aşa mai departe. Oricum, mâine am s-o pun la
curent.
— De ce nu mă pui şi pe mine, încă din seara asta?
— Aveam de gând, zise ea zâmbind afectat. Cred că mi-ai putea fi
de folos.
— Şi ştim amândoi cât îmi place să fiu de folos, replică Roarke,
plimbându-şi degetele pe coapsa ei.
Eve îşi puse paharul pe masă, apoi ridică tonele lui Galahad, care
se tolănise în poala ei.
— Atunci, vino cu mine, amice. Am să-ţi dau ceva de lucru.
— Sună… interesant.
O urmă, dar se opri când o văzu întorcându-se la jumătatea
scării.
— Probleme?
— Mi-a venit o idee. Mai ştii cum a căzut Summerset pe scară?
— În veci n-aş putea să uit.
— Mda, ei bine, îmi pare rău că şi-a rupt piciorul, chiar şi trecând
peste faptul că i-a amânat cu câteva zile plecarea din casă.
— Eşti mult prea sensibilă, darling Eve. Nu-ţi face bine să iei pe
umerii tăi greutăţile întregii lumi.
— Ha, ha. Deci, să zicem că a fost un ghinion. Căzătura, vreau să
spun. Trebuie să reparăm scara, altfel s-ar putea să-i vină rândul
unuia dintre noi.
— Şi cum propui să…
Îi fu imposibil să termine întrebarea, ba chiar şi să-şi mai
amintească despre ce era vorba, când gura ei o acoperi fierbinte pe
a lui, iar mâinile începură să tragă de curea, agitate.
— Niciodată nu pot spune c-am destul noroc, murmură el şi o
răsuci în loc, rezemând-o cu spatele de perete, ca să-i scoată
jacheta.
— Dacă nu murim în cădere, se cheamă c-am învins blestemul.
Ăsta chiar e un costum bun, nu?
— Mai am şi altele.
Eve râse, trăgându-l de sacou, apoi îl muşcă de gât. Roarke apăsă
pe butonul tecii pistolului şi-i scoase curelele, lăsând arma să cadă
pe scări cu o bufnitură.
Urmară bretelele, linkurile de buzunar, o cravată de mătase
naturală, o gheată. O ţintuise la perete, când Eve juisă. Unghiile i se
înfipseră în spatele lui, apoi îşi coborî mâinile ca să-l strângă de
fund.
— Cred că merge…
Cu un râs sufocat, Roarke o trase în jos pe trepte. Începură să se
rostogolească unul peste altul. Ajunseră jos şi se urcară din nou. În
legitimă apărare, Eve se agăţă cu mâna de o bară a balustradei şi-l
cuprinse cu picioarele ca într-o menghină, ca să nu mai cadă iar
amândoi până la baza scării. Roarke îi răvăşea sânii cu sărutări, în
timp ce şoldurile ei arcuite îl împingeau spre delir. Când se
cutremură, rostindu-i sufocat numele, îşi apăsă mâna între
trupurile lor şi o privi cum decola din nou.
Din toate lucrurile pe care le dorise în viaţa lui, niciodată nu
dorise ceva mai mult decât o dorea pe ea. Cu cât o avea mai mult, cu
atât jinduia mai tare la un ciclu interminabil al dragostei, patimii şi
voluptăţii. Putea accepta tot ce i se întâmplase până atunci şi tot ce-
avea să i se mai întâmple, atâta vreme cât o avea pe Eve.
— Nu-ţi da drumul… şopti el, cuprinzându-i şoldurile şi
ridicându-i-le. Nu încă… Şi se afundă în ea.
Urmă un moment de plăcere explozivă, orbitoare, iar degetele ei
tremurară pe lemnul treptei. Forţa nevoii lui de ea, şi a nevoii ei de
el, se ciocniră violent, aproape oprindu-i inima în loc. Ameţită, Eve
deschise ochii, privind într-ai lui. Îl văzu cum se pierdea, sudat de
ea, ca şi cum ar fi fost amândoi din oţel topit.
Aşa că-l înfăşură cu trupul ei şi se abţinu.
*
Zăceau prăvăliţi împreună pe scară, ca doi supravieţuitori ai unui
cutremur. Eve nu era complet sigură că pământul nu mai trepida.
Avea o gheată în picior, şi pantalonii întorşi pe dos şi adunaţi în
jurul unei glezne. Nu se îndoia că arăta ridicol, dar nu-şi putea
aduna atâta energie încât să-i pese.
— Sunt sigură că nu mai e niciun pericol, comentă ea.
— Mă rog la toţi sfinţii, de vreme ce pe moment abia aştept să-mi
mai fac încă o dată de cap pe scara asta.
— Eu sunt aia cu o treaptă înfiptă-n şira spinării.
— Într-adevăr. Iartă-mă.
Se ridică de pe ea, în capul oaselor, dându-şi părul pe spate.
— A fost… nici nu prea ştiu cum să zic… memorabil. Aş spune c-a
fost memorabil.
Nici Eve n-avea să uite prea curând.
— Cele mai multe dintre lucrurile noastre sunt jos, sau aproape.
Roarke se uită spre ele, în acelaşi timp cu ea. Stătură câteva clipe
pe gânduri, timp în care nu li se auziră decât gâfâielile întretăiate.
— Dacă un anume cineva – căruia nu-i vom rosti numele în
următoarele trei minunate săptămâni – ar fi aici să strângă după
noi, nu ţi-ai fi înşirat tot arsenalul pe trepte.
— Că bine zici. Cred că e cazul să mi le strâng. Vezi că încă mai ai
o gheată în picior, îi arătă el.
Eve stătu o clipă pe gânduri, apoi conchise că ar fi fost mai uşor
să-şi scoată gheata decât să-şi descâlcească pantalonii. După aceea,
avea să treacă la orice-i era mai la îndemână.
În sfârşit, rămase aşezată, cu bărbia în pumn, privindu-l cum
strângea hainele împrăştiate. Niciodată nu se plictisea să-l
privească gol.
— Trebuie să le-arunc undeva pe astea şi să iau ceva pe mine.
— Ce-ar fi să mâncăm, în timp ce-mi spui cu ce ţi-aş putea fi de
folos?
— S-a făcut.

Întrucât aveau să mănânce în biroul ei, ca să le fie mai comod,


Eve îl lăsă pe Roarke să aleagă el specialităţile. Mânui ea însăşi
Autochef-ul, pentru salata de languste care era una dintre
favoritele lui. Hotărî că sexul îi consumase alcoolul din sânge şi-şi
permise să mai bea un pahar de vin, la masă.
— OK, femeia care e proprietara locuinţei – casă în oraş, Upper
East – a fost plecată în provincie pentru două săptămâni. A lăsat o
prietenă să-i vadă de casă. Azi după-amiază, spre seară, vine înapoi
şi-şi găseşte livingul devastat. Declară că uşile erau încuiate şi
sistemul de alarmă în funcţiune. Se duce la etaj. Simte un miros
puternic, care o înfurie la fel de tare ca haosul de jos. Intră în
dormitor şi-şi găseşte prietena moartă. De cinci zile, conform
observaţiilor mele la faţa locului. Cu beregata tăiată. Nicio altă
leziune vizibilă. Indiciile arată că a fost atacată pe la spate. Sistemul
de securitate de la intrare a fost dezactivat şi dischetele sustrase.
Nu există urme de forţare a intrării. Victima purta multe flecuşteţe.
Posibil – probabil chiar – să fie false, dar ceasul de la mână era o
marcă bună.
— Agresiune sexuală?
— Observaţiile preliminare de la locul faptei sugerează că nu. Voi
aştepta să văd ce spune şi legistul. Încă mai avea pe ea hainele de
club. După ce proprietăreasa se va mai linişti o s-o întrebăm dacă i-
a dispărut ceva. Am văzut obiecte ce păreau să fie antichităţi, opere
de artă originale, articole electronice de lux. Examenul iniţial al
câmpului infracţional a dat la iveală nişte bijuterii, într-un sertar.
Păreau de valoare, dar eu nu mă pricep să le apreciez. S-ar putea să
fi fost o pătrundere prin efracţie standard care a degenerat, dar…
— Aşa ceva ştii să apreciezi.
— Nu părea. N-o simt. Arată şi se simte, ca şi cum cineva ar fi
intrat ca să caute ceva, sau pe cineva anume. Se pare că femeia asta
a venit acasă înainte ca intrusul să fi terminat.
— A picat într-un moment prost.
— Categoric. Se ştia că proprietăreasa era plecată din oraş. Poate
că făptuitorul nu se aştepta să dea peste cineva acolo. Victima a
intrat în dormitor, iar el a venit pe la spate, i-a tăiat gâtul de la o
ureche la alta, şi fie a căutat mai departe, fie a plecat
— Într-adevăr, nu e un spărgător ca oricare altul. Ăştia caută să
intre şi să iasă cât mai repede, fără complicaţii. Şi fără arme. Iei o
condamnare mai mare dacă eşti înarmat în momentul comiterii
infracţiunii.
— Tu ar trebui să ştii.
Roarke se mulţumi să zâmbească.
— De vreme ce eu n-am fost arestat niciodată şi nici condamnat,
sarcasmul ăsta mi se pare nepotrivit. N-a spart casa după metodele
clasice, continuă el, deci scopul n-a fost o spargere obişnuită.
— La fel mă gândeam şi eu. Deci, le investigăm pe Gannon şi
Jacobs – proprietăreasa şi, respectiv, victima – şi vedem dacă iese la
iveală ceva din care să deducem că cineva le dorea moartea.
— Foşti soţi, amanţi?
— După cum spune martora, lui Jacobs îi plăcea să se distreze.
Nu avea un partener stabil. Gannon s-a despărţit recent de unul.
Amical, fără resentimente, dar oamenii pot fi foarte naivi când e de
vorba de aşa ceva. Unii pot păstra pică sau pot avea obsesii.
— Tu ştii mai bine.
O clipă, lui Eve îi veni în minte o imagine cu Roarke snopindu-l
pe un coleg de-al ei, fost amant de-o noapte.
— Webster nu era un ex. Trebuie să stai gol cu cineva mai mult
de două ore ca să se califice ca ex. Aşa zice legea.
— Îmi însuşesc critica.
— Şi poţi să nu te mai umfli în pene tot timpul. Am să-l
investighez pe fostul, Chad Dix. Adresă din Upper East.
Nu era tocmai pizza, reflectă ea, dar nici salata de languste nu era
rea. Mai luă o îmbucătură, în timp ce-şi consulta fişierele din minte.
— Victima era agentă de voiaj, lucra la Work or Play Travel, în
centru. Îi ştii?
— Nu. Nu le folosesc serviciile.
— Unii oameni călătoresc şi din alte motive decât munca sau
distracţia. Pentru contrabandă, de pildă.
Roarke ridică paharul, contemplând vinul.
— Pentru unii, contrabanda ar putea însemna fie muncă, fie
distracţie.
— Încep să mă plictisesc să tot zic „tu ar trebui să ştii“. O să
cercetăm agenţia de voiaj, dar nu cred că Jacobs era ţinta. Crima a
avut loc în casa lui Gannon, printre lucrurile lui Gannon. Ea era
plecată din oraş şi se ştia asta.
— Muncă sau distracţie?
— Muncă. Se dusese într-un fel de turneu pentru lansarea unei
cărţi. Cartea e cea care mă interesează.
— Serios? Hai că acum m-ai făcut curios.
— Ascultă, mai citesc şi eu din când în când, replică Eve. Diverse
chestii.
— Dosarele cazurilor nu se pun la socoteală. Dar continuă, ce te
interesează la cartea asta?
— Ba se pun şi dosarele, insistă Eve. E un fel de poveste de
familie, însă marele punct de interes e un furt de diamante, la
începutul secolului, aici la New York. S-a…
— Lovitura din Strada patruzeci şi şapte. Pietre fierbinţi. Ştiu
cartea asta.
— Ai citit-o?
— De fapt, da. Drepturile de proprietate au fost scoase la licitaţie
anul trecut. Le-a achiziționat Starline.
— Starline? Editura? Asta-i a ta.
— Este. Am aflat despre carte dintr-un raport lunar al
redactorului achizitor şi m-a interesat. Toată lumea ştie – mă rog,
toată lumea interesată – despre lovitura din Strada patruzeci şi
şapte.
— Iar tu te numeri printre cei interesaţi.
— S-ar zice că da. Aproape treizeci de milioane, în diamante, ies
de la Bursă. Cam trei sferturi din ele sunt recuperate, însă o
mulţime de pietre scânteietoare circulă libere. Gannon. Sylvia…
Susan… nu, Samantha Gannon. Sigur că da.
Într-adevăr, Roarke era un tip bun la casa omului.
— OK, deci ştii ce ştii. Bunicul ei a recuperat sau a ajutat la
recuperarea pietrelor.
— Da. Iar străbunicul ei – după mamă – era unul dintre hoţi.
— Chiar aşa? Eve se rezemă de spătar. N-am ajuns cu discuţia
până acolo.
— Scrie în carte. Nu ascunde legătura. De fapt, tocmai legăturile
astea, pozitive şi negative, stimulează interesul cititorului.
— Spune-mi esenţialul.
— Echipa care a furat diamantele a fost formată din patru
membri. Unul era omul din interior, care a făcut transferul. Ceilalţi
s-au dat drept clienţi sau anchetatori, după ce s-a descoperit lipsa
diamantelor. Fiecare a programat câte o întâlnire cu unul dintre
designerii sau angrosiştii de sus. Şi fiecare a luat câte un obiect
depus acolo de omul din interior. Un câine de ceramică, o păpuşă
de cârpă, şi aşa mai departe.
— Stai, nu te repezi. O păpuşă?
— Nu atrage atenţia, îi explică el. Obiecte inofensive. În fiecare
era câte un sfert din pradă. Legenda spune – iar Samantha Gannon
preia ideea în carte – că doi dintre ei au luat prânzul la vreo două
străzi distanţă, cu prada asupra lor.
— Au ieşit ca la plimbare.
— Un plan genial prin simplitatea lui. Există o secţie de vânzări
cu amănuntul, la nivelul străzii. Aproape un bazar. Pe atunci, ca de
altfel şi acum, din când în când unii dintre bijutieri mergeau din
magazin în magazin, ducând asupra lor o avere – pietre preţioase
ascunse-n pahare de hârtie pe care le numeau briefkes. Cu destul
curaj, suficiente date şi puţină asistenţă din interior, e mai uşor
decât crezi să ieşi cu pietrele ziua-n amiaza mare. Mult mai uşor
decât să le iei după orele de program. Vrei cafea?
— O aduci tu?
— Da.
Roarke se ridică ca să se ducă la bucătărie.
- N-ar fi avut nicio şansă, continuă el. Pentru pietrele de soiul
ăsta există consemnări detaliate. E nevoie de multă răbdare şi
voinţă să aştepţi să treacă destul timp ca să le plasezi, plus
cercetări atente şi intuiţie pentru a alege sursa potrivită în vederea
lichidării. Era inevitabil să-i prindă.
— Da, dar au scăpat cu o parte.
— Nu tocmai.
Roarke reveni cu cafetiera şi două ceşti.
— Brânza s-a împuţit aproape imediat, cum se întâmplă de
obicei. Unul din bandă, care folosea numele de Crew, s-a gândit că
de ce să ia doar un sfert, când putea să ia totul. Era alt soi decât
O’Hara – ăsta-i străbunicul – şi ceilalţi, care ar fi trebuit să aibă
atâta minte să nu se încurce cu el. L-a ademenit pe omul din
interior – probabil, făgăduindu-i un târg avantajos, şi i-a băgat două
gloanţe-n creier, i-a luat partea, aşa a adunat jumătate.
— Şi s-a dus după ceilalţi.
— Exact. Vestea s-a răspândit, iar cei doi s-au ascuns. Aşa au
antrenat-o şi pe fiica lui O’Hara în această poveste. A ieşit nasol,
cum vei vedea când ai să citeşti şi tu cartea. Unul dintre ei a fost
omorât. Crew şi detectivul de la asigurări au mirosit urma. Apoi,
copoiul şi fiica hoţului s-au îndrăgostit, au fost destul de fericiţi
împreună, iar ea l-a ajutat să recupereze jumătatea la care avusese
acces O’Hara. L-au prins şi pe Crew, cu oarece dramatism şi acte de
eroism, dar a murit în închisoare, la nici trei ani după condamnare.
I-au găsit sfertul lui ascuns într-un seif de depuneri de-aici, din
oraş, cu ajutorul unei chei pe care o avusese la el în momentul
arestării, dar n-a spus niciodată unde se afla şi celălalt sfert din
pradă.
— Au trecut peste cincizeci de ani de-atunci. La ora asta, s-ar
putea să fie în vreo casetă de bijuterii, sub formă de inele, brăţări,
orice.
— Cu siguranţă. Dar e mai distractiv să ni le imaginăm ascunse în
vreo pisică de ceramică adunând praful pe un raft, într-un magazin
de mărunţişuri, nu?
Eve nu vedea partea amuzantă, dar motivul, da.
— În carte vorbeşte despre relaţiile de familie şi despre
diamantele dispărute. Chestii sexy. Cineva ajunge la concluzia că
sunt la ea sau că ştie unde se află.
— Desigur, cartea conţine şi o declaraţie explicită că nu, dar, e
inevitabil ca unii să se întrebe dacă nu cumva diamantele sunt la ea
sau la altcineva din familie. Iar dacă mai există pe undeva,
nemontate, azi ar valora mult mai mult decât la începutul secolului.
Numai legenda singură şi e de ajuns să le salte valoarea.
— Cât?
— Cu modestie, vreo cinşpe milioane.
— Suma de cincisprezece milioane n-are nimic modest în ea. O
cifră ca asta i-ar putea împinge pe mulţi să pornească la vânătoare
de comori. Ceea ce, dacă mergem în direcţia asta, reduce numărul
la… cât, vreo două milioane de oameni?
— Mai mult, aş crede, de vreme ce a făcut un turneu mediatic.
Chiar şi cei care n-au cumpărat sau citit cartea ar putea să fi auzi
rezumatul poveştii într-un interviu.
— Ei, şi ce farmec are viaţa fără o mică provocare. Tu le-ai căutat
vreodată?
— Nu, dar e distractiv să speculezi în legătură cu ele la o bere cu
prietenii. Ţin minte, când eram tânăr, că unii se mândreau cu faptul
că Jack O’Hara, cel care a scăpat, era irlandez. Unora le plăcea să-şi
imagineze că el le săltase pe ultimele şi şi-a trăit bătrâneţele pe
picior mare, profitând de pradă.
— Dar tu nu crezi.
— Nu ştiu ce să zic. Dacă reuşea, Crew s-ar fi repezit la el repede
ca un câine la un purice care-l pişcă de spate. La Crew era cheia, şi a
dus secretul ascunzătorii cu el în iad. De ciudă, poate, dar nu numai
atât - cred, mai degrabă, că simţea astfel că-i aparţin. Şi au rămas
ale lui.
— Cam obsedat tipul, nu?
— Aşa e reprezentat în carte şi, din câte-am dedus, Samantha
Gannon a ţinut cu sfinţenie să redea totul cât mai fidel.
— În regulă, ia să aruncăm o privire la distribuţie, propuse Eve,
ducându-se la computerul aflat pe birou. N-am să primesc
rapoartele criminalistice şi medicale până mâine. Gannon a
declarat că, la întoarcerea ei, casa era încuiată şi cu sistemul de
alarmă în funcţiune. M-am uitat bine, intrarea nu fusese forţată.
Prin urmare, ucigaşul fie a venit cu Jacobs, fie a intrat singur. Tind
spre a doua ipoteză, care ar presupune o anumită experienţă
privind sistemele de securitate sau cunoaşterea codurilor.
— Fostul?
— Gannon afirmă că după ce s-au despărţit, a schimbat codurile.
Asta nu înseamnă că tipul n-a putut să le afle. În timp ce mă ocup de
el, tu ai puteau să-mi obţii tot ce reuşeşti despre diamante şi despre
oamenii implicaţi.
— E mult mai distractiv.
Roarke îşi umplu din nou ceaşca, o luă cu el în biroul alăturat şi
Eve începu o procesare standard a lui Chad Dix, bându-şi meditativ
cafeaua în timp ce computerul recolta datele. Rece, inutilă, fără
sens. Asta era impresia pe care i-o făcea asasinarea Andreei Jacobs.
Nu fusese un omor provocat de panică. Rana era prea precisă,
metoda în sine prea deliberată, pentru un om panicat. Atacând-o pe
la spate, i-ar fi fost la fel de uşor, şi la fel de eficient, s-o ameţească
printr-o lovitură în cap. Moartea ei Nu-l ajutase cu nimic. Eve
elimină orice posibilitate reală a unei spargeri profesioniste. Starea
în care găsiseră casa nu sugera asta. Un jaf ratat putea fi un paravan
destul de credibil pentru un omor cu premeditare, dar niciun
profesionist n-ar fi lăsat pe loc toate acele obiecte de valoare.
Dix, Chad, începu computerul. Adresa numărul cinci, 41 East
Seventy-first Street, New York. Data naşterii: 28, martie, 2027.
Părinţii, Mitcheldix, Grada Longdix Unger.
Divorţaţi. Un frate, Wheaton. O soră după mamă, Maylee Unger
Brooks.
Eve se concentră asupra antecedentelor profesionale –
planificator financiar la Tarbo, Chassie şi Dix. Deci, un tip care avea
de-a face cu banii. Eve considera că oamenilor care se ocupau de
banii altora le plăcea să aibă şi ei cât mai mulţi. Îi studie fotografia.
Fălci pătrate, frunte înaltă, bărbierit. Chipeş în stil studios,
probabil, cu păr şaten, tuns îngrijit şi ochi căprui.
— Computer, subiectul are antecedente penale? Include orice
arestare cu anulare sau suspendare a acuzaţiei.
Lucrez… Beţie şi tulburarea liniştii publice, amendă plătită, 12
noiembrie, 2049. Posesie de substanţe ilegale, amendă plătită, 3
aprilie, 2050. Distrugere de bunuri publice, beţie în public, daune
achitate, amendă plătită, 4 iulie, 2050. Beţie şi tulburarea liniştii
publice, amendă plătită, 15 iunie, 2053.
— Avem un sistem destul de regulat aici. Computer, date despre
dezintoxicări alcoolice şi/sau chimic?
Lucrez… Program de dezintoxicare voluntară, Stokley Clinic,
Chicago, Illinois. Program de patru săptămâni, 13 iulie - 10 august,
2050, finalizat. Program de dezintoxicare voluntară, Stokley Clinic,
Chicago, Illinois. Program de două săptămâni, 16-30 iunie, 2053,
finalizat.
Totuşi, trecutul lui nu arăta nicio predilecţie spre violenţă.
Avea să-l interogheze a doua zi şi să scormonească mai adânc,
dacă era cazul. Eve accesă datele despre victimă.
Andrea Jacobs avusese douăzeci şi nouă de ani. Născută în
Brooklyn, singură la părinţi, care încă mai erau în viaţă şi locuiau în
Florida. Eve îşi zise că tocmai le distrusese viaţa cu câteva ore în
urmă, când îi anunţase că singurul lor copil murise.
Fotografia Andreei arăta o blondă atrăgătoare cu un zâmbet larg
şi strălucitor. Nu avea cazier. Lucrase pentru aceeaşi firmă timp de
opt ani şi în tot acest timp locuise în acelaşi apartament.
Se mutase din Brooklyn, îşi spuse Eve. Îşi luase o slujbă şi o
locuinţă proprie. Întrucât avea permisiunea familiei să examineze
datele financiare ale victimei, introduse codul şi le accesă.
Locuise în apropiere, observă ea. Chiria era plătită la zi. Factura
de la Saks era depăşită, ca şi una pentru un local numit Clones. Un
control scurt o informă că această Clones era o casă de modă
scumpă.
Cu datele încă afişate, trecu la însemnările ei şi începu să le
coordoneze într-un raport. Prelucrarea faptelor, a observaţiilor şi a
declaraţiilor şi reunirea lor într-un tot unitar o ajuta să gândească.
Eve ridică privirea, când Roarke apăru în uşă.
— Există destul de multe informaţii despre diamante, inclusiv
descrieri detaliate şi fotografii. Mult mai multe despre fiecare
dintre oamenii presupuşi a fi autori ai furtului, încă se mai adună.
L-am pus să le trimită simultan şi la tine.
— Mulţumesc. E nevoie să supervizezi procesul?
— Nu, nu neapărat.
— Vrei să vii la o plimbare?
— Cu tine, locotenente? Oricând.

19

Eve revenise la locul faptei. Ora nu era la fel de târzie ca în seara


crimei, dar nici mult mai devreme. Decodă sigiliul poliţiei.
— Cât ar dura ca să dezactivezi alarma şi să decodezi
încuietorile? în medie?
— Bine, darling, dar eu am un nivel mediu în problemele astea.
Eve îşi dădu ochii peste cap.
— E un sistem bun? Ai avea nevoie de experienţă ca să treci de el
sau doar de instrumentele potrivite?
— În primul rând, e un cartier bun şi sigur. Trafic pietonal şi
stradal considerabil. N-ar fi bine s-o rasoleşti şi să pui lumea pe
gânduri. Ei, ia să vedem, ce face tipul ăla acolo? în toiul nopţii?
Apropo, la ce oră s-a comis crima?
— Nu ştim precis din cauza stării cadavrului, dar e undeva între
douăsprezece şi unu A.M.
— Deci, nu foarte târziu^ mai ales dacă presupunem că individul
era deja înăuntru. În faptul serii, practic. Deci, era în interesul lui să
intre fără să piardă prea mult vremea pe la uşă. În locul lui eu aş fi
studiat sistemul înainte de a acţiona. Fie l-aş fi examinat personal,
fie m-aş fi documentat ca să aflu ce marcă era, după care l-aş fi
cercetat la firma furnizoare, sau online. M-aş fi lămurit cu ce aveam
de-a face, înainte să vin aici.
O gândire de bun-simţ – pentru un infractor, reflectă Eve, apoi
continuă:
— Şi dacă făceai toate astea?
Îngândurat, Roarke scoase un murmur, studiind încuietorile.
— Cu competenţa necesară, ar ceda în patru minute. Trei, dacă ai
şi mâini îndemânatice.
— Trei-patru minute, repetă ea.
— Puţin mai mult decât ai crede, când stai într-un loc unde n-ai
ce căuta, făcând un lucru pe care n-ai voie să-l faci.
— Mda, pricep.
— Dacă eşti amator, durează considerabil mai mult. După cum
vezi, locatara noastră a avut politeţea de a pune aici plăcuţa de
avertizare, spunându-le celor interesaţi că e protejată de First
Alarm Group.
Eve oftă dezgustată.
— „Auziţi, Domnu’ Spărgător, permiteţi-mi să vă dau o mână de
ajutor la jaful ăsta.“ Bunicul ei a fost poliţist, apoi a devenit detectiv
particular, adăugă ea. Nu era firesc să-i spună ce prostie e să afişezi
sistemul de securitate pe care-l ai instalat?
— Probabil. Deci, ar putea fi o momeală. De dragul
argumentaţiei, vom presupune că ucigaşul nostru a crezut că datele
sunt reale. Cel mai bine vândut pachet rezidenţial al firmei e
conectat chiar la încuietoare. Trebuie să-l dezactivezi în timp ce
lucrezi încuietoarea, iar pentru asta ai nevoie de degete sigure. Pe
urmă, trebuie să-l resetezi de la panoul care se află, cel mai
probabil, înăuntru chiar lângă uşă. Asta i-ar putea lua omului
nostru încă un minut, două chiar, dacă ştie precis ce are de făcut.
Cel mai bine ar fi fost să-şi cumpere şi el sistemul şi să exerseze.
Apropo, de ce m-ai adus aici, ca să-mi mai fac şi eu mâna?
— Voiam să văd…
Se întrerupse, când un bărbat le strigă de pe trotuar:
— Ce faceţi dumneavoastră acolo?
Omul de vreo treizeci şi cinci de ani părea membru permanent
într-un club sportiv. Muşchi puternici pe un trup suplu. În spatele
lui, pe partea cealaltă a străzii, o femeie stătea în lumina care ieşea
printr-o uşă deschisă. Avea un link de buzunar în mână.
— Probleme? întrebă Eve.
— Asta voiam şi eu să ştiu.
Omul îşi încordă muşchii, luând o poziţie combativă.
— Nu-i nimeni acasă. Dacă sunteţi prieteni cu persoana care
locuieşte aici, ar trebui să ştiţi, spuse el.
— Dumneavoastră îi sunteţi prieten?
— Eu stau vizavi, arătă el cu degetul peste umăr. Pe-aici, avem
grijă unii de alţii.
— Mă bucur să aud, spuse Eve, scoţându-şi insigna. Ştiţi ce s-a
întâmplat aici?
— Mda. Staţi o clipă. Se întoarse şi-i strigă femeii din uşă: E-n
regulă, scumpo. Sunt poliţişti. Am cam bănuit eu, continuă,
întorcându-se iar spre ei, da’ voiam să mă asigur. Doi poliţişti au
fost să stea de vorbă cu noi. Mă scuzaţi că v-am luat aşa tare.
Suntem cam nervoşi, de când s-a întâmplat.
— Nicio problemă. Eraţi acasă joi seara?
— Da, eram acasă. Acolo, peste drum – chiar în timp ce…
Privi lung spre casa Samanthei Gannon. Iisuse, îţi vine rău doar
când te gândeşti. Şi pe Andrea o cunoşteam. Am fost la petreceri la
Sam, iar ea şi nevastă-mea au ieşit de vreo două ori seara, ca între
fete. Acolo, peste drum eram, când s-a întâmplat.
— Ştiaţi că Andrea Jacobs stătea aici în timp ce domnişoara
Gannon lipsea din oraş?
— Nevastă-mea a fost aici în seara dinaintea plecării lui Sam în
turneul ei ca să-şi ia la revedere, să-i ureze noroc şi s-o întrebe dacă
voia să dăm de mâncare la peşti sau altceva. Sam i-a spus c-o să
vină Andrea să aibă grijă de toate.
— Aţi văzut-o sau aţi vorbit cu Andrea Jacobs în timpul cât
Samantha Gannon era plecată din oraş?
— Nu cred c-am văzut-o decât o dată. Ne-am făcut cu mâna peste
drum, cam aşa ceva. Eu aproape în fiecare dimineaţă plec de-acasă
pe la şase jumate. Trec pe la sală, înainte să mă duc la birou.
Nevastă-mea iese înjur de opt. Andrea venea la ore diferite aşa că
nu m-am aşteptat s-o văd prea des. Când n-o vedeam, nu mă
gândeam că s-a întâmplat ceva.
— Dar astă-seară ne-aţi observat la uşă. Din cauza celor
întâmplate sau obişnuiţi să vă uitaţi pe fereastră?
— Mă cam uit. Nu ca un vultur, zâmbi el vag, încerc doar să fiu pe
fază, înţelegeţi, iar dumneavoastră stăteaţi acolo cam de multă
vreme, nu?
— Mda.
— La fel ca nişte oameni care ar fi încercat să forţeze uşor
încuietorile şi să treacă peste sistemul de alarmă.
— Aţi observat pe cineva suspect? Aţi văzut vreo persoană la uşă
sau doar învârtindu-se pe-aici, în ultimele două săptămâni?
— Şi poliţiştii m-au întrebat acelaşi lucru. M-am gândit şi m-am
tot gândit, da’ n-am văzut pe nimeni. Şi nici nevastă- mea, fiindcă
am vorbit despre asta după ce am auzit ce s-a întâmplat. Aproape
că nu mai vorbim despre altceva.
Oftă, înainte de a continua:
— Joia trecută, nevastă-mea şi cu mine ne-am dus la culcare pe la
zece. Stând în pat, ne-am mai uitat un timp la un film. Eu am încuiat
uşile chiar înainte de a ne culca. Precis că m-am uitat şi afară.
Întotdeauna mă uit, din obişnuinţă. Da’ n-am văzut nimic. Şi pe
nimeni. E groaznic ce s-a întâmplat. Când se întâmplă ceva de genul
asta, de obicei nu cunoşti oamenii, comentă el, privind spre casă. Li
se întâmplă doar cunoscuţilor altora.
Ea îi cunoştea, medită Eve, în timp ce revenea spre Roarke.
Cunoştea nenumăraţi morţi.
— Vezi cât timp îţi ia, îi spuse lui Roarke.
— În regulă.
Roarke scoase din buzunar o mică trusă de piele şi alese din ea
un instrument.
— Ţine seama că nu m-am documentat, nici n-am exersat pe
sistemul ăsta, zise el, lăsându-se pe vine.
— Mda, ştiu. Ai un handicap. Vreau doar să reconstitui un posibil
scenariu. Nu cred că un om care fila casa asta ar fi trecut
neobservat de Joe Gym de vizavi. Mai ales dacă s-a învârtit mai
mult pe-aici.
— În timp ce stăteai de vorbă cu el, vreo juma’ de duzină de
oameni au ieşit pe la uşi sau la ferestre, să se uite la voi.
— Am observat.
— Totuşi, când filezi poţi să treci fără să te opreşti şi să faci
fotografii din mers…
Se ridică, deschise uşa, desfăcu tabloul de siguranţă, conectă în el
un minicomputer de buzunar şi introduse manual o comandă.
— Îţi schimbi hainele, continuă el şi mai dai o raită… N-ai nevoie
decât de puţină răbdare. Gata, s-a rezolvat.
— Ai spus trei sau patru minute. N-au trecut nici două.
— Am spus şi că e nevoie de talent. Nu la mine m-am referit. E un
sistem decent, dar la Roarke Industries se produc altele şi mai
bune.
— Mai întâi s-a dus la etaj.
— Serios?
— Da, pentru că, dacă nu se aştepta să intre nimeni, ar fi lăsat
luminile aprinse, după ce a activat filtrele de la ferestre, iar Andrea
ar fi observat, atunci când intra în casă. Ar fi văzut că ardea lumina
şi că livingul era întors pe dos. Presupunând că avea un dram de
creier, dacă intra şi dădea peste aşa ceva, ar fi fugit imediat să
cheme poliţia. Dar ea s-a dus la etaj.
Deschise iar uşa din faţă şi o lăsă să se trântească.
— Individul a auzit-o. Andreea a verificat încuietorile, şi sistemul
de alarmă. Poate a consultat şi linkul de-aici, de jos, să vadă dacă
avea mesaje.
Eve porni prin living, ocolind obiectele răsturnate, fără să ia în
seamă mirosul de chimicale provenit de la echipa criminalistică.
— Fusese la club, probabil că băuse câteva pahare… Nu-şi
petrecea prea mult timp aici. Purta nişte pantofi incomozi, dar nu şi
i-a scos până-n dormitor. Nu văd de ce ar fi umblat prin casă
încălţată cu ei, dacă nu era nimeni care să-i admire picioarele. În
sfârşit, a pornit spre etaj…
Începu să urce treptele.
— Pariez că-i plăcea casa. Aproape zece ani a locuit într-un
apartament. Mai pariez şi că-i plăcea să aibă atâta spaţiu la
dispoziţie. A intrat în dormitor, şi şi-a aruncat din picioare pantofii
ăia de rahat…
— Un amănunt minor: de unde ştii că nu şi i-a scos jos, după care
a urcat desculţă, cu ei în mână?
— Hmm? A, după poziţie – a lor, şi a ei. Dacă-i avea în mână când
i-a tăiat gâtul, i-ar fi scăpat alături. Dacă i-a dus în mână până sus, s-
ar fi întors spre debara, sau măcar i-ar fi aruncat în direcţia aia.
Vezi unde sunt?
Roarke văzu pantofii, la fel cum văzu şi petele şi dârele de sânge
de pe pat, podea, lampă, perete. Mirosul de chimicale abia reuşea să
acopere duhoarea. Se întrebă, cum Dumnezeu va mai putea cineva
să revină şi să se culce în camera aceea. Să trăiască în coşmarul
acelei încăperi.
Apoi îşi privi soţia şi văzu că-i aştepta răspunsul. Ochii ei de
poliţistă erau reci şi inexpresivi. Trăia cu coşmarurile zi şi noapte,
şi trează, şi în somn.
— Da, văd.
— Uşile debaralei erau deschise. Pariez pe debara. Nu de aici a
început. Cred că a început din biroul de pe hol. Cred că acolo s-a
dus mai întâi şi n-a apucat să ajungă foarte departe.
— De ce?
— Dacă răvăşea camera asta, Andrea ar fi văzut harababura
imediat ce a deschis uşa. Nu avea nicio rană care să demonstreze că
ar fi încercat să fugă sau să opună rezistenţă. În al doilea rând, în
birou domneşte o ordine impecabilă. Presupun că de-acolo a
pornit, plănuind să lucreze ordonat şi atent. Când a intrat Jacobs, i-
a dat peste cap tot planul.
— Iar Planul B era crima.
— Mda. N-avea cum să nu-i observe biroul, dar nu i l-a răscolit.
În rest, a umblat peste tot şi nu l-a mai interesat că lasă urme. În
birou se uitase deja. De ce să-şi mai piardă vremea cu el?
Roarke privi oripilat sângele care mânjea pardoseala şi pereţii.
— Să tai beregata unei femei înseamnă economie de timp.
— Poate conta şi asta. Cred că a auzit-o intrând şi, în loc să
aştepte până adormea şi apoi să plece naibii din casă, în loc să-i dea
una-n cap, s-a strecurat aici, s-a ascuns în debara şi a văzut-o când
a venit şi şi-a aruncat pantofii ăia pretenţioşi. Ia dă chestiile alea la
o parte, vrei? Am trecut deja pe-aici, scena e înregistrată. Intră-n
debara.
— Hristoase.
Roarke împinse în lături maldărele de haine şi perne şi intră în
debaraua deschisă.
— Vezi unghiul? Ăsta trebuie să fie, după felul cum a căzut
cadavrul. Stătea cu faţa-n direcţia asta. El vine de la spate, îi trage
capul apucând-o de păr – avea păr lung, plus unghiul rănii… Aşa
trebuie să fi făcut. Tăietură de sus în jos, stânga-dreapta. Ia fă şi tu.
Doar de păr să nu mă tragi.
Roarke ajunse la ea din doi paşi şi simulă trasul de păr şi lovitura
cu cuţitul.
Eve îşi imagină că are un spasm scurt. Şocul suferit de organism,
semnalul de alarmă urlând în creier chiar în timp ce restul trupului
începea să moară. Coborî privirea spre podea, rememorând poziţia
cadavrului.
— Asta trebuie să fie. Exact aşa. N-a ezitat nici măcar o secundă.
O singură secundă în plus i-ar fi dat Andreei timp să audă ceva, să
se întoarcă, să schimbe unghiul, mai mult sau mai puţin. Totul a
fost rapid şi precis. Vezi, în cădere s-a lovit de marginea patului. O
indică stropitura asta de-aici. S-a izbit de pat, a ricoşat, s-a
rostogolit, şi a rămas nemişcată. Apoi, el şi-a continuat treaba. Cea
mai mare parte a trebuit s-o facă după ce o omorâse. Probabil a mai
stat în casă vreo oră – două cel mult, chiar şi în camera asta, în
timp ce din ea se scurgea sângele. Are mâini sigure. Şi sânge rece.
— Ai pus-o sub supraveghere pe Samantha Gannon?
— Da. Şi aşa o să rămână până ordon eu la loc comanda. Hai să
ieşim de-aici.
Roarke aşteptă să ajungă iar afară, în aerul canicular al verii.
După ce Eve sigilă din nou uşa, o luă de braţe şi o trase spre el,
sărutând-o uşor.
— Asta de ce-ai mai făcut-o? îl întrebă ea.
— Aveam nevoie. Amândoi.
— Cred că ai dreptate.
Îl luă de mână şi coborâră împreună treptele.

Presa se prinsese deja. Linkul de birou al Evei de la Cop Central


era plin de cereri, rugăminţi, solicitări de informaţii. Le respinse pe
toate, trimiţându-le cu mare plăcere la biroul de presă. Puteau să
adulmece sângele cât voiau, dar de la ea n-aveau să afle nimic până
nu termina ce avea de făcut. Se aştepta s-o viziteze Nadine Furst, nu
peste mult timp. Avea să se ocupe de asta la momentul potrivit.
Adevărul era că putea fi util să se folosească de celebra reporteră
de la Canalul 75.
Ceru o cafea şi-şi spuse că niciodată nu era prea devreme să-i
piseze pe cei de la morgă sau de la laborator şi procedă în
consecinţă. Tocmai se certa la telefon cu medicul legist însărcinat
cu cazul ei, enervată că examinatorul medical şef Morris era în
concediu, când auzi izbucnind din ţarcul de lângă biroul ei chiote şi
fluierături.
— Nu mă interesează dacă-n domeniul vostru e vremea
vacanţelor de vară, se răsti Eve. Întîmplător, hobby-ul meu nu este
să vă trimit cadavre. Am nevoie de rezultate, nu de scuze.
Întrerupse legătura, hotărând că primul şut în fund tras în ziua
respectivă îi crease dispoziţia perfectă ca să se ia de cei de la
laborator. Apoi se încruntă, la auzul ţăcănitului de tocuri ce se
apropia de biroul ei.
— ’Neaţa, Dallas.
Peabody cea îndesată, recent promovată la gradul de detectiv
nu-şi mai purta uniforma lustruită, de agentă, iar Eve descoperi că
era mare păcat. Trupul ei bondoc, care fără salopetă prezenta mult
mai multe curbe, era acum gătit într-o pereche de pantaloni pensaţi
de culoarea lavandei, un tricou violet strâmt şi un soi de jachetă
fâlfâitoare în care se regăseau ambele culori, sub formă de dungi
subţiri. În locul pantofilor ei de poliţistă butucănoşi şi respectabili,
purta nişte escarpeni purpurii, ciocaţi, cu tocuri mici.
— Ce naiba-s astea de pe tine?
— Haine. Sunt hainele mele. Încerc look-uri diferite, ca să-mi
stabilesc stilul personal de serviciu. Mă gândesc să-mi vopsesc şi
părul şi să-mi schimb coafura.
— De ce ai nevoie de o coafură nouă?
Era obişnuită cu castronul brunet al lui Peabody, fir-ar să fie!
— De ce oamenii vor mereu altă coafură? Dacă nu-ţi plăcea cum
era, de ce-ai adoptat-o pe cea veche? Pe urmă n-o să-ţi placă alta şi
alta. Simt că-nnebunesc.
— Multe te fac pe tine să-nnebuneşti.
— Şi ăştia ce naiba sunt? continuă Eve, arătând cu degetul spre
pantofi.
— Nu-s grozavi? îşi răsuci Peabody glezna, să-şi arate pantofii.
Sunt surprinzător de comozi.
— Ăştia sunt pantofi de femeie.
— Dallas, nu prea ştiu cum să-ţi spun, dar şi eu sunt femeie.
— Partenerul meu nu e femeie. Eu n-am partenere femei. Am
copoi. Partenerul meu e copoi, iar ăştia nu-s pantofi de copoi.
Ţăcăne.
— Mersi, locotenent, zâmbi Peabody, cred că-mi vin foarte bine
toate.
— Nu, Iisuse Hristoase! Ţăcăne când mergi.
- N-au nevoie decât să fie rodaţi, zise Peabody îmbufnată, dar
apoi văzu pe biroul lui Eve dosarul şi fotografiile de la locul faptei.
— Ce faci? Lucrezi la un caz rece?
— Arde. Ieri l-am prins, chiar înainte să ies din schimb.
— Ai prins un caz şi nu m-ai luat şi pe mine?
— Nu te smiorcăi. Nu te-am chemat fiindcă aveai în program
Seara cea Mare. Mai ţii minte cum o tot spuneai, de parc-ar fi fost
un titlu de film video? Ştiu şi eu să investighez un câmp
infracţional, Peabody. N-aveam niciun motiv să-ţi dau planurile
peste cap.
— În ciuda opiniei tale despre pantofii mei, sunt copoi. Mă aştept
oricând să mi se dea peste cap planurile.
— De data asta n-a fost nevoie. La naiba, voiam să te las să
petreci. Dacă ai să faci tărăboi pe chestia asta, nu vei reuşi decât să
mă enervezi.
Peabody îşi strânse buzele, schimbându-şi poziţia, semn că
pantofii nu erau chiar atât de comozi pe cât spusese. Apoi zâmbi.
— Nu fac. Îţi mulţumesc. A fost foarte importantă pentru mine,
iar Mcnab şi-a dat multă osteneală. Aşa că-ţi sunt recunoscătoare.
Ne-am distrat de minune. Am băut puţin mai mult decât ar fi
trebuit, şi în dimineaţa asta-s cam buimacă, dar o doză de cafea
naturală ar rezolva problema.
Privi cu speranţă spre Autochef-ul lui Eve, care conţinea altceva
decât lăturile maro din birou.
— Ia-ţi şi pe urmă stai jos. Am să te pun la curent.
— Diamante dispărute. E ca o vânătoare de comori, conchise
Peabody. Goana după pradă. Ar putea fi distractiv.
Fără să-i răspundă, Eve îi dădu una dintre fotografiile cu trupul
Andreei Jacobs făcută la locul crimei. Peabody şuieră printre dinţi.
— OK, nu-i prea distractiv. Niciun semn de forţare a intrării?
Agresiune sexuală?
— Nimic vizibil la faţa locului.
— Ar fi putut aduce pe cineva acasă cu ea. O alegere proastă. Se
mai întâmplă.
— Verificăm. I-am procesat debit cârdul. Ultima tranzacţie, care
pare nota de plată pe seara respectivă, s-a făcut la Club Şase-Zero,
colţ Şaizeci cu Doi, orele unsprezece patruzeci şi cinci, joi seara. Ora
estimativă a morţii a fost între miezul nopţii şi ora unu.
— Deci, de la club s-a dus direct acasă la Gannon. Dacă a avut
vreun musafir, l-a găsit acolo.
— Examinăm terenul, spuse Eve, strângând hârtiile la loc în
dosar. Vorbim cu fostul iubit al lui Gannon, cu şeful şi colegii lui
Jacobs, mergem la club şi facem un ocol să-i hărţuim şi pe ăia de la
morgă.
— Partea asta-mi place întotdeauna. Am şi eu ocazia să-mi arăt
insigna nouă, adăugă Peabody. În timp ce ieşeau, îşi descheie
jacheta pentru a dezvălui scutul de detectiv prins la cingătoare.
— Foarte drăguţ.
— Noul meu accesoriu favorit.

Conducerea firmei Tarbo, Chassie and Dix subscria evident la


teoria că manifestările excesive atrag clienţii ale căror situaţii
financiare au nevoie de planificări. Sediul din centru se întindea pe
patru niveluri, cu punctul principal de informare mare cât terenul
echipei Yankees. Opt tineri şi tinere, angajaţi cu siguranţă atât
pentru talentele lor de comunicare, cât şi pentru aspectul arătos,
lucrau la o tejghea insulară roşie ca o maşină de pompieri, în
mijlocul căreia ar fi încăput un mic cartier suburban. Fiecare purta
asupra lui un comunicator personal şi manevra centre de minidate
şi comunicare ultimul răcnet.
Dacă era să te iei după zâmbetele lor orbitoare şi identice, îţi
dădeai seama clar că fiecare practica o igienă bucală superioară.
În jurul lor se aflau tejghele mai mici, cu alţi bărbaţi şi femei şic,
dinţoşi şi cu costume elegante, trei zone de aşteptare cu fotolii
pluşate, ecrane pentru omorârea timpului, şi o mică grădină
plantată cu mult gust în jurul unui lăculeţ albastru. O muzică
ritmată pulsa prin aer cu volumul la un nivel discret.
Eve îşi spuse că, dacă ar fi lucrat în asemenea condiţii, în mai
puţin de-o săptămână ar fi ajuns într-o cameră capitonată pentru
bolnavii mintal.
Pomi spre punctul principal, păşind pe o mochetă argintie pufos-
sârmoasă.
— Chad Dix.
— Domnul Dix e la patruzeci şi doi, îi zâmbi radios o brunetă,
bătând cu degetul în ecran. Voi chema cu plăcere un asistent de-al
lui, ca să vă escorteze. Dacă-mi puteţi spune numele
dumneavoastră şi ora audienţei…?
Eve îşi puse insigna pe tăblia roşie lucioasă a tejghelei.
— Locotenent Dallas, NYPSD. Aş zice că ora audienţei e acum.
Putem urca până la patruzeci şi doi singuri, mulţumesc, dar ar fi
bine să-l anunţaţi pe domnul Dix că venim.
— Aveţi nevoie de aprobare pentru lift.
Luându-şi insigna, Eve o legănă semnificativ:
— Atunci, fa bine şi dă-ne-o.
Îşi puse insigna în buzunar şi porni spre şirul de ascensoare, cu
Peabody după ea.
— Data viitoare pot să fiu eu copoiul care latră? întrebă în şoaptă
partenera ei, în timp ce aşteptau să se deschidă uşile. Am nevoie de
exerciţiu.
— După părerea mea, dacă ai nevoie să exersezi, înseamnă că nu
ţi-ai găsit adevărata vocaţie, dar poţi să-ncerci, răspunse Eve,
intrând în lift. Patruşdoi, ceru ea şi se rezemă de peretele lateral, în
timp ce cabina pornea în sus. Ia-te de asistentul pe care-au să ni-l
arunce-n drum.
— Abia aştept, îşi frecă Peabody palmele, apoi îşi flexă umerii şi-
şi răsuci gâtul de câteva ori.
— E clar că n-ai chemare, mormăi Eve, dar o lăsă să iasă prima,
când uşile se deschiseră la etajul patruzeci şi doi.
Interiorul era la fel de opulent ca primul, deşi în concepţia
cromatică domina albastru electric şi argintiu, nu roşu. Spaţiile de
aşteptare erau mai mari, având în plus ecrane murale unde rulau
diverse programe financiare. Punctul de informare avea forma şi
mărimea unei piscine. Nu aveau de ce să-şi piardă vremea acolo,
căci asistenta se grăbea deja spre ele, ţăcănind cu tocurile şi
trecând prin uşa dublă de sticlă care se deschisese silenţios la
apropierea ei.
Femeia era o blondă cu părul ca razele soarelui coafat într-o claie
de bucle-tirbuşon ce-i înconjurau săltăreţe capul, ca o aureolă. Avea
buze şi obraji roz şi un trup cu forme impresionante strâns într-o
fustă îngustă şi o jachetă de culoarea alb-gălbui.
Nevrând să scape ocazia, Peabody făcu un pas înainte şi-şi
descheie jacheta.
— Detectiv Peabody, NYPSD Partenera mea, locotenent Dallas.
Trebuie să vorbim cu Chad Dix, în legătură cu o anchetă.
— Domnul Dix e într-o întâlnire cu un client, dar am să-i consult
cu plăcere agenda, ca să vă programez şi pe dumneavoastră azi,
mai târziu. Dacă-mi spuneţi despre ce este vorba şi de cât timp veţi
avea nevoie…
— Este vorba de o crimă, iar timpul de care vom avea nevoie
depinde doar de domnul Dix.
Peabody îşi aplecă uşor capul, privind-o pe sub sprâncene, cu o
expresie severă pe care şi-o studia în faţa oglinzii din baie.
— Dacă nu se simte în stare să ne primească acum şi aici, îl
ducem bucuros la secţie, să discutăm acolo. Poţi veni şi dumneata
cu el, adăugă ea.
— Eu… Dacă aşteptaţi doar un moment…
In timp ce asistenta pleca grăbită, Peabody îi dădu un cot lui Eve.
— „Este vorba de o crimă.“ Ţi-a plăcut cum a sunat?
— Se putea şi mai rău, dădu din cap Eve, în timp ce blonda
revenea agitată. Hai să vedem rezultatele.
— Dacă veniţi cu mine, domnul Dix vă va primi chiar acum.
— Mă aşteptam, declară Peabody, pornind după ea cu pas ţanţoş.
- Nu-i călca de două ori pe aceeaşi bătătură, mormăi Eve. E
răsuflată.
— S-a marcat.
Trecură printr-un hol spaţios, în formă de evantai, care avea în
capătul mai larg o uşă dublă, opacă care se deschise după ce
asistenta ciocăni.
— Detectivul Peabody şi locotenentul Dallas, domnule Dix.
— Mulţumesc, Juna.
Dix stătea la un birou în formă de U, cu obligatoria fereastră cât
tot peretele în spate. Apartamentul său administrativ conţinea o
zonă-salon luxoasă, cu câteva fotolii mari şi un raft pe care erau
etalate diverse jocuri şi jucării antice.
Dix purta un costum gri-fer cu dungi alburii discrete şi un lanţ de
argint împletit, pe sub gulerul cămăşii albe ca zăpada.
— Doamnelor ofiţer, le salută el cu o expresie sobră, indicându-le
fotoliile. Presupun că e în legătură cu tragedia de la Samantha
Gannon. Am auzit aseară, la actualităţi. N-am reuşit s-o găsesc pe
Savannah. Îmi puteţi spune dacă se simte bine?
— Cât de bine se poate simţi în condiţiile date, răspunse Eve. O
cunoşteaţi şi pe Andrea Jacobs?
— Da, clătină el din cap, aşezându-se la birou. Nu-mi vine să cred
că s-a putut întâmpla aşa ceva. Am cunoscut-o prin Samantha. Ne-
am văzut de câteva ori, pe vremea când Samantha şi cu mine eram
împreună. Era… cred că sună ca un clişeu – una dintre acele
persoane pline de viaţă. Reportajele sunt vagi, chiar şi cele de azi-
dimineaţă. A avut loc o spargere?
— Suntem în curs de verificare a ipotezei. Dumneavoastră şi
domnişoara Gannon nu vă mai vedeţi?
— Nu, în sens romantic, nu.
— De ce?
— N-a mers.
— Din vina cui?
— A amândurora. Sam e o femeie frumoasă şi interesantă, dar nu
ne mai simţeam bine împreună. Am hotărât să ne despărţim.
— Aveaţi codurile locuinţei ei.
— Am… Se opri o clipă, dregându-şi discret glasul. Da, le aveam.
Aşa cum şi ea le avea pe ale mele. Presupun că le-a schimbat după
ce ne-am despărţit. Şi eu mi le-am schimbat.
— Ne puteţi spune unde aţi fost în seara respectivă?
— Da, desigur. Am stat aici, la birou, până după ora şapte. Aveam
o întâlnire la cină cu un client, la Bistro, pe Fifty-first. Juna vă poate
da informaţii despre client, dacă aveţi nevoie. Am plecat de la
restaurant pe la zece şi jumătate şi m-am dus acasă. Timp de vreo
oră am mai lucrat, apoi m-am uitat la actualităţi, ca în fiecare seară
înainte de culcare. Cred că era aproape miezul nopţii. Apoi, m-am
culcat.
— Poate să confirme cineva?
— Nu, cel puţin după ce am plecat de la restaurant. Am luat un
taxi până acasă, dar nu v-aş putea spune numărul. N-aş fi avut
niciun motiv să pătrund prin efracţie în casa lui Sam şi să fur ceva,
nici s-o omor pe Andrea, pentru numele lui Dumnezeu!
— Aţi avut unele probleme cu abuzul de substanţe toxice, de-a
lungul anilor, domnule Dix.
Un muşchi de pe obrazul lui Chad Dix tresări.
— Sunt curat de ani de zile. Am trecut prin programe de
dezintoxicare şi continuu să mă duc cu regularitate la întruniri.
Dacă e necesar, mă voi supune unui test, dar vreau să fie prezent şi
avocatul meu.
— Vă vom anunţa. Când aţi luat pentru ultima oară legătura cu
Andrea Jacobs?
— Acum vreo două luni, şase săptămâni minimum. Cred că ne-
am dus cu toţii la un club de jazz din centru, vara asta. Sam şi cu
mine, Andrea şi bărbatul cu care era în acea perioadă, şi încă vreo
două persoane. A fost cu câteva săptămâni înainte ca Sam şi cu
mine să ne despărţim.
— Dumneavoastră şi domnişoara Jacobs v-aţi întâlnit vreodată
separat?
— Nu, răspunse el, pe un ton cam nervos. N-o înşelam pe Sam, în
niciun caz cu una dintre prietenele ei. Nici Andrea n-ar fi marşat,
oricât de mult îi plăceau bărbaţii. E o insinuare calomnioasă din
toate punctele de vedere, o insultă…
— În meseria mea insult mulţi oameni, din toate punctele de
vedere. Crima nu predispune la bune maniere. Vă mulţumesc
pentru cooperare, domnule Dix, încheie Eve, ridicându-se. Dacă se
mai iveşte ceva, ţinem legătura.
Pomi spre uşă, dar se opri brusc şi se întoarse:
— Apropo, aţi citit cartea domnişoarei Gannon?
— Sigur că da. Mi-a dat un exemplar în avans, acum câteva
săptămâni şi mi-am mai cumpărat unul, în ziua lansării.
— Aveţi vreo teorie în legătură cu diamantele?
— Fascinantă poveste, nu-i aşa? Cred că fosta soţie a lui Crew a
fugit cu ele şi şi-a aranjat undeva o viaţă foarte plăcută.
— S-ar putea. Vă mulţumesc din nou.
Eve aşteptă până ajunseră în stradă.
— Impresii, domnişoară detectiv?
— Ce-mi place când îmi spui aşa! E isteţ, e calm, şi n-avea nicio
întâlnire. O pusese pe asistentă să ne spună asta ca să scape de noi.
— Mda. Oamenilor nu le place să stea de vorbă cu poliţia. De ce
oare? Era pregătit, adăugă ea, în timp ce ieşeau din lift, şi păşeau în
hol. Ştia pe dinafară tot ce făcuse în seara respectivă, nici măcar n-a
fost nevoie să-i amintesc data. Sunt şase zile de-atunci, iar el nu stă
pe gânduri o clipă. A turuit-o ca un elev cu lecţia învăţată pe de
rost.
— Tot nu ne-a lămurit în legătură cu ora crimei.
— Nu, de aceea a vrut probabil să ne mai amâne. Hai să mergem
acum la agenţia de voiaj.

Eve presupunea că, indiferent de împrejurări, la Work or Play


domnea o atmosferă veselă. Pereţii erau acoperiţi cu ecrane care
arătau oameni teribil de simpatici zbenguindu-se în ambianţe
exotice, probabil pentru a-i convinge pe potenţialii turişti că şi ei ar
fi arătat la fel, dacă zburdau aproape goi pe vreo plajă tropicală.
O jumătate de duzină de agente munceau la nişte posturi de
lucru asemeni unor boxe cubice, decorate fiecare cu suveniruri
personale: fotografii, păpuşi, greutăţi de presat hârtie, postere.
Toate erau femei, iar în încăpere mirosea a fete – ca o aromă de
sex zaharisit, după părerea lui Eve. Toate erau îmbrăcate în haine
sport la modă – sau despre care bănuia ea că erau la modă – chiar
şi cea care părea gravidă într-o fază destul de avansată ca să pară
că are în burtă trei plozi sănătoşi.
Doar uitându-se la ea, Eve se enerva.
Şi mai rele erau cele şase perechi de ochi umflaţi şi înlăcrimaţi şi
suspinele întretăiate sau smârcâielile pe nas care se auzeau din
când în când.
Camera pulsa de estrogen şi emoţie.
— E cel mai îngrozitor lucru… Cel mai îngrozitor… declară
femeia gravidă, reuşind cumva să se salte de pe scaun. Avea părul
de un şaten cu şuviţe blonde, strâns la spate, şi o faţă lătăreaţă ca o
lună, de culoarea ciocolatei cu lapte. Îşi rezemă mâna pe umărul
uneia dintre femei şi începu să plângă.
— S-ar putea să ne fie mai uşor dacă mergem înapoi la biroul
meu. Ăsta e de fapt locul Andreei. L-am luat eu în primire, azi. Mă
numesc Cecily Newberry. Eu sunt, ştiţi, şefa…
Le conduse spre un birou alăturat, mic şi îngrijit, şi închise uşa.
— Fetele sunt… cum să spun, într-un hal fără de hal. Toate
suntem în ultimul hal. Sincer, n-am crezut-o pe Nara când mi-a
spus, azi-dimineaţă, despre Andrea, plângând şi bâlbâindu-se. Pe
urmă am dat pe canalul de ştiri şi am văzut reportajul.
Îşi apăsă o mână pe şale şi se aşeză pe un scaun.
— Trebuie să stau jos. Mă simt de parcă aş avea un maxibuz
parcat pe vezică.
— Când urmează să naşteţi, doamnă Newberry?
— Peste zece zile, răspunse ea bătându-se uşor pe burtă. E al
doilea. Nu ştiu ce-oi fi avut în cap când l-am programat. O să-l port
prin toată canicula asta a verii. Azi am venit aici – intenţionasem
să-mi iau concediu câteva săptămâni –, dar am venit fiindcă… nu
ştiam ce să fac. Ce-ar trebui să fac. Andrea lucra la noi aproape de
când s-a deschis agenţia. O conducea împreună cu mine şi urma s-o
ia în primire cât timp eram eu în concediu de maternitate.
— Nu mai venise la serviciu de câteva zile. N-aţi fost îngrijorată?
— Îşi luase libere. De fapt, urma să revină azi, când îmi începeam
eu concediul. O, Doamne… se tângui ea, frecându-şi faţa. De obicei
profita de avantajele noastre şi călătorea, dar de data asta s-a
hotărât să aibă grijă de casa prietenei ei, să-şi zugrăvească
apartamentul, să mai facă unele cumpărături, să treacă pe la
piscinele şi saloanele din oraş. Mă aşteptam să primesc o veste de
la ea ieri sau alaltăieri, că tot se apropia momentul când urma să
mă înlocuiască. Dar, văzând că nu m-a căutat, nu mi-am făcut griji.
Nu i-am dat nicio atenţie, drept să vă spun. Ocupată cu sarcina, cu
fetiţa mea de-acasă, cu slujba, cu mama soţului meu care tocmai
acum s-a gândit că-i momentul cel mai nimerit să vină la noi, m-am
luat cu treburile şi am uitat.
— Când aţi vorbit cu ea ultima oară?
— Acum două săptămâni. Ţin… ţineam foarte mult la Andrea, era
o colegă minunată, dar aveam stiluri de viaţă foarte diferite. Ea era
necăsătorită şi-i plăcea să iasă în lume.
Eu sunt măritată, cresc o fetiţă de trei ani, aştept încă un copil şi
mai conduc şi-o firmă. Aşa că nu ne prea vedeam în afara
programului, şi de obicei nu vorbeam despre problemele de
serviciu.
— A venit cineva să întrebe de ea sau s-o caute?
— Avea o clientelă regulată. Cele mai multe fete de la mine aşa
au. Clienţi care întreabă anume de ele, când planifică un voiaj.
— Deci, avea o listă de clienţi.
— Categoric. Probabil că trebuie să fac nişte formalităţi legale
înainte să v-o dau, dar n-am să-mi pierd timpul, şi nici pe-al
dumneavoastră. Am parolele tuturor angajatelor mele. Am să v-o
dau. Puteţi copia tot ce credeţi că v-ar fi de folos, din unitatea ei de
lucru.
— Vă mulţumesc pentru cooperare.
— Era o femeie încântătoare. Mă făcea să râd, şi mă ajuta mult.
Niciodată n-am auzit să fi făcut vreun rău cuiva. Voi face tot ce pot
ca să vă ajut să aflaţi cine e vinovat. Ştiţi, era una dintre fetele mele.
Era de-a mea.
Copiatul fişierelor, căutarea prin conţinutul punctului de lucru şi
intervievarea celorlalte angajate le cam luară o oră.
Toate colegele Andreei se duseseră cu ea la cluburi, baruri,
petreceri, cu sau fară parteneri. Se vărsau lacrimi din belşug, dar nu
şi noutăţi.
Eve abia aştepta să scape de mirosul tristeţii şi al rujului de buze.
— Începe un control standard al numelor de pe lista de clienţi.
Eu mă duc să vorbesc cu Samantha Gannon şi să-l iau verbal la
trosneală pe boul de medic legist.
— Morris?
— Nu, Morris îşi bronzează aleasa persoană pe nu ştiu ce plajă
tropicală. Ne-am ales cu Duluc. E mai înceată decât un melc. Mă duc
să mă descarc pe ea, şi pe urmă, dacă mai am timp, să-i trag nişte
şuturi şi lui Dickhead.
— Mamă, vei avea o dimineaţă pe cinste. Pe urmă, poate luăm
prânzul împreună.
— Înainte de morgă şi laborator, ne ocupăm de curăţătorie. N-ai
luat micul dejun acum două ore?
— Ba da, da’ dacă-ncep să te pisez încă de pe-acum cu prânzul ai
să cedezi înainte să leşin de foame.
— Adeseori, detectivii mănâncă mai puţin decât ajutoarele.
— Pe-asta n-am mai auzit-o niciodată. O zici doar ca să mă sperii,
afirmă Peabody, urmând-o pe Eve în trap mărunt, cu pantofii care o
strângeau tot mai tare.

20

Maid In New York era o firmă sobră, cu faţadă modestă, care-şi


investea toată energia şi atenţia în servicii, după cum îi explică lui
Eve, pe un ton destul de înţepat, directorul de personal, care
domnea într-un birou chiar mai mic decât cel al lui Eve, la Cop
Central.
— Menţinem cheltuielile de întreţinere la minimum, o informă
doamna Tesky. Pe clienţi nu-i interesează birourile noastre – şi,
oricum, rareori vin aici. Preferă propriile lor birouri şi domicilii.
— Îmi dau seama de ce, remarcă Eve, iar nările doamnei Tesky
se strânseră, cu o mişcare foarte interesantă.
— Produsul sunt angajaţii noştri, care cu toţii sunt intervievaţi,
testaţi, selectaţi şi instruiţi cât se poate de strict. Trebuie să
corespundă celor mai înalte standarde de comportament, înfăţişare
şi competenţă personală. Şi clienţii sunt selectaţi, pentru a garanta
siguranţa angajaţilor.
— Sunt sigură.
— Oferim servicii de menaj rezidenţial şi administrativ, în
echipe, perechi sau individual. Folosim personal uman şi roboţi.
Lucrăm în New York-ul extins şi New Jersey, iar la cerere putem
aranja ca o cameristă să se deplaseze cu un client care cere sau
doreşte servicii în provincie, peste hotare şi chiar în spaţiu.
Eve se întreba câte dintre cameriste erau licenţiate şi ca dame de
companie, dar problema era irelevantă.
— Mă interesează angajatul sau angajaţii care s-au ocupat de
reşedinţa Samanthei Gannon.
— Înţeleg. Aveţi mandat? Consider dosarele noastre de personal
şi clientelă confidenţiale.
— Nici nu mă mir. Aş putea obţine un mandat. Cu un mic efort,
cu puţin timp pierdut, ar apărea şi mandatul. Dar, dacă mă faceţi să
consum timp şi efort în vreme ce anchetez o crimă – o crimă foarte
urâtă şi feroce, apropo, care va necesita o echipă întreagă din
vestitele dumneavoastră menajere ca să-i şteargă urmele – mă voi
întreba de ce m-aţi încetinit. Mă voi întreba: „Oare ce are de ascuns
doamna Testy…“
— Tes-ky.
— Chiar aşa. Ce are de ascuns? Sunt suspicioasă din fire, aşa am
ajuns la gradul de locotenent. Deci, când obţin acel mandat şi încep
să mă întreb acele lucruri, voi începe să scormonesc, mânjind cu
degetele mele iscoditoare toate dosarele dumneavoastră curate şi
ordonate. Va fi de ajuns să dăm doar un semnal la INS ca să
năvălească aici şi să facă un deranj de toată frumuseţea, pentru a se
asigura că nu vor scăpa nicio ilegalitate, din acele teste şi selecţii.
Nările doamnei Tesky se strânseră din nou, în timp ce expira
ţiuitor pe nas.
— Aluziile dumneavoastră sunt jignitoare.
— Oamenii mi-o reproşează mereu. Faptul că sunt suspicioasă şi
jignitoare din fire înseamnă că, probabil, voi face un deranj mai
mare decât constipaţii de la INS. Nu-i aşa, detectiv Peabody?
— Ca persoană care a făcut curat adesea după dumneavoastră,
doamnă locotenent, pot confirma că, fără îndoială, veţi face un
deranj mai mare decât oricine. Şi veţi şi găsi ceva – că întotdeauna
găsiţi – care o va dezavantaja cu siguranţă pe doamna Tesky şi pe
patronul ei.
— Cum se numeşte asta? Dinte pentru dinte?
Pe tot parcursul recitalului, faţa doamnei Tesky afişă o serie de
culori pitoreşti. În final păru să aleagă ciclamenul.
— Nu vă permit să mă ameninţaţi.
— Vă ameninţ? I-auzi, Peabody, de jignit, sigur, dar am
ameninţat eu pe cineva?
— Nu, doamnă locotenent. Faceţi doar conversaţie, în stilul
dumneavoastră inimitabil.
— La fel mă gândeam şi eu. E doar o conversaţie. Deci, hai să
obţinem mandatul, da? Şi dacă tot ne sacrificăm timpul şi energia,
să-l facem şi pentru departamentul financiar şi pentru orice
procese civile şi penale din trecut, nu numai pentru dosarele de
personal.
— Vă găsesc foarte dezagreabilă.
— Vedeţi? zâmbi nepăsătoare Eve. Dinte pentru dinte, încă o
dată.
Tesky se răsuci cu scaunul spre unitatea de birou şi introduse
codul.
— Reşedinţa domnişoarei Gannon are program bilunar, cu
servicii extinse trimestrial, şi prioritate pentru apeluri de urgenţă
şi cereri de divertisment. Ieri urma să-i vină echipa regulată.
Fruntea doamnei Tesky fii brăzdată de câteva riduri în plus.
— Camerista ei n-a raportat finalizarea serviciului. E pur şi
simplu inacceptabil.
— Cine-i camerista?
— Tina Cobb. De opt luni se ocupă de reşedinţa Gannon.
— Puteţi verifica dacă a mai lipsit şi de la alte domicilii, recent?
— Imediat.
Accesă încă un program.
— Toate însărcinările lui Cobb au fost terminate şi confirmate
până sâmbătă. Duminică a avut liber. Ieri, nicio confirmare de la
reşedinţa Gannon. Azi, numele ei e bifat, semn că nu s-a prezentat
la serviciu, iar clientul ne-a semnalat. Cei de la programare au fost
nevoiţi s-o înlocuiască.
Doamna Tesky făcu ceea ce se aştepta Eve să facă orice persoană
numită Tesky: ţistui din limbă.
— Daţi-mi adresa ei de acasă, îi ceru Eve.
*
Tina Cobb locuia într-una dintre cutiile de după Războiul Urban
care mărgineau Bowery. După ce fuseseră arse sau bombardate,
clădirile beneficiaseră de renovări temporare. Deşi temporare,
rezistaseră mai mult de o generaţie. Graffiti obscene, inventive şi
adesea agramate se suprapuneau pe betonul reconstituit.
Ferestrele erau zăbrelite, iar localnicii care leneveau pe praguri
păreau gata să incendieze sau să bombardeze iar casele, doar ca să
mai alunge monotonia.
Eve coborî din maşină şi scrută chipurile, ignorând aroma
inconfundabilă de Zoner. Apoi îşi scoase insigna şi o ridică.
— Probabil aţi ghicit că asta-i a mea, spuse ea, arătând spre
maşină. Ceea ce poate n-aveţi cum ghici e că dacă cineva se atinge
de ea, îl găsesc şi-n gaură de şarpe şi-i scot ochii cu degetele astea
două.
— Auzi?
Un tip într-un tricou jegos, cu un cercel argintiu în ureche, îi
arătă degetul mijlociu.
— Să te f…
— Nu, mulţumesc, dar eşti foarte amabil că mi-o propui. O caut
pe Tina Cobb.
Se auziră fluierături, chiote, pupături în aer.
— Băăă, mişto fund mai are şi-aia!
— Sunt sigură că e încântată de părerea voastră. E pe-aici?
Tricou Jegos se ridică, apăsându-şi pieptul cu un deget, în timp ce
împungea spre al lui Eve cu celălalt. Spre norocul lui, îşi opri mâna
fară s-o atingă.
— Ca ce chestie vrei să te iei de Tina? N-a făcut nimic. Fata aia
munceşte cinstit şi-şi vede d-ale ei.
— Cine-a spus că vreau să mă iau de ea? S-ar putea să aibă o
problemă. Dacă-i eşti prieten, ar fi cazul s-o ajuţi.
— N-am zis că i-s preten. Doar că-şi vede d-ale ei. Şi io tot aşa. Tu
de ce nu faci la fel?
— Fiindcă sunt plătită ca să mă bag în treburile altora, şi începi
să mă faci să mă întreb de ce nu poţi răspunde la o întrebare
simplă. Încă un minut, şi-am să mă bag în treburile tale, nu într-ale
Tinei.
— Toţi gaborii haleşte rahat.
Eve îşi dezveli dinţii, într-un rânjet sclipitor.
— Vrei să pui la-ncercare teoria asta?
Individul pufni, aruncând o privire peste umăr spre tovarăşii lui,
ca pentru a le arăta că puţin îi pasă.
— E prea căldură ca să merite deranju’, replică el, ridicând din
umerii slăbănogi. Oricum n-o mai văzui pe Tina de vo două zile. Ce,
îi ţiu socoteala? Soru-sa lucrează vizavi, la bodegă. De ce n-o întrebi
pe ea?
— Am s-o-ntreb. Jos labele de pe maşină, băieţi. Nasoală, cum o
fi, e a mea.
Traversară strada. Eve presupuse că ţocăielile şi invitaţiile la
aventuri sexuale care se auzeau acum din prag le erau adresate ei
şi lui Peabody, dar nu le mai dădu atenţie. Dobitocul slăbănog avea
dreptate într-o singură privinţă: era prea cald ca să se deranjeze.
În cârciumă, o remarcă pe fata de la casă. Scundă, slabă, ten
măsliniu şi un păr vopsit bizar, cu şuviţe mov peste fondul negru ca
tuşul.
— Aş putea să cumpăr ceva, se oferi Peabody. Ceva de-ale gurii.
— N-ai decât.
Eve se duse la casă, unde aşteptă până când clientul din faţa ei
plăti un pachet de lapte praf şi o cutiuţă minusculă de înlocuitor de
zahăr.
— V-ajut cu ceva? întrebă casieriţa, fără prea mult interes.
— O caut pe Tina Cobb. Dumneata eşti sora ei?
Ochii negri ai femeii se dilatară.
— Da’ ce vreţi cu Tina?
— Vreau să-i vorbesc, răspunse Eve, scoţându-şi insigna.
— Nu ştiu unde-i, okay? Dacă vrea s-o tulească două zile, cine ce
treabă are, nu?
— Nu prea.
Eve o monitorizase pe Tina Cobb în maşină şi ştia că sora ei se
numea Essie.
— Ia zi, Essie, ce-ar fi să iei o pauză?
— Nu pot, OK? Nu pot. Azi lucrez singură.
— Şi acum nu mai e nimeni aici. Nu ţi-a spus unde se duce?
— Nu. La naiba…, comentă Essie, aşezându-se pe un taburet
înalt. Niciodată-n viaţa ei n-a avut belele. Tot timpu’ şi-l petrece
făcând curat după bogătaşi. Poate-a vrut şi ea să se odihnească
niţel. În ochi începuse să i se citească teama. Sau s-o fi dus într-o
excursie, ceva…
— Plănuia vreo excursie?
— Ea tot mereu îşi face planuri. Când o să pună deoparte destul,
o să facă şi asta şi aia şi şase milioane de alte treburi. Numai că
niciodată n-a strâns destul pentru niciuna din ele. Nu ştiu unde e. Şi
nici nu ştiu ce să fac.
— De când a dispărut?
— De sâmbătă. Sâmbătă seara a ieşit în oraş şi de-atunci n-a mai
venit. Câteodată, nu vine-acasă noaptea. Câteodată, nici eu nu vin.
Când agăţi un tip şi vrei să rămâi cu el, rămâi, nu?
— Sigur. Deci, lipseşte de sâmbătă?
— Mda. Duminica are liber, aşa că, ce mama naibii? Da’ niciodată
n-a mai dispărut aşa fără să-mi spuie nimic. Azi am sunat la ea la
servici şi am întrebat, şi-au zis că n-a venit nici acolo. Mi-e să nu-i fi
făcut vreo nasoală. Nu treb’ia s-o sun la servici.
— Nu i-ai reclamat dispariţia?
— Ei, rahat, doar nu dai dispărut pe cineva dacă nu vine acasă
două nopţi. Nu te duci la caralii pentru orice fleac. Ba p-aicea, nu te
duci la ei deloc.
— Şi-a luat ceva lucruri?
— Costumu’ de cameristă e în casă, da’ bluza roşie şi blugii negri
nu-s. Şi nici sandalele alea noi.
— Aş vrea să intru în apartament şi să arunc o privire.
— O să se supere pe mine.
Essie luă taco-urile moi şi cutiile de Pepsi puse de Peabody pe
tejghea şi factură vânzarea.
— Ce mama dracu’. Nu treb’ia să se ducă fără să spuie.
Eu nu i-aş face aşa. Acu’ treb’ie să-nchid. Mai mult de-un sfert de
oră nu pot să stau, altfel chiar că dau de dracu’.
— Perfect.

Apartamentul consta din două camere mici şi un living care


servea şi ca bucătărie. Chiuveta era adâncă şi lată cam cât căuşul
unei palme. În locul filtrelor scumpe, la ferestre erau storuri
manuale care nu reduceau cu nimic zgomotul din stradă.
Eve îşi spuse că era ca şi cum ar fi locuit într-o staţie de navetă.
Erau şi o canapea cu două locuri, care probabil se putea desface
în formă de pat, un ecran de divertisment străvechi şi rablagit şi o
singură lampă, în formă de şoricel din desenele animate, pe care
Eve bănuia că o păstraseră din copilărie.
Deşi mic şi sărăcăcios, apartamentul era curat lună. Şi, destul de
ciudat, după părerea ei, mirosea la fel de feminin ca agenţia de voiaj
populată numai cu fete.
— Dormitorul e acolo, îi arătă Essie o uşă. Când ne-am mutat aici,
Tina a câştigat la datu’ cu banu’, aşa că ea stă-n dormitor şi eu mă
culc aici. Da’ tot stăm cam înghesuite, ştiţi? Aşa că, dacă vreuna din
noi agaţă un tip, de obicei mergem la el acasă.
— Are vreun tip? întrebă Eve, în timp ce Peabody pornea spre
dormitor.
— Se vedea cu unu’ de vreo două săptămâni, Bobby-1 cheamă.
— Bobby ăsta are şi un nume de familie?
— O fi având, ridică din umeri Essie, da nu i-l ştiu. Cred că-i cu el.
Tina e foarte romantică. Când îi cade ei cu tronc un tip, îi cade rău!
Eve scrută dormitorul. Un pat îngust, făcut cu grijă, un scrin ca
pentru copii, probabil adus tot de acasă. Pe el se aflau o casetă
decorativă şi o vază ieftină cu trandafiri de plastic. Deschise cutia,
auzi o melodie şi văzu înăuntru câteva bijuterii fără valoare.
— Debaraua o folosim împreună, zise Essie, în timp ce Peabody
îşi vâra capul în micul dulap din perete.
— Pe Bobby unde l-a cunoscut? se interesă Peabody.
— Nu ştiu. Stăm împreună-n chichineaţa asta, da-ncercăm să nu
ne băgăm nasu’ una-n trebile ăleilante. Mi-a zis doar că l-a cunoscut
şi că-i foarte drăguţ şi dulce şi deştept A zis că ştie de toate despre
cărţi şi pictură şi alte rahaturi. Îi plac şi ei astea. Într-o seară s-au
întâlnit la o galerie de tablouri sau aşa ceva.
— Nu l-ai cunoscut niciodată? o întrebă Eve.
— Nu. Mereu se întâlnea cu el în câte-un loc. Nu prea aducem tipi
aicea. Mamă, ce mai casă! comentă ea, privind înjur cu expresia
abătută şi resemnată a unei femei care ştie că niciodată nu va avea
parte de altceva. Era vorba să se întâlnească cu el sâmbătă seara,
după servici la o piesă sau aşa ceva. Când n-a venit acasă, m-am
gândit c-o fi rămas la el. Nicio treabă. Da’ de la servici nu lipseşte şi
niciodată n-a lipsit aşa de mult, aşa că-ncep să-mi fac griji.
— Ce-ar fi să scriem un raport? propuse Peabody, revenind din
baie. Un raport de dispariţie de persoană.
— Aoleu, credeţi? întrebă Essie, scărpinându-se în creştetul
bicolor. Dacă apare aicea şi află c-am făcut-o, o lună nu mai scap de
gura ei. Nu treb’ie să le zicem părinţilor, nu? Că iar au să se-ntoarcă
pe dos şi-au să vie-aicea cu istericale şi alte chestii.
— Nu i-ai întrebat? Poate s-a dus acasă pentru vreo două zile.
— Nnţ. Adică vreau să zic da, am întrebat. Am sunat-o pe mama
şi-am zis salut, cum merge, la la la. Ea îmi zice s-o pun şi pe Tina să
sune, că-i place să mai vorbească cu fetele ei. Aşa că m-am prins că
n-o văzuse. Mama s-ar da cu roatele-n sus dac-ar şti că Tina mai stă
peste noapte la câte-un tip.
— O să ne ocupăm. Dă-i toate informaţiile detectivului Peabody,
ordonă Eve, privind patul făcut cu grijă.
— Nu-i la niciun tip, ca să-şi facă de cap cu prelungiri, remarcă
ea, când ajunseră înapoi la maşină. Fetele asemenea ei n-ar pleca
fără un schimb de haine, cercei şi periuţă de dinţi. N-a absentat o zi
de la serviciu în opt luni şi lipseşte întâmplător tocmai când trebuia
să se ducă la Gannon?
— Crezi că e implicată?
Eve se gândi la apartamentul mic şi ordonat. La cutia muzicală cu
flecuşteţe.
— Intenţionat, nu. Dar mă îndoiesc că acelaşi lucru se poate
spune şi despre Bobby.
— O să ne fie greu să dăm de urma unui tip numit Bobby. Nu tu
nume de familie, nu semnalmente…
— Şi-a lăsat el amprentele pe undeva. Întreabă la Jane Does şi
vezi dac-a apărut vreuna de sâmbătă seară încoace. Oricum
mergem la morgă. Să sperăm că n-o s-o găsim acolo.
— Nu-ţi vrei taco-ul?
Eve şi-l despachetă în poală, apoi îşi spuse că dacă-1 mânca în
timp ce conducea avea toate şansele să rămână cu sos de taco pe
cămaşă. Puse pe autopilot, încetini şi muşcă.
Linkul de bord semnaliză, şi Eve clătină din cap.
— Ecranează-l, spuse ea cu gura plină.
— Nadine Furst, anunţă Peabody.
— Păcat că-s în pauza de masă.
Sorbi din Pepsi, ignorând apelul.
— Deci, o cameristă de la proiecte se combină cumva cu un tip
numit Bobby, care-o duce la galerii de artă şi la teatru, dar nu vine
niciodată la ea acasă s-o cunoască pe sora ei. Fata dispare, lipseşte
de la slujbă, trec trei zile, dar amicul nu sună, nu lasă un mesaj, nu
trece să vadă ce mai face. Nimic.
— N-ar face-o, dacă ar fi cu el.
— Corect. Dar fata asta, care-şi face patul ca un cercetaş, nu sună
la serviciu să anunţe că-i bolnavă, nu-i spune surorii ei că s-a
culcuşit într-un cuibuşor de nebunii, n-are nevoie de haine de
schimb, nici de toate echipamentele pe care şi le ia o femeie într-un
safari sexual. Îşi riscă leafa, îşi ignoră familia şi nu-şi schimbă
hainele? N-aş prea crede.
— Ai crede că a murit.
— Aş crede că avea codul de acces al casei lui Gannon şi cineva a
vrut să-l afle. Aş crede că dacă era vie şi nevătămată, ar fi văzut sau
auzit reportajele care bombardează ecranul despre recenta
problemă a autoarei de bestselleruri Samantha Gannon şi ar fi
sunat-o măcar pe soră-sa, dacă nu şi pe altcineva.
— Trei Jane Doe în ultimele şaptezeci şi două de ore, anunţă
Peabody. Două cerşetoare bătrâne, fără acte. A treia e friptă, făcută
scrum, în cercetare.
— Unde-au găsit-o?
— Pe un teren viran, citi Peabody de pe PPC. Alphabet City.
Duminică dimineaţa, în jurul orei trei. Cineva a turnat benzină pe
ea – Iisuse, avea ceva credite! — şi i-a dat foc. Până să vină cineva,
s-a făcut cenuşă. Asta-i tot ce-avem.
— Cine-i principalul?
— Stai aşa… Aha! Bunul nostru amic Baxter, asistat de adorabilul
ofiţer Trueheart.
— Treaba se simplifică. Caută-l. Vezi dacă ne putem întâlni la
morgă.

Eve era nevoită să se plimbe agitată pe coridorul cu dale albe de


faianţă de lângă sala de autopsie unde Duluc efectua un examen
post-mortem. Morris n-o făcea niciodată să sară prin cercuri
aprinse, îşi spuse ea. Şi n-ar fi sărit nici acum, dacă Duluc n-ar fi
luat măsura de prevedere de a încuia uşile.
Când auzi soneria, semn că putea trece, Eve dădu uşile de perete
şi intră cu paşi mari. Duhoarea de sub mirosul de dezinfectant îi
umplu ochii de lacrimi, dar îşi stăpâni icnetul reflex şi o privi
încruntată pe Duluc.
Spre deosebire de Morris, care avea atât stil, cât şi prezenţă de
spirit, Duluc era o femeie severă şi pedantă. Purta costumul
transparent de protecţie peste un halat de laborator imaculat.
Părul îi era ascuns complet sub caschetă, iar ochelarii-i atârnau la
gât. N-avea decât un metru şi jumătate înălţime, o constituţie
îndesată şi o faţă lată. Pielea-i era de culoarea castanelor coapte, şi
singurul ei atu – după părerea lui Eve – erau mâinile.
Arătau ca şi cum ar fi putut cânta de minune la pian, când de fapt
erau foarte iscusite la disecarea cadavrelor.
Eve arătă cu bărbia spre silueta acoperită de pe o masă.
— Aia-i a mea?
— Dacă te referi la rămăşiţele victimei actualei tale investigaţii,
da, ea e.
Vocea lui Duluc o enerva pe Eve. În timp ce vorbea, doctoriţa se
spăla pe mâini la o chiuvetă.
— Ţi-am spus c-am să-ţi trimit concluziile cât de curând posibil.
Nu-mi place să te ţii de capul meu, locotenente.
— I-ai făcut testul toxicologic?
Duluc o privi lung.
— Ai vreo dificultate specială în a mă înţelege?
— Nu, te înţeleg perfect. M-ai lăsat să aştept fiindcă aveai draci
că te luasem tare azi-dimineaţă. Va trebui să-ţi treacă, fiindcă ei nu-
i pasă ce-avem noi de-mpărţit, continuă Eve, pornind spre cadavrul
Andreei. Vrea doar să ne facem treaba, aşa c-o să ne-o facem.
— Observaţiile dumitale la locul faptei au fost corecte în ceea ce
priveşte cauza morţii. O singură leziune la gât. Lamă ascuţită, cu
tăiş neted. Stilet, probabil. Nu are răni defensive, nici alte urme de
violenţă. N-a existat nicio agresiune sexuală, nici acte sexuale
recente. Alcoolemia era puţin cam ridicată. Aş estima că băuse cam
patru martini cu măsline. Nicio substanţă ilegală. La ultima masă a
mâncat o salată, verdeţuri cu lămâie, consumată cu aproximativ
cinci ore înainte de deces.
— Confirmi că atacatorul a venit din spatele victimei?
— După unghiul rănii, da. Dată fiind statura ei, aş zice că ucigaşul
sau ucigaşa are cam şase picioare înălţime. Statură medie pentru
un bărbat, înaltă pentru o femeie. Toate astea vor intra în raportul
meu oficial, pe care am să ți-l transmit prin canalele regulamentare.
Nu e un caz prioritar, locotenente, şi suntem extrem de ocupaţi.
— Toate au prioritate. Ţi-a venit şi o Jane Doe, făcută scrum,
adusă din Alphabet City.
Duluc oftă adânc.
— N-am în program nicio victimă arsă.
— Atunci, e în programul altcuiva. Trebuie să văd cadavrul şi
datele.
— Atunci, dă-i numărul de caz unui asistent. Eu am alte treburi.
— Nu e cazul meu.
— Dacă nu e cazul dumitale, n-ai de ce să vezi nici cadavrul, nici
datele.
Dădu să treacă pe lângă ea, dar Eve o luă de braţ.
— Poate nu ştii cum merg treburile pe-aici, Duluc, dar sunt
locotenent la omucideri şi am voie să văd orice cadavru.
Întâmplător, detectivul Baxter, care e anchetatorul principal, vine
să ne întâlnim aici, întrucât s-ar putea ca între cazurile noastre să
existe o legătură. Mai enervează-mă mult, şi-ţi dau cuvântul meu că
până la urmă ai s-o iei!
— Nu-mi place atitudinea dumitale.
— Aoleu! Alertă media! Am nevoie de acea Jane Doe.
Duluc îşi smulse braţul din mâna lui Eve şi pomi spre un
computer. Îl pomi şi accesă datele.
— Femeie neidentificată, arsă, Secţia C, camera trei, repartizată
lui Foster. Încă n-a fost examinată.
— Îmi dai accesul?
— Ţi l-am şi dat. Acum, dacă vrei să mă scuzi…?
— Nicio problemă.
Eve se întoarse spre uşă întrebându-se cum ar fi în stare oamenii
să umble cu beţe-nfipte-n fund.
Intră în Secţia C, împinse uşa camerei trei şi constată că era
încuiată.
— Rahat!
Răsucindu-se în loc, îşi îndreptă degetul spre un asistent care
moţăia într-un scaun de plastic de pe coridor.
— Tu de-acolo! Am acces liber în camera asta. De ce-i încuiată?
— Duluc le-nchide pe toate, naibii. Mă mir că n-a băgat mine
explozive şi-n canalele de aerisire.
Căscă, întinzându-se.
— Dallas, corect?
— Corect.
— Hai să intrăm. Îmi luasem doar o pauză. Azi fac două
schimburi. Pe cine-ai venit să vezi?
— Pe Jane Doe.
— Micuţa Jane e a mea.
— Dumneata eşti Foster?
— Mda. Tocmai am terminat una neasistat. Cauze naturale. Tipu’
avea o sută şase ani, şi i s-a oprit ceasu-n somn. Uşoară moarte,
dacă tot ţi-a venit vremea.
Foster deblocă uşa şi intrară.
— Asta nu-i la fel de uşoară, continuă el, arătând spre oasele
carbonizate de pe o masă. Credeam că e cazul lui Bax.
— Al lui e. S-ar putea să avem o legătură. Vine şi el încoace.
— N-am nicio obiecţie. Încă n-am ajuns la ea.
Aduse dosarul şi începu să-l parcurgă, în timp ce-şi punea
echipamentul de protecţie.
— Au adus-o duminică, şi eu eram liber – dulce, dulce amintire…
Aveţi şi voi liber duminica?
— Din când în când.
— Mare chestie să dormi mult duminica dimineaţa sau să nu
dormi deloc de sâmbătă după-amiază până duminică la prânz. Da-
ntotdeauna vine ziua de luni.
Îşi puse cascheta pe cap.
— De luni dimineaţă, de când am venit, n-am mai ieşit de-aici. N-
am primit niciun semnal de la Bax, să-mi spună că ar corespunde
cu vreo persoană dispărută. Tot micuţa Jane Doe a rămas, remarcă
el, aruncând o privire spre cadavrul de pe masă. N-are niciun rost
s-o imprim, e clar. O să trimitem amprenta dentară, să o caute.
— Ce ştim?
Foster mai afişă nişte date pe ecran.
— Femeie, între douăştrei şi douăşcinci de ani. Înaltă de cinci
picioare şi trei inci, o sută douăzeci de livre. Date aproximative
după reconstituirea virtuală. Asta-i tot ce-avem.
— Ai timp să te uiţi la ea acum?
— Sigur. Aşteaptă să mă echipez.
— Vrei o cafea?
Foster o privi cu drag.
— Da, mămico!
Întrucât îl simpatiza, Dallas îi făcu semn lui Peabody să stea pe
loc şi se duse la automat, unde comandă trei cafele negre.
— Iubirea vieţii mele, ţi-am spus să nu-mi dai întâlnire aici.
Reamintindu-şi că Baxter venise la cererea ei, Eve programă şi a
patra cafea, apoi întoarse capul.
— Trueheart?
— Eu iau o limonadă, dacă se poate, locotenente. Mulţumesc.
Trueheart arăta într-adevăr ca un băutor de limonadă cu chipul
său de băieţel îngrijit. Adorabil, îl catalogase Peabody şi nu putea s-
o contrazică. Băiatul tipic american, drăgălaş foc în uniforma
albastră de vară.
Lângă el, Baxter părea spilcuit, onctuos şi suspect. Arătos, dar şi
incisiv. Îi plăceau costumele bine croite şi femeile generos
înzestrate.
Erau poliţişti buni, amândoi. Faptul că-l numise pe cinstitul
Trueheart ajutor al sofisticatului Baxter fusese una dintre cele mai
bune idei ale ei.
— În memoria răposaţilor, ciocni uşor Baxter ceaşca de cafea a
lui Eve cu ceaşca sa. Ce treabă ai cu Jane a noastră?
— S-ar putea să aibă legătură cu un caz de-al meu. Acum o
lucrează Foster.
— Dă-mi voie să te-ajut, locotenente, se oferi Trueheart, luându-
şi limonada şi una dintre cafele.
În drum spre sala de examinare, Eve îi puse la curent.
— Indiferent dacă e sau nu camerista ta, cineva-i dorea moartea
rău de tot, comentă Baxter. Craniul fracturat, oase rupte… Era deja
moartă sau cel puţin inconştientă, când i-a dat foc. N-a omorât-o în
locul ăla. A adus-o ca să se debaraseze de ea şi a şi ars-o. Ne-am
confruntat cu biroul Persoane dispărute pe datele preliminare, da’
degeaba. Toată ziua am umblat prin zonă. Nimeni n-a văzut nimic,
n-a auzit nimic, nu ştie nimic. Tipul care-a apelat 911 a văzut focul
de la fereastră, dar nu şi sursa. În declaraţie a spus că nu putea
dormi din cauza căldurii şi a ieşit să se aşeze pe scara de incendiu.
A văzut flăcările şi a sunat. Apelul s-a primit la zero-trei-şaişpe.
Pompierii au răspuns, au ajuns la faţa locului la zero-trei-douăzeci
– în materie de viteză, ce-i al lor, i-al lor. Încă mai ardea.
— Nu se poate să-i fi dat foc cu mult timp înainte.
Când intrară, Foster ridică privirea.
— Mulţumesc, locotenente, pune-o acolo. Ce faci, Bax, de-ai dat la
fund?
— La fiind şi adânc, puiuţule, la fund şi adânc.
Foster continuă să-şi plimbe scanerul peste cadavru.
— Degetul arătător drept rupt. E o fractură veche. Din copilărie.
Între cinci şi şapte ani. Dinţii i-am scanat deja. I-am trimis la banca
naţională de date, pentru confruntare. Asta? Rana de la cap?
Eve confirmă, apropiindu-se.
— Aici avem o traumă gravă. Corp contondent, cel mai probabil.
O bâtă, poate o ţeavă. Fractură de craniu, trei coaste rupte, tibia,
mandibula. Cineva n-o putea suferi pe fata asta. Când a turnat
benzina pe ea era deja moartă. Norocul ei.
— N-a omorât-o în locul unde a aruncat-o, comentă Baxter. Am
găsit o dâră de sânge venind din stradă. Nu prea mult. Probabil a
sângerat mai abundent în locul în care a bătut-o.
— După unghiul fracturilor – vedeţi aici, pe ecran? arătă Foster
cu capul spre imaginile accentuate în tonuri albastre şi roşii, se
pare că a lovit-o mai întâi la picior, în timp ce stătea în picioare.
Când a căzut, s-a repezit la coastele ei şi la faţă. În craniu i-a aplicat
lovitura de graţie. Probabil era deja inconştientă când i-a spart
capul.
Încercase să se târască? se întrebă Eve. Plânsese de durere,
încercând să scape?
— Ca să nu fugă, murmură ea. I-a rupt mai întâi piciorul, ca să nu
poată fugi. Nu-l interesa cât zgomot făcea. Altfel, ar fi lovit-o mai
întâi în cap. A fost un atac calculat – calculat astfel încât să arate ca
un acces de furie. Dar nu era furios. A omorât-o cu sânge rece.
Trebuie să fi fost într-un loc unde nu conta dacă ţipa. Izolat fonic,
privat. Dispunea şi de un mijloc privat de transport, ca s-o ducă
până la locul viran.
Centrul de date lansă un semnal, făcându-i pe toţi să se întoarcă
într-acolo.
— A nimerit-o, murmură Baxter, în timp ce el şi Eve se apropiau
de ecran. Pe asta o căutai?
— Mda.
Eve îşi puse cafeaua deoparte, privind faţa zâmbitoare a Tinei
Cobb.
21

Rezervă-ne o sală de conferinţe. Vreau să discut cu Baxter şi


Trueheart când se întorc de la Essie Cobb, ordonă Eve, intrând în
ascensorul din garajul subteran de la Cop Central.
— Trebuie să fie acelaşi ucigaş, spuse Peabody.
— Nimic nu „trebuie“ să fie. O să trecem în revistă toate
probabilităţile. Să adunăm la un loc, într-un raport, datele curente
şi să i le trimitem lui Charlotte Mira, pentru un profil.
— Vrei să te întâlneşti cu ea?
Când uşile se deschiseră la parter, Eve se retrase, făcându-le loc
poliţiştilor şi civililor să intre. Doctorul Charlotte Mira era cea mai
bună expertă în profiluri psihologice din oraş, poate chiar de pe
toată Coasta de Est. Dar era prea devreme pentru o consultaţie.
Cabina se opri din nou, iar de astă dată, ca să scape din
aglomeraţia de trupuri şi arome personale, Eve îşi croi drum cu
coatele, ca să ia glisorul.
— Vom reuni mai întâi ce avem, stabilim nişte standarde, ne
sfătuim cu Baxter şi Trueheart. Trebuie să mai vorbim cu Samantha
Gannon şi să trecem pe la club.
— Multă muncă făcută stând pe fund, remarcă Peabody, care nu
putea fi decât recunoscătoare. Pantofii o chinuiau.
— Obţine camera, începu Eve, coborând de pe glisor.
Se opri când o văzu pe Samantha Gannon aşezată pe o banchetă,
la intrarea în divizia de Omucideri. Lângă ea, complet pregătită să
apară în faţa camerelor şi cât se poate de volubilă, stătea Nadine
Furst.
— Rahat… mormăi Eve printre dinţi.
Nadine îşi înfoie părul blond cu şuviţe de diferite nuanţe gălbui
şi-i adresă lui Eve unul dintre zâmbetele ei seducătoare.
— Dallas. Ei, Peabody, ia uită-te la tine cum arăţi! Pantofi Mag!
— Mersi.
O să-i pun pe foc cu prima ocazie, gândi Peabody.
— N-ar trebui să fii undeva, în faţa unei camere video? întrebă
Eve.
— Munca mea înseamnă mai mult decât să dau bine pe ecran.
Aproape că am terminat un interviu cu Samantha. Câteva
comentarii din partea detectivului principal de anchetă ar fi
încheierea cea mai nimerită.
— Închide reportofonul, Nadine.
De formă, Nadine oftă, înainte de a-şi dezactiva lavaliera de la
rever.
— E aşa de strictă… îi spuse ea Samanthei. Îţi mulţumesc pentru
timpul acordat, şi-mi pare foarte rău pentru prietena ta.
— Mulţumesc.
— Dallas, ai două minute?
— Peabody, de ce n-o conduci pe domnişoara Gannon în salon?
Vin şi eu, imediat.
Eve le aşteptă să se îndepărteze, apoi se întoarse spre Nadine, cu
o privire rece.
— Îmi fac doar meseria, se justifică reportera, ridicând palmele
într-un semn împăciuitor.
— Şi eu.
— Gannon e un subiect se senzaţie, Dallas. Cartea ei e marea
lovitură a lunii, ultimul joc la modă. Toată lumea se joacă de-a
„Unde sunt diamantele“? Mai pui alături şi-o crimă şi ajunge pe
primul loc, pe toate pieţele. Îmi făcusem planuri de vacanţă. Trei
zile de distracţie la Vineyard, începând de mâine. Le-am
contramandat.
— Te duceai să faci vin?
— Nu, dar plănuiam să beau puţin. Martha’s Vineyard, Dallas.
Vreau să ies din oraş, să mai scap de căldura asta. Vreau la plajă, cu
o băutură rece şi o paradă de trupuri bărbăteşti bronzate, aproape
goale. Aşa că sper să-mi spui că rezolvi cazul cât ai bate din palme.
— Nu-ţi pot spune mai mult decât ţi-ar fi spus ofiţerul de presă.
Urmărim toate pistele etcetera, etcetera. Asta e, Nadine. Asta, şi
nimic mai mult.
— Mda, mă temeam c-ai să-mi răspunzi aşa. Mă rog, există
întotdeauna şi un program holografic. Pot să-l pun pe Vineyard şi
să petrec o oră în ţara fanteziei. Rămân prin preajmă, adăugă ea,
îndepărtându-se.
A renunţat prea uşor, îşi spuse Eve, în timp ce pornea spre
„salon“, cum îl numeau poliţiştii, o încăpere rezervată pauzelor şi
întâlnirilor neoficiale. Câteva mese, chiar şi o canapea, slăbănoagă
şi pleoştită, şi nişte automate de cafea şi răcoritoare.
Introduse două credite şi comandă o sticlă mare de apă.
Aţi ales Aquafree, băutura răcoritoare naturală, într-o sticlă de
douăsprezece uncii. Aquafree este distilată şi îmbuteliată în munţii
liniştiţi şi imaculaţi din…
— Iisuse, scuteşte-mă cu reclamele şi dă-mi o dată apa aia
nenorocită! se răsti ea, lovind cu pumnul în maşină.
Aţi încălcat Codul Municipal 20613-A. Orice încercare de a
perturba funcţionarea sau de a avaria această unitate comercială se
poate pedepsi cu amendă şi/sau închisoare.
Chiar când Eve îşi lua avânt să-i tragă un şut, apăru Peabody.
— Dallas! Nu! O iau eu. Aduc eu apa. Du-te şi stai jos.
— Ar trebui să poată omu’ să bea liniştit o gură de apă şi fără
toate predicile astea, zise Eve şi se aşeză la masă, lângă Samantha.
— Scuze.
— Nu, e-n regulă. E foarte enervant, nu-i aşa, să auzim toată lista
de ingrediente, produse secundare, consum de calorii şi ce-o mai fi
pe-acolo. Mai ales când comandăm o ciocolată sau o tartă.
— Da! în sfârşit, îşi spuse Eve, cineva care a înţeles.
— Are probleme cu automatele din tot oraşul, comentă Peabody.
Apa, locotenente.
— Iar tu le perii pe toate.
Eve destupă sticla şi bău cu sete.
— Vă mulţumesc că aţi venit, domnişoară Gannon. Tocmai voiam
să vă căutăm şi să stabilim o întâlnire. Ne-aţi ajutat să câştigăm
timp.
— Spuneţi-mi Samantha sau Sam, dacă n-aveţi nimic împotrivă.
Speram să aveţi vreo noutate pentru mine. Nu trebuia să vorbesc
cu reportera?
— Ţară liberă, presă liberă, ridică din umeri Eve. E o fată de
treabă. Plănuieşti să mai stai un timp la hotel?
— Ăăă… da. Mă gândeam ca, imediat ce-mi permiteţi să… fac
curăţenie acasă… Există specialişti, mi s-a spus, care curăţă…
locurile crimelor. Nu vreau să mă întorc acolo până nu se rezolvă.
Ştiu că sunt laşă…
— Nu eşti laşă, eşti normală.
Aşa arată azi, îşi spuse Eve, ca o femeie normală şi foarte obosită.
— Îţi pot oferi în continuare protecţia poliţiei, continuă cu voce
tare. Poate n-ar strica să angajezi pe cineva la pază.
— Nu crezi că a fost doar o spargere. Crezi că ucigaşul Andreei va
reveni.
— Mai degrabă aş zice că n-are rost să rişti. În plus, îţi vor lua
urma şi reporteri mai puţin politicoşi decât Nadine şi te vor hărţui.
— Cred că aici ai dreptate. În regulă, am să mă ocup. Bunicii mei
sunt foarte tulburaţi de toată povestea asta. Am atenuat-o cât am
putut de mult, dar… La naiba, pe ăştia doi nu-i duci. Dacă le voi
spune că am angajat un bodyguard şi că mă păzeşte şi poliţia, au să
se mai liniştească întrucâtva. Le-am dat de înţeles că numai Andrea
a fost vizată.
Ochii ei, foarte albaştri, foarte strălucitori priviră drept în cei ai
lui Eve.
— Am avut însă timp să gândesc pe îndelete. O noapte întreagă.
Nu cred că e aşa. Nici dumneata nu crezi.
— Într-adevăr. Domnişoară Gannon – Samantha –, femeia
repartizată să-ţi facă curăţenie în casă a fost omorâtă.
— Nu înţeleg… încă n-am angajat pe nimeni la curăţenie.
— De la agenţia de menaj. Maid In New York o repartizase la
tine, în ultimele câteva luni pe Tina Cobb.
— Şi a murit? Asasinată? La fel ca Andrea?
— O cunoşteai?
Tulburată, Samantha luă sticla se apă a lui Eve şi bău.
— Nici nu vreau să mă gândesc, zise ea. Acum zece minute am
vorbit despre ea cu Nadine.
— I-ai spus lui Nadine despre Tina Cobb?
— Am menţionat-o. Fără nume. Doar agenţia de menaj. Mi-am
amintit – mi-am amintit chiar în timp de vorbeam – că n-am
contramandat camerista pentru săptămâna asta.
Nu era de mirare că Nadine cedase atât de uşor îşi zise Eve. Avea
o pistă nouă.
— O cunoşteai?
— Nu prea bine. O, Doamne, scuză-mă! exclamă ea, dându-şi
seama că sticla de apă pe care o ţinea în mână era a lui Eve.
— Nicio problemă. Deci, n-o cunoşteai pe Tina Cobb?
— Am întâlnit-o. Vreau să spun, venea la mine-n casă, îmi făcea
curat în casă, adăugă ea, frecându-şi fruntea. Mă aştepţi un minut?
— Sigur.
Samantha se ridică şi, dădu ocol camerei.
— Se adună, murmură Peabody. Se calmează.
— Mda. Are şira spinării. Aşa ne e şi nouă mai uşor.
După al doilea circuit, Samantha comandă şi ea o sticlă de apă,
aşteptă cu răbdare ca maşina să-şi termine recitalul şi să lase
recipientul să cadă în locaş.
Reveni la masă şi deschise sticla în timp ce se aşeza.
— OK. A trebuit să mă liniştesc puţin.
— Dacă mai ai nevoie de timp, nu e nicio problemă.
— Nu, mulţumesc. Întotdeauna mi s-a părut foarte micuţă. Tina.
Tânără şi scundă, deşi nu cred că era mult mai tânără şi mai scundă
decât mine. Mă întrebam mereu cum făcea faţă la munca aia grea.
De obicei, când venea la lucru mă retrăgeam în biroul meu sau îmi
programam cumpărături ori întâlniri în oraş.
Se opri, dregându-şi vocea.
— Provin dintr-o familie cu bani. Nu munţi de bani, dar nişte
moviliţe îndestulătoare tot sunt. Întotdeauna am avut ajutor la
gospodărie. În casa mea de-aici… E prima casă în care stau singură
şi mă simţeam ciudat cu cineva care venea, chiar şi numai de două
ori pe lună, să strângă după mine.
Îşi trecu mâinile prin păr.
— Asta n-are nici cea mai mică importanţă, nu-i aşa?
— Nu tocmai.
Peabody împinse sticla de apă spre Samantha, care părea să fi
uitat de existenţa ei.
— Ne ajută să înţelegem mai bine dinamica relaţiilor dintre voi
două.
— Nu erau cine ştie ce relaţii, răspunse ea, bând din nou. Aveam
doar grijă să nu-i stau în drum. Era o fată foarte agreabilă şi foarte
eficientă. Mai schimbam câteva cuvinte din când în când, dar de
obicei ne vedeam fiecare de treabă. De-asta a murit, pentru că
venea la mine-n casă?
— Cercetăm şi posibilitatea asta, răspunse Eve. În prima
declaraţie ne-ai spus că agenţia de menaj avea codurile tale de
securitate şi acces.
— Da. E garantată. Are cea mai bună reputaţie. Toţi angajaţii lor
sunt supuşi unor selecţii riguroase. Chiar mă sperie puţin gândul.
Nu mi-ar plăcea să trec prin aşa ceva. Dar, pentru cineva ca mine,
care nu poate fi mereu acasă să le deschidă uşa celor de la
curăţenie, era ideal. Ştia cum să intre. Cineva a omorât-o pentru că
ştia cum să intre în casă.
— Cred că aşa stau lucrurile. A menţionat vreun prieten… vreun
iubit?
— Nu. Nu discutam probleme personale. Eram politicoase şi
amabile una cu cealaltă, dar nu la un nivel intim.
— A adus vreodată pe cineva cu ea? Ca s-o ajute la muncă?
— Nu. O dată la trei luni, venea o echipă, de la firmă, în rest doar
o cameristă, de două ori pe lună. Locuiesc singură şi sunt obsedată
de ordine, cum spune bunica mea. N-am nevoie de mai mult ajutor.
— N-ai observat niciodată, când venea sau pleca, dacă o aducea
cineva cu maşina sau o aștepta la plecare?
— Nu. Cred că lua autobuzul. O dată a întârziat şi s-a scuzat,
spunând că autobuzul a fost prins într-un ambuteiaj. Nu mi-aţi spus
cum a fost omorâtă. La fel ca Andrea?
— Nu’.
— Dar credeţi că există o legătură. Altfel, ar fi o coincidenţă prea
mare.
— Cercetăm cu atenţie posibilitatea oricărei legături, zise Eve.
— Dintotdeauna mi-am dorit să scriu cartea asta. Dintotdeauna.
Mă tot rugam de bunicii mei să-mi spună povestea, iar şi iar, până
am ajuns s-o ştiu pe de rost, de la cap la coadă şi de la coadă la cap.
Îmi plăcea să-mi imaginez felul cum s-au cunoscut bunicii mei, să
mi-i închipui stând la masa din bucătărie, cu diamantele între ei. Şi
cum au învins. Era atât de plăcut pentru mine să ştiu că, împotriva
tuturor sorţilor, învinseseră. Că şi-au trăit viaţa aşa cum au vrut.
Asta-i adevărata victorie, să-ţi trăieşti viaţa aşa cum doreşti, nu
credeţi?
— Mda…
Eve se gândi la insigna ei, la imperiul lui Roarke.
— Personajul negativ al piesei, cum cred că l-am putea numi,
Alex Crew, a ucis. A ucis pentru acele pietre strălucitoare şi pentru
că a putut s-o facă. Ar fi omorât-o pe bunica mea dacă ea n-ar fi fost
destul de puternică şi de inteligentă ca să-l învingă. Am fost mereu
mândră de asta şi am vrut să spun povestea. Iar acum, că am făcut-
o, au mai murit doi oameni.
— Nu din vina ta.
— La fel îmi spun şi eu. Logic aşa stau lucrurile. Şi totuşi, o parte
din mine stă şi observă. Acea parte doreşte foarte mult să spună
povestea asta. Să scrie ce se întâmplă acum. Mă întreb ce sunt.
— Scriitoare, aş zice, interveni Peabody.
Samantha râse fără chef.
— Ei, aşa se pare. Am făcut o listă, cu toţi cei care mi-au trecut
prin minte. Oameni cu care am vorbit despre carte. Mesaje ciudate
pe care le-am primit de la cititori sau de la alte persoane care
susţin că l-au cunoscut pe străbunicul meu.
Scoase o dischetă din geantă. Geanta enormă pe care Eve o
observase în ajun.
— Nu ştiu dacă vă va ajuta cu ceva.
— Orice ajută. Tina Cobb ştia că vei lipsi din oraş?
— Am anunţat agenţia, da. De fapt, ţin minte că i-am spus Tinei
că voi fi plecată şi am rugat-o să aibă grijă de peşti şi de plantele de
interior. Nu eram sigură că Andrea va sta la mine, până cu două zile
înainte de plecare.
— Ai spus la agenţie că venea cineva să aibă grijă de casă?
— Nu, am uitat. Ultimele câteva zile dinaintea plecării au fost o
nebunie. Dădeam interviuri, declaraţii, împachetam, mergeam la
tot felul de apariţii holografice… De altfel nu mi s-a părut
important.
Eve se ridică şi-i întinse mâna.
— Îţi mulţumesc că ai venit. Detectivul Peabody va aranja să fii
dusă la hotel.
— Locotenente, nu mi-ai spus cum a fost asasinată Tina Cobbx
— Într-adevăr, nu ţi-am spus. Ţinem legătura.
Samantha o privi cum se îndepărta.
— Pariez că învinge, nu-i aşa? Pariez că aproape întotdeauna
învinge.
— Nu se lasă niciodată, răspunse Peabody. Ceea ce-i cam acelaşi
lucru.
Eve se aşeză la biroul ei, transferă datele cazului Cobb într-un
fişier subsidiar, apoi îşi actualiză informaţiile referitoare la
asasinarea Andreei Jacobs.
— Computer, analizează datele celor două cazuri curente şi
prezintă probabilităţile. Ce şanse sunt ca Andrea Jacobs şi Tina
Cobb să fi fost asasinate de aceeaşi persoană?
Încep analiza…
Eve se ridică de la birou, în timp ce computerul lucra şi se duse la
fereastra îngustă a încăperii. Traficul aerian era relativ scăzut.
Probabil, în acea perioadă a anului, turiştii căutau locuri mai
răcoroase decât canicularul Manhattan. Văzu trecând un tramplan
cu mai mult de jumătate din locuri goale.
Tina Cobb luase autobuzul. Tramplanul ar fi fost mai rapid, dar
acel mijloc de transport aerian costa. Prin urmare, Tina era
econoamă. Punea deoparte bani pentru o viaţă pe care n-avea să şi-
o trăiască până la capăt.
Am terminat analiza şi studiul de probabilităţi. Şansele ca Andrea
Jacobs şi Tina Cobb să fi fost asasinare de aceeaşi sau aceleaşi
persoane sunt de şaptezeci şi opt virgulă opt la sută.
Destul de mari, îşi spuse Eve, date fiind limitele computerului.
Acesta se baza şi pe deosebirile dintre tipurile de victime,
metodologiile diferite, locurile geografice ale crimelor.
Un computer nu putea să vadă ceea ce vedea ea, nici nu simţea ce
simţea ea.
Se întoarse când un bip semnaliză sosirea unui mesaj. Echipa
criminalistică a lucrat repede, observă ea, aşezându-se să citească
raportul.
Amprentele erau ale lui Gannon, Jacobs şi Cobb. Altele nu se mai
găsiseră, nicăieri în casă. Firele de păr proveneau de la Gannon şi
de la Andrea. Probabil aveau să găsească şi unele de-ale Tinei Cobb.
Criminalul îşi acoperise mâinile şi părul. Indiferent dacă plănuise
sau nu să ucidă, avusese grijă să nu lase urme.
Dacă Jacobs n-ar fi intrat chiar atunci, putea să caute prin toată
casa fără să mute niciun obiect de la locul lui. Iar Samantha n-ar fi
ştiut nimic.
Sună la Maid In New York pentru câteva detalii şi tocmai le
adăuga în fişiere, când intră Peabody.
— Curăţenia trimestrială generală de la reşedinţa lui Gannon s-a
făcut acum vreo patru săptămâni, spuse Eve. Ştii că echipa trebuie
să poarte mănuşi, caschete de protecţie pentru păr, ochelari de
protecţie şi salopetă etanşă. Ca o afurisită de echipă criminalistică.
Aproape că sterilizează casa, de sus şi până jos.
— Cred că s-ar putea ca şi Mcnab şi cu mine să ne putem permite
aşa ceva. După ce ne instalăm în noul apartament, ar merita să-l
sterilizeze cineva de trei-patru ori pe an. Putem face destulă
mizerie când venim amândoi de la slujbă – şi, ştii, când ne distrăm
împreună.
— Gura. Ţine-ţi gura, atâta-ţi cer. Nu încerca să mă provoci.
— O vorbă n-am scos, toată ziua, despre sex şi Mcnab. Era
timpul.
— Ceea ce voiam să-ţi spun înainte să-mi bagi în cap imaginea ta
cu Mcnab încălecaţi e că locuinţa lui Gannon a fost curăţată lună
acum câteva săptămâni şi menţinută aşa. Nu s-au găsit alte
amprente decât ale ei, ale cameristei şi ale lui Jacobs. Criminalul s-a
echipat etanş înainte de a intra. E foarte atent, meticulos chiar. Dar,
în afară de cazul că a fost un atac direct asupra lui Jacobs, a omis
problema cameristei. Ce-ţi sugerează asta?
— Probabil n-o cunoştea pe victimă şi pe Gannon, cel puţin nu
personal. Nu îndeajuns ca să ştie despre asemenea aranjamente
private. Aflase că Gannon urma să plece din oraş. Ar fi putut să ştie
asta de la cameristă sau urmărindu-i apariţiile în mass-media. Dar
despre Andrea n-avea cum să afle nici de la Tina Cobb, nici din
presă, fiindcă nu ştiau.
— Nu face parte din cercul ei de prieteni. Deci, începem să
investigăm în afara cercului interior şi căutăm alte zone unde se
poate stabili o legătură între Cobb, Gannon şi Jacobs.
— S-au întors Baxter şi Trueheart. Am primit sala de conferinţe
numărul trei.
— Cheamă-i.
În sala de conferinţe, Eve pregăti un avizier cu fotografii din
câmpul infracţional, fotografii de-ale victimelor, copii ale
rapoartelor de la locul faptei şi cronologia asasinării lui Jacobs.
Îl aşteptă pe Baxter să facă acelaşi lucru pentru cazul lui şi, în
timp ce programa încă o ceaşcă de aşa-zisă cafea, începu să se
gândească la organizarea discuţiilor.
Nu era ea o întruchipare a tactului, dar nu-i plăcea să calce alţi
poliţişti pe bătătură. Cobb era cazul lui Baxter. După părerea ei,
faptul că-i era superioară în grad nu-i dădea dreptul să-i ia cazul.
Se aşeză pe colţul mesei de conferinţe, ca un compromis între a
sta în picioare – dominând adunarea – sau pe scaun.
— Ai mai aflat ceva de la sora victimei?
Baxter clătină din cap.
— Mi-a luat ceva timp s-o conving să nu se ducă la morgă. N-avea
niciun rost să vadă aşa ceva. Din păcate, n-a avut nimic de adăugat
pe lângă ce ţi-a spus ţie. Se duce la părinţii ei. Trueheart şi cu mine
ne-am oferit să-i informăm noi sau măcar s-o însoţim. A spus că
vrea s-o facă singură. Că aşa i-ar fi mai uşor. Nu l-a cunoscut
niciodată pe acel Bobby şi nici vecinii sau ăia aşezaţi pe praguri nu-
şi amintesc s-o fi văzut vreodată pe Tina cu un tip. Au o unitate de
informaţii ieftină. Trueheart a verificat-o, căutând transmisiuni.
— Tina Cobb a trimis şi a primit mesaje de la un cont înregistrat
pe numele Bobby Smith, interveni Trueheart. O verificare rapidă a
arătat că acel cont a fost deschis cu cinci săptămâni în urmă şi
închis acum două zile. Adresa menţionată e falsă. Unitatea nu
păstrează transmisiunile mai mult de douăzeci şi patru de ore.
Dacă au existat şi comunicări prin link, pe emisie şi pe recepţie,
avem nevoie de EDD ca să le obţinem.
— Yippee! exclamă încet Peabody. Eve îi aruncă o privire tăioasă.
— Vorbeşti la EDD? îl întrebă ea pe Baxter.
— Merită să încercăm. Probabil a folosit linkuri publice, dar dacă
pot găsi o transmisiune sau două, s-ar putea să deducem câteva
date geografice. Să obţinem o amprentă vocală. Să ne formăm o
oarecare imagine.
— De acord.
— Vom vorbi cu colegele ei. Să vedem dacă a trăncănit despre el.
Dar, din câte spune soră-sa, era destul de discretă. Ca şi cum ar fi
fost un mare secret. Avea doar douăzeci şi doi de ani şi un dosar
imaculat.
— Voia să se mărite, să ajungă mamă profesionistă. Trueheart
roşi, când toţi ochii se întoarseră spre el. Am vorbit cu sora ei
despre asta. Cred, ăăă, consider că poţi afla date despre ucigaş, dacă
ajungi să cunoşti victima.
— El e mândria şi bucuria mea, declară Baxter, cu un zâmbet
larg.
Eve îşi aminti că Trueheart avea aproape aceeaşi vârstă cu
victima şi că nu de mult fusese şi el cât pe ce s-o păţească.
Privirea scurtă pe care o schimbă cu Baxter o înştiinţă că şi
acesta se gândea la acelaşi lucru.
— Teoria e că ucigaşul a ademenit-o cu o relaţie romantică, zise
Eve.
Îl aşteptă pe Baxter să confirme şi continuă:
— Prin ea, cazurile noastre se unesc. Era camerista Samanthei
Gannon şi, ca atare, ştia codurile de securitate ale casei şi cunoştea
în amănunt topografia locuinţei. Ştia că proprietăreasa urma să
lipsească din oraş timp de două săptămâni, dar nu aflase că avea să
vină o prietenă a acesteia în lipsa ei. Aranjamentele s-au făcut în
ultimul moment şi, din câte ştim, numai Jacobs şi Gannon erau la
curent.
— Locotenente, ridică Trueheart mâna, ca un elev la şcoală. Mi-e
greu să-mi imaginez o persoană ca Tina Cobb trădând secretele
sistemului de securitate. Era muncitoare şi cinstită, iar dosarul ei
profesional e curat. Nu s-a depus nicio plângere la adresa ei. Nu
pare genul care să trădeze un cod de securitate.
— Decât cu forţa, preciză Baxter. Nici eu n-o văd divulgând codul
de bunăvoie.
— Tu n-ai fost niciodată o fată îndrăgostită, replică Peabody. Îţi
poate lua minţile. Dacă observi cronologia, ai să vezi că spargerea şi
asasinarea Andreei Jacobs au avut loc înainte de moartea Tinei
Cobb. Şi, când calculezi timpul dintre ultima oară când a fost văzută
şi momentul morţii, o să constaţi că nu e prea mult. S-a ocupat de
ea săptămâni de zile, nu? A pregătit-o. Am impresia că se aştepta
mai degrabă să obţină codul de la ea prin şoapte de alcov, decât
prin tortură.
— Mândria şi bucuria mea, îi spuse Eve lui Baxter, referindu-se
la partenera ei. Dacă o bate, o ameninţă sau o torturează, fata poate
să mintă sau doar să se zăpăcească. Mult mai mari şanse are dacă o
ia cu binişorul. Dar…
Făcu o pauză, în timp ce „mândria şi bucuria ei“ îşi încreţea
fruntea.
— O seduce, fata vorbeşte, apoi o apucă remuşcările şi dă
raportul la firmă despre ce-a făcut. Ăsta-i un factor de risc. Oricum,
dacă nu greşim în legătură cu relaţia lor, reiese că de la ea a obținut
codul. Pe urmă, după ce a intrat şi a omorât-o pe Jacobs, a trebuit
să-şi şteargă urmele, aşa că a asasinat-o şi pe Cobb şi s-a debarasat
de cadavru. A omorât-o şi a mutilat-o în aşa fel încât identificarea
să dureze cât mai mult, pentru a avea timp să şteargă orice urmă a
legăturilor dintre el şi Cobb.
— Ce vrea de la Gannon? se interesă Baxter.
— Mai mult decât ceea ce crede că are, sau că ştie unde se află
nişte diamante furate, în valoare de câteva milioane, zise Eve.
Apoi îi puse la curent şi le dădu câte o dischetă cu copii după
dosar. Fără să-şi dea seama, se ridicase de pe colţul mesei, şi stătea
în picioare.
— Cu cât aflăm mai mult despre cazul ăsta vechi, şi despre
pietrele furate, cu atât vom şti mai multe şi despre cazurile noastre
actuale. Vom descoperi tot mai multe lucruri, şi mai repede, dacă
ne coordonăm timpul şi eforturile, conchise Eve.
- N-am nicio problemă în privinţa asta, răspunse Baxter, dând
din cap a încuviinţare. O să vă trimitem la amândouă copii după
dosarul Cobb. Ce perspectivă vă interesează să abordăm?
— Luaţi urma lui Bobby. N-a lăsat cine ştie ce, dar întotdeauna se
găseşte câte ceva. Vom vedea ce obţin şi cei de la EDD din linkurile
victimelor, zise Eve.
— Cineva ar trebui să-i cerceteze obiectele personale, adăugă
Peabody. S-ar putea să fi păstrat nişte amintiri, cum fac fetele. Ceva
de la un restaurant unde au mâncat…
— Bună idee, îi făcu Baxter cu ochiul. Soră-sa spunea că a dus-o
pe Tina la o galerie de artă şi la o piesă. O să ne ocupăm de astea. În
fond, câte galerii de artă şi teatre sunt în New York? îl bătu pe
Trueheart pe umăr. Cinstitul meu partener ar avea nevoie doar de
vreo două sute de ore/om ca să afle.
— Cineva trebuie să-i fi văzut undeva împreună, fu Eve de acord.
Peabody şi cu mine vom continua să ne ocupăm de cazul Jacobs.
Punem toate informaţiile la un loc. Ca temă pentru acasă, citiţi
cartea lui Gannon. Trebuie să aflăm tot ce putem despre diamantele
alea şi oamenii care le-au furat. Clasa e liberă. Peabody, la mine
peste zece minute. Baxter? Poţi să vii puţin?
— Favoritul doamnei profesoare, replică Baxter, cu mâna pe
inimă în timp ce-i făcu cu ochiul lui Trueheart.
Ca să tragă de timp până rămâneau singuri, Eve se duse la avizier
şi începu să studieze chipurile din fotografii.
— Îi dai o muncă care îl obligă să stea cu fundul pe scaun?
— Cât pot de mult, confirmă Baxter. E energic – Hristoase, ce n-
aş da să fiu iar tânăr ca el – dar n-are experienţă. Deocamdată, îl ţin
pe sarcini uşoare.
— Bun. Ai vreo obiecţie că unim investigaţiile sub conducerea
mea?
— Ia uită-te la faţa asta, arătă Baxter cu bărbia spre fotografia
Tinei Cobb, din care emana doar tinereţe şi inocenţă.
— Mda.
— Cooperez destul de bine, Dallas. Şi vreau, vreau neapărat să
aflu cine a făcut din ea ceea ce-am văzut la morgă, continuă el,
bătând cu degetul în fotografia Tinei Cobb de la locul crimei. Aşa că
n-am nicio obiecţie.
— Eşti de acord ca Peabody şi cu mine să ne uităm prin lucrurile
ei? Peabody are ochi pentru asemenea detalii.
— În regulă.
— Vrei să te duci la clubul unde a fost văzută ultima oară victima
mea?
— Se face.
— Atunci, vom avea o şedinţă de informare mâine dimineaţă. La
nouă punct.
— Întregeşte-mi lumea şi spune-mi c-o s-o ţinem în biroul tău
de-acasă, unde Autochef-ul conţine carne de porc veritabilă şi ouă
de la găini care cotcodăcesc.
— Aici – până la noi ordine.
— Mi-ai stricat tot cheful.
Eve pomi înapoi spre nordul oraşului, printr-un trafic imposibil.
O pană de motor pe Eighth blocase bulevardul cale de câteva
cvartaluri şi jumătate din New York încălca regulile de poluare
sonoră, urlând din claxoane într-un cor de proteste jalnice şi
inutile.
Soluţia ei era puţin mai simplă. Pomi sirena, o luă pe verticală şi
dădu colţul, ca să traverseze cartierul până pe Tenth.
Mai avea cincisprezece străzi până la destinaţie, când
climatizorul bolborosi şi se opri.
— Urăsc tehnologia. Urăsc serviciile de întreţinere. Urăsc
bugetul ăsta nenorocit de la NYPSD care mă obligă să umblu numai
cu rable de-astea de rahat.
— Gata, gata, locotenente, gânguri Peabody, în timp ce se apleca
să acţioneze manual comenzile. Nu face nimic.
După ce transpiraţia începu să i se prelingă în ochi, renunţă.
— Ştii, aş putea să sun la întreţinere. Da, fugim de ei ca de ciumă,
ca de sandvişurile cu otravă de şobolani, continuă ea repede, aşa că
mă gândeam că i-aş putea cere lui Mcnab să arunce o privire. Se
pricepe la maşini.
— Bun, perfect, excelent, răspunse Eve, deschizând geamurile
pentru a nu se sufoca. Aerul torid şi puturos de afară nu era nici el
mai grozav. După ce terminăm la Cobb, mă laşi acasă şi iei cu tine
catastrofa asta ambulantă. Poţi să treci să mă iei mâine dimineaţă.
Când ajunseră în faţa blocului Tinei Cobb, Eve se gândi serios la
avantajele de a-i da unuia din sprijinitorii pragului un pol ca să fure
afurisita de maşină. Până la urmă, se mulţumi cu speranţa că o va
şterpeli cineva în timp ce erau înăuntru.
Tocmai se pregăteau să intre, când o auzi pe Peabody scâncind
încet.
— Ce e?
— Nimic. N-am spus nimic.
— Pantofii, nu? Şchiopătezi. Ce mama dracu’, dacă va trebui să
fugărim vreun dobitoc pe jos?
— Poate că nu i-am ales cel mai înţelept, dar se potrivesc totuşi
cu look-ul meu. Asta nu exclude unele dezavantaje colaterale…
— Fă bine şi încalţă-te mâine cu ceva normal. Ceva cu care să
poţi merge.
— Mda, bine, bine… îşi cocoşă Peabody umerii, la vederea privirii
încruntate a lui Eve. Nu mai e nevoie să zic „da, să trăiţi“ tot timpul,
acum, că sunt şi eu detectiv. Şi mai suntem şi partenere.
— Nu şi când umbli încălţată cu mizeriile astea.
— Voiam să le dau foc, după ce ajungeam acasă. Acum, însă mă
gândesc să iau o secure şi să le toc mărunt, mărunt.
Eve bătu la uşa apartamentului. Le deschise Essie. Avea ochii
roşii şi umflaţi şi faţa udă de lacrimi. O privi pe Eve lung, iară o
vorbă.
— Îţi mulţumim că te-ai întors de la părinţii tăi ca să ne laşi să ne
uităm prin lucrurile Tinei, începu Eve. Ne pare foarte rău pentru
pierderea pe care ai suferit-o şi regretăm că trebuie să te deranjăm
în momente ca astea.
— Am să mă întorc la ei, diseară. Oricum trebuia să vin să-mi iau
nişte lucruri. Nu vreau să stau aici la noapte. Nici nu ştiu dacă am să
mai stau vreodată aici. Trebuia să chem poliţia imediat. Imediat ce-
am văzut că nu s-a întors acasă.
— N-ar fi contat.
— Ceilalţi poliţişti, cei care au venit să-mi spună… au zis să nu
mă duc s-o văd.
— Într-adevăr.
— Mai bine stai jos, Essie, interveni Peabody, luând-o de braţ ca
s-o conducă spre un scaun. Ştii de ce e nevoie să ne uităm la
lucrurile ei?
— Ca să vedeţi dacă nu găsiţi ceva după care să vă prindeţi cine i-
a făcut-o. Nu-mi pasă ce trebuie să faceţi, atâta vreme cât vreţi să-l
găsiţi. N-a făcut niciun rău la nimeni, în toată viaţa ei. Mă enerva
uneori, da’ aşa face orice soră, nu?
Peabody îşi mai ţinu un moment mâna pe umărul lui Essie.
— Şi a mea face la fel, fii sigură.
— N-a făcut rău la nimeni…
— Vrei să stai aici în timp ce ne uităm? Sau poate ai vreo
prietenă prin vecini…? Ai putea aştepta acolo până terminăm.
— Nu vreau să vorbesc cu nimeni. Faceţi-vă treaba. Eu aştept
aici.
Eve luă în primire debaraua, iar Peabody, scrinul. Prin diverse
buzunare, Eve găsi o sticluţă de apă de gură, un tub de ruj mare cât
un eşantion gratuit şi un miniorganizator de buzunar care reieşi că-
i aparţinea lui Essie.
— Am găsit ceva.
— Ce?
— Năsturaşii ăştia se dau la Met, spuse Peabody, ridicând un mic
disc roşu. E o tradiţie. Se pun la rever, semn că ai plătit intrarea.
Probabil a dus-o acolo. Dacă a fost o întâlnire amoroasă, jetonul se
păstrează ca amintire.
— Şansele să-şi amintească de ea cineva de la Muzeul
Metropolitan sunt aproape nule, dar tot e un început.
— Aici are o cutiuţă cu amintiri. Un jeton de autobuz, un ciot de
luminare…
— Reţine ciotul. O să-l căutăm de amprente. Poate e de la el de-
acasă.
— Iar aici, un ghid de buzunar de la Guggenheim şi un program
de teatru. Se pare că l-a luat online şi l-a printat. A înconjurat cu o
inimă Chelsea Playhouse. E de luna trecută, continuă ea,
întorcându-se spre Eve. Câteva reprezentaţii, cu Chips Are Down.
Acolo a dus-o, Dallas. Asta-i caseta cu „I Iove Bobby“.
— Ia-o. Ia-le pe toate.
Eve se duse la noptiera de metal îndoit de lângă pat şi deschise
sertarul. Înăuntru găsi câteva tablete de gumă, o mică lanternă de
urgenţă, tuburi gratuite de cremă pentru mâini, loţiuni, parfumuri,
toate în aceeaşi cutie. Şi, sigilat într-un plic de protecţie, un şervet
împăturit cu grija. Pe plasticul ieftin, scria cu un roşu sentimental:

Bobby
Prima întâlnire
26 iulie, 2059
Ciprioni’s

Peabody veni alături, şi citi peste umărul Evei.


— Probabil îl scotea în fiecare seară ca să se uite la el, murmură
ea. L-a sigilat ca să nu se murdărească sau să se rupă.
— Verifică Ciprioni’s, zise Eve.
— Nu e nevoie. E un restaurant. Un local italian în Mica Italie.
Mâncare bună şi ieftină. Zgomotos, de obicei aglomerat, serviciu
greoi, paste delicioase.
— Nu ştia că păstra suveniruri, amintiri mărunte ca ăsta. N-o
înţelegea. N-a ajuns s-o cunoască. Se credea în siguranţă. Niciunul
dintre locurile pe care le-am găsit nu e prin apropiere. O ducea
departe de zona unde locuia, unde-i puteau vedea cunoscuţi de-ai
ei. Alegea locuri cu multă lume. Cine să-i observe acolo? Dar ea
păstra suveniruri, ca să-şi amintească întâlnirile. Ne-a lăsat o urmă
frumuşică, Peabody.

22

După ce o lăsă pe Eve acasă, Peabody plecă la volanul saunei pe


roţi. Eve intră în răcoarea binecuvântată din antreu. Motanul
coborî treptele, salutând-o cu o serie de mârâieli feline iritate.
— Ce, îi ţii locul lui Summerset? Mereu mă cicăleşti… Se ghemui
să-i scarpine blana. Şi-n fond, ce naiba faceţi voi doi pe-aici toată
ziua? Lasă, nu cred că vreau să ştiu.
Întrebă sistemul casnic şi află că Roarke nu era în incintă.
— I-auzi!
Se uită la motan, care-şi dădea toată silinţa s-o zgârie pe picior.
— Cam ciudat. Nu e nimeni acasă, numai noi doi. Ei bine… am
adus ceva. Ia vino-ncoace.
N-o deranja că era singură acasă, dar se dezobişnuise. Domnea o
linişte aproape lugubră, dacă se deranja să-i dea atenţie. Eve se
hotărî s-o rezolve. Alese o versiune audio a cărţii, ca s-o asculte în
timp ce-şi făcea exerciţiile fizice. O partidă de înot, ca să se
destindă. Un duş şi apoi va revedea unele detalii.
— Poţi face o droaie de lucruri când nu e prin preajmă nimeni
care să-ţi distragă atenţia, îi spuse ea lui Galahad. Oricum mi-am
petrecut cea mai mare parte din viaţă fară nimeni prin apropiere,
aşa că, înţelegi, nu e nicio problemă.
Nicio problemă, repetă ea în gând. Înainte de a-l avea pe Roarke,
se întorcea seară de seară într-un apartament pustiu. Putea lua
legătura cu Mavis, amica ei, însă chiar dacă avea timp să se
descarce, după program, cu acea femeie care era expertă în
descărcarea tensiunilor acumulate, tot singură se întorcea acasă.
Îi plăcea să fie singură.
De când nu-i mai plăcea să fie singură?
Dumnezeule, enervant mai era!
Puse motanul pe birou, dar Galahad protestă imediat, dându-i un
cap în antebraţ.
— OK, OK, lasă-mă doar un minut, bine?
Îl dădu la o parte şi luă memocubul.
— Salut, locotenente, se auzi glasul lui Roarke. M-am gândit că
aici vei veni mai întâi. Am umplut un fişier audio cu cartea lui
Gannon, căci nu mi te puteam imagina ghemuită în fotoliu cu
versiunea tipărită. Ne vedem când vin acasă. Cred că mai sunt
piersici proaspete. Ce-ar fi să iei una, în loc de ciocolata aia pentru
care-ţi lingi buzele?
— Crezi că mă cunoşti ca pe o carte deschisă, da, deşteptule?
Crede că mă cunoaşte ca pe o carte deschisă, îi spuse ea motanului.
Şi constată enervată că aşa era.
Puse memocubul pe masă şi luă casca audio. În timp ce şi-o
punea pe cap, observă beculeţul de mesaje al unităţii de birou
clipind.
— Eve, am să întârzii. Am de rezolvat câteva probleme.
Îşi înclină capul, studiind chipul de pe ecran. Cam nemulţumit,
observă ea. Cam grăbit. Nu era singurul care-şi cunoştea
partenerul.
— Dacă le termin la timp, ajung oricum acasă înainte să vezi
mesajul ăsta. Dacă nu, în fine, cât de curând posibil. Poţi să mă
găseşti, dacă ai nevoie. Nu munci până la epuizare.
Eve atinse ecranul, în timp ce imaginea dispărea.
— Nici tu.
Îşi puse casca, dădu drumul înregistrării, după care, spre marea
uşurare a motanului, pomi spre bucătărie. În clipa când îi umplu
strachina cu ton şi i-o puse jos, Galahad se şi repezi.
În timp ce asculta relatarea furtului de diamante, luă o sticlă de
apă, iar după o clipă de gândire înhăţă şi o piersică şi străbătu casa
tăcută şi goală până jos, în sala de gimnastică.
Se dezbrăcă, îşi agăţă în cârlig hamurile pistolului şi îmbrăcă un
dres scurt.
Începu cu întinderile, concentrându-se asupra înregistrării şi a
propriei ei forme fizice. Apoi se duse la aparat, unde programă o
cursă cu obstacole care o obliga să alerge, să se caţăre, să vâslească,
să pedaleze şi să treacă peste diverse obiecte şi suprafeţe.
Când începu cu ganterele, făcuse deja cunoştinţă cu personajele
principale ale cărţii şi sesizase starea New York-ului şi a Americii
provinciale de la începutul secolului.
Bârfe, crime, băieţi buni, băieţi răi, sex şi omoruri.
Cu cât se schimbau mai mult lucrurile, îşi spuse ea, cu atât
rămâneau mai neschimbate.
Activă droidul de luptă pentru o rundă de zece minute şi, când îi
dădu un şut în fund, se simţi mai suplă, mai plină de energie şi mai
viguroasă.
Apoi luă încă o sticlă de apă din minifrigider şi, ca să mai câştige
timp pentru audierea cărţii, adăugă o sesiune pentru flexibilitate şi
echilibru.
Când termină îşi scoase dresul, îl aruncă pe toboganul de rufe
murdare şi intră goală în camera piscinei. Cu înregistrarea încă
răsunându-i în urechi, plonja în apa albastră şi răcoroasă. După
câteva lungimi de bazin parcurse alene, pluti până în colţ şi acţiona
jeturile.
Oftatul ei prelung, de extaz, reverberă din tavan.
Existau moduri diferite de a fi singură acasă, reflectă ea.
Când ochii începură să i se închidă, ieşi din bazin, luă pe ea un
halat, îşi adună hainele de stradă şi arma, şi urcă până în dormitor
cu ascensorul în loc să alerge şi să danseze goală prin casă. Trebuia
să-şi amâne această mică plăcere pentru altă dată.
După ce făcu un duş şi luă pe ea un rând de haine curate, se
întoarse în birou. Opri înregistrarea ca să se ocupe de unele detalii
şi să-şi facă nişte însemnări noi.
In capul listei îi avea pe: Jack O’Hara, Alex Crew, William Young şi
Jerome Myers. Young şi Myers îşi dăduseră duhul cu peste o
jumătate de secol în urmă, înainte de finalul primului act al dramei.
Crew murise în închisoare, iar O’Hara apăruse şi dispăruse de
mai multe ori, până în urmă cu cincisprezece ani, când murise şi el.
Prin urmare, cei patru care furaseră diamantele erau morţi. Dar
rareori oamenii îşi trăiau viaţa fără niciun fel de relaţii – rude,
asociaţi, duşmani. Un cunoscut al unui hoţ putea considera că are
dreptul la o parte din pradă. Un soi de recompensă, o moştenire, o
despăgubire. Un cunoscut al unui hoţ putea şti cum să obţină
accesul într-o reşedinţă securizată.
Sângele apă nu se face, spuneau adesea oamenii. Ea, una, avea
motive să spere că nu era adevărat. Altfel ce ar trebui să fie ea, fiica
unui monstru şi a unei târfe toxicomane? Dacă totul ţinea de gene,
de ADN, de trăsături moştenite, ce şansă avea un copil adus pe
lume de doi ticăloşi în scopul de a-l folosi pentru a profita de pe
urma lui? S-o prostitueze. S-o trateze ca pe un animal. Mai rău
decât ca pe un animal.
O încuiaseră în întuneric. Singură, fără nume. O bătuseră. O
violaseră. O făcuseră să se înrăiască într-atâta, încât la vârsta de opt
ani era gata să facă moarte de om ca să scape.
Avea mâinile pătate de sânge. De mult sânge…
— La dracu’, la dracu’, la dracu’.
Închise strâns ochii, alungând imaginile din trecut înainte ca
stafiile să se materialieze într-un nou coşmar.
Sângele apă nu se face – aiurea! ADN-ul nu înseamnă nimic.
Suntem ceea ce noi înşine vrem să fim, dacă avem tăria necesară.
Îşi scoase insigna din buzunar, ţinând-o ca pe un talisman, ca pe
o ancoră. Suntem ceea ce ne facem noi înşine, îşi spuse. Şi nimic
mai mult.
Puse insigna pe birou, unde putea s-o vadă dacă avea nevoie de
ea, apoi pomi din nou înregistrarea şi ascultă mai departe, în timp
ce comanda prelucrări pornind de la numele celor patru hoţi.
Cu gândul la o cafea, se ridică să intre în bucătărie. Se gândi să-şi
programeze o cafetieră plină, apoi reduse cantitatea la o singură
ceaşcă. Una dintre ciocolatele pe care le ascunsese începu s-o
cheme pe nume. Şi, în fond, mâncase doar afurisita aia de piersică.
Cu cafeaua într-o mână şi ciocolata congelată în cealaltă, reveni
în birou şi fu cât pe ce să se ciocnească de Roarke.
Acesta îi aruncă o singură privire, apoi înălţă o sprinceană.
— Cina?
— Nu tocmai.
Roarke o făcea să se simtă ca un copil care fură dulciuri. Şi nu
fusese niciodată un copil care să aibă de unde fura dulciuri.
— Voiam doar să… rahat. Îşi scoase casca. Lucram. Şi-mi luasem
o mică pauză. Te interesează?
Roarke râse, şi o trase spre el ca s-o sărute.
— Salut, locotenente.
— Salut şi ţie. Nu-l lua în seamă, adăugă Eve, când Galahad se
strecură la picioarele lui, cerşind cu miorlăituri. I-am dat de
mâncare.
— Nu mă îndoiesc, că mai bine decât îţi dai ţie.
— Tu ai mâncat?
— Nu încă. O luă de gât cu o mână, strângând uşor. Dă-mi jumate
din ciocolata asta.
— E congelată. Va trebui să mai aştepţi.
— Atunci, asta.
Luă cafeaua, zâmbind afectat la vederea expresiei ei încruntate.
— Miroşi… delicios.
Când mâna lui alunecă spre spate, ca s-o prindă de ceafa, Eve îşi
dădu seama că se referise la ea, nu la cafea.
— Nu te repezi, amice, îl împunse ea cu un deget în piept. Am
treburi de făcut. Dacă tot n-ai mâncat, ce-ar fi să încercăm localul
ăla italienesc din centru, despre care am auzit.
Cum Roarke tăcea, sorbind din cafea, în timp ce o privea peste
buza ceştii, Eve se încruntă.
— Ce?
— Nimic. Voiam doar să mă asigur că eşti într-adevăr nevastă-
mea. Vrei să luăm cina în oraş, să mâncăm într-un restaurant, unde
mai sunt şi alţii.
— Am mai luat cina în oraş. De milioane de ori. Care-i problema?
— Mmm… Ce legătură are un restaurant italienesc din centru cu
cazul tău?
— Deşteptule. Poate am auzit doar că au o lasagna bună. Şi poate
am să-ţi spun şi restul pe drum, pentru că am rezervat deja locuri.
Am făcut-o înainte să ştiu că vei întârzia atât de mult şi că s-ar
putea să nu mai ai chef să ieşim în oraş. Pot să mă duc şi singură,
mâine.
— Am timp să fac un duş şi să-mi schimb costumul ăsta împuţit?
Mă simt de parcă m-aş fi născut în el.
— Sigur. Dar dacă vrei să te odihneşti, pot să contramandez.
— Nu mi-ar strica nişte lasagna, cu condiţia să am mult vin
alături.
— O zi grea, hmm?
— Mai degrabă iritantă decât grea, răspunse el, în timp ce
mergeau împreună spre dormitor. Vreo două probleme de sistem.
Una în Baltimore, cealaltă în Chicago. Ambele au avut nevoie de
prezenţa mea la faţa locului.
Eve îşi boţi buzele, în timp ce Roarke se dezbrăca pentru duş.
— Ai fost azi la Baltimore şi la Chicago?
— Cu un scurt popas la Philadelphia, că tot era în drum.
— Ţi-ai luat un biftec cu brânză?
— Nu, n-am avut timp pentru plăceri din astea. Jeturile la
maximum, comandă el, intrând sub duş. Şapte grade.
Până şi simplul gând al unui duş la acea temperatură o făcea să
dârdâie. Totuşi, îi şi plăcea să stea alături, să privească cum şiroia
pe el apa rece.
— Şi le-ai rezolvat? Problemele de sistem?
— Poţi să pariezi pe fundu’ tău trăsnet. Un inginer, un manager
de secţie şi doi vicepreşedinţi îşi vor căuta alte slujbe. O
administratoare suprasolicitată tocmai şi-a tras un birou nou în
colţ şi o funcţie superioară – plus o creştere frumuşică de salariu,
iar un tânăr de la cercetare şi dezvoltare îşi sărbătoreşte avansarea
ca şef de proiect.
— I-auzi, da’ ştiu c-ai fost cam ocupat acolo, schimbând vieţile
oamenilor.
Roarke îşi dădu peste cap minunata coamă de păr negru.
— O căptuşire mică a contului de cheltuieli, ceea ce e o veche
tradiţie, din punct de vedere corporatist. Nu mă deranjează. Dar nu
e bine să te lăcomeşti, nici să devii neatent şi arogant. În caz
contrar nici nu ştii când zbori şi ajungi să te-ntrebi cum naiba ai să-
ţi mai ţii codomeniul ăla de pe Maui, plus „garnitura“ căreia-i plac
bibilurile în cutiuţe albastre de la Tiffany.
— Stai aşa… făcu Eve un pas înapoi, în timp ce Roarke ieşea de
sub duş. Delapidare? Vorbeşti despre o delapidare?
— La Chicago. La Baltimore a fost doar incompetenţă – ceea ce,
într-un fel, e şi mai enervant.
— I-ai dat în urmărire penală? Pe cei de la Chicago?
Roarke luă un prosop şi începu să se şteargă.
— Am rezolvat-o în felul meu, locotenente, continuă el,
nelăsându-i timp să vorbească. Nu chem poliţia la cel mai mic hop
de pe drum.
— În ultima vreme, tot aud asta. Delapidarea e delict penal,
Roarke.
— Nu zău? Ei, ca să vezi!
Cu prosopul înfăşurat în jurul şoldurilor, Roarke trecu pe lângă
ea, îndreptându-se spre debaraua din camera lui.
— Au să plătească, poţi să fii sigură de asta. Cred că în momentul
de faţă beau până nu mai ştiu de ei şi varsă lacrimi amare că şi-au
distrus singuri carierele. Vor avea noroc dacă-şi mai găsesc o slujbă
de măturat pe sub birouri. Că să mai şadă vreodată la unul, nicio
şansă, mama lor de cretini.
Eve stătu un moment pe gânduri.
— Poliţia s-ar fi purtat mai blând cu ei.
Roarke îi aruncă o privire peste umăr, zâmbind cu răceală.
— Am mai spus-o şi o spun din nou. Eşti un tip de-a dreptul
înspăimântător.
7Zău?
Îmbrăcă o cămaşă şi începu să-şi încheie nasturii.
— Şi ziua ta cum a fost, darling Eve?
— Îţi povestesc pe drum.
Când ajunseră la restaurant, Roarke era complet informat.
Peabody, constată Eve, făcuse o descriere adecvată. Localul era
ticsit şi zgomotos, iar prin aer pluteau nişte mirosuri ciudate.
Ospătarii, cu şorţuri albe cu pieptar peste hainele de stradă,
mergeau încet, ca nişte broaşte ţestoase, ducând tăvi încărcate cu
mâncare sau strângeau farfuriile goale.
Când chelnerii nu trebuia să pună fundul la treabă pentru
bacşişuri, bănui Eve, explicaţia era fie mâncarea, fie snobismul.
După cum arătau lucrurile acolo şi după simplitatea decorului,
deduse că despre calitatea mâncării era vorba.
Cineva gângurea în staţia de amplificare într-o limbă despre care
presupuse că era italiana. Frescele aproape puerile care decorau
pereţii reprezentau locuri din Italia.
Observă lumânările bondoace de pe mese, la fel ca aceea pe care
o păstrase Tina Cobb printre suvenirurile ei.
— Am rezervat pe numele tău, strigă ea în urechea lui Roarke, ca
să se facă auzită peste toată hărmălaia.
— Hmm?
— Toate locurile erau ocupate. Numele de Roarke eliberează o
masă mai repede decât cel de Dallas.
— A!
— Hmm! A. Bla-bla.
Roarke râse, o ciupi, apoi se întoarse spre şeful de sală, care
părea cât se poate de plictisit.
— Avem o masă pentru doi, pe numele Roarke.
Omul avea trupul masiv strâns într-un smoching de modă veche
şi arăta ca un parizer de soia îndesat cu forţa în ambalaj. Ochii
somnoroşi îi săriră din orbite şi se ridică de pe taburetul pe care
şedea.
— Da, da! Domnul Roarke. Masa vă aşteaptă. Cea mai bună masă
a casei.
Accentul său italienesc avea o tonalitate newyorkeză clară. Roma
via Bronx.
— Vă rog, veniţi cu mine. Uş, uş! alungă el clienţii şi chelnerii din
drum, ca să facă loc. Eu sunt Gino. Vă rog să-mi spuneţi tot ce doriţi.
Orice. Pastele de astă-seară sunt spaghetti con polpettone, iar
specialitatea e rollatini di pollo. Luaţi şi vin, da? O sticlă de Barolo,
din partea casei. E foarte bun. Gustos şi tare, dar nu te doboară.
— Sună perfect. Mulţumesc foarte mult.
— Pentru nimic. Pentru absolut nimic.
Pocni din degete spre un ospătar care fusese vizibil pus în alertă.
Imediat apăru vinul, care fu destupat, turnat şi aprobat. Listele de
bucate fură oferite cu gesturi teatrale, iar personalul se retrase cu
un pas, învârtindu-se în jurul mesei fară să-i mai ia în seamă pe
ceilalţi clienţi care sperau să fie serviţi şi ei până în deceniul
următor.
— Nu te saturi niciodată să fii slugărit? întrebă Eve.
— Stai să mă gândesc…
Roarke sorbi din vin, apoi se rezemă de spătar, zâmbind.
— Nu.
— Bănuiam eu. Aruncă o privire pe listă. Ce-i potpuriul ăla de
spaghetti despre care vorbea?
— Polpettone. Spaghetti cu perişoare.
— Serios? se învioră ea imediat. OK, îl iau. Puse lista deoparte. Tu
ce vrei?
— Cred c-am să încerc lasagna cu două sosuri. Mi-ai băgat-o în
cap şi nu mă pot gândi la altceva. O să luăm nişte antipasto la
aperitiv, altfel dezamăgim gazdele.
— Păi atunci, să le bucurăm.
În clipa când Roarke puse pe masă lista, şeful de sală şi chelnerul
se materializară lângă ei. Eve îl lăsă pe Roarke să comande şi
scoase din poşetă fotografia Tinei Cobb.
— O recunoşti pe femeia asta? îl întrebă ea pe Gino.
— Mă scuzaţi?
— A fost aici, cu un bărbat, în iulie. Îţi aminteşti cumva dacă ai
văzut-o?
— Mă scuzaţi, repetă el, cu un aer perplex, aruncând o privire
spre Roarke. Avem atât de mulţi clienţi…
Fruntea i se îmbrobonase de sudoare; îşi frângea mâinile şi
stătea ca un elev nervos care se încurcase la un examen vital.
— Aruncă doar o privire. Poate ai văzut-o intrând. Tânără,
probabil dichisită ca pentru o întâlnire mai specială. Înaltă cam de
cinci picioare şi trei inci, o sută douăzeci de livre. Cu aerul unei fete
care iese la prima întâlnire cu un bărbat.
— Ă…
— Mi-ai putea face o favoare, spuse Eve, înainte ca italianul să se
facă fleaşcă la picioarele ei. Le-ai putea-o arăta ospătarilor, poate îşi
aminteşte vreunul dintre ei.
— Încântat s-o fac. Onorat chiar, desigur. Imediat.
— Îmi place mai mult când sunt enervaţi sau ostili, conchise Eve,
în timp ce Gino pleca grăbit. Mă rog, oricum, şansele sunt minime.
— Măcar ne alegem cu o masă bună. Şi – ridică mâna, sărutându-
i degetele – eu mă aleg şi cu o întâlnire-n oraş cu nevastă-mea.
— Localul ăsta are un succes enorm. Cum de nu l-ai cumpărat?
În timp ce sorbea din vin, Roarke continuă să-i ţină mâna într-a
lui. Nu arăta deloc ca un om care toată ziua zburase dintr-un oraş în
altul, concediind delapidatorii şi incompetenţii.
— Ai vrea?
Eve clătină din cap.
— Două femei moarte. Una, ca mijloc de atingere a unui scop,
cealaltă pentru că pur şi simplu s-a nimerit să fie în locul nepotrivit,
la timpul nepotrivit. Nu e un ucigaş din principiu. Omoară fiindcă e
mai eficient. Vrea să-şi atingă scopul. Şi ca să-l atingă, trebuie să
folosească unelte şi să treacă peste obstacole. Cam cum ai făcut tu
azi, doar că el varsă cu adevărat sânge.
— Hmm, fu singurul comentariu al lui Roarke.
— Ceea ce vreau să spun e că ai să ajungi din punctul A în
punctul B şi, dacă trebuie s-o iei pe alături şi să treci peste cineva,
treci. Vreau să zic că el are o direcţie precisă.
— Am înţeles.
— Dacă Jacobs nu era acolo, n-ar fi trebuit s-o omoare. Dacă nu
trebuia s-o omoare pe Jacobs, probabil că n-ar fi omorât-o nici pe
Cobb. Cel puţin, nu imediat, deşi pun pariu că se gândise cum s-o
facă, dacă şi când. Dacă găsea diamantele – slabe şanse – sau, mai
probabil, găsea ceva care să-l ducă la ele, ar fi urmat pista aia.
Luă un corn, îl rupse în două şi muşcă din el.
— Nu se codeşte să omoare şi – pentru că gândeşte în avans –
trebuie să se fi gândit la posibilitatea de a o lichida şi pe Samantha
Gannon, după ce punea mâna pe pradă. Dar n-a intrat în casa ei
pregătit să comită o crimă.
— Se adaptează din mers. Înţelege virtuţile flexibilităţii şi
necesitatea de a nu scăpa mingea din ochi, ca să zic aşa. Ceea ce
avem până acum indică un om care nu intră în panică dacă ceva îi
schimbă planul. Reacţionează şi merge mai departe, în
conformitate cu noile condiţii.
— O descriere destul de măgulitoare.
— Câtuşi de puţin, o contrazise Roarke, deoarece flexibilitatea şi
concentrarea lui sunt complet amorale şi egoiste. După cum ai
subliniat, am avut – şi am – şi eu propriile mele planuri de joc şi
cunosc foarte bine atracţia seducătoare a pietrelor sclipitoare.
Banii, oricât de atrăgători ar fi, nu te captivează la fel. N-au aceeaşi
strălucire, acea lumină orbitoare, culorile, formele… Atracţia asta
are ceva primitiv, ceva visceral. Şi cu toate astea, a ucide pentru un
pumn de sclipiciuri înjoseşte toată afacerea. Asta, după părerea
mea.
— Dar să le furi e în regulă.
Roarke zâmbi, luând cealaltă jumătate a cornului.
— Dacă o faci aşa cum trebuie. Odată – într-o altă viaţă, desigur –
am… uşurat o pasăre din Londra de câteva pene colorate. Şi le ţinea
închise într-un seif – pe întuneric. Ce păcat! Ce rost are să ţii
încuiate toate frumuseţile astea, când ele nu aşteaptă decât să
strălucească din nou? Avea o casă în Mayfair, păzită ca afurisitul de
Palat Buckingham. Am făcut treaba solo, doar ca să-mi demonstrez
că sunt în stare.
Eve ştia că n-ar fi trebuit să se amuze, dar n-avea încotro.
— Pun pariu c-ai putut.
— Ai câştigat. Hristoase, ce satisfacţie! Cred că aveam douăzeci
de ani. Încă-mi amintesc – îmi amintesc exact – ce-am simţit când
am luat pietrele alea din întuneric şi le-am privit cum se trezeau la
viaţă în mâinile mele. Au nevoie de lumină ca să se însufleţească.
— Şi ce-ai făcut cu ele?
— Ei, asta-i altă poveste, locotenente. Umplu paharele de vin. Cu
totul altă poveste.
Chelnerul le servi antipasto. Pe urmele lui veni grăbit şi şeful de
sală, trăgând de braţ o ospătăriţă.
— Spune-i lui signora, ordonă el.
— OK. Cred că am servit pe ea.
— Era cu un bărbat?
— Mda. Ascultaţi, nu sunt sută la sută.
— Poate să stea jos un minut? îl întrebă Eve pe Gino.
— Cum doriţi. Absolut cum doriţi. Antipasto, e bun?
— E excelent.
— Şi vinul?
Observând lucirea din ochii lui Eve, Roarke se foi în scaun.
— E un vin foarte bun. Splendidă alegere. Mă întreb dacă putem
aduce un scaun pentru…
— Eu sunt Carmen, se prezentă ospătăriţa.
Noroc că exista un scaun liber în apropiere, căci Eve nu se îndoia
că Gino ar fi aruncat în stradă alt client, ca să satisfacă cererea lui
Roarke. Deşi continua să se învârtească pe lângă masă, Eve îl
ignoră, întorcându-se spre Carmen.
— Ce-ţi mai aminteşti?
Carmen privi atentă fotografia pe care Gino i-o adusese înapoi lui
Eve.
— Gino a spus că era o prima întâlnire. Şi cred că amintesc că am
servit pe ea. Pe ei. Ea era toată nervoasă şi ameţită ca şi cum nu
ieşea mult, şi arăta tânără destul că a trebuit s-o legitim. Nu mi-a
plăcut s-o legitim, că s-a încurcat toată, dar a fost OK, că era legală.
La fix. De-asta amintesc de ea.
— Şi el? Despre el ce-ţi aminteşti?
— Păi… Nu era la fel tânăr ca ea, şi era mult mai sigur. Ca şi cum
umblase mult. A comandat în italiană, aşa, normal. Amintesc asta
fiindcă unii se dau mari. Şi nu s-a zgârcit cu bacşiş.
— Cum a plătit?
— Cash. Amintesc mereu când plătesc cash, mai ales când nu se
dă la mine.
— Poţi să-l descrii?
— Păi, nu ştiu. N-am dat atât atenţie. Cred că era brunet. Nu prea
brunet. Adică nu…
II privi pe Roarke, părul lui, parcă gata să ofteze, dacă ar fi putut.
— Nu negru.
— Mhm… Carmen. Eve o bătu pe mână, ca să-i atragă iar atenţia.
Cum avea culoarea pielii?
— A, păi, era alb. Dar avea un bronz. Acum amintesc şi asta. Ca şi
cum avuse o lampă foarte bună sau o vacanţă foarte frumoasă. Nu,
avea păr deschis! Da, aşa avea. Avea păr blond, fiindcă făcea mare
contrast cu bronzul. Cred. Oricum. Şi era foarte atent cu ea. Acuma
că gândesc, amintesc că tot mereu când treceam asculta pe ea sau
punea întrebări. Mulţi tipi – naiba, cei mai mulţi tipi – nu ascultă.
— Ai spus că era mai vârstnic decât ea. Cam ce vârstă avea?
— Păi, mi-e greu de zis. De amintit. Nu cred că era una de-aia de
tătic.
— Şi constituţia fizică?
— Serios că nu ştiu. Şedea, ştiţi. Nu era porcoman. Arăta normal.
— Piercinguri, tatuaje?
— Mamă, auzi! Nu amintesc. Avea un ceas foarte bun la mână.
Am observat. Ea era la doamne când am adus cafeaua şi el uitat la
ceas. Arăta foarte şic, subţire şi argintiu, cu cadran ca mama de
perlă… Cum se zice la aia?
— Sidef? sugeră Roarke.
— Mda. Da, sidef. Era un ceas foarte şic. Scump, arăta.
— Ai fi dispusă să lucrezi cu un grafician al poliţiei?
— Asta-i treabă de poliţie? Mamă! Dar ce-au făcut?
— El mă interesează. Aş vrea să aranjezi să vii până la Central,
mâine. Pot să-ţi rezolv cu transportul.
— Sigur. Va fi interesant.
— Dacă-mi dai datele dumitale personale, te va contacta cineva.
Eve culese o măslină de pe farfurie, în timp ce Carmen îşi ducea
scaunul la loc.
— Mor de plăcere când şansele mici dau roade.
Văzu farfuriile cu paste venind spre ei şi făcu un efort să nu
saliveze.
— Lasă-mă doar un minut, să fac pregătirile.
Îşi scoase linkul ca să sune la Cop Central şi să programeze o
şedinţă de grafică. În timp ce-l asculta pe sergentul de gardă, puse
vreo două întrebări criptice, învârtind pastele pe furculiţă. Încheie
repede convorbirea şi-şi îndesă furculiţa în gură.
— Nadine a dat publicităţii legătura.
— Poftim?
— Scuză-mă.
Eve înghiţi, apoi repetă informaţia mai coerent.
— Mă aşteptam s-o facă după ce a vorbit cu Gannon.
— Probleme?
— Dacă era riscant, aş fi oprit-o. Şi, ca să fiu dreaptă, n-ar fi
insistat. Nu, nu e nicio problemă. Va vedea şi el emisiunea şi va şti
că avem nişte piste. O să-l pună pe gânduri, o să-l facă să se
întrebe…
Împunse cu furculiţa o perişoară şi o înfăşură în paste.
— Bobby Smith, oricine naiba o fi, va avea la ce se gândi în
noaptea asta.

Şi Eve nu greşise. Bobby venise acasă mai devreme de la un


cocteil, unde se plictisise de moarte. Aceiaşi oameni, aceleaşi
conversaţii, acelaşi ennui. Niciodată nu era nimic nou. Desigur, avea
o mulţime de noutăţi de discutat, dar nu prea credea că activităţile
lui recente se pretau la o conversaţie de cocteil.
Deschisese ecranul. Înainte de a pleca programase unitatea să
înregistreze orice referire la mai multe cuvinte - cheie: Gannon,
Jacobs – aşa reieşise că se numea –, Cobb. Tina cea dulce şi
micuţă. Şi, într-adevăr, se transmisese un reportaj detaliat, cu
delicioasa Nadine Furst, pe 75, care conţinuse toate aceste cuvinte
cheie.
Vasăzică, stabiliseră legătura. Nu se aşteptase ca poliţia să se
prindă atât de repede. Nu că ar fi contat cu ceva.
Se schimbă într-o pereche de pantaloni de salon şi un halat de
mătase. Îşi turnă un brandy şi-şi pregăti o farfurie cu fructe şi
brânză, ca să se simtă cât mai bine în timp ce revedea reportajul.
Instalat pe canapea, în camera media a apartamentului său cu
două niveluri de pe Park Avenue, ciugulea din Brie şi struguri verzi,
în timp ce Nadine relata cazul.
Nimic care să-l pună în relaţie cu naiva cameristă, conchise el.
Fusese prudent. Folosise contul pe care-l crease anume în acest
scop, şi o unitate publică. Întotdeauna o ducea în locuri unde se
pierdeau în mulţime. Când luase hotărârea s-o omoare, o dusese în
clădirea de pe Avenue B, pe care compania tatălui său o renova.
Era nelocuită şi, deşi cursese puţin – ba chiar, considerabil de
mult sânge – ştersese orice urme. Chiar dacă-i mai scăpaseră o
pată, două, echipele de tâmplari şi instalatori n-aveau nicio şansă
să le dea atenţie, printre toate petele vechi.
Nu, nu exista nimic care s-o asocieze pe camerista proastă de la
agenţie cu fiul educat şi cultivat al unuia dintre principalii oameni
de afaceri ai oraşului. Nimic care să-l asocieze pe el cu tânărul artist
cinstit şi muncitor pe nume Bobby Smith.
Ideea cu artistul fusese genială. Ştia să deseneze destul de bine şi
o fermecase pe Tina cea credulă şi nătângă cu o mică schiţă de
portret.
Fusese nevoie să ia un autobuz, ca să simuleze întâlnirea
„întâmplătoare“. Neplăcută treabă. Nu înţelegea cum puteau
oamenii să tolereze asemenea experienţe, dar îşi imagina că acei
care o făceau nici nu ştiau şi nici nu meritau altceva.
În continuare, totul mersese cum nu se putea mai simplu. Se
îndrăgostise de el. Nu fusese nevoie să depună niciun efort în acest
sens. Câteva întâlniri ieftine, câteva sărutări şi obţinuse intrarea în
casa Gannon.
Nu trebuise decât să ofteze, să meargă cu ea într-o dimineață –
susţinând, când se întâlniseră în staţia de autobuz de lângă casa din
oraş, că nu putuse dormi gândindu-se la ea toată noaptea.
O, cum mai roşise şi se dusese împreună cu el până la uşa
Samanthei Gannon.
O privise cum introducea codul, memorând succesiunea de cifre,
şi ignorându-i protestele şoptite şi lipsite de convingere, se
strecurase înăuntru după era, furându-i încă un sărut.
O, Bobby, nu se poate! Dacă Donşoara Gannon vine jos, pot să am
probleme. Chiar să mă dea afară. Trebuie să pleci.
Dar, în timp ce-l alunga, continuase să chicotească, de parcă ar fi
fost doi copii care făceau o poznă.
Ce simplu fusese, apoi, s-o vadă cum introducea grăbită codul
sistemului de alarmă.
Nu-i fusese însă la fel de simplu, să plece, în timp ce ea îi făcea cu
mâna. O clipă, un moment fierbinte doar, se gândise s-o omoare
atunci. Doar ca să-i facă praf mutra aia zâmbăreaţă, vulgară, şi să
termine odată. Îşi imagina cum ar fi urcat la etaj, s-o smulgă pe
Gannon din pat şi s-o ia la poceală până afla de la ea unde erau
diamantele. S-o bată până-i spunea totul, tot ce nu scrisese în
cartea aia ridicolă. Dar nu acesta era planul. Planul lui atent gândit.
În fond, îşi spuse el ridicând din umeri, planurile se schimbau.
Aşa că scăpase după ce comisese două crime. Două. Închină în
propria lui sănătate, apoi sorbi din paharul cu brandy.
Poliţia putea să speculeze cât voia, niciodată n-aveau să facă
legătura dintre el, un om ca el, şi o fiinţă atât de banală ca Tina
Cobb. Bobby Smith? O plăsmuire, o fantomă, un nor de fum.
Nu se apropiase nici măcar cu un pas de diamante, dar avea s-o
facă. O, da, avea s-o facă. Pe toţi sfinţii, cel puţin nu se plictisea.
Samantha Gannon era cheia. Îi recitise cartea de nenumărate ori,
după acea primă lectură când, şocat, găsise dezvăluite în paginile ei
atâtea secrete ale propriei lui familii, îl uluise, îl stupefiase, îl
înfuriase.
De ce nu-i spusese nimeni că undeva erau ascunse milioane –
milioane – de dolari? Diamante care-i aparţineau, de drept, lui.
Scumpul lui tătic omisese din povestire acest mic detaliu.
Le voia. Şi le va obţine. Nimic mai simplu. Apoi, cu ajutorul lor, va
scăpa de tatăl său şi de obositoarea lui etică a muncii. Avea să scape
de plictiseală, de stereotipia cercului de prieteni.
Urma să fie, aşa cum fusese şi bunicul lui, unic.
Întinzându-se, căută alt program şi privi seria de interviuri pe
care le înregistrase. În fiecare, Samantha era cultivată, inteligentă,
atrăgătoare. Tocmai din acest motiv nu încercase să ia direct
legătura cu ea.
Nu, Tina cea bătută-n cap, cu ochii ei aburiţi de stele, fusese o
formulă mult mai deşteaptă şi mai sigură.

23
Ca de obicei, când se trezi, Eve constată că Roarke se sculase, se
îmbrăcase deja şi se instalase în cealaltă jumătate a dormitorului,
cu cafeaua, motanul şi rapoartele de dimineaţă ale bursei pe ecran.
Mânca, văzu ea cu un ochi cârpit de somn, ceva ce părea a fi
pepene proaspăt şi introducea manual pe tastatura unui link nişte
cifre – coduri sau secrete de stat, ce ştia ea?
Mormăi în loc de bună dimineaţa şi se duse împleticindu-se la
baie.
În timp ce închidea uşa, îl auzi pe Roarke adresându-i-se
motanului:
— Nu-i în cea mai bună formă înaintea cafelei de dimineaţă, aşa-
i?
Când ieşi din baie, Roarke trecuse pe actualităţi, adăugind şi
sunetul, şi savura un covrig. 1-1 luă din mână, îi fură şi cafeaua, şi
pomi cu amândouă spre debara.
— Eşti la fel de rea ca motanul ăsta, se plânse el.
— Dar mai rapidă. În dimineaţa asta am o informare. Ai prins
vreun buletin meteo?
— Caniculă.
— Caniculă de groază, sau normală?
— E septembrie la New York, Eve. Ghiceşte.
Resemnată, alese nişte haine care riscau mai puţin să i se
lipească de piele la cinci minute după ce ieşea din casă.
— A, am pentru tine o mică informaţie despre diamante. Ieri am
scormonit puţin în stânga şi-n dreapta.
— Serios?
Eve privi în jur, aşteptându-se să-i spună că bluza nu se asorta cu
pantalonii, sau că jacheta nu mergea cu bluza, dar se părea să
avusese noroc şi alesese nişte haine care corespundeau
standardelor lui.
— Nu mă aşteptam să ai timp, cu atâtea şuturi în fund câte-ai
avut de dat.
— Au cerut timp şi eforturi considerabile. Dar, printre măceluri,
mi-am găsit un mic răgaz. Am adunat totul la un loc azi-dimineaţă,
în timp ce tu-ţi prelungeai puţin somnul de înfrumuseţare.
— Asta-i un sarcasm?
— Darling, cum poate fi un sarcasm faptul că-ţi spun că eşti
frumoasă?
Drept răspuns, Eve pufni, în timp ce-şi punea hamul armei.
— Jacheta asta îţi stă bine.
Îl privi cu prudenţă, potrivindu-şi teaca la subsuoară.
— Dar…?
— Niciun „dar“.
Era o jachetă kaki deschis, pe care el ar fi numit-o – cafea-cu-
lapte, de pildă. Niciodată nu înţelesese de ce oamenii trebuia să dea
nume stranii culorilor.
— Frumoasa mea războinică urbană.
— Scuteşte-mă. Ce-ai aflat?
— Foarte puţin, de fapt, bătu el cu degetul în discheta pe care o
pusese pe masă. Compania de asigurări a plătit pentru sfertul
recuperat şi onorariul de cinci la sută al detectivului pentru
celelalte. Deci, a fost o pierdere grea. S-ar fi putut şi mai rău, dar
companiile de asigurări tind să aibă o imagine destul de tulbure a
plăţilor de milioane de dolari.
— E miza lor, ridică din umeri Eve. Nu-ţi convine, nu joci. ^
— Într-adevăr. Au strâns-o tare de tot în menghină pe fiica lui
O’Hara, dar n-au putut smulge nimic de la ea. Pe lângă asta, ea a
fost cea care a găsit diamantele, sau l-a ajutat pe detectiv să le
găsească, şi a participat la arestarea lui Crew.
— Mda, atâta lucru am înţeles şi eu. Spune-mi ce nu ştiu.
— Au mai anchetat familia omului din interior, asociaţii şi
colegii. N-au găsit nimic, dar i-au ţinut sub supraveghere ani de zile.
Dacă unul dintre ei şi-ar fi ridicat brusc nivelul de trai fără să
câştige, să zicem, la loterie, ar fi fost săltat. Nu i-au găsit însă
niciodată nici pe fosta nevastă a lui Crew şi nici pe fiul lui.
— Avea un copil? întrebă Eve, reproşându-şi că nu verificase
rezultatele prelucrărilor în seara trecută, după ce se întorseseră
acasă.
— Se pare că da, deşi în cartea lui Gannon nu apare. A fost
căsătorit, a divorţat şi a avut un fiu care la data marii lovituri
împlinise şapte ani. N-am găsit nimic despre soţia lui, începând de
la şase luni după divorţ.
Interesată, Eve reveni spre fotolii.
— S-a dat la fund?
— S-a dat la fund, după cum se pare, şi acolo a rămas.
În timp ce vorbea, Roarke îşi luă alt covrig şi-şi mai turnă cafea.
Apoi se aşeză din nou.
— I-am dat de urmă, dacă vrei. A fost nevoie de mai mult decât o
procedură standard, şi a durat ceva timp. De-atunci a trecut o
jumătate de secol. Nu m-a deranjat. Mă distrează investigaţiile
astea.
— Şi în carte de ce nu zice nimic?
— Cred c-ar fi mai bine s-o întrebi pe Samantha.
— Pe bune că da. E o pistă.
Îngândurată, Eve îşi puse lucrurile în diverse buzunare;
comunicatorul, agenda, linkul, actele.
— Dacă ai timp, e excelent. Am să i-o pasez lui Feeney. EDD-ul ar
trebui să poată adulmeca o femeie cu un copil. Avem „jucării“ mai
bune pentru aşa ceva decât în urmă cu cincizeci de ani.
Se gândea la căpitanul de la Electronic Detective Division, fostul
ei partener. Pariez că şi pe el îl incită chestiile de genul ăsta.
— Vine să mă ia Peabody, adăugă ea, consultându-şi ceasul. Ar
cam fi timpul. Îl caut pe Feeney, să văd dacă are timp. Datele fostei
doamne Crew sunt aici? întrebă ea, luând discheta.
— Evident.
Roarke auzi semnalul de la poartă şi, după ce verifică, îi deschise
lui Peabody.
— Te conduc până jos.
— Ai să fii în oraş azi?
— Aşa intenţionez.
In timp ce porneau în jos pe trepte, îşi trecu o mână peste părul
ei, apoi se opri, când Eve întoarse capul, zâmbindu-i.
— Cee?
— Poate că te găsesc drăguţă, nimic mai mult. Sau, pentru că îmi
amintesc că scările se pot folosi şi la altceva. Ori poate, poate
numai, fiindcă ştiu că jos nu aşteaptă niciun valet acru şi constipat,
cu creier de droid, care să-şi împingă buza de jos spre mine când
ies.
— Ţi-e dor de el.
Roarke scoase un mârâit.
— Te rog. Cred că ai nevoie de-o pastilă pentru cap.
— Ba tu ai nevoie. Iţi lipseşte ritualul, micul dans de dimineaţă.
— Termină! Acum m-ai făcut să mi-l imaginez pe Summerset
dansând. E oribil. Poartă un… din-alea…
— Un tutu?
— Mda, aşa-i zice.
— Mulţumesc foarte mult că m-ai făcut pe mine să-mi închipui
imaginea asta.
— Cu plăcere. Ştii ceva? Chiar eşti drăguţă.
La baza scării, Eve se opri, îl apucă de păr şi-i trase capul spre ea,
pentru a-i da un sărut lung şi fierbinte.
— Ei, cu asta mi-ai băgat în cap cu totul alte imagini, murmură el,
când îi dădu drumul.
— Şi ţie, şi mie. Cu atât mai bine pentru noi.
Mulţumită, se duse la uşă şi o deschise.
Când o văzu pe Peabody cu tânărul Mcnab coborând din maşina
de poliţie verde ca mazărea, fruntea i se încreţi. Arătau ca doi… Nici
nu ştia cu ce naiba semănau.
Era obişnuită să-l vadă pe Mcnab, campionul modei din
Cop Central, îmbrăcat cu câte ceva straniu şi bătător la ochi,
astfel încât pantalonii lucioşi de culoarea ardeiului iute, cu zecile
lor de buzunare, şi cămaşa de un albastru-electric plină de – ha, ha
– imprimeuri cu ardei iuţi n-o făcură să ezite decât o clipă. Nici
vesta de culoare roşie incandescentă, lungă până la şolduri, n-o
surprinse şi nici cizmele albastre care-i ajungeau la genunchii
noduroşi.
Părul auriu, legat într-o coadă lungă şi lucioasă, chipul îngust, de
o atracţie ciudată, acoperit de nişte ochelari de soare roşii, cu
lentile albastre reflectorizante şi vreo duzină de ţepi argintii
lucindu-i la urechi, întregeau imaginea. Dar ajutoarea ei – nu, acum
îi era parteneră, nu trebuia să uite asta – arăta cu totul altfel. Purta
pantaloni mulaţi pe picior care se terminau brusc la jumătatea
pulpei şi aveau culoarea… mucegaiului, conchise Eve. A
mucegaiului de pe brânza uitată în fundul frigiderului. Mai avea şi
un fel de bluză drapată, de aceeaşi culoare, care arăta de parcă ar fi
dormit în ea vreo două săptămâni, şi o jachetă cafenie, lungă până
la genunchi, în locul pantofilor fandosiţi care o chinuiseră în ajun,
alesese un soi de sandale ce păreau făcute din frânghii înnodate de
un cercetaş nebun. La gât şi urechi, îi atârnau tot felul de lanţuri,
pandantive şi pietre în culori stranii.
— În ce v-aţi deghizat, într-o vânzătoare de stradă din lumea a
treia cu maimuţoiul ei dresat?
— E un omagiu la adresa educaţiei mele Free-Ager. Şi e foarte
comod. Toate materialele sunt naturale, se lăudă Peabody,
potrivindu-şi ochelarii de soare cu lentile rotunde.
— Eu găsesc că arată sexy, declară Mcnab, strângând-o lângă el.
Un stil aşa, mai medieval.
— Pentru tine şi scoarţa de copac arată sexy, replică Eve.
— Mda. Mă duce cu gândul la pădure. She-body alergând goală
prin pădure.
Peabody îi dădu un cot, chicotind.
— Îmi caut lookul de detectiv, îi spuse ea lui Roarke. E un proces
în curs de desfăşurare.
— Eu zic că arăţi fermecător.
— Of, mai taci din gură, ripostă Eve, în timp ce obrajii lui
Peabody se înroşeau de plăcere. Mi-ai reparat mizeria aia? îl
întrebă ea pe Mcnab.
— Am o veste bună şi una proastă. Vestea proastă e că-i o
gioarsă cu un sistem de computer plin de erori, adică la fel ca toate
maşinile din dotarea poliţiei care umblă pe străzi. Vestea bună e că-
s un împuţit de geniu şi-am încropit-o cu nişte piese de schimb pe
care le păstrasem de rezervă. O să reziste până dă norocul peste
tine şi-o distrugi, sau până o face praf vreun bou care nu-i în stare
de altceva.
— Mersi. Treci în spate, ordonă ea. În spatele meu, mai exact. Mi-
e frică să nu orbesc, dacă te văd în oglindă.
Se întoarse spre Roarke.
— Pe curând.
— Aştept cu nerăbdare. Auzi…
O luă de bărbie, înainte ca Eve să poată pleca din loc, şi-şi trecu
uşor buzele peste ale ei, ignorându-i strâmbătura.
— Să ai grijă de poliţista mea.
În timp ce se aşeza în maşină, Peabody oftă.
— Mor când îl aud cum spune: „Poliţista mea“.
Se întoarse cu faţa spre Mcnab.
— Tu nu-mi spui niciodată aşa.
— Şi eu sunt poliţist, aşa că nu prea merge.
— Mda, şi oricum n-ai acelaşi accent – da’ tot drăgălaş eşti,
declară Peabody, ţuguindu-şi buzele spre el.
— Iar tu eşti femela mea absolută She-body.
— Terminaţi, terminați, terminaţi! îi admonestă Eve. Încep să mi
se ardă neuronii. In maşina asta, giugiulitul e interzis. Şi pe-o rază
de zece iarzi în jurul persoanei mele, la fel. Declar oficial giugiulitul
în afara legii, iar contravenienţii vor fi stâlciţi în bătaie cu o ţeavă
de plumb.
— N-ai nicio ţeavă de plumb, obiectă Peabody.
— Fac eu rost de una, zise Eve.
În timp ce pornea spre poartă, aruncă o privire înapoi.
— De ce iei pe tine haine şifonate de tot râsu’?
— E starea naturală a materialului natural. Sora mea l-a ţesut.
— Bine, şi dacă tot s-a apucat, de ce nu l-a şi netezit. Nu-mi vine
să cred cât timp îmi pierd, în ultimele zile, discutându-ţi ţie
garderoba.
— Mda, e destul de boţită, admise Peabody preocupată, în timp
ce-şi privea picioarele.
— Nu crezi că pantalonii ăştia îmi fac pulpele să pară grase?
— Nu te-aud. Mi-a pocnit ceva în creier şi am urechile pline de
sânge.
— În cazul ăsta, Mcnab şi cu mine ne vom continua giugiuleala pe
care ne-ai întrerupt-o atât de grosolan.
Scoase un chiţăit, când mâna lui Eve se repezi spre ea şi-i răsuci
lobul urechii.
— Au! Voiam doar să verific.

Eve considera o mărturie a uluitorului ei autocontrol faptul că


Nu-l omorâse pe niciunul dintre ei, până la Cop Central. Ca să-şi
păstreze dosarul curat, în garaj o luă înainte, urcându-se singură în
lift. Nu se îndoia că mai aveau de schimbat câteva mozoleli şi vorbe
dulci, înainte de a se despărţi ca să se prezinte fiecare la brigada lui.
Şi, judecând după expresia somnoros satisfăcută din ochii lui
Peabody când aceasta intră, presupuse că pe lângă duelul de buze
se adăugaseră şi niscaiva pipăieli.
— Informarea începe în cinşpe minute, anunţă Eve scurt. Am
câteva date noi şi trebuie să le revăd. Vreau să-l chem şi pe Feeney,
dacă poate veni. Ca să dăm curs unui anumit fir, vom avea nevoie
de o căutare de persoană care acoperă ultimii cincizeci de ani.
Peabody redeveni serioasă.
— Diamantele. Îl căutăm pe unul dintre hoţi? N-au murit toţi
patru?
— Documentele spun că da. Îi căutăm pe fosta soţie şi fiul lui
Alex Crew. S-au pierdut în patru vânturi la scurt timp după divorţ,
iar în cartea lui Gannon nu scrie nimic despre ei. Vreau să ştiu de
ce.
— Să vorbesc cu Feeney?
— Vorbesc eu. Tu caut-o pe Gannon şi programează o întâlnire
cu ea.
— Am înţeles.
După ce introduse discheta primită de la Roarke şi-şi luă o cafea,
Eve apelă biroul lui Feeney de la EDD.
Pe ecran apăru chipul familiar.
— Şapteşdoi, anunţă el nedându-i timp să vorbească, şi-am
plecat de-aici.
Eve uitase că i se apropia concediul, aşa că încercă să coordoneze
factorul de timp cu celelalte date interne.
— Ai timp pentru o căutare de persoană înainte să faci paşi cu
loţiunea de soare şi pălăria de paie?
— N-am spus că pân-atunci nu-s la slujbă. Şi-n plus, dacă ai
nevoie de-o căutare de persoană, îl pot pune la treabă pe unul din
băieţii mei.
Toţi subalternii lui Feeney erau „băieţi“, indiferent de
cromozomi.
— Am nevoie de rezultate precise, aşa că-ţi cer să te ocupi
personal.
— Cât unt ţi-ai adus să mă ungi, ca să alunece bine? Mai am o
droaie de făcut până plec.
— E vorba de omucideri multiple, o hazna de diamante şi o
dispariţie mai veche de-o juma’ de secol. Dar dacă eşti prea ocupat
să-ţi împachetezi fustanela de hula…
— Fustanela de hula şi-o ia nevastă-mea, replică Feeney,
inspirând şi expirând pe nas. Cincizeci de ani, ai zis?
— Cincizeci plus. Am o şedinţă aici peste vreo zece minute.
— Aia la care l-ai chemat şi pe Mcnab?
— Exact.
Feeney se trase de buza de jos, apoi îşi scărpină bărbia.
— Vin şi eu.
— Mersi.
Eve întrerupse legătura şi deschise fişierul primit de la Roarke,
ca să se familiarizeze cu datele. În timp ce se desfăşura, făcu câteva
copii pe care le adăugă în pachetele deja pregătite pentru echipă;
făcu unul şi pentru Feeney – gândindu-se cu jind la vremurile când
toată munca brută o făcea Peabody.
Ajunse ultima în sala de conferinţe.
— Detectiv Peabody, informează-l pe căpitanul Feeney cu privire
la anchetă.
Peabody clipi din ochi.
— Hmm?
— Nu mai auzi, din cauza drăciilor ălora pe care ţi le-ai atârnat la
urechi? Rezumă-i cazul, detectiv, şi Pune-l pe căpitanul Feeney la
curent.
— Am înţeles.
Vocea lui Peabody suna cam piţigăiat, iar la primele date se
poticni de câteva ori, dar Eve observă mulţumită că în cele din
urmă îşi găsi ritmul. Va mai trece un timp până să aibă tăria să
conducă o echipă, însă avea o minte agilă şi isteaţă, iar după ce-i
trecea nervozitatea de la început, folosea o metodă coerentă şi
directă de a transmite datele.
— Mulţumesc, detectiv.
Îl aşteptă pe Feeney să-şi termine însemnările.
— Baxter, ai aflat ceva despre Jacobs, la club?
— Nicio pistă. Era clientă obişnuită. Venea singură sau însoţită
de un partener ori de un grup. În noaptea respectivă a fost singură,
şi tot singură a plecat. A dansat puţin, a băut câteva pahare, a
conversat cu vreo doi tipi. Barmanul zice că a plecat singură,
fiindcă la ultimul pahar a stat de vorbă cu el. I-a spus că trecea
printr-o perioadă proastă. Nu-i plăcea niciunul dintre bărbaţii pe
care-i întâlnise în ultima vreme. Avem câteva nume şi le vom
verifica azi, dar niciunul nu pare semnificativ.
— Bine, mergi până la capăt. În urma informaţiilor obţinute
despre Cobb, i-am arătat poza în restaurantul Ciprioni’s, unde se
crede că a avut o întâlnire cu individul pe care-l cunoaştem sub
numele de Bobby Smith.
— Ai fost la Ciprioni’s? exclamă Peabody.
— Trebuia să mănânc şi să urmăresc pista. Aşa că am împuşcat
doi iepuri dintr-un foc.
— Altora le place mâncarea italienească, scânci Peabody.
Eve o ignoră.
— Am găsit-o pe ospătăriţa care i-a servit în iulie. Şi-o aminteşte
pe Cobb. I-am programat o întâlnire cu un portretist de la noi care
să-ncerce să-i stimuleze memoria în legătură cu semnalmentele
partenerului lui Cobb. Putem căuta şi la muzeele, galeriile, teatrele
pe care credem că le-au vizitat. S-ar putea să-şi aducă aminte
cineva de ei.
— Mergem noi, spuse Baxter. Am trecut deja pe la câteva.
— Bine. Acum, că mass-media a anunţat posibila legătură dintre
crime, prada noastră şi-a dat probabil seama că am făcut joncţiunea
şi investigăm combinat. Nu consider că e un dezavantaj pentru
anchetă.
Făcu o pauză şi continuă:
— Veţi găsi în pachete date despre Alex Crew, unul dintre hoţii
de diamante şi singurul dintre cei patru care a manifestat un
comportament violent. Sursa mea mi-a relatat că exista o fostă
soţie şi un fiu. Amândoi au dispărut în perioada dintre divorţ şi
furt. Vreau să îi găsiţi.
— I-o fi omorât Crew, sugeră Peabody.
— Da, m-am gândit şi la asta. Nu s-a codit să-l omoare pe unul
dintre complici, nici să comită o tentativă de omor contra fiicei
altuia. Mai fusese închis şi era suspectat şi de alte crime. Nu avea
scrupule. Asasinarea unei foste soţii nu este exclusă şi nici uciderea
sau vătămarea unui copil. A propriului său copil.
Taţii o fac uneori, îşi spuse ea. Şi taţii pot fi nişte monştri, la fel ca
oricare alţii.
— Morţi sau vii, vreau să-i găsim, continuă ea. Avem numele lor
de la naştere şi locurile unde au fost înainte să dispară. Peabody şi
cu mine vom vorbi în dimineaţa asta cu Gannon, adăugă ea, privind
spre partenera ei.
— La unsprezece fix, la Rembrandt, preciză Peabody.
— E posibil să aibă mai multe informaţii despre ei, aflate de la
familie sau din cercetările pentru carte. Mai vreau sa ne explice de
ce i-a omis din carte, când celelalte persoane sunt nominalizate.
Feeney, cauţi?
— Se face.
— Roarke s-a oferit să ne ajute, la nevoie, în calitate de
consultant civil. A adunat pentru mine datele curente şi e interesat
să le dea curs până la capăt.
— N-am nicio obiecţie să-l folosesc pe băiat.
— Mcnab, vreau tot ce poţi afla despre mesajele lui Cobb şi
linkurile ei. Echipamentele de comunicaţii ale lui Gannon şi Jacobs
au fost ridicate deja. Vorbeşte cu ofiţerul însărcinat să le
examineze.
— S-a făcut.
— I-am recomandat lui Gannon să se gândească la necesitatea
securităţii personale şi pare să fie dispusă. Vom ţine un om lângă ea
atâta timp cât ne permite bugetul. Infractorul ăsta are un scop
foarte precis şi-şi alege victimele la fel de precis. Ambele victime
aveau legătură cu Gannon. Dacă ajunge la concluzia că-i stă în
drum, nu va ezita să încerce s-o elimine. În momentul de faţă,
singura noastră pistă spre el e o crimă veche de cincizeci de ani.
Trebuie să găsim şi altele.
La întoarcerea spre divizia ei, Eve privi într-o doară cum doi
agenţi în civil aduceau cu forţa o femeie imobilizată care cântărea
vreo sută cincizeci de kilograme şi azvârlea înjur o droaie de
obscenităţi. Întrucât amândoi poliţiştii erau zgâriaţi, presupuse că
arestata aruncase mai mult decât insulte, înainte de a i se pune
cătuşele.
Doamne, cât îşi mai iubea meseria!
— Peabody, la mine.
Eve intră în birou şi închise uşa, ceea ce o făcu pe Peabody s-o
privească nedumerită.
— Am făcut ceva?
— Nu.
— Ştiu că nu m-am descurcat prea grozav la informare. Am avut
doar un moment de derută, atâta tot. În rest…
— Te-ai descurcat de minune. Trebuie doar să te concentrezi
asupra datelor, nu asupra ta însăţi. Poliţiştii prea preocupaţi de ei
înşişi nu ajung şefi de echipă; nici cei care se răzgândesc din două-n
două minute. Ai obţinut pe merit insigna, Peabody, acum trebuie s-
o foloseşti. Dar nu pentru asta te-am chemat.
— Hainele sunt…
Privirea lui Eve o făcu să se întrerupă.
— Iar mă gândesc la mine. Am să mă dezvăţ. Deci, despre ce e
vorba?
— Muncesc mult după program. Cu regularitate. Mă duc pe teren
ca să urmăresc câte o pistă, elaborez diverse scenarii sau lucrez pe
link ori pe computer, în biroul meu de-acasă. Mă consult şi cu
Roarke. Aşa lucrez eu. Vei avea vreo problemă dacă nu te pun la
curent de fiecare dată?
— Păi, nu. Sau… Cred că încerc să găsesc ritmul parteneriatului.
Poate încerci şi tu.
— Poate. N-aş vrea să crezi că te desconsider, să fie clar. Eu
trăiesc munca asta, Peabody. O respir, o mănânc şi dorm cu ea, dar
n-aş recomanda-o nimănui.
— Ţie ţi se potriveşte.
— Mda, mi se potriveşte. Şi mi se potriveşte din anumite motive.
Motivele mele. Ale tale sunt altele.
Eve tăcu şi gândul îi zbură la copilăria ei, la tot ce făcuse şi
suferise, la camera îngheţată de hotel din Dallas.
— Altfel nu pot s-o fac. Şi nici n-am s-o fac vreodată altfel,
continuă ea. Am nevoie de ceea ce-mi oferă munca asta. Tu n-ai
nevoie de acelaşi lucru, dar asta nu înseamnă că eşti mai prejos
decât mine.
— Nici eu nu pot fi întotdeauna nepăsătoare.
— Nimeni dintre noi nu poate. Iar cei care nu găsesc o cale de a
face faţă acestui efort permanent se înrăiesc, se îmbată sau îşi pierd
minţile. Întotdeauna trebuie să faci câte un târg. Ai o familie şi
interese personale. Şi, fir-ar să fie, am s-o spun numai o dată, îl ai şi
pe Mcnab.
Peabody zâmbi.
— Cred că te-a durut.
— Oarecum.
— Îl iubesc. Ştiu că pare ciudat, dar îl iubesc.
Eve o privi în ochi, ca o încuviinţare scurtă, dar fermă.
— Mda, am înţeles.
— Şi are o foarte mare importanţă. Înţeleg şi ce vrei tu să spui.
Nu pot să fiu nepăsătoare mereu, dar uneori n-am încotro. Aşa că o
fac. Probabil n-am să pot niciodată să depăn cazurile în minte cum
faci tu, însă cred că asta nu e o problemă. Probabil am să mai cârâi
puţin când am să văd că ai mers înainte fară mine.
— Ne-am înţeles. Deci, e totul în regulă?
— E-n regulă.
— Atunci, ieşi din biroul meu ca să apuc să mai lucrez şi eu câte
ceva, până mă văd cu Gannon.

Eve zâmbi şi, după o serie de negocieri aprinse cu


administratorul, obţinu aprobarea ca Mira să vină la o discuţie la
cantină din Cop Central, la masa de prânz. Eve nu putea să
înţeleagă cum o persoană de genul lui Charlotte Mira ar putea să
accepte porcăriile de la cantină, dar nu se lungi la discuţii.
După un efort considerabil, reuşi să amâne pe după-amiază
raportul pentru comandantul Whitney.
Contra a două locuri în lojă la un meci cu Mets obţinu
promisiunea şefului de laborator că îi va trimite un raport complet
despre ambele cazuri, până la orele paisprezece.
Considerând că se achitase cu succes de toate sarcinile, îşi luă
dosarele, îi făcu semn lui Peabody să vină cu ea şi plecă pe teren.

Peabody îşi propti în şolduri pumnii strânşi.


— Asta-i revenire la locul crimei, la mult, mult timp după
comiterea faptei.
— N-am comis nicio crimă, aşa că, tehnic vorbind, nu revenim,
răspunse Eve, ignorându-i pe oamenii care se îmbulzeau înjurai lor
sau le dădeau târcoale, în timp ce stăteau la colţul dintre Fifth şi
Forty-seventh. Voiam doar să arunc o privire asupra clădirii.
— A suferit destul de rău în Războaiele Urbane, comentă
Peabody. O ţintă comodă, cred. Bogătaşii şi nevoiaşii. Toate
bijuteriile alea elegante în vitrine, în timp ce economia era în picaj,
substanţele ilegale se vindeau pe stradă ca nişte crenvurşti cu soia,
iar pistoalele erau purtate la vedere, ca accesoriile la modă.
Se apropie de o vitrină.
— Deci, trei tipi intră, fac o mică substituire împreună cu un al
patrulea, şi ies cu buzunarele pline de diamante. Nimeni nu e
pregătit pentru aşa ceva, întrucât omul din interior are vechime,
pare demn de încredere şi e considerat mai presus de orice
bănuială.
În timp ce vorbea, Eve studia vitrinele şi oamenii care se adunau
în faţa lor, visând la toată acea strălucire: aur şi argint
— Metale; rubine şi smaralde, şi diamante orbitoare ca soarele.
Întrucât nu puteau fi folosite drept combustibil şi nu-ţi ţineau de
cald iarna, îi era greu să le simtă atracţia.
Şi totuşi, purta un cerculeţ de aur pe deget şi un diamant
scânteietor pe un lanţ, sub bluză. Simboluri, îşi spuse ea. Simple
simboluri. Dar ar fi luptat pentru ele, nu?
— Omul din interior a trebuit să iasă şi el, continuă Eve, aproape
pe urmele lor, şi să dispară imediat. Ştia că va fi suspectat de la
început, dar vrea ceea ce vrea şi renunţă la orice pentru asta. Şi o
încasează înainte de a apuca să se felicite. Crew l-a lichidat, deci
Crew ştia cum să ajungă la el. Nu numai unde să-l găsească, ci şi
cum să-l ademenească.
Ridică privirea spre etajele superioare. O clădire ca aceea nu
avea glisoare. Şi nici la începutul secolului nu avusese. Fusese
reconstruită şi reamenajată, dar în esenţă rămăsese la fel ca
imaginea pe care o studiase.
De la colţul pe care clădirea îl domina, se înşirau magazine după
magazine, vitrine nesfârşite cu tot felul de podoabe. Acel singur
cvartal din inima oraşului conţinea mărfuri de milioane. Mare
minune că nu era atacat zilnic.
— Nici măcar nu s-au deranjat să scoată din funcţiune camerele
de securitate, comentă ea. Au intrat şi au ieşit fară probleme, dar, în
cele din urmă, poliţiştii i-ar fi identificat. Aveau dosare, cu excepţia
tipului din interior, care ar fi devenit suspect din cauza problemei
lui cu jocurile de noroc. Hotărâseră să se dea la fund şi să ascundă
pietrele, aşteptând să se calmeze atmosfera. După care, puf! Ştii de
ce-ar fi avut şanse să reuşească?
— Ancheta s-ar fi concentrat, la început cel puţin, asupra omului
din interior. Şi-ar fi închipuit că el premeditase şi executase totul,
aşa că pornesc pe urmele lui.
— Mda, în timp ce restul se împrăştie şi aşteaptă. Crew a fost
inspirat când s-a hotărât să-l elimine, dar a greşit că nu s-a
debarasat de cadavru. Ar fi fost mult mai bine să-l arunce în râu,
pentru ca poliţia să-şi consume timpul şi resursele căutând de
pomană un mort. Nu s-a gândit până la capăt, fiindcă şi el voia ceea
ce voia. Iar după ce a obţinut, a vrut şi mai mult. De-asta a ajuns să
moară în închisoare. Tipul ăsta, al nostru, e puţin mai isteţ.
Eve studie un grup de trei femei care se opriseră în faţa unei
vitrine, scoţând tot felul de exclamaţii extaziate. Mda,
farafastâcurile erau lucitoare şi scânteietoare. Nu era complet
sigură de ce voiau unii să lucească şi să scânteieze, dar asta era – şi
aşa fusese dintotdeauna.
— Însă şi el e la fel de obsedat, comentă Peabody. Crew era
obsedat de diamante. Cel puţin aşa am înţeles din carte. Trebuia
neapărat să pună mâna pe toate. Nu se putea mulţumi cu partea lui,
oricât de mare ar fi fost. Cred că şi ăsta e la fel, într-un sens.
Obsedat – posedat, chiar. La fel cum au fost şi diamantele:
blestemate.
— Sunt pietre pe bază de carbon, Peabody. Obiecte neînsufleţite.
Cu un gest inconştient, atinse cu degetul medalionul cu diamant în
formă de lacrimă pe care-l purta sub bluză. Nu fac nimic altceva
decât să stea unde le pui.
Peabody se uită iar în vitrină.
— Sclipesc, spuse ea dusă pe gânduri.
Eve râse fără să vrea.
— Hai să plecăm din căldura asta şi să ne întâlnim cu Gannon,
spuse ea.

24

Rembrandt, descoperi Eve, era unul dintre acele hoteluri mici şi


exclusiviste, în stil european, ascunse prin ungherele New York-
ului aproape ca nişte secrete. Nu avea turnuri până la cer sau hol
lat de-o milă, nici intrare încadrată în auriu. În schimb, era o clădire
veche şi caldă, sugerând că fusese cândva o reşedinţă scumpă, într-
un stil care inspira o eleganţă discretă.
În locul obişnuitului meci cu portarul, Eve fu salutată respectuos
de un om în uniformă bleumarin.
— Bine aţi venit la Rembrandt. Doriţi o cameră, doamnă?
— Nu, răspunse ea, arătându-şi insigna. Am venit aici ca să mă
întâlnesc cu o clientă.
— Să vă duc maşina în parcare?
— Nu, las-o acolo unde am oprit eu.
— Desigur, răspunse el fară nici cea mai mică tresărire, făcând-o
să se dezumfle complet. Vă urez o vizită plăcută la Rembrandt,
doamnă locotenent. Mă numesc Malcolm, dacă aveţi nevoie de
ajutor cât timp vă aflaţi aici.
— Mda, bine… Mersi…
Manierele lui elegante o luaseră pe nepregătite, aşa că îşi încălcă
principiul cel mai ferm şi-i dădu un bacşiş.
— Vă mulţumesc foarte mult, spuse portarul, deschizându-i larg
uşa.
Holul era mic, mobilat ca un salon, cu fotolii moi, marmură
lucioasă şi tablouri ce păreau originale. Existau şi flori, dar nu
aranjamentele înalte de şapte metri, care adesea o şocau, ci
buchete mici şi atrăgătoare, dispuse pe mese.
În locul recepţiei populată de un pluton de recepţioneri dinţoşi
în uniformă, exista un birou antic, la care şedea o femeie.
Cu gândul la securitate, Eve scrută împrejurimile şi zări patru
videocamere plasate discret. Tot era ceva.
— Bine aţi venit la Rembrandt, o salută femeia, ridicându-se în
picioare; era zveltă, purta un taior de culoarea piersicii şi avea
părul blond tuns scurt. Cu ce vă pot ajuta?
— O caut pe Samantha Gannon. In ce cameră stă?
— Un moment.
Recepţionera se aşeză şi privi ecranul computerului de birou.
Apoi ridică privirea şi îi zâmbi lui Eve, parcă scuzându-se:
— Îmi pare rău. Nu avem nicio clientă cu acest nume.
Abia rostise aceste cuvinte, când pe o uşă laterală apărură doi
bărbaţi. Eve îşi dădu seama că erau agenţi de securitate şi purtau
arme:
— Bun. Suntem din aceeaşi echipă, le spuse ea celor doi, ridicând
mâna dreaptă. Dallas, locotenent. Omucideri. Partenera mea,
Peabody. Detectiv. Ne şi legitimăm.
Îşi scoase cu două degete insigna, fară să-i scape din ochi pe
agenţi.
— Aveţi o securitate mai bună decât pare la prima vedere, zise
ea.
— Ne protejăm clienţii, răspunse recepţionera, în timp ce lua
insigna lui Eve şi pe a lui Peabody, ca să le scaneze. Sunt în regulă,
spuse ea, dând din cap spre cei doi. Doamna Gannon vă aşteaptă. O
sun în cameră ca s-o anunţ că aţi venit.
— Perfect. Cu ce vă „încarcă“? întrebă Eve, dând din cap spre
agenţi. Unul dintre ei îşi descheie parţial sacoul, dând la iveală un
paralizant manual multiplu, cu rază medie de acţiune. Mda, ăsta ar
trebui să v-ajungă.
— Doamna Gannon vă aşteaptă, doamnă locotenent. Stă la patru.
Ofiţerul dumneavoastră este lângă lift. Vă va conduce în camera ei.
— Vă mulţumesc.
Împreună cu Peabody, Eve pomi spre ascensor.
— A fost inspirată să aleagă hotelul ăsta. Securitate serioasă şi
genul de servicii care-ţi dau tot ce vrei cu cinci minute înainte.
Intrară în lift şi Peabody comandă etajul patru.
— Cât crezi că poate să coste o noapte aici?
— Nu mă pricep. În primul rând, nu ştiu de ce nu rămân oamenii
acasă. Oricât de luxos ar fi, la hotel ai mereu un străin în camera de
alături, altul deasupra capului şi unul dedesubt. Au liftieri şi
cameriste, şi tot felul de necunoscuţi care-ţi intră-n cameră când ţi-
e lumea mai dragă.
— Da’ zău că ştii cum să-i faci praf tot romantismul!
Agentul în uniformă le aştepta.
— Doamnă locotenent…
Ezită, cu o expresie chinuită.
— Ţi-e greu să-mi ceri să mă legitimez, domnule ofiţer? De unde
ştii că nu le-am atacat pe Dallas şi Peabody, le-am tras una între
ochi, le-am aruncat în râu cadavrele şi am venit cu maşina lor,
hotărâtă să te lichidez şi pe dumneata şi să ajung la ţintă.
— Am înţeles.
Le luă cârdurile de identitate şi le consultă cu scanerul manual.
— E la patru sute patru, doamnă locotenent.
— A încercat cineva să intre de când eşti în schimb?
— Numai camerista şi ospătăriţa de la room-service. Le-am
verificat pe amândouă înainte de a le permite accesul. Şi Roarke.
— Roarke?
— Da, doamnă. E aici de cincisprezece minute.
— Hmm. Liber, ofiţer. Pe loc repaus.
— Am înţeles. Să trăiţi!
— Ai să-i faci scandal? întrebă Peabody. Lui Roarke, vreau să zic.
— Încă nu ştiu.
Eve sună la uşă şi fu mulţumită de mica întârziere care-o
înştiinţa că Samantha se uita prin vizor.
Samantha avea ochii încercănaţi şi era palidă, ceea ce indica
nopţi nedormite.
— Doamnă locotenent, doamnă detectiv… Cred că vă cunoaşteţi,
adăugă ea, arătând spre Roarke, care sorbea dintr-o cafea cu miros
divin. N-am făcut legătura. Dumneata, editorul meu… Ştiam,
desigur, dar cu toate astea… cu toate astea, pur şi simplu n-am
intuit.
— Circuli cam mult, i se adresa Eve lui Roarke.
— Cât pot de mult. Am vrut s-o verific pe una dintre autoarele
noastre valoroase, să văd cum se simte şi s-o conving să accepte
măsurile de securitate. Cred că recomanzi securitate privată,
locotenente.
— Într-adevăr, zise Eve. E o idee bună. Dacă te serveşte el, îi
spuse ea Samanthei, vei beneficia de ce e mai bun.
— N-a fost nevoie să insiste. Vreau să am o viaţă lungă şi fericită
şi accept orice ajutor posibil. Vrei o cafea, ceva…?
— Naturală?
— Are o slăbiciune, zâmbi Roarke. S-a măritat cu mine pentru
cafea.
Obrajii Samanthei se mai colorară puţin.
— Aş putea scrie o carte extraordinară despre voi doi. Glorie,
sex, crime, poliţista şi miliardarul…
— Nu! protestară amândoi într-un glas. Apoi Roarke spuse
râzând:
— N-aş crede. Fac eu cafeaua, Samantha. Mai bine stai jos, eşti
obosită.
— Ştiu că se vede, oftă Samantha, aşezându-se, în timp ce Roarke
se ducea la bucătărie. Nu pot dormi, dar pot să lucrez, să mă
concentrez. Vreau să mă duc acasă, dar nu suport gândul de a trăi
acolo. M-am săturat de mine însămi. Sunt vie, întreagă, nevătămată
şi totuşi îmi plâng de milă.
— Ar trebui să fii mai îngăduitoare cu tine însăţi.
— Dallas are dreptate, interveni Peabody. Ai alergat două
săptămâni prin toată ţara, iar când ai venit acasă ai dat peste ceva
care pe mulţi i-ai fi doborât. Toate te-au lovit dintr-o dată. Ar trebui
să iei un tranchilizant şi să dormi opt, zece ore.
— Detest tranchilizantele.
— Ia-te de mână cu doamna locotenent, zise Roarke, intrând cu o
tavă. Nici ea nu le ia de bunăvoie.
Puse cafeaua pe masă.
— Vreţi să mă retrag?
Eve îl privi lung.
— Încă nu ne deranjezi. Dacă se întâmplă, am să te-anunţ.
— Nu pierzi niciodată ocazia.
— Samantha, de ce-ai omis din carte legăturile de familie ale lui
Alex Crew?
— Legături? repetă Samantha, întinzându-se să-şi ia cafeaua şi,
observă Eve, să evite contactul vizual.
— Mai concret, pe fosta soţie şi pe fiul lui Crew. Dai o mulţime de
detalii despre familia lui Myers şi despre ce s-a întâmplat cu ei
după moartea lui. Vorbeşti pe larg despre William Young şi despre
propria ta familie. Şi, deşi Crew ocupă un loc principal, nu
pomeneşti nimic despre o soţie sau un copil.
— De unde ştii că a avut nevastă şi copil?
— Acum eu pun întrebările. Când te-ai documentat, nu cred că ţi-
au scăpat detaliile astea. De ce nu apar şi în carte?
— Mă pui într-o situaţie dificilă…
Samantha începu să mestece cafeaua cu linguriţa, îndelung,
continuând chiar şi după ce se dizolvaseră cele câteva cristale de
zahăr pe care le adăugase.
— Am făcut o promisiune. N-aş fi putut şi nici n-aş fi vrut să scriu
cartea fără acordul familiei mele. Mai concret, fără permisiunea
bunicilor. Şi le-am promis că Nu-l voi include şi pe fiul lui Crew.
Când s-au întâmplat toate astea era doar un băieţel. Bunica mea a
considerat – şi încă mai consideră
— Că mama lui încerca să-l protejeze de Crew. Că-l ascundea de
Crew.
— De ce credea asta?
După ce-şi lăsă pe masă cafeaua de care nu se atinsese, Samantha
îşi trecu mâna prin păr.
— N-am dreptul să spun. Am jurat că nu voi scrie şi că nu voi
vorbi despre asta în interviuri. Nu, ridică ea mâinile, nelăsându-i lui
Eve timp să răspundă. Ştiu ce vrei să spui şi ai perfectă dreptate.
— Atunci, răspunde la întrebare.
— Trebuie să dau un telefon, să vorbesc cu bunica mea, ceea ce
va duce la o nouă rundă de discuţii cu ea şi cu bunicul. Un motiv în
plus pentru insomniile pe care le am.
Îşi apăsă ochii cu degetele, înainte de a-şi lăsa mâinile să cadă în
poală.
— Vor să mă duc în Maryland, să stau la ei, altfel mă ameninţă că
vin aici. Abia reuşesc să-i împiedic să-i sune pe părinţii şi fraţii mei.
Îi ţin pe toţi la distanţă şi accept cu recunoştinţă oferta lui Roarke
de a se ocupa şi de securitatea lor până se va termina totul. Între
timp, stau aici. Cred că e important să merg până la capăt, să fac
faţă situaţiei în felul meu, la fel cum au făcut ei în situaţia de-atunci.
— O parte din înţelegerea de securitate constă în a-i oferi
detectivului principal toate datele care au legătură cu ancheta, îi
aminti Roarke.
— Da, şi iar ai dreptate. Lăsaţi-mă doar s-o sun, să vorbesc mai
întâi cu ea. În familia noastră, nu ne călcăm promisiunile. Pentru
bunica mea, asta-i lege. Mă duc în dormitor şi o sun, dacă puteţi
aştepta câteva minute.
— Te rog.
— Admirabil, comentă Roarke, după ce Samantha ieşi. Să pui
atâta preţ pe cuvântul de onoare dat familiei, când din cine ştie ce
motive, cu cât eşti mai apropiat de cineva, cu atât ţi-e mai uşor să-ţi
calci cuvântul. Sau, cel puţin, să te adaptezi după împrejurări.
— Străbunicul ei a încălcat multe promisiuni, reflectă Eve. Jack
O’Hara şi-a călcat de nenumărate ori cuvântul dat lui Laine şi
mamei ei. Bunica Samanthei a vrut să rupă cercul. Dacă n-ai de
gând să-ţi ţii cuvântul, oricât de greu ţi-ar fi, nu ți-l da. Trebuie să
respecţi asta.
Aruncă o privire spre dormitor, după care continuă:
— Oferta de a te ocupa de securitatea ei, ca şi de a familiei
Gannoni din Maryland, e foarte elegantă, dar ai fi putut trimite pe
altcineva s-o facă.
— Voiam s-o cunosc. Ţi-a atins o coardă sensibilă, şi voiam să
aflu de ce. Acum ştiu.
După câteva minute, când ieşi din dormitor, Samantha avea
lacrimi în ochi.
— Iertaţi-mă. Nu suport s-o îngrijorez. Va trebui sa mă duc în
Maryland ca să-i liniştesc. Şi asta cât de curând.
Se aşeză şi luă o înghiţitură de cafea, ca să se mai adune.
— Judith şi Westley Crew, începu ea.
Le dădu informaţiile de bază, iar la un moment dat începu să-şi
consulte unele dintre însemnări, ca să-şi reîmprospăteze memoria.
— Deci, după cum vedeţi, când bunicul meu i-a dat de urmă şi a
aflat că Alex Crew trecuse pe-acolo, s-a gândit că poate îi dăduse
copilului un obiect în care erau ascunse diamantele. O parte din ele,
în orice caz. Era un loc sigur unde putea să le ţină, în timp ce se
ocupa de alte probleme.
— In perioada aia, avea jumătate din ele sau acces la jumătate?
se interesă Eve.
— Da. Cu ceea ce s-a recuperat din seiful de depuneri, a rămas
lipsă un sfert din diamante. Fosta soţie şi fiul lui Crew au dispărut.
Totul indică, cel puţin pentru bunica mea, că se ascundeau de Crew.
Schimbarea de nume, slujba discretă, cartierul de nivel mediu…
Felul cum şi-a făcut bagajele şi a plecat. A vândut sau a dăruit tot ce
putea şi şi-a luat tălpăşiţa. Dădea impresia că fugea din nou, fiindcă
o găsise. Sau mai degrabă, după părerea bunicii mele, pentru că-l
găsise pe băiat. Era doar un băieţel, înţelegeţi, iar mama lui încerca
să-l apere de un om pe care-l cunoştea ca fiind periculos. Dacă te
uiţi la trecutul şi antecedentele penale ale lui Crew şi la tipul lui
comportamental, îţi dai seama că avea toate motivele să se teamă.
— S-ar putea să fi plecat fiindcă avea în posesia ei diamante de
câteva milioane de dolari, zise Eve.
— Da, dar părinţii mei nu credeau, şi nici eu nu cred, că un om ca
Alex Crew i le-ar fi dat ei, că i-ar fi spus. Să se folosească de ea, da, şi
de băiat, dar fără să le dea o asemenea putere. Voia să fie el stăpân
pe situaţie. Trebuia să-i poată regăsi oricând dorea. Nu mă îndoiesc
că o ameninţase şi s-ar fi debarasat de ea, poate chiar omorând-o,
după ce copilul mai creştea. Bunicul meu a cedat, a renunţat la
diamantele rămase, a lăsat totul în plata Domnului, pentru că aşa i-
a cerut bunica mea.
— Şi ea fusese cândva copil, remarcă Roarke, dând din cap. Un
copil smuls din rădăcini şi purtat pe drumuri, un copil care
niciodată n-a avut un cămin stabil şi sentimentul de siguranţă care-
l însoţeşte. Şi, la fel ca fosta soţie a lui Crew, mama ei luase o
hotărâre – să se despartă de bărbat şi să-şi apere copilul.
— Da, într-adevăr. Cele mai multe dintre diamante reveniseră la
locul lor. Şi, în fond, cum îi place bunicii mele să spună, nu erau
decât nişte obiecte. În sfârşit, băiatul şi mama lui erau în siguranţă.
Dacă mergeau mai departe, şi nu mă îndoiesc că bunicul meu le-ar
fi putut da de urmă, ar fi fost iar atraşi în toată încurcătura.
Băiatului i s-ar fi pus în faţă tot ceea ce făcuse tatăl lui. Acest lucru
ar fi fost suficient ca să-i distrugă viaţa, sau măcar să i-o schimbe
drastic. Aşa că n-au spus nimănui. Da, au tăinuit informaţii,
locotenente. Probabil era ilegal ce-au făcut, dar i-au animat cele
mai nobile intenţii cu putinţă. Ar fi putut câştiga mai mult, cinci la
sută din alte şapte milioane, dacă găseau restul. N-au făcut-o, iar
lumea a reuşit să supravieţuiască şi fără acele pietricele. Se aplecă
înainte.
Samantha nu se apăra numai pe sine şi pe bunicii săi, observă
Eve. Apăra şi o femeie cu un copil pe care nu-i cunoscuse niciodată.
— Nu mă interesează să-i târăsc din nou pe bunicii tăi în toată
povestea asta, dar vreau să-i găsesc pe Judith şi Westley Crew.
Diamantele nu înseamnă nimic pentru mine, Samantha. Eu nu
lucrez la Furturi, lucrez la Omucideri. Au murit două femei, se prea
poate ca şi tu să fii luată în colimator. Motivul sunt diamantele, şi
de aceea mă interesează. Ar putea să facă altcineva cercetările şi să
scoată la iveală faptul că Alex Crew a avut o soţie şi un copil, iar
asta i-ar putea pune şi pe ei în vizor.
— Dumnezeule…! murmură Samantha, închizând ochii. La asta
nu m-am gândit. Nicio clipă nu mi-a trecut prin minte.
— Sau, persoana care le-a asasinat pe Andrea Jacobs şi Tina
Cobb ar putea avea o legătură cu Crew. Poate că e fiul lui şi a
hotărât să ia înapoi ceea ce consideră că i-a aparţinut tatălui său.
— Mereu am presupus… Tot ceea ce-au descoperit bunicii mei
despre Judith arăta, arăta clar că făcea tot ce putea ca să-i asigure
fiului ei o viaţă normală. Am crezut că reuşise. Simplul fapt că tatăl
lui a fost un ucigaş, un hoţ, o canalie, nu înseamnă că şi copilul s-a
luat după el. Nu cred că aşa se întâmplă, locotenente. Că am avea
soarta pecetluită genetic. Dumneata ce crezi?
— Nu, nici eu nu cred, răspunse Eve, aruncând o privire spre
Roarke. Însă, indiferent ce părinţi au, unii sunt răi din naştere.
— Ce idee reconfortantă, murmură Roarke.
- N-am terminat. Indiferent cum ne naştem, facem nişte alegeri.
Juste sau greşite. Trebuie să-l găsesc pe Westley Crew şi să aflu ce
alegere a făcut el. Cazul ăsta trebuie să se închidă, Samantha.
Trebuie să ia sfârşit.
— Dacă, într-un fel sau altul, totul s-a învârtit în cerc, ajungând
să mă lovească pe mine, bunicii mei n-au să-şi ierte niciodată
hotărârea pe care au luat-o cu atâţia ani în urmă.
— Sper că au mai multă minte, comentă Roarke. Au făcut o
alegere pentru un copil pe care nici măcar Nu-l cunoşteau. Dacă
acel copil, ajungând om în toată firea, a luat nişte hotărâri, acestea
îi aparţin numai lui.
Roarke şi Eve plecară împreună.
— Am nevoie să-i găseşti, îi spuse ea lui Roarke.
— Ştiu.
— Există şi coincidenţe, dar de cele mai multe ori lucrurile nu
stau aşa. Nu accept ideea că un tip oarecare a citit cartea lui
Gannon, a fost stimulat de povestea diamantelor dispărute şi s-a
hotărât să omoare două femei ca să le găsească. Trebuie să existe
anumite legături. Cartea a fost declanşatorul, dar legăturile datează
de mult mai multă vreme. Cu cât timp înainte de apariţia cărţii a
început toată agitaţia din jurul ei?
— O să aflu. Trebuie să existe şi o listă de persoane – critici,
ziarişti şi aşa mai departe – cărora li s-au trimis exemplare în
avans. La asta, probabil că se adaugă şi informaţiile transmise oral
prin oameni de la editură, de la publicitate şi alţii.
— Vom publica o carte extraordinară, începu Peabody. E vorba
despre marele furt de diamante de-aici, de la New York…
— Chiar aşa. Omul pe care-l căutăm s-ar putea să fi auzit de ea
undeva, la o bere. Poate are o cunoştinţă sau a fost la o petrecere
unde era şi un redactor, un critic, cineva de la vânzări, care a vorbit
despre carte.
— Nu-i aşa că va fi amuzant să scotocim? Obţine-mi lista, repetă
Eve, în timp ce ieşeau din lift. Şi anunţă-mă pe cine pui s-o
păzească. Vreau ca oamenii mei să-i cunoască pe ai tăi. A, şi mai am
nevoie de două locuri în lojă, la meciul cu Mets.
— Pentru uz personal sau ca şpagă?
— Şpagă. Te rog, ştii că eu ţin cu Yankees.
— La fel mă gândeam şi eu. Cum le vrei?
— Trimite-i biletele lui Dickhead, la laborator. Berenski. Mersi.
Fug, am treabă.
— Sărută-mă de rămas-bun.
— Te-am sărutat de rămas-bun azi-dimineaţă. De două ori.
— Hai şi-a treia, pentru noroc.
Roarke o sărută apăsat.
— Ţinem legătura, locotenente.
Eve se duse la întâlnirea cu Mira, iar Peabody rămase la birou,
pentru a actualiza dosarul.
Cantina, aglomerată la orice oră din zi şi din noapte, o ducea pe
Eve cu gândul la bufetul unei şcoli publice, atâta doar că mâncarea
era şi mai rea şi majoritatea clienţilor purtau arme.
Mira venise înaintea ei şi ocupase un separeu. Ori avusese un
mare noroc, îşi spuse Eve, ori îşi folosise autoritatea şi rezervase
locul din timp. Oricum, un separeu era cu totul altceva decât
măsuţele cu patru locuri înghesuite în mijloc sau taburetele de la
bar, unde fundurile poliţiştilor stăteau cocoţate într-un echilibru
precar.
Mira nu era poliţistă – tehnic vorbind – şi nici nu arăta ca o
poliţistă. Nu arăta nici ca o criminalistă, o doctoriţă sau o psihiatră,
după părerea lui Eve, deşi avea toate aceste calităţi. De fapt era o
femeie drăguţă, bine îmbrăcată şi, cu siguranţă, o persoană foarte
curajoasă din moment ce purta hainele acelea de culoarea spumei
de lămâie într-un oraş ca New York-ul, unde mizeria sărea din
asfalt şi se prindea pe toate suprafeţele disponibile, ca lipitorile pe
piele. Costumul era însă imaculat şi părea răcoros şi lejer.
Mira bea ceva dintr-un pahar înalt care arăta la fel de rece
precum costumul, şi-i zâmbi lui Eve, când aceasta se aşeză în
separeu, vizavi de ea.
— Pari înfierbântată şi hărţuită. Ar trebui să bei şi tu unul.
Fără a-i aştepta consimţământul, Mira îi comandă unul, de pe
lista cu legătură directă prinsă pe peretele separeului.
— Altfel, cum te mai lauzi?
— OK.
Eve avea nevoie de câteva momente de adaptare, ori de câte ori
se vorbeau nimicuri. Iar cu Mira nu erau tocmai nimicuri.
— Summerset e plecat în vacanţă, departe, departe. Şi asta mă
amuză enorm, zise ea.
— S-a vindecat repede după accident.
— Piciorul îi e încă destul de şubred, dar şi-a cam revenit.
— Şi ce mai face cel mai nou detectiv al nostru?
— E încă-n faza în care îşi scoate insigna, se hlizeşte la ea şi
reuşeşte să strecoare cuvântul „detectiv“ în patru din cinci fraze pe
care le articulează. Se îmbracă foarte bizar. Mă derutează. Altfel, se
descurcă destul de bine.
Eve aruncă o privire spre paharul care alunecă din fanta de
servit. Arăta apetisant. Luă o sorbitură.
— Are acelaşi gust ca şi cel al costumului tău. Răcoros şi acrişor,
ca un fruct la începutul verii.
Stătu un moment pe gânduri.
— Cred că m-am exprimat aiurea.
— Nu, râse Mira, rezemându-se de spătar. Îţi mulţumesc. E o
culoare complet nepractică. De-asta nici n-am putut să mi-o refuz.
Îţi admiram adineauri jacheta şi cât de minunat îţi vine nuanţa asta.
Mie mi-ar face tenul să arate ca noroiul. Şi nu pot purta separatele
cu acelaşi panaş ca tine.
— Separatele?
Mira avu nevoie de puţin timp ca să-şi dea seama că poliţista ei
favorită nu înţelegea argoul de bază al modei.
— Jachetă, pantaloni, orice, vândute separat, nu ca un set, cum
sunt costumele.
— Ha! „Separate.“ Ca să vezi! Şi eu care am crezut întotdeauna că
se numesc bluze, pantaloni, una-alta…
— Dumnezeule, cât mi-ar plăcea să ies cu tine la cumpărături!
Râsul Mirei pluti sonor peste rumoarea aspră din cantină. Arăţi de
parcă tocmai te-ai fi împuns cu furculiţa în picior. Într-o zi, tot am
să te iau, dar acum, decât să-ţi stric pofta de mâncare, mai bine te
întreb ce mai face Mavis.
— Bine, răspunse Eve, deşi nu era deloc sigură că o discuţie
despre sarcină i-ar fi tăiat pofta de mâncare mai puţin decât una
despre cumpărături. Nici nu te-ai prinde că… ăă… i se coace ceva-n
burtă, dacă n-ar bate toba peste tot. Ea şi Leonardo ar putea să
închirieze spaţiu de emisie. Ii proiectează tot felul de haine pentru
gravide, dar habar n-am prin ce se deosebesc de celelalte.
— Transmite-le toate urările mele de bine. Ştiu că abia aştepţi să
ne apucăm de treabă. Ce-ar fi să comandăm mai întâi? Eu am să iau
o salată grecească.
— Mda, merge şi pentru mine.
Mira comandă două salate.
— Ştii că-mi mai amintesc diverse frânturi şi detalii din
spargerea de la Bursă? A fost o ştire de senzaţie, la vremea
respectivă.
— Cum se poate? Eşti mult prea tânără.
— Ei, cu asta, chiar că m-ai făcut fericită pe ziua de azi. De fapt, n-
aveam decât… cât…? Of, ce mă deprimă! Aveam doar vreo patru
ani, cred. Dar, întâmplător, unchiul meu era în relaţii cu o femeie
care avea o vitrină la Bursă. Era designer de bijuterii şi se afla
acolo, la parter, când s-a comis jaful. Îmi amintesc că-i auzeam pe
părinţii mei comentând şi, când am mai crescut, a început să mă
intereseze criminalistica, aşa că am studiat toate detaliile. Legătura
de familie, oricât de vagă, făcea ca totul să fie şi mai interesant
pentru mine.
— Mai trăieşte acea femeie?
— N-am nici cea mai vagă idee. Relaţia dintre ea şi unchiul meu
n-a ţinut mult. Ştiu că nu şi-a dat seama de nimic, până când cei de
la pază n-au blocat toate uşile. Nu-l cunoştea pe omul din interior.
Cel puţin, atâta am aflat de la unchiul meu, mai târziu, când l-am
întrebat. Sunt sigură că aş putea afla numele ei, dacă vrei s-o cauţi.
— S-ar putea, dar cred că ar fi o pistă greşită. Cel puţin în
momentul de faţă. Vorbeşte-mi despre ucigaş.
— Ei… Faptul, omorurile în sine nu reprezintă prioritatea lui. Ele
sunt un produs colateral. Victimele şi metodele diferă, în funcţie de
necesităţile lui de moment. Cel mai mult îl interesează propriile lui
nevoi. Faptul că amândouă au fost femei, chiar atrăgătoare, nu e
important. Mă îndoiesc că are o soţie sau o parteneră stabilă,
întrucât oricare dintre ele i-ar perturba preocuparea faţă de sine.
Nu a existat niciun aspect sexual, în pofida curţii pe care i-a făcut-o
Tinei Cobb. Fata n-a fost decât un mijloc pentru a-şi atinge scopul
pe care şi-l propusese.
— O ducea în locuri care-i plăceau, ca să facă paradă de intelectul
şi gusturile lui superioare.
— Într-adevăr. Niciuna dintre crime nu a avut nimic personal.
Vede imaginea de ansamblu, din perspectiva lui îngustă. Cobb
putea fi utilizată şi exploatată, aşa că a făcut-o. Planifică şi
analizează, deci reiese că a ştiut că o va putea ucide atunci când nu
va mai avea nevoie de ea. O cunoştea, şi-a impus s-o cunoască. Îi
ştia faţa, atingerea mâinii, sunetul vocii. S-ar putea să fi avut
contacte intime, dacă i-ar fi servit scopul, dar din partea lui n-a
existat nicio implicare personală.
— A desfigurat-o.
— Da, dar nu din furie, nu sub imperiul unei emoţii personale, ci
din instinct de conservare. Ambele crime au fost determinate de
nevoia lui de a se apăra. Va înlătura, distruge, elimina orice şi pe
oricine l-ar împiedica să-şi atingă scopul sau îi va pune în pericol
siguranţa personală.
— Pe Cobb a eliminat-o cu violenţă.
— Într-adevăr.
— Ca să-i smulgă informaţii?
— Da, posibil. Sau, mai degrabă, pentru a induce poliţia în
eroare, dând impresia că a fost o crimă pasională. S-ar putea ca
ambele motive să fie valabile. A avut timp să se gândească. A dus-o
în locuri aglomerate, departe de terenul ei familiar. Alegerile lui
reflectă însă un anumit stil: galerii de artă, teatru, un restaurant la
modă…
— Îi precizează teritoriul.
— Voia să se simtă la largul lui.
Prima farfurie cu salată glisă din fantă şi Mira o puse în faţa lui
Eve.
— A intrat în casa lui Gannon, când ştia că era plecată. A avut
grijă să închidă sistemul de securitate şi să ia dischetele. Ca să se
protejeze. Şi-a adus o armă – deşi credea că locuinţa e goală, a luat
la el şi cuţitul. Se pregăteşte pentru orice eventualitate, iar când e
necesar, o ia pe căi ocolite. N-a încercat să facă spargerea şi crima
să pară un jaf, sustrăgând obiecte de valoare.
— Pentru că exista un precedent? Fiindcă Alex Crew folosise
metoda asta cu Laine Tavish?
— Reflectă un orgoliu puternic, nu-i aşa? „Eu nu repet, eu creez.“
Şi un respect clar pentru obiectele de artă şi antichităţi. N-a
devastat, n-a distrus operele de artă, nici mobila valoroasă.
Consideră asemenea acte mai prejos de el. Cunoaşte valoarea
lucrurilor. Cu siguranţă, aspiră să le aibă. Dar, dacă avea doar
asemenea aspiraţii, ar fi luat ceea ce corespundea cu simţul lui
estetic sau cu avariţia lui.
— Are o educaţie aleasă? Cultură? Galerii de artă, muzee, teatru
în West Village?
Mira ridică din umeri.
— Ar fi putut duce fata la Coney Island, în Times Square, într-o
duzină de locuri unde un tânăr din aceeaşi sferă cu ea ar duce o fată
la o întâlnire. Dar n-a făcut-o.
— Pentru că, la fel ca furturile de articole electronice sau obiecte
de artă, ar fi înjositor pentru el să molfăie un crenvurşti de soia în
Coney Island.
— Mhmm… răspunse Mira, luând din salată. Nu caută gloria,
faima sau atenţia. Nu-l interesează sexul şi nici chiar bogăţia, în
sensul tradiţional al cuvântului. Scopul lui e foarte precis.
— Alex Crew avea un fiu.
Sprâncenele lui Mira se arcuiră.
— Serios?
— Era copil, pe vremea când s-a întâmplat totul.
O puse la curent, apoi o lăsă să asimileze noile date, în timp ce
mâncau.
— Înţeleg la ce te gândeşti. Fiul aude despre carte, o citeşte şi
află că una dintre descendentele foştilor parteneri ai tatălui lui e
aici, la New York. Că are suficiente informaţii pentru o carte – ba
chiar, foarte probabil, şi altele. Că e foarte posibil să aibă acces la
diamante. Dar de ce, dacă a ştiut despre ele în tot acest timp, n-a
încercat să le găsească sau să ajungă mai devreme la familia
Gannon?
— Poate că n-a ştiut toată povestea până la apariţia cărţii. Poate
că nu ştia ce legătură exista, gesticulă Eve cu furculiţa. Oricum, mie
îmi revine sarcina să aflu asta. Ceea ce vreau de la tine e o opinie.
Se potriveşte cu vreun model, cu un profil, ideea că individul pe
care-l caut ar fi fiul lui Crew?
— I-ar conferi sentimentul unui drept de proprietate asupra lor.
Au aparţinut tatălui său, ca să zic aşa. Dar dacă tatăl său i le-a adus
când era mic…
— În carte nu scrie, spuse Eve. Şi nu putem şti ce-a făcut sau n-a
făcut Crew, ce-a spus sau ce a adus, la ultima lui vizită.
— În regulă. Din ceea ce ştim despre Crew, acesta considera că
avea dreptul la toată prada şi a ucis pentru ea. Diamantele îl
obsedau şi şi-a urmărit această obsesie, deşi avea destule ca să-şi
asigure o existenţă îndestulată până la sfârşitul vieţii. E posibil ca
fiul să fie sub imperiul aceleiaşi obsesii, al aceleiaşi viziuni.
— Instinctul îmi spune că provine de la Crew.
— Şi, de obicei, pe tine instinctul nu te înşală. Te deranjează să
mergi pe ideea asta, Eve? Să-ţi derulezi în minte păcatele tatălui?
— Oarecum.
— Ereditatea poate avea efecte puternice. Pune la un loc
ereditatea şi ambianţa din copilărie şi influenţa va fi aproape
irezistibilă. Cei care o înving, care-şi făuresc o viaţă proprie în
pofida ei, sunt foarte puternici.
— Poate.
Eve se aplecă înainte. Nimeni din jur nu asculta, dar coborî totuşi
tonul.
— Ştii, nu poţi doar să te scufunzi, poţi să te scufunzi şi să spui că
din vina altcuiva ai ajuns acolo. Dar asta nu-i decât o scuză.
Avocaţii, psihiatrii, medicii şi reformatorii sociali pot să spună: „A,
nu e vina ei, nu-i răspunzătoare cu nimic. Uite de unde provine.
Uite ce i-au făcut. E traumatizată. E dereglată.“
Mira îi acoperi mâna cu a ei. Ştia ce părere avea despre ea însăşi,
cea din copilărie, şi despre femeia care ar fi putut să devină.
— Dar…?
— Noi, poliţiştii, ştim că victimele, cele frânte, zdrobite sau
moarte, au nevoie de cineva care să le reprezinte, care să spună:
„Fir-ar să fie, este vina ta. Tu ai făcut asta şi trebuie să plăteşti,
indiferent dacă mama ta te-a bătut sau tatăl tău te-a… Orice s-ar fi
întâmplat, nu ai dreptul să-i faci rău omului de lângă tine.“
— Şi de-asta eşti cea care eşti, spuse Mira.
— Mda. De-asta sunt.

25

Pentru Eve, o discuţie în laborator cu Dickie Berenski se


asemăna cu un control dentar. Era o obligaţie şi, dacă aveai noroc,
putea să nu fie chiar atât de neplăcută pe cât îţi imaginai. La fel ca
toţi dentiştii pe care-i cunoştea, Dickhead manifesta o satisfacţie
slinoasă când situaţia se înrăutăţea.
Eve intră în laborator împreună cu Peabody, prefăcându-se că
nu-i observă pe cei câţiva tehnicieni care aruncau priviri piezişe în
direcţia ei, după care îşi făceau de lucru în altă parte.
Cum Nu-l văzu nicăieri pe Dickie, îl încolţi pe primul tehnician
care nu reuşise s-o şteargă destul de repede.
— Unde-i Berenski?
— Ăă… în birou…
Eve nu considera că merita tremurul acela din glas, nici zâmbetul
îngheţat. Trecuseră luni de zile de când nu mai ameninţase un
tehnician de laborator. În plus, ar fi trebuit să ştie că-i era fizic
imposibil să expună organele interne ale unui om, întorcându-l ca
pe o mănuşă.
Traversă laboratorul principal, unde lucrau oameni în halate
albe şi intră în cabinetul lui Dickie fără să bată la uşă. Belinda stătea
tolănit la birou, cu picioarele ridicate, sugând o îngheţată pe băţ de
culoarea strugurilor.
— Ai locurile-n lojă? o întrebă el.
— Ai să le capeţi când primesc rezultatele.
— Am ceva pentru tine.
Se ridică de la birou, dădu să iasă, apoi se opri s-o studieze pe
Peabody.
— Tu eşti asta, Peabody? Unde ţi-i uniforma?
Încântată de şansa care i se ivise, Peabody îşi scoase insigna:
— M-au făcut detectiv.
— Pe bune? Bravo ţie. Oricum, îmi plăcea cum stăteau
uniformele pe tine.
Belinda se săltă pe taburet şi începu să parcurgă în sus şi-n jos
bancul de lucru alb, comandând fişiere şi introducând coduri cu
degetele sale subţiri ca nişte picioare de păianjen.
— Pe unele din astea le ştii deja. N-am găsit substanţe interzise
în organismul nici uneia dintre victime. Victima unu – asta-i Jacobs
– avea o alcoolemie de zero virgulă opt la sută. Era destul de veselă.
Îşi înfulecase ultima masă. Nu se dăduse recent în bărci. Fibrele de
pe pantofi corespund cu mocheta de la locul crimei. Mai erau vreo
două, probabil din taxiul cu care a venit acasă.
Degetele îi dansau pe taste; pe ecrane evoluau culori şi forme.
— Am vreo două mostre de păr, dar aici scrie că înainte de-a
muri umblase prin cluburi. Putea să le ia de prin vreun club. Dacă
vreunul din fire e al ucigaşului, o să le confruntăm când îl înhăţaţi.
I-am folosit fotografia ca să creăm o imagine a ei în momentul
morţii.
O afişă pe ecran, iar Eve o văzu pe Andrea Jacobs aşa cum fusese:
o femeie frumoasă, într-o rochie elegantă şi cu gâtul tăiat.
— Cu ajutorul tehno-magiei noastre putem determina destul de
bine forma şi mărimea armei.
Eve studie imaginea unui cuţit prelung, cu tăiş liniar şi cifrele de
dedesubt, care indicau dimensiunile.
— Bun. E foarte bun ăsta, Dickie.
— Lucrezi cu maeştrii. Vederile noastre corespund cu ale
criminaliştilor şi cu cea a legistului în legătură cu poziţia victimei în
momentul loviturii aducătoare de moarte. A atacat-o pe la spate. A
tras-o de păr. Avem nişte fire din câmpul infracţional care confirmă
scenariul. Asta dacă nu cumva unul sau două provin de la făptuitor,
ceea ce nu cred. Era protejat ermetic.
Tastă alte coduri.
— Iar acum, victima doi – Cobb: altă mâncare de peşte. Eşti
sigură că avem de-a face cu acelaşi criminal?
— Sunt sigură.
— Cum vrei. A făcut-o praf. Ţeavă, bâtă, metal, lemn. Nu pot să-ţi
spun, fiindcă n-avem la dispoziţie decât forma fracturilor. Caută un
obiect lung, neted, cu diametrul de vreo trei centimetri. Probabil
greu. Lovitura în picior a doborât-o, cea în coaste a ţinut-o la
pământ. Pe urmă însă, devine interesant.
Trecând la alt ecran, afişă imaginea craniului calcinat al Tinei
Cobb.
— Pometele lovit, şi… Clasica fractură craniană. Focul a şters
aproape toate urmele, dar am găsit ceva care aderase la
fragmentele de oase ale feţei şi ale craniului.
— Ce fel de urme?
— De ignifugant.
Pe ecran, apărură o serie de forme colţuroase, în tonuri reci de
albastru.
— Un inhibitor de foc. Deşteptului i-a scăpat asta. Marca se
numeşte Flame Guard. II poate cumpăra orice meşteşugar amator,
dar de obicei îl folosesc antreprenorii. Îl aplica pe podele sau pe
pereţi.
— Pe podele. Înainte de finisaj?
— Mhm. Avea urme în rănile faciale şi craniene. I-a dat foc, da’
rahatu ăsta n-a ars. Reclama n-a minţit. Totuşi, nu a lipit osul, aşa
că nu era umed în momentul contactului. Cam cleios poate, pe
alocuri, dar nu umed.
Eve se aplecă spre ecran şi simţi un iz de struguri dinspre
Dickhead.
— S-a lipit de ea când a căzut şi s-a lovit cu obrazul de podea sau
de perete. În rănile de la picior şi coaste nu s-au găsit urme, din
cauza hainelor. Când a căzut, când a început să se târască, sângera.
Poate că şi sângele a favorizat aderenţa. Aşchiile, de la scândurile
de care s-a lovit, aderă la fracturile de oase. Tu eşti detectivul. Dar o
fată de proporţiile astea, lovită aşa, cade greoi. Prin urmare, mda,
ar fi posibil. Avem urma, ceea ce înseamnă că aşa s-a întâmplat. Şi a
lăsat şi o mare mizerie după ea.
— Trimite-le pe toate în biroul meu. Nu-i rău deloc, Dickie.
— Auzi, Dallas! strigă el, când Eve pomi spre uşă. Vreau să văd şi
eu meciul ăla.
— Biletele sunt pe drum. Peabody, o chemă Eve, strângându-şi
părul, în timp ce punea în ordine noile date. Hai să verificăm
ignifugantul. Să vedem ce aflăm. S-ar fi putut s-o omoare la el acasă.
Nu e exclus, deşi nu pare genul care să-şi murdărească propriul
cuib. Dar cine ştie? Poate că îşi renova apartamentul. Sau avea
acces într-o clădire aflată în construcţie, ori în curs de reamenajare.
Să începem cu şantierele de construcţii din apropierea locului unde
a abandonat-o. Nu l-a ales la nimereală. Nu lasă nimic la voia
întâmplării.
Dând curs acestui raţionament, îl sună pe Roarke. Când acesta
răspunse, Eve era deja în maşină, în drum spre Cop Central.
— S-ar putea să fi prins un fir. Eşti ocupat cu ceva, sau îţi faci un
lifting facial în Alphabet City? Apoi îl puse la curent cu ce aflase.
— Renovez un complex de apartamente de mărime medie. Va
trebui să mă documentez, ca să-ţi dau datele concrete.
— Aşa să faci. Trimite-mi-le la birou. Ce altceva mai ştii? Vreun
concurent, asociat, oricine care construieşte sau renovează ceva?
— Ce-ar fi să mă interesez?
— Ţi-aş rămâne îndatorată.
— Feeney şi cu mine suntem ocupaţi şi cu alte probleme, până
diseară. Vom lucra la chestia asta la noi acasă.
— Bine, răspunse ea, intrând în garajul subteran de la Cop
Central. Pe curând.
— Tre’ să te-ntreb… Peabody se încordă, căci Eve intră cu viteză
în spaţiul îngust de parcare. Apoi, văzând că nu se producea niciun
impact, răsuflă uşurată şi continuă: Când îi vezi chipul apărând pe
ecran, sexy şi senzaţional cum e, cu acea, ştii, gură a lui, nu-ţi vine
să gâfâi cu limba scoasă ca un câine?
— Iisuse, Peabody!
— Mă întrebam doar.
— Potoleşte-ţi hormonii şi rămâi cu mintea la treabă. Uite, mă
cheamă Whitney. Se uită la ceas. Voiam să văd dacă am avut ceva
noroc cu portretul-robot.
— Pot să mă ocup eu de ăsta. Dacă e ceva, îţi aduc.
— Merge.
— Vezi ce comod e să ai un detectiv ca partener?
— Trebuia să m-aştept că vei găsi o cale s-o strecori.
Se despărţiră, iar Eve urcă cu ascensorul nesuferit de aglomerat,
până la etajul unde se afla biroul comandantului Whitney.
Whitney arăta pe măsura funcţiei – impozant, masiv, ridurile
săpate înjurai ochilor şi a gurii care nu făceau decât să-i accentueze
imaginea de lider. Avea pielea închisă la culoare şi părul uşor
încărunţit, parcă presărat cu sare.
Eve îl respecta, atât ca om, cât şi ca rang şi realizări. În sinea ei se
minuna că rămăsese întreg la minte, cu o slujbă ca a lui şi o nevastă
care avea pasiunea petrecerilor mondene.
— Domnule comandant, îmi prezint scuzele că am întârziat. Am
fost reţinută la laborator.
Whitney făcu un gest de nepăsare cu una dintre mâinile lui mari.
— Progrese?
— Permiteţi să raportez. Cazul meu şi cel al detectivului Baxter
se combină prin intermediul Samanthei Gannon.
— Am văzut şi eu în dosare.
— Au ieşit la lumină şi alte indicii după continuarea dialogului cu
Gannon, azi-dimineaţă. Urmărim posibilitatea ca fiul lui Alex Crew,
sau un alt cunoscut ori urmaş, să fie implicat în cele două crime.
Se aşeză, abia după ce Whitney îi indică un scaun şi îi relată
detaliile întrevederii de dimineaţă.
— Căpitanul Feeney caută personal, continuă ea. N-am vorbit cu
el în după-amiaza asta, dar am aflat că a înregistrat unele progrese.
— Fiul ar trebui să aibă peste şaizeci de ani. Cam bătrân ca să
trezească interesul unei fete de vârsta lui Cobb.
— Unele se simt atrase de bărbaţi vârstnici şi s-ar putea să pară
mai tânăr.
Eve se îndoia, totuşi.
— Cel mai probabil are un partener de care s-a folosit ca să
ajungă la Cobb. Dacă legătura asta ţine, domnule comandant, apar
posibilităţi multiple. Judith Crew s-ar putea să se fi recăsătorit, să fi
făcut încă un copil, iar acel copil să fi aflat despre diamante şi
despre Gannon. Westley Crew ar putea avea şi el copii, cărora să le
fi spus povestea bunicului lor, la fel cum şi Gannon a aflat legenda
familiei ei. În orice caz, e cineva care se consideră proprietar. Sunt
sigură, iar profilul făcut de Mira corespunde. Sper să am cât de
curând şi portretul-robot. Am mai obţinut ceva şi de la laborator.
Asupra cadavrului lui Cobb s-au găsit urme ale unui inhibitor de
foc. Un ignifugant profesional. O să-l examinăm şi ne vom
concentra asupra clădirilor din apropierea locului unde a
abandonat-o. A fost foarte atent, dar a comis, totuşi, o greşeală. Una
pe care nu cred că ar fi făcut-o dacă ar fi aplicat el ignifugantul. N-ar
fi omorât-o în apropierea unui material care inhibă focul, când
plănuia să-i dea foc. E o greşeală prea grosolană pentru un tip ca el.
O dată ce găsim locul crimei, vom face un pas uriaş spre a-l
identifica.
— Atunci, găsiți-l.
Whitney se întoarse în scaun, când linkul interbirouri începu să
semnalizeze.
— Da, spuse el.
— Domnule comandant, detectivii Peabody şi Yancy.
— Trimite-i.
După ce intrară, Peabody făcu un pas lateral, pentru ca Yancy,
graficianul de portrete-robot, să i-o ia înainte.
— Ne-am gândit că am câştiga timp dacă detectivul Yancy v-ar da
amândurora raportul în acelaşi timp.
— Aş fi vrut să scot mai mult de-atât, începu Yancy, întinzând
imprimatele şi o dischetă. Am lucrat cu martora trei ore. Cred c-am
ajuns destul de aproape. Nu-i poţi duce decât până la un anumit
punct, explică el, arătând imaginea imprimată pe care o studia Eve.
Şi-ţi dai seama când încep să inventeze sau să se încurce.
Eve privi portretul, căutând o asemănare cu Alex Crew. Poate,
poate, pe la ochi… Sau i se părea pentru că dorea s-o vadă. În orice
caz, acela nu era un om de şaizeci de ani.
— A încercat, continuă Yancy. Şi-a dat toată silinţa. Dacă
vorbeam cu ea imediat după ce-l văzuse, cred c-am fi pus mâna pe
el. Dar a trecut mult de-atunci, şi-n fiecare zi vede zeci de oameni la
mese.
— Hipnoza i-ar putea stimula memoria.
— Am încercat. I-am propus, dar s-a speriat. Nici nu vrea să
audă. În plus, a văzut un reportaj despre crimă şi a îngrozit-o. Se
teme să nu fie următoarea victimă. Mai mult de-atât nu putem
obţine de la ea.
— Crezi că el e? întrebă Eve.
Yancy îşi umflă obrajii, apoi expiră zgomotos.
— Aş zice că suntem pe drumul cel bun în ceea ce priveşte
nuanţa pielii, părul, forma feţei în general. Şi forma ochilor e pe-
aproape, dar de culoare n-aş fi aşa de sigur. Se gândea la un bărbat
înjur de treizeci de ani, cu un aer foarte matur, dar pe urmă a
recunoscut că a avut impresia asta datorită vârstei fetei. Tot oscila
între douăzeci şi treizeci de ani… Bogat, bănuieşte, pentru că avea
un ceas scump la mână, a plătit cash şi i-a dat un bacşiş gras. Asta i-
a influenţat şi descrierea, ridică el din umeri. Maniere elegante,
fizionomie elegantă.
— Crezi că am putea să-l dăm presei, în speranţa unor rezultate?
— Trebuie să recunosc că n-aş face-o. Presimt că suntem destul
de departe. Cred că un poliţist, un observator cu experienţă, l-ar
putea recunoaşte după portretul ăsta, dar un civil, nu. Îmi pare rău
că n-am putut face mai mult.
— E-n regulă. O să-l trecem printr-un program de identificare, să
vedem dacă găsim vreo corespondenţă.
— Va trebui să vă pregătiţi pentru o ajustare de minimum
treizeci la sută, clătină din cap Yancy, privindu-şi opera. Cu ăsta,
veţi avea mii de răspunsuri, numai din New York.
— Tot e un început. Îţi mulţumesc, Yancy. Domnule comandant,
aş dori să continuu.
— Ţine-mă la curent.

Revenind în biroul ei, Eve prinse pe avizier o copie a portretului-


robot. Apoi se aşeză şi începu să-şi revadă însemnările. Întocmi un
raport şi îl reciti pentru a urmări etapele şi progresele. Hotărî să
lase căutarea de persoane în seama lui Feeney, iar „excavaţiile“
electronice într-a Iui Mcnab. Apoi îi trimite lui Baxter un referat
amănunţit despre noile date, incluzând şi o copie a schiţei lui
Yancy.
În timp ce Peabody umbla pe urmele ignifugantului, Eve începu
să cerceteze şantierele de construcţii. Linkul îi semnală un input,
aşa că-l deschise şi văzu o listă a tuturor proprietăţilor cu licenţe de
construcţie sau renovare, pe o rază de zece cvartaluri în jurul
locului unde fusese abandonată victima.
Roarke se dovedea rapid şi eficient ca de obicei.
Eve separă proprietăţile în locuite şi nelocuite. Pustiu, îşi spuse
ea. Discret. O dovedise aşteptând până când crezuse că locuinţa
Samanthei Gannon era goală. Distingea un anumit tipar
comportamental, aşa că porni pe direcţia respectivă.
Mai întâi, clădirile pustii.
Le separă şi pe acestea, în şantiere de construcţie şi de renovare.
O ademenise. Era mai practic să vină de bunăvoie, decât silită sau
deja rănită. Fusese ea tânără şi naivă, dar avea şi ambiţii. Ar fi fost
dispusă să umble pe un şantier, doar ca să-i facă pe plac iubitului?
La vârsta ei, Eve nu fusese încă îndrăgostită. Câteva slăbiciuni pe
parcurs, dar asta era cu totul altceva. Măcar atâta lucru ştia, după
ce dragostea o lovise drept în plex, doborând-o la picioarele lui
Roarke. Oare nu se dichisea şi ea din când în când, îmbrăcându-se
fistichiu, fiindcă aşa-i plăcea lui?
Mda, dragostea putea foarte uşor să te facă să-ţi dezminţi
obiceiurile.
Dar ucigaşul? El nu avusese niciun motiv să se dezmintă. Nu
fusese îndrăgostit. In plus, îi plăcea să impresioneze, să fie stăpân
pe situaţie şi să evite complicaţiile. Îi plăcea să planifice totul,
ţinând seama de propriile scopuri, de propriul orgoliu, de instinctul
de autoconservare. Alesese un loc unde ştia că nu va fi deranjat.
Unde să Nu-l ia nimeni la întrebări, dacă-1 surprindea în incintă.
Unde putea, din nou, să dezactiveze sistemele de securitate.
Eve trimise datele la computerul de-acasă, printă listele, apoi ieşi
s-o cheme pe Peabody.
— Vii cu mine.
— Caut ignifugantul…
— Caută-l pe drum.
— Unde mergem? întrebă Peabody, în timp ce-şi aduna grăbită
dischetele, dosarele şi jacheta.
— Să ne uităm la clădiri. Să vorbim cu cei de pe şantiere.
- Fir-aș a naibii!
Primul popas îl făcură la un mic teatru construit la începutul
secolului douăzeci. Insigna lui Eve le asigură accesul la
administrator. Deşi se plângea de programul prea încărcat, acesta
le primi. Pardoseala din hol era de marmură, lucru cu care
administratorul se mândrea peste poate. Sala de spectacole avea
podele din plăci aglomerate, neacoperite cu nimic şi încă
neignifugate. Pereţii aveau vechea tencuială.
Eve parcurse totuşi toată clădirea, căutând urme de sânge cu
scanerul.
În drum spre obiectivul următor avură de înfruntat traficul de la
sfârşitul după-amiezei.
— Ignifugantul se poate cumpăra în bidoane de cinci, zece şi
douăzeci şi cinci de kilograme, citi Peabody datele de pe PPC Sau,
dacă ai licenţă de antreprenor, îl poţi cumpăra sub formă de praf,
pentru a realiza personal mixajul. Am aici lista furnizorilor.
— Va trebui să vorbeşti cu ei. Avem nevoie de o listă a
persoanelor şi companiilor care au cumpărat ignifugant, ca să le
putem confrunta cu echipele de pe şantierele de construcţii.
— O să cam dureze.
— Nu pleacă nicăieri. E pe-aici, pe undeva, murmură Eve, privind
strada. Îşi pregăteşte următoarea mişcare.

Intră în apartament şi comandă imediat robotului casnic un gin


cu tonic. Îl plictisea faptul că trebuia să-şi petreacă jumătate din zi
într-un afurisit de birou, fără să facă nimic interesant, dar bătrânul
strângea băierile pungii, cerându-i să manifeste mai mult interes
faţă de companie.
Moştenirea ta, fiule. Ce gogoşi! Moştenirea lui valora câteva
milioane, în diamante ruseşti albe. Puţin îi păsa de firmă. Imediat ce
va avea ceea ce îi aparţinea de drept, urma să-l trimită pe bătrân în
mă-sa.
Ce zi minunată va fi! Dar până atunci, trebuia să fie împăciuitor şi
docil, şi să se dea drept fiul cel bun.
Se dezbrăcă, lăsându-şi hainele să cadă din mers, şi intră în
bazinul construit în zona de recreere a mansardei.
Faptul că firma pe care o dispreţuia îi plătea mansarda, hainele,
robotul Nu-l deranja. Întinse mâna după paharul cu gin şi apoi se
tolăni în apa răcoroasă.
Sosise momentul s-o abordeze pe Gannon. Analizase şi
respinsese ideea de a se duce în Maryland, ca să smulgă cu forţa
informaţiile necesare de la bătrâni. Nu voia să rişte.
Deocamdată, nimeni n-avea niciun indiciu. Putea fi un fan
obsedat, sau un amant al cameristei care se înhăitase cu ea ca să
jefuiască reşedinţa Gannon. Putea fi oricine. Dar dacă se ducea în
Maryland, putea fi văzut şi urmărit. Într-un orăşel prăpădit de
provincie i-ar fi fost cam greu să se piardă în peisaj. Dacă-i omora
pe bunicii Samanthei Gannon, până şi cei mai capsomani sticleţi ar
fi putut deduce că diamantele erau mobilul.
Deocamdată era al dracului de frustrant să descopere că Gannon
dispăruse. Niciunul dintre cei pe care-i trimisese să caute nu găsise
niciun indiciu despre locul unde se afla. Dar mai devreme sau mai
târziu, trebuia să iasă la suprafaţă.
Dacă ar fi avut mai mult timp, ar fi putut să aştepte, însă nu mai
suporta să-şi piardă vremea în biroul ăla idiot, jucând teatru în faţa
amărâţilor lui de părinţi, asta în timp ce ştia că ceea ce îşi dorea îi
era inaccesibil.
— Ecranul, ceru el alene, şi începu să parcurgă canalele de ştiri,
în căutare de noutăţi.
Nimic nou, constată cu satisfacţie. Nu putea înţelege cum
gândeau cei care credeau că prezenţa în mass-media însemna
gloria. Un adevărat criminal îşi câştiga toate satisfacţiile atingându-
şi scopurile în secret. Îi plăcea să fie un adevărat criminal, să-şi
ridice singur ştacheta.
Zâmbi în sinea lui, privind spre rafturile şi vitrinele cu jucării şi
jocuri vechi. Maşinile, camioanele, figurinele. Pe unele le furase
doar de plăcere. La fel cum, uneori, fura câte o cravată sau o
cămaşă, doar ca să-şi dovedească că o poate face.
Din acelaşi motiv furase şi de la prieteni sau rude, cu mult înainte
de a-şi da seama că era un obicei… cinstit. Că avea hoţia în sânge.
Cine-ar fi crezut, uitându-se la părinţii lui?
Interesul pentru colecţia de jucării provenea de la tatăl său, şi-i
fusese de mare folos.
Dacă amicul şi partenerul său într-ale colecţiilor, Chad Dix, nu l-
ar fi bătut la cap în legătură cu prietena lui şi cu cartea pe care o
scria, n-ar fi aflat atât de curând despre diamante. S-ar fi putut să
nu citească niciodată cartea. Ii fusese foarte simplu să-i smulgă lui
Dix mai multe detalii şi să ia de la el exemplarul trimis în avans.
Îşi termină băutura, se gândi să-şi mai ia una, dar îşi zise că era
important să rămână cu mintea limpede.
Puse paharul deoparte şi făcu câteva lungimi de bazin. Când ieşi
din apă, paharul gol dispăruse, iar halatul şi prosopul îl aşteptau.
În seara aceea urma să meargă la o petrecere. De fapt, în fiecare
seară se ducea la câte o petrecere. Şi ironia sorţii, la unele o
întâlnise pe Sam Gannon. Ce ciudat, nu-i trezise niciun interes, nu
se aşteptase să aibă nimic în comun cu ea! Şi, brusc, constatase că
avea mai multe în comun decât cu oricare altă femeie!
Şi-ar fi putut sacrifica timpul şi energia pentru a-i face curte, ceea
ce cu siguranţă ar fi fost mai puţin înjositor decât scurta legătură cu
Tina Cobb. Deşi, dacă stătea să se gândească, nici Samantha Gannon
nu era genul lui. Plină de sine, reflectă el în timp ce începu să se
îmbrace. Destul de atrăgătoare, cu siguranţă, dar una dintre acele
femei mintoase şi unilaterale, care fie-l iritau, fie-l plictiseau.
Aflase de la Chad că era bună la pat, dar mult prea absorbită de
propriile ei nevoi şi dorinţe din afara aşternutului. Totuşi, dacă nu
găsea o cale mai eficientă şi mai directă de a obţine diamantele,
trebuia să petreacă ceva timp cu strănepoata lui Jack O’Hara.
Până atunci însă trebuia să aibă o discuţie cu scumpul lui babac.
26

Când Eve ajunse acasă, înapoia ochilor i se cocea la foc mic o


durere de cap feroce. Nu apucase să viziteze decât trei şantiere.
Muncitorii din construcţii, după cum aflase, îşi terminau programul
mult înaintea poliţiştilor. Nu se alesese din locurile pe unde reuşise
să treacă decât cu durerea de cap de la zgomotul uneltelor, urletele
muzicii şi glasurile muncitorilor.
Voia să facă un duş, să doarmă zece minute şi să bea o sticlă de
apă rece ca gheaţa.
Îşi parcase maşina în spatele celei a lui Feeney, aşa că nu se
osteni să verifice sistemul de comunicare al casei. Roarke era cu el,
la etaj, în birou sau în laboratorul cu computere, unde jucau
jocurile lor criptice. Motanul nu-i ieşise în întâmpinare, aşa că
presupuse că era cu ei.
Alungă ideea de a închide ochii zece minute. Nu se îndura să
treacă la orizontală când în casă se mai afla un poliţist, mai ales că
acela era în timpul programului. Ar fi fost penibil s-o surprindă.
Până la urmă, alese compromisul câtorva minute în plus sub duş şi
se simţi cât de cât consolată când durerea de cap deveni mai puţin
violentă.
Îşi schimbă separatele – n-avea să uite denumirea asta – cu un
tricou şi o pereche de blugi. În drum spre biroul ei, făcu un popas în
laboratorul de computere.
Roarke şi Feeney stăteau fiecare la câte unul. Roarke avea
mânecile suflecate şi părul legat la spate, aşa cum obişnuia când se
adâncea în câte-o treabă serioasă. Cămaşa cu mâneci scurte a lui
Feeney arăta de parcă dimineaţa, înainte de a o lua pe el, ar fi fost
făcută ghem. Mânecile lăsau să i se vadă coatele osoase şi Eve se
întrebă de ce le găsea înduioşătoare. Pesemne era frântă de
oboseală.
Pe ecrane datele se succedau prea repede pentru ca ochii ei să le
distingă. Cei doi schimbau întrebări şi comentarii în acel jargon pe
care niciodată nu reuşise să-l înţeleagă.
— Aveţi ceva şi pentru mine, într-o englezească inteligibilă?
Amândoi întoarseră capul spre ea, iar Eve fu frapată să vadă cum
doi oameni, care se deosebeau ca ziua de noapte, puteau avea
expresii identice în ochi.
Un soi de buimăceală distrată, de tocilari.
— Facem unele progrese, răspunse Feeney, luând o alună
zaharisită din punga de pe bancul de lucru. Datează de câtva timp…
— Arăți… proaspătă, locotenente, comentă Roarke.
— Acum câteva minute, nu arătam la fel de proaspătă. Am făcut
un duş.
Eve se apropie de ecrane şi le privi cu atenţie.
— Ce rulează?
Pe chipul lui Roarke se ivi un zâmbet larg.
— Dacă am încerca să-ţi explicăm, te-ar apuca durerea de cap.
Asta de-aici s-ar putea să fie puţin mai clară.
Îi făcu semn să se apropie ca să vadă mai bine ecranul casetat,
unde lucra cu o fotografie a lui Judith Crew într-o parte şi mai
multe imagini, care se succedau neclar, în partea cealaltă.
— Încerci o comparaţie facială?
— Îi căutăm permisul de conducere dinaintea divorţului, îi
explică Feeney. Am mai comandat o căutare pornind de la permisul
pe care-l folosea când a găsit-o tipul de la asigurări. Avea alt nume,
îşi schimbase coafura şi slăbise. Computerul identifică posibilele
corespondenţe. Mergem înainte pornind de la datele astea.
— Apoi, folosim un program morfologic pe altă unitate, continuă
Roarke. Căutăm o corespondenţă cu fizionomia pe care i-o atribuie
computerul în momentul de faţă.
— Dacă imaginea prezenta mai multe asemănări, am fi avut un
rezultat până acum.
— Da, şi eu cred acelaşi lucru.
Feeney ridică din umeri, ronţăind încă o mână de alune.
— Sunt mulţi oameni pe lumea asta. Multe femei de aceeaşi
categorie de vârstă. S-ar putea să fi plecat de pe planetă.
— S-ar putea şi să fi murit, adăugă Eve. Sau să fi evitat
identificarea standard. Ar putea să locuiască într-o colibă de crăci,
undeva pe o insulă, împletind rogojini.
— Sau să-şi fi făcut o operaţie estetică.
— Copiii din ziua de azi, oftă amărât Feeney. Nu mai cred j în
nimic. I
— Şi fiul?
— Lucrăm o morfologie şi pentru el. Am găsit câţiva candidaţi
posibili. Le facem un control secundar. Băiatul nostru, aci de faţă,
umblă după bani.
Eve îşi mută privirea de la ecrane. Mişcările rapide ale imaginilor
îi readuceau durerea de cap.
— Despre ce bani e vorba? întrebă ea.
— A vândut casa din Ohio, îi reaminti Roarke. Aranjamentul şi
plata au necesitat timp. Banca agentului imobiliar trebuie să-i fi
trimis cecul, sau să fi făcut un transfer, conform instrucţiunilor, pe
numele pe care-l folosea atunci. Asta dacă nu cumva a autorizat
efectuarea plăţii de către o terţă persoană.
— Se pot găsi asemenea date? Aşa de vechi?
— Dacă insişti, da. Era o femeie prudentă. A cerut ca, după plată,
cecul să-i fie transferat electronic avocatului ei de-atunci şi apoi
trimis la o altă firmă de avocaţi din Tucson.
— Tucson?
— Arizona, darling.
— Ştiu unde e Tucson. Cum ai aflat?
— Am eu metodele mele, râse Roarke.
Eve îl privi mustrător, în timp ce Feeney ridică privirea spre
tavan.
— Ai minţit, ai mituit şi ai încălcat câteva legi privitoare la
confidenţialitatea datelor personale. J
— Uite cu ce mă aleg în loc de mulţumiri, se plânse Roarke.
A stat la Tucson, din câte-am putut afla, aproape o lună, la
începutul anului 2004, timp suficient ca să încaseze cecul şi j să
depună banii la o bancă locală. Aş deduce, cu destulă j certitudine,
că acolo a folosit fondurile ca să-şi schimbe din i nou identitatea,
după care s-a mutat în alt loc.
— O dată ce corespondenţele vor fi complete, o să examinăm cu
multă atenţie rezultatele, spuse Feeney, masându-şi tâmpla.
Trebuie să fac o pauză.
— Du-te jos, bea o bere şi înoată puţin, îl invită Roarke. Vom
vedea cu ce ne mai alegem într-o jumătate de oră.
— Îmi place planul ăsta. Ai ceva pentru noi, puştoaico?
Feeney era singurul care-i zicea lui Eve „puştoaică“.
— Am să te pun la curent după pauză, îi răspunse ea. Între timp,
am şi eu de pus la punct câteva lucruri, în biroul meu.
— Atunci, ne vedem acolo.
— Nici mie nu mi-ar strica o bere, comentă Eve, după ce Feeney
ieşi.
— Se pare că toţi avem nevoie de o pauză, încuviinţă Roarke,
mângâindu-i dosul mâinii cu degetul, după care o trase spre el ca s-
o muşte uşor.
Eve cunoştea mişcarea.
— Să nu-ncepi să mă adulmeci.
— Prea târziu. Ce-i mirosul ăsta?
— Nu ştiu, ridică ea din umeri, prudentă, mirosindu-se la rândul
ei; părea să fie săpun. Asta am găsit…
Îşi smuci uşor mâna, dar făcu greşeala să se uite prin jur, ca să
vadă dacă Feeney mai era prin apropiere. Roarke profită de clipa
de neatenţie ca să-i pună piedică. Eve îi căzu pe genunchi.
— Iisuse, termină! şopti ea furioasă.
Pe scara ridicolului, faptul de a fi surprinsă de cineva pe
genunchii Iui Roarke ocupa locul trei, mai sus decât un pui de somn
în timpul programului sau s-o vadă desculţă alt poliţist.
— N-am terminat cu lucrul, iar Feeney e alături.
— Nu-l văd nicăieri, replică Roarke, frecându-şi nasul de gâtul ei.
Şi, în calitate de consultant expert civil, am dreptul la o pauză. Am
hotărât că prefer activităţile adulte în locul băuturilor adulte.
Pe pielea lui Eve începeau să danseze drăcuşori pătimaşi.
— Nici să nu te gândeşti c-am să-mi fac de cap cu tine în
laborator, printre computere. Feeney poate intra din clipă-n clipă.
— Va fi cu atât mai excitant… Da, da… chicoti el, muşcând-o uşor
de sub bărbie – locul lui favorit. Depravat şi pervers. Şi deşi sunt
gata să pun pariu că Feeney bănuieşte că, din când în când, mai
facem şi sex, o să ne petrecem recreaţia în altă parte.
— Am de lucru, Roarke şi… Ei! Mâinile!
— Păi, da, sunt într-adevăr mâinile mele.
Râzând, o cuprinse de fund şi se ridică de pe scaun, cu ea în
braţe.
— Vreau treizeci de minute de recreaţie, spuse el, ducând-o spre
lift.
— După cum ai început, ai să termini în cinci.
— Pe pariu!
Eve îşi stăpâni râsul, în timp ce se împotrivea de formă.
— Nu pot să mă dezbrac în pielea goală cu Feeney în casă. E prea
pervers. Dacă se întoarce iar…
— Ştii, cred că şi Feeney se dezbracă complet cu doamna Feeney,
probabil că de-asta au trei Feeney mici.
— O, Doamne!
Eve se moleşi.
— E dezgustător ce faci, cea mai murdară şi necinstită metodă
să-mi bagi aşa ceva-n cap cu forţa.
Pentru că voia s-o ţină în starea aceea, Roarke duse mâna la
spatele ei şi apăsă pe butonul dormitorului.
— Orice, numai să meargă. Acum eşti prea slabă ca să mă poţi
opri.
— Nu fi atât de sigur.
— Iţi mai aminteşti când am făcut noi doi dragoste prima oară?
În timp ce o întreba, o sărută uşor, schimbând tactica.
— Îmi aduc aminte vag…
— Mergeam cu liftul, ca acum, şi nu ne puteam ţine mâinile
acasă, nu ştiam cum să ne dezbrăcăm mai repede unul pe altul.
Eram nebun după tine. Te doream atât de mult. Şi încă te mai
doresc.
O sărută şi mai pătimaș, când uşile liftului se deschiseră.
— Şi n-am să mă schimb niciodată.
— Nu vreau să te schimbi.
Eve îi răsfiră părul cu degetele şi îi scoase elasticul astfel încât
coama lui neagră şi moale i se revărsa peste mâini.
— Te pricepi al naibii de bine, şopti Roarke.
Îşi lipi buzele de gâtul lui.
— Dar nu destul de bine ca să mă convingi s-o fac cu uşa
deschisă. Ştii, s-ar putea să vină Feeney… Nu mă pot concentra.
— Se rezolvă.
Cu picioarele ei petrecute în jurul mijlocului, cu braţele în jurul
gâtului şi cu buzele lipite de pielea ei, Roarke pomi spre uşă. O
închise şi o încuie.
— Aşa-i mai bine?
— Nu-s sigură… Poate ar trebui să-mi reaminteşti încă o dată
cum am făcut-o prima oară.
— Dacă nu mă înşală memoria, s-a întâmplat cam aşa…
O răsuci, prinzând-o între perete şi trupul lui şi o sărută cu
lăcomie.
Eve simţi un fior aproape dureros de dorinţă primitivă. Parcă ar
fi despicat-o în două – femeia care fusese înainte de a-l cunoaşte, şi
femeia pe care o descoperise împreună cu el.
Putea fi ceea ce fusese, iar Roarke o înţelegea. Putea fi cea care
devenise şi el o preţuia. Iar dorinţa reciprocă, dincolo de toate
schimbările, de toate descoperirile, nu scădea niciodată.
Îl lăsă s-o răvăşească, simţind plăcerea abandonului. Mâinile-i
erau la fel de ocupate, gura la fel de nerăbdătoare ca a lui, în timp
ce se trăgeau unul pe altul spre pat.
Amintindu-şi, Eve râse.
— Şi atunci eram grăbiţi.
Căzură pe pat într-o încâlceală de membre, rostogolindu-se, în
timp ce se chinuiau să-şi scoată hainele, să cucerească şi să
devoreze. Prima dată totul se întâmplase pe întuneric. Orbecăială,
dibuire şi disperare, în întuneric. Acum îi scălda lumina ce se
revărsa prin ferestre, prin luminatorul de deasupra patului, dar
nerăbdarea era aceeaşi. O durea ca o rană care n-avea să se vindece
complet niciodată. Îşi amintea că şi atunci fusese o masă şi un
labirint de dorinţe. Numai fierbinţeală şi mişcare, împingându-l
spre frenezie, astfel că arsese de dorinţă să se înfigă în ea şi să urce
amândoi, zbuciumaţi, spre eliberare.
Dar el dorise şi mai mult. Încă de pe-atunci, dorise mult mai mult
de la ea. Şi pentru ea. O apucă de mâini, întinzându-i braţele
deasupra capului, iar Eve se arcui, apăsându-l, până când pulsul lui
deveni un tamtam de tobe în junglă.
— În mine…
Ochii-i erau împăienjeniţi şi întunecoşi.
— Te vreau în mine. Tare. Repede.
— Stai…
Roarke ştia ce urma, unde puteau să se ducă unul pe altul,
autocontrolul i se subţiase ca un fir alunecos. Cu o mână, îi încătuşă
încheieturile. Dacă-1 atingea acum, firul s-ar fi rupt. El însă putea s-
o atingă. Dumnezeule, avea nevoie s-o atingă, s-o privească, să-i
simtă trupul adunându-se şi tremurând sub asaltul voluptăţii. Când
îşi trecu cealaltă mână peste ea, îi simţi pielea umedă. Un geamăt se
desprinse tremurând de pe buzele ei, apoi izbucni într-un ţipăt
răguşit când Roarke începu să-şi folosească degetele iscusite.
Îi văzu ochii tulburi, simţi palpitaţia dezordonată a pulsului în
încheieturile mâinilor pe care i le ţinea strâns, şi-o auzi eliberându-
se într-un suspin care străbătu aerul înainte ca Eve să se înmoaie
complet sub el. Ceară topită la căldură. Iar fu singurul lucru care-i
putu trece prin minte, când gura i se lăsă peste a ei, feroce şi
înnebunită. Iar şi iar şi iar.
Apoi, braţele ei eliberate îl cuprinseră strâns. Roarke o penetră,
aşa cum îi ceruse: tare şi repede.
Eve ştia, cu acea parte a creierului care încă mai putea să
raţioneze, că Roarke trecuse de limită, că ajunsese acolo unde
putea atât de des s-o trimită pe ea. Undeva dincolo de tărâmurile
lumii civilizate şi raţionale, undeva unde nu existau decât senzaţii
şi dorinţe. Îl dorea acolo împreună cu ea, acolo unde controlul era
imposibil, iar plăcerea satura atât trupul, cât şi mintea.
În timp ce propriul ei organism se apropia tremurând de acel
ultim salt, îi auzi respiraţia întretăindu-se parcă, de durere.
Înfăşurându-l cu totul, i se dărui.
— Acum, şopti, şi-l trase după ea.
Zăcea întinsă sub el, încovoindu-şi şi destinzându-şi degetele de
la picioare. Se simţea, după cum descoperise, al naibii de bine.
Îl plesni zgomotos peste fund.
— Pauza de recreere s-a terminat.
— Hristoase. Iisuse Hristoase.
— Haide, ai avut cele treizeci de minute pe care le voiai.
— Sunt sigur că te înşeli. Sigur mi-au mai rămas cinci sau şase
minute. Şi chiar dacă n-au mai rămas, am să mi le iau.
- Off…
Îi mai dădu încă o palmă la fund, apoi îl ciupi. Cum niciunul
dintre gesturi Nu-l făcu să se clintească, Eve îşi ridică brusc
genunchiul.
— Fir-aş al dracu’! cedă el în sfârşit. Vezi să nu strici marfa.
— Vezi tu. Eu am folosit-o deja.
Eve se rostogoli într-o parte, ferindu-se, înainte ca Roarke să
riposteze şi ateriză în picioare, lângă pat.
— Dom’le, ce înviorată mă simt!
Roarke rămase pe loc, culcat cu faţa în sus, privind-o. Prelungă,
suplă, goală, cu pielea strălucitoare după energica recreaţie.
— Se vede, zâmbi el ştrengăreşte. Mă întreb dacă Feeney şi-a
terminat partida de înot.
Eve păli.
— O, Doamne, of Doamne, exclamă ea şi se repezi să-şi ia hainele.
— O să-şi dea seama. O să ghicească. Şi atunci va trebui să evităm
să ne uităm unul la altul, ca şi cum n-ar şti nimic. Fir-ar să fie!
Roarke izbucni în râs, în timp ce Eve se repezi în baie, ca să se
îmbrace.
*
Feeney ajunsese în birou înaintea ei, ceea ce o făcu să se strâmbe.
Eve intră cu pas vioi şi se duse să-şi pună dosarele în ordine.
— Unde-ai fost?
— Păi, ăă, ştii… să rezolv câteva treburi.
— Credeam că era vorba să…
Se întrerupse, scoţând un sunet pe care Eve îl recunoscu ca fiind
de oroare jenată şi insuficient reprimată. Simţi că roşeşte şi rămase
cu atenţia îndreptată spre computer, ca şi cum acesta ar fi putut să
sară de pe birou şi s-o înhaţe de gât.
— Cred c-am să… ăă…
Glasul lui Feeney suna cam întretăiat. Eve nu se uită la el, deşi îl
simţea cum privea înnebunit prin cameră.
— … C-am să aduc nişte cafea.
— O cafea ar merge. Ar merge de minune.
Când îl auzi refugiindu-se în bucătărie, îşi frecă obrajii cu
mâinile.
— Puteam la fel de bine să-mi scriu în frunte: Tocmai Mi-am
Tras-o, murmură ea.
Îşi pregăti dischetele şi avizierul cazului, apoi îi aruncă o privire
furioasă lui Roarke, care tocmai intrase.
— Să nu-ţi mai văd expresia asta pe mutră, şuieră ea.
— Care expresie?
— Las-că ştii tu care expresie. Şterge-ţi-o!
Relaxat şi amuzat, Roarke se aşeză pe colţul biroului ei. Când
Feeney reveni, îi văzu în obraji roşeaţa care începuse să pălească.
Feeney îşi drese glasul, ostentativ, apoi puse pe birou una dintre
cele două căni cu cafea pe care le adusese.
— Ţie nu ţi-am făcut, îi spuse el lui Roarke.
— Nicio problemă. Deocamdată n-am nevoie. Cum a fost înotul?
— Bun. Minunat.
Îşi trecu o mână peste părul roşcat cu argintiu, încă umed şi se
întoarse să studieze avizierul cu cazul.
Mari figuri suntem, îşi spuse Roarke: doi poliţişti veterani, care
trecuseră prin atâtea nebunii şi sânge. Era însă de ajuns să scoată
pe masă o porţie de sex, s-o pună între ei, că deveneau nervoşi ca
două fecioare la o orgie.
— Am să vă pun pe amândoi la curent, începu Eve. Pe urmă, am
să-mi analizez unghiurile, în timp ce voi veţi lucra la ale voastre. Pe
avizier şi pe display puteţi vedea portretul-robot.
Luă un indicator cu laser, îndreptându-l spre ecranul de pe
perete.
— L-a făcut detectivul Yancy, dar nu-i convins că e destul de
reuşit ca să-l dăm mass-mediei. Cred, totuşi, că ne oferă câteva date
de bază. Coloraţia şi structura facială, în orice caz.
— Cât să aibă, întrebă Feeney, înjur de treizeci?
— Mda. Chiar dacă fiul lui Crew a cheltuit o avere pe chirurgie şi
sculptură facială, nu cred că un tip trecut de şaizeci de ani poate
arăta atât de tânăr. Iar martora nici n-a pomenit de patruzeci. S-ar
putea să fie o rudă, un prieten mult mai tânăr, un protejat. Trebuie
să urmărim pista relaţiilor de familie. E cea mai logică, dat fiind
tiparul şi profilul.
— Mda, şi se lărgeşte, în loc să se îngusteze, comentă Feeney.
— Am găsit o cale de a o îngusta.
Eve le spuse despre urmele de ignifugant şi căutările pe teren
pentru a încerca să găsească locul unde fusese asasinată Tina Cobb.
— E prima urmă pe care a lăsat-o. Când îi dăm de capăt, vom fi
făcut încă un pas spre identificarea nemernicului. A ales locul, deci
îl cunoştea. Ştia că putea intra să facă tot ce voia, nederanjat de
nimeni, şi să şteargă urmele pentru ca nimeni să nu observe nimic.
— Mhm, dădu din cap Feeney. Trebuie să fi împroşcat cu ceva
sânge în jur. L-a şters, altfel ar fi apărut un raport. Niciun muncitor
din construcţii nu se-apucă de treabă când vede sânge în jur.
— Ceea ce înseamnă că i-a luat ceva timp. Tot fără martori.
A avut nevoie de un mijloc de transport. Ştia că avea la îndemână
un loc comod unde să abandoneze cadavrul şi acces la substanţe
inflamabile.
— Probabil că de data asta nu s-a mai protejat etanş, remarcă
Feeney. De ce să se deranjeze?
— Nu ar fi pierdut timpul, fu Eve de acord. Urma să ardă
cadavrul, distrugând astfel orice urmă posibilă – cel puţin aşa
credea. De ce să se deranjeze să nu lase urme la faţa locului, atâta
vreme cât erau curăţate satisfăcător? Mai ales dacă prezenţa lui
acolo era legitimă.
— S-ar putea să fie proprietarul locului, să lucreze sau să
locuiască acolo.
— Sau să fie inspector de clădiri ori de construcţii, interveni
Roarke. Deşi, în cazul ăsta, nu cred că ar fi uitat de ignifugant.
— Ai primit datele pe care le-am cerut, proprietăţile în curs de
construcţie sau reamenajare din zonă. Pe astea mi le-ai trimis?
— Da, dar nu sunt incluse şi cele mici, îi explică el. O locuinţă
privată sau un apartament unde proprietarul se poate hotărî să
schimbe ceva, sau angajează un antreprenor dispus să uite de
autorizaţii şi taxe şi să lucreze la negru.
Eve îşi imagină diagrama investigaţiei străbătută dintr-o dată de
sute de fundături şi ocolişuri.
— N-am să-mi bat capul cu treburile colaterale până nu le
eliminăm pe toate celelalte. Pe şantierele de construcţii nu se
foloseşte uneori benzină?
— Pentru unele vehicule şi agregate, da, spuse Roarke. Şi, cum e
incomod s-o transporte de la o staţie din afara oraşului, se poate
depozita într-o magazie, pe şantier sau în apropiere. Pentru asta se
plăteşte o taxă.
— Atunci, vom urmări şi pista asta.
— Birocraţii de la Autorizaţii şi Licenţe îţi vor face limba cravată,
îi reaminti Feeney.
— Mă descurc eu.
— Va trebui să-i iei tare, să obţii mandate şi tot felul de hârtii şi
alte nimicuri. Dacă avem noroc cu portretul-robot, nu va mai fi
cazul.
Feeney stătu puţin pe gânduri, trăgându-se de vârful nasului.
— Dar, oricum, ai mult de lucru. Pot să-mi amân concediul cu
câteva zile, până se rezolvă cazul.
— Concediul? se încruntă Eve. Apoi îşi aminti de vacanţa pe care
Feeney şi-o programase. La naiba, uitasem cu totul. Când pleci?
— Peste două zile, dar mai pot să reprogramez.
Era tentată să-i accepte oferta, dar se abţinu, oftând din greu.
— Mda, bine, fă-o, şi nevastă-ta o să vă mănânce amândurora
ficaţii la micul dejun. Cruzi.
— E nevastă de poliţist. Ştie cum merg lucrurile, replică el, nu
prea convingător.
— Pariez că a şi făcut bagajele.
Feeney îi zâmbi cu o expresie de câine bătut.
— De-o săptămână sunt gata.
— Mă rog, n-aş vrea să am de-a face cu furia ei. Şi-n plus, ţi-ai
sacrificat deja destul timp pentru mine. Mai departe, ne putem
descurca şi singuri.
— Nu-mi place să las un caz în aer, murmură Feeney.
— Îl mai am pe Mcnab, şi pe tipul ăsta, arătă Eve cu degetul mare
spre Roarke. Dacă nu rezolvăm cazul până pleci, am să te ţin la
curent. Prin interurban. Îmi mai poţi acorda două ore în seara asta?
— Nicio problemă. Ascultă, ce-ar fi să mă apuc iar de lucru, să
văd dacă nu pot face nişte vrăji?
— Foarte bine. Eu voi vedea dacă reuşesc să obţin câteva
mandate. Eşti de acord să ne întâlnim aici mâine dimineaţă, la opt,
pentru informare?
— Numai dacă e cu micul dejun alături.
Roarke aşteptă să rămână singur cu Eve.
— Te pot ajuta să faci economie de timp cu formalităţile. Câteva
minute de lucru neoficial, şi-ţi obţin o listă de autorizaţii.
Eve îşi îndesă mâinile în buzunare şi privi panoul cazului şi feţele
victimelor. Echipamentele neoficiale ale lui Roarke puteau trece
neobservate de Compuguard. Nimeni n-avea să afle că spărsese
nişte zone securizate şi sustrăsese date, cu mâinile lui abile.
— N-am nicio justificare pentru asta. N-o pot scurtcircuita doar
ca să fac puţină economie de timp şi să scap de complicaţii. Gannon
e protejată. Din câte ştiu, e singura care ar putea fi într-un pericol
imediat, din cauza individului. Am să procedez ca la carte.
Roarke veni în spatele ei şi începu să-i maseze umerii, în timp ce
amândoi priveau imaginile cu Jacobs şi Cobb. Înainte şi după.
— Dacă nu joci ca la carte şi o iei pe scurtături, nu uita că o faci
pentru ele. Niciodată pentru tine, Eve.
— Aici nu e vorba de mine. Nici de interesele mele.
— Dacă n-ar fi vorba de tine, sau de interesele tale, într-un sens
sau altul, n-ai putea merge înainte zi de zi, făcând faţă la toate astea
şi preocupându-te mereu şi de soarta altora. Iar dacă n-ai face-o,
cine să ia stindardul în numele Andreei Jacobs şi al Tinei Cobb şi să
intre cu el în luptă?
— Alt poliţist în locul meu.
— Nu există altul ca tine, declară Roarke, sărutând-o pe creştetul
capului. Nu există niciunul care să înţeleagă victimele şi pe cei care
le victimizează, la fel ca tine. Văzând asta, ştiind asta, am devenit
om cinstit, nu?
Eve se întoarse spre el, privindu-l drept în ochi.
— Te-ai făcut ceea ce eşti.
Ştia că se gândea la mama lui, la ceea ce aflase cu scurt timp în
urmă. Şi mai ştia că suferea. Morţilor lui Roarke nu putea să le ţină
partea, aşa cum făcea în cazul celor două femei necunoscute. Nu-l
putea ajuta să facă dreptate pentru femeia despre a cărei existenţă
nu ştiuse niciodată, pentru femeia care-l iubise şi murise de mâna
brutală a propriului lui tată.
— Dacă m-aş putea întoarce în timp, spuse ea încet, aş face tot
posibilul să-l arestez şi să-l închid pentru ceea ce-a făcut. Aş vrea să
pot fi alături de ea şi de tine.
— Nu putem schimba istoria, nu-i aşa? Nici pentru mama mea,
nici pentru noi înşine. Dacă am putea, eşti singura fiinţă din lume
căreia i-aş încredinţa sarcina asta. Singura care m-ar putea face să
stau pe loc, lăsând totul în seama legii.
Îi urmări cu degetul conturul bărbiei.
— Aşa că, locotenente, ori de câte ori o iei pe câte o scurtătură, ar
trebui să-ţi aduci aminte că printre noi există unii care depind de
tine şi puţin le pasă de respectarea legilor.
— Poate că e aşa, dar n-am s-o fac. Du-te şi ajută-l pe Feeney.
Obţine-mi nişte date folositoare, ca să-l oblig să plătească pentru
ceea ce le-a făcut.
După plecarea lui Roarke, Eve se aşeză cu privirea aţintită la
avizier, uitând de cafea. În fiecare dintre victime se vedea pe sine
însăşi. In Andrea Jacobs, ucisă şi abandonată. In Tina Cobb, jefuită
de propria ei identitate şi aruncată ca un gunoi.
Asemenea situaţii o creaseră pe ea, poliţista. Nu, nu putea să
schimbe istoria, dar mai mult ca sigur putea s-o folosească.
27

Când lucra singură, Eve pierdea noţiunea timpului. Iar dacă


subiectul era presant, pierdea noţiunea timpului şi când lucra cu
alţii.
Era liniştitor să stea sau să se plimbe singură prin birou, lăsând
datele şi speculaţiile să i se învălmăşească prin cap.
Când linkul semnaliză, se smulse din transă şi-şi dădu seama că
singura lumină din încăpere provenea de la ecrane.
— Dallas. Ce e?
— Salut, locotenente.
Pe ecran apăru chipul tânăr şi simpatic al lui Mcnab. Îi văzu şi
felia de pizza din mână. La naiba, aproape că simţea mirosul de
pepperoni, şi-i trecu prin minte că uitase să cineze.
— Dormeai, sau ce?
Eve se simţi jenată pentru simplul fapt că un alt poliţist o
surprinsese când era distrată.
— Nu, nu dormeam. Lucrez.
— Pe întuneric?
— Ce vrei, Mcnab?
Eve ştia ce voia ea. Voia bucata lui de pizza.
— OK, am dat nişte căutări pe linkuri şi unităţile de comunicaţii.
Muşcă din pizza şi Eve fu nevoită să înghită în sec.
— Dă-mi voie să-ţi spun, gioarsele astea sunt mai dure decât cele
scumpe. Au o memorie… vai de ea, iar lăţimea benzii…
— Nu mă lua cu de-astea, Mcnab. Treci la subiect.
— Sigur. Scuză-mă.
Mcnab îşi linse – nesimţitul avu tupeul să-şi lingă – sosul de pe
degetul mare.
— Am găsit locurile a două convorbiri pe care credem că
ucigaşul le-a avut cu Cobb. Unul dintre ele corespunde cu o
transmisiune întreruptă către reşedinţa lui Gannon şi preluată de
programul de răspuns în seara asasinării lui Jacobs.
— Unde?
— Pentru amândouă, un link public din Grand Central. Cealaltă a
fost generată dintr-un cyber club, de undeva din downtown. A, şi
mai e una întrerupta către reşedinţa lui Gannon, la zece minute
după prima, de la alt post public, la trei străzi distanţă de
apartamentul ei.
Locuri publice, acces public. Conturi false. Atent, atent, foarte
atent.
— Eşti cu Peabody?
— Mda. E dincolo.
— Ce-ar fi să verificaţi clubul? Vedeţi dacă nu puteţi găsi
computerul pe care l-a folosit. Poate ne obţineţi o descriere mai
detaliată.
— Nicio problemă.
— Ţinem şedinţa de informare în biroul meu de-acasă, dimineaţă
la ora opt.
O fi avut el gura plină de pizza, dar Eve ştia să recunoască un
geamăt când îl auzea. Aşa-i trebuia, dacă mânca în faţa ei, iar ea era
cu stomacul gol.
— Dacă mai prinzi ceva important, vreau s-aud imediat.
Indiferent la ce oră. Ai lucrat bine cu linkurile.
— Sunt expert. Auzi, voi aveţi nişte şuncă de-aia naturală?
Eve închise, se rezemă de spătar în semiobscuritatea albăstruie
şi începu să se gândească la diamante, la pizza şi la crime.
— Locotenente.
— Mmm?
Chiar şi prin întuneric, Roarke o văzu clipind din ochi ca o
bufniţă.
— Trebuie să mănânci.
— Mcnab mânca pizza. Mi-a stricat concentrarea. Îşi frecă ochii
obosiţi. Unde-i Feeney?
— L-am trimis acasă – nu fără ceva eforturi. A sunat nevastă-sa.
Cred că intră într-o alertă de nivel scăzut, după ce ţi-a propus să-şi
amâne concediul cu familia.
— N-am să-l las. Ai ceva pentru mine?
— Prima etapă a confruntării cu Judith Crew. Şi nici cu băiatul nu
mai avem mult. După ce o terminăm şi pe aia, o să. „
îşi aminti cu cine vorbea şi trecu la un limbaj mai inteligibil.
— In esenţă, confruntăm şi comparăm cele două seturi. Dacă şi-a
ţinut fiul lângă ea până la majorat – şi, cu siguranţă, aşa a făcut – ar
trebui să putem localiza corespondenţa, sau corespondenţele. O
privi înclinând capul. Deci, vrei pizza?
— Aş da orice pentru o felie de pizza cu pepperoni.
Roarke se strâmbă.
— Te rog, locotenente, nu pot fi cumpărat.
— Îţi ofer favoruri sexuale la alegere, posibil cu proxima ocazie.
— S-a făcut!
— Te vinzi ieftin.
— Habar n-ai tu la ce favoruri sexuale mă gândesc. Ai obţinut
mandatele? o mai întrebă, în timp ce intra în bucătărie.
— Mda. Iisuse, a trebuit să dansez step până mi-au căzut
degetele de la picioare, dar o să le am. Mcnab a depistat locurile
câtorva transmisiuni. El şi Peabody vor vizita asta seară un cyber
club de unde ucigaşul a comunicat cu Cobb.
— Astă-seară?
— Sunt tineri, capabili şi speriaţi de mine.
— Şi eu la fel, răspunse el, aducându-i o farfurie cu pizza
fierbinte şi un pahar mare de vin roşu.
— A ta unde-i?
— Am mâncat ceva cu Feeney în laborator şi am făcut prostia să
cred c-ai să mănânci singură.
— Ai mâncat deja şi totuşi mi-ai pregătit cina? întrebă Eve, luând
o felie de pizza care-i fripse degetele. Mamă, eşti un adevărat sclav.
— O să facem schimb de roluri când vine vremea să-mi încasez
plata. Cred că s-ar putea să folosim şi nişte costume.
— Ieşi afară.
Eve pufni, muşcă din pizza şi-şi arse limba. Era o senzaţie divină.
— Le-a sunat pe Cobb şi Gannon de la un link public din Grand
Central. Acasă la Gannon, a sunat în seara când a omorât-o pe
Jacobs – de două ori, din două locuri diferite. Se pare că voia să se
asigure. De ambele dăţi i-a răspuns robotul, confirmând că nu era
nimeni acasă. Şi s-a dus. De-acolo putea să meargă pe jos – eu aşa
aş fi făcut. E mai bine decât cu taxiul. Mai sigur.
— Ar fi avut şi posibilitatea să cerceteze terenul, adăugă Roarke.
— Deci, ajunge la ea şi intră. Poate are destulă minte ca la
început să verifice şi casa, cameră cu cameră. Nu strică să fii
precaut. Apoi se duce la etaj să înceapă şi, ce să vezi, apare
menajera. Atâta prudenţă, atâta efort, şi pentru ce?
— L-a înfuriat.
Eve dădu din cap, bău puţin vin şi luă a doua felie de pizza.
— Mda, aşa cred eu. Sigur l-a înfuriat. Ştim că ar fi putut să plece
pe furiș. Sau s-o ameţească, s-o imobilizeze… Dar ea i-a dat peste
cap toate planurile. I-a căzut ca musca-n lapte. Aşa că a omorât-o.
Totuşi, nu era turbat de furie când a făcut-o. Controlat, atent – dar
nu la fel de inteligent pe cât se crede. Dacă femeia ştia ceva? Logica
nu l-a dus până aici.
— A atacat-o cu sânge rece, însă fără să aştepte să se calmeze
complet, dădu din cap Roarke. A trebuit să improvizeze. Putem
presupune că nu-i în cea mai bună formă când nu poate respecta
întocmai scenariul pe care şi l-a făcut.
— Mda, pot şi eu să pătrund în mintea lui, dar nu mă ajută prea
mult.
Îşi îndesă în gură felia de pizza, în timp ce privea spre portretul-
robot de pe ecran.
— Dacă am structurat corect ancheta asta, ştiu ce vrea. Ştiu cum
va proceda. Ştiu chiar că, dacă urmărim aceeaşi logică, următorul
lui pas va fi s-o atace pe Samantha Gannon sau pe altcineva din
familia ei. Se va împrieteni cu subiectul, dacă socoteşte că merită
timpul şi efortul, sau, în caz contrar, va plănui să ameninţe, să
tortureze, să omoare. Orice, numai să găsească diamantele sau să
afle informaţii care să-l ducă la ele.
— Dar nu poate ajunge la ea sau la ei.
— Nu, i-am acoperit. Şi s-ar putea ca din pricina asta să ne fi
împotmolit.
— Dacă o foloseşti ca momeală, l-ai putea ademeni să iasă la
lumină.
Cu paharul de vin în mână, Eve îşi lăsă capul pe spate, închizând
ochii.
— Iar Samantha o va face, zise ea. Simt că ar fi în stare. Ar face-o,
fiindcă e o cale de a pune capăt situaţiei, pentru că e un subiect
substanţial – şi fiindcă are curaj. Nu e proastă şi are destul curaj ca
să marşeze. La fel ca bunica ei.
— Destul curaj, fiindcă are încredere că o vei proteja.
Eve ridică din umeri.
— Nu-mi place să folosesc civili ca momeală. Aş putea pune o
poliţistă în locul ei. Putem aranja şi machia una ca să semene
acceptabil cu ea.
— Trebuie s-o fi studiat. S-ar putea să se prindă.
— S-ar putea. La naiba, s-ar putea chiar s-o cunoască
îndeaproape. Oricum, eu sunt prea înaltă, Peabody are altă
constituţie…
— S-ar putea pregăti un droid.
— Droizii fac doar ceea ce sunt programaţi să facă.
Eve nu avea deplină încredere în maşini.
— Momeala trebuie să poată gândi. Dar mai există o persoană
spre care s-ar putea să se îndrepte.
— Judith Crew, zise Roarke.
— Mda. Dacă mai trăieşte, ar putea încerca pista asta. Sau fiul.
Dacă niciunul dintre ei nu e implicat, s-ar putea să-i abordeze. N-a
mai rămas nimeni altcineva care să aibă cunoştinţe directe despre
ceea ce s-a întâmplat. Dar n-are certitudinea că există.
— Mănâncă.
Distrată, Eve coborî privirea spre pizza. Pentru că tot o avea în
faţă, o luă şi muşcă din ea.
— E un soi de fantezie. Acum, când îmi dau seama că e mai tânăr
decât am presupus, are mai mult sens pentru mine. Vrea
diamantele, pentru că se consideră proprietarul lor, sunt valoroase
pentru că strălucesc, adăugă ea, gândindu-se cum reacţionase
Peabody în faţa vitrinelor de la colţul Fifth cu Forty-seventh. M-ai
convins să înot în jurul recifului ăluia de lângă insulă. Mai ţii minte?
Mi-ai spus să nu-mi ţin la gât pandantivul. Nu numai pentru că,
atenţie, puteau să se piardă în ocean nişte diamante mari şi
scumpe, ci şi pentru că acolo nu trebuia să am asupra mea nimic
sclipitor. Barracudele se excită când văd lucind ceva în apă şi te
muşcă al dracului.
— Deci, ai o baracuda în goană după o comoară.
Lui Eve îi plăcea să-şi discute cazurile cu Roarke. Nu trebuia să-i
spună nimic de două ori, şi uneori nici măcar o dată.
— Nu ştiu unde o să ajung pe calea asta, dar hai să mergem mai
departe. Le vrea deoarece consideră că are dreptul la ele, pentru că
sunt valoroase şi strălucesc. Asta-mi spune că e răzgâiat, lacom şi
infantil. Şi meschin. În sensul în care bătăuşii sunt meschini. A
omorât nu numai pentru că era grăbit, ci şi pentru că a putut s-o
facă. Femeile erau mai slabe, iar avantajul se afla de partea lui. A
mutilat-o pe Cobb, pentru că avea timp şi pentru că se plictisise de
ea. Așa-l văd eu.
Eve făcu o pauză şi apoi continuă:
— Cred că e obişnuit să obţină ceea ce vrea. Să ia cu forţa, dacă
nu i se dă de bunăvoie. Poate că a mai furat şi în trecut. S-ar putea
să fi existat o cale mai sigură de a obţine informaţiile, dar a ales-o
pe asta. E mai interesant să iei pe întuneric ceva ce nu-ţi aparţine,
decât să te târguieşti la lumina zilei.
— Şi eu eram de aceeaşi părere.
— Dar, pe urmă, te-ai schimbat.
— Mă rog, în felul meu. Întunericul exercită o anumită fascinaţie,
Eve. O dată ce ai trăit-o, e greu să-i mai rezişti.
— Dar, de ce ai făcut-o? Cum i-ai rezistat?
— Îmi doream altceva. Mai mult.
Roarke îi luă paharul de vin şi sorbi din el. Apoi continuă:
— Îmi croisem drum într-acolo, făcând ocazional un pas,
distrându-mă. Apoi, am ajuns să te doresc pe tine. În întuneric nu
există nimic ce mi-aş putea dori aşa cum te doresc pe tine.
— Nu are pe nimeni. Nu iubeşte. Nu doreşte pe nimeni. Râvneşte
la obiecte neînsufleţite. Obiecte strălucitoare care sclipesc în
întuneric. Sunt mai lucioase, Roarke, pentru că au deja sânge pe ele.
Şi cred – ba nu, sunt al naibii de sigură – că o parte din sângele ăla
curge şi prin venele lui. Sunt mai valoroase pentru el, mai
importante, din cauza sângelui. Am să-l recunosc. Când am să-l văd,
voi şti că-i el. Dar nimic din toate astea nu mă apropie nici măcar cu
un pas de locul unde este.
— De ce nu te duci să te odihneşti puţin?
Eve clătină din cap.
— Vreau să mă uit la corespondenţe.

Steven Whittier sorbea ceai Earl Grey din cana lui favorită.
Susţinea că aceasta îi sporea aroma, afirmaţie care-o făcea pe soţia
lui, care prefera să folosească antichităţile Meissen, să se prefacă
nemulţumită. Totuşi, îl iubea atât pentru ciudăţeniile lui, cât şi
pentru stabilitatea, seriozitatea şi umorul care-l caracterizau.
La început, combinaţia dintre ei – constructorul şi prinţesa din
înalta societate – îi nedumerise familia. Patricia însemna vin vechi
şi caviar, pe când Steve era numai bere şi crenvurşti de soia. Dar ea
se proptise bine pe picioarele încălţate cu pantofi la ultima modă şi
ignorase prezicerile sumbre ale familiei. Treizeci şi doi de ani mai
târziu, uitaseră toţi de acele previziuni, în afară de Steve şi Pat.
În fiecare an, la aniversarea căsătoriei lor, ciocneau paharele în
amintirea profeţiei că „N-o să dureze“, după care râdeau ca doi
copii care au făcut o farsă unui grup de adulţi.
Îşi făuriseră o viaţă fericită. Până şi detractorii lui erau nevoiţi să
recunoască faptul că Steve Whittier avea creier şi ambiţie şi că
reuşise să le folosească pe amândouă pentru a-i oferi lui Pat un stil
de viaţă pe care-l putea accepta.
Încă din copilărie ştiuse ce voia să facă. Să creeze sau să re-
creeze clădiri. Dorise să-şi înfigă rădăcinile adânc, cum niciodată n-
o putuse face copil fiind, şi să le ofere şi altora locuri unde să facă
acelaşi lucru.
Structurase Whittier Construction începând de la bază, cu
propria lui sudoare şi dorinţă, ajutat de credinţa nestrămutată a
mamei lui în el, şi apoi printr-a lui Pat. În cei treizeci şi trei de ani,
de când începuse cu o echipă de trei oameni şi un birou mobil pe
platforma camionului, îşi cimentase fundaţiile şi adăugase
deasupra etaje peste etaje clădirii viselor sale.
Acum, deşi avea manageri, maiştri şi proiectanţi pe statul de
plată, încă mai obişnuia să-şi suflece mânecile pe fiecare şantier, să-
şi petreacă zilele deplasându-se de la unul la altul sau aplecându-se
să-şi ia uneltele ca orice muncitor.
Puţine lucruri îl făceau mai fericit decât sonoritatea şi vibraţia
unei clădiri care se năştea sau renăştea.
Singura lui dezamăgire era aceea că Whittier încă nu devenise
Whittier and Son. Încă mai spera să se întâmple aşa, deşi Trevor nu
avea nici interesul şi nici talentul construitului cu mâinile lui.
Voia să creadă – avea nevoie să creadă – că Trevor se va
maturiza curând, că urma să înţeleagă valoarea muncii cinstite.
Era îngrijorat pentru fiul lui. Nu-l crescuseră spre a deveni
superficial şi leneş, nici ca să aştepte să i se ofere lumea întreagă pe
tavă. Chiar şi acum, Trevor era obligat să se prezinte la sediu patru
zile pe săptămână şi să facă zile-muncă la biroul lui. Mă rog,
jumătăţi de zile-muncă, se corectă Steve. Nu stătea niciodată mai
mult de o jumătate de zi şi nu făcea mare lucru în acel timp, îşi
spuse Steve, în timp ce sufla în ceaiul aburind. Trebuia să stea încă
o dată de vorbă cu el. Băiatul primea un salariu bun, aşa că aştepta
de la el să muncească serios. Problema, sau măcar o parte din ea,
consta în fondurile depuse şi cadourile scumpe de la rudele mamei.
Trevor alegea mereu calea cea mai uşoară, indiferent cât de des se
străduiseră părinţii lui să-l reorienteze.
Primise prea multe şi prea uşor, îşi spuse Steve privind în jur,
prin cabinetul lui comod. Recunoştea că, în parte, era şi vina lui.
Aşteptase prea mult de la fiul lui, îşi pusese speranţe prea mari în
el. Cine ştia mai bine decât el cât de traumatizant putea fi pentru un
băiat ca umbra tatălui său să-l domine la tot pasul?
Pat avea dreptate. Trebuia s-o lase mai moale, să-i acorde lui
Trevor mai multă libertate de mişcare. Asta putea însenina să
reteze câteva dintre legăturile de familie şi să-i dea drumul liber.
Era greu s-o facă, să-l împingă pe Trevor afară din cuib şi să se uite
la el cum se chinuieşte să meargă în echilibru pe sârma maturităţii
iară a mai avea dedesubt plasa de siguranţă pe care i-o furnizaseră
întotdeauna. Dar dacă nu-şi dorea firma, atunci ar fi trebuit să-l
desprindă de ea. Nu putea continua la nesfârşit să mimeze prezenţa
şi să-şi ia leafa pe degeaba.
Şi, totuşi, ezita s-o facă. Nu numai din iubire, căci
Dumnezeu îi era martor că-şi iubea fiul, ci şi de teamă că băiatul
n-avea să facă altceva decât să apeleze la bunicii după mamă şi să
trăiască din mărinimia lor.
Sorbind din ceai, studie camera pe care soţia lui o numea râzând
„vizuina“ lui Steve. Prefera mult mai des să se cocoşeze la biroul de-
acolo, decât să lucreze în sediul spaţios şi aerisit din downtown, ori
în propriul lui cabinet de-acasă bine mobilat şi echipat. Îi plăceau
culorile închise ale acestui bârlog şi rafturile pline cu jucăriile lui
din copilărie – camioanele, maşinile şi aparatele pe care le cerea
cu regularitate de ziua lui şi de Crăciun.
Îi plăceau şi fotografiile, nu numai cele cu Pat şi Trevor, şi cu
mama lui, ci şi cele în care apărea el cu echipele de constructori, pe
şantiere, printre camioanele, macaralele şi maşinăriile cu care
lucrase ca adult. Şi-i mai plăcea liniştea. Când filtrele ferestrelor şi
uşile erau închise, i se părea că se află într-o peşteră, nu într-una
din numeroasele camere ale casei cu două etaje.
Ridică privirea spre tavan, ştiind că dacă nu se ducea curând sus,
în dormitor, soţia lui avea să se trezească şi să vină să-l cheme.
Trebuia să se ducă, dar îşi turnă încă o cană de ceai şi mai rămase
în lumina difuză şi liniştea din „vizuină“, până începu să picotească.
Soneria panoului de securitate îl făcu să tresară. Prima lui reacţie
fu una de nemulţumire. Dar, când clipi din ochi ca să şi-i
limpezească şi privi spre ecran, imaginea fiului său îl făcu să se
simtă cuprins de un val de plăcere.
Se ridică din fotoliul încăpător de piele – un bărbat de statură
aproape medie, cu un început de burtică. Avea braţele şi picioarele
musculoase, ochii de un albastru spălăcit şi evantaie de riduri
mărunte la colţuri. Încă nu începuse să chelească, însă părul îi
devenise cenuşiu.
Îşi arăta vârsta şi nici nu se gândea la chirurgie estetică. Îi plăcea
să spună că-şi câştigase prin muncă cinstită ridurile şi firele
cărunte, o afirmaţie ce îl nemulţumea pe fiul lui, atât de preocupat
de modă şi conştient de propria sa tinereţe.
Îşi spunea uneori că, dacă ar fi fost vreodată la fel de chipeş ca
Trevor, ar fi putut deveni vanitos. Băiatul era cu adevărat frumos.
Înalt, zvelt şi bronzat.
Se ocupa să arate bine, gândi Steve cu o mică strângere de inimă.
Cheltuia o avere pe garderobă, pe saloane, băi şi consultanţi.
Îşi alungă acest gând, în timp ce pornea spre uşă. Nu-i folosea la
nimic să-l zădărască pe băiat cu fleacuri. Şi, de vreme ce Trevor Nu-
l vizita decât rareori, prefera să nu strice seara.
Îi deschise uşa, zâmbind.
— Ei, ce surpriză! Intră.
În timp ce Trevor trecea pe lângă el, păşind în antreu, îi dădu trei
palme amicale pe umăr.
— Ce-i cu tine aici la ora asta?
Cu un gest calculat, Trevor îşi răsuci încheietura mâinii ca să-şi
consulte cadranul luminiscent al ceasului.
— E abia unşpe.
— Serios? Moţăiam în cabinet, mărturisi Steve, clătinând din cap.
Mama ta s-a dus deja la culcare. Merg s-o chem.
— Nu, n-o deranja, refuză Trevor cu un gest vag. Iar ai schimbat
codurile de securitate.
— O dată pe lună, ca de obicei. Mai bine să fii asigurat, decât să-ţi
pară rău. Am să ţi le dau pe cele noi.
Intenţiona să-l invite în „vizuină“ şi să bea împreună un ceai, dar
Trevor pornise deja spre salonul mult mai formal, unde se
autoservi din bar.
— Mă bucur că te văd. De unde vii, îmbrăcat atât de elegant?
Sacoul sport, indiferent de marcă şi preţ, nu era tocmai ceea ce
înţelegea Trevor prin „elegant“, dar se deosebea evident de
pantalonii kaki lăbărţaţi şi tricourile echipei Mets pe care le prefera
tatăl lui.
— De la o petrecere. Mare plictiseală.
Luă cupa cu brandy – bine măcar că bătrânul ţinea băuturi
decente în casă – învârtind alcoolul în ea, în timp ce se tolănea într-
un fotoliu.
— Era acolo şi vărul Marcus, cu enervanta aia de nevastă- sa. Nu
făceau altceva decât să vorbească şi să tot vorbească despre plodul
pe care l-au făcut. De parcă ar fi primii din lumea asta care
procreează.
— Proaspeţii părinţi tind să fie foarte entuziaşti.
Deşi ar fi preferat ceai, Steve îşi turnă şi el un brandy, ca să fie
sociabil.
— În primele luni după ce te-ai născut, mama ta şi cu mine îi
plictiseam de moarte pe toţi cei care nu fugeau la timp să se
ascundă. Şi tu vei face la fel, când îţi va veni rândul.
— Nu cred că există vreun pericol în sensul ăsta, de vreme ce nu
mă interesează deloc să aduc pe lume o chestie care miroase, îi
curg balele şi pretinde să-i acorzi fiecare minut din timpul tău.
Steve continuă să zâmbească, deşi tonul şi sentimentele fiului
său îi strepezeau dinţii.
— După ce o vei întâlni pe femeia potrivită, cred c-ai să te
răzgândeşti.
— Nu există nicio femeie potrivită. Sunt, în schimb, destule
acceptabile.
— Nu-mi place să constat că eşti atât de cinic şi dur.
— Onest, îl corectă Trevor. Eu văd lumea aşa cum e.
Steve oftă.
— Poate că e nevoie să începi să vorbeşti. Nu cred că ai venit aici
întâmplător, în seara asta. Adineauri, tocmai la tine mă gândeam.
La ceea ce vei face cu viaţa ta şi de ce.
Trevor ridică din umeri.
— Niciodată nu mi-ai înţeles şi nu mi-ai aprobat viaţa, pentru că
n-o reflectă pe a ta – Steve Whittier, omul din popor, care şi-a clădit
cariera pornind de la zero. Ştii, ar trebui să vinzi unei edituri
povestea vieţii tale. Uită-te ce lovitură a dat Gannon aia, cu
memoriile familiei ei.
Steve puse paharul pe masă şi, pentru prima dată de când sosise
Trevor, în tonul lui se simţi o nuanţă tăioasă, prevenitoare.
— Despre toate astea n-o să ştie nimeni. Ţi-am spus foarte clar,
Trevor. Ţi-am spus fiindcă am considerat că aveai dreptul să ştii şi,
dacă într-un fel sau altul, după publicarea acelei cărţi se va face
legătura cu bunica ta, cu mine sau cu tine, să fii pregătit. E o parte
ruşinoasă din trecutul familiei noastre, dureroasă pentru bunica ta.
Şi pentru mine.
— Pe bunica n-o afectează cu nimic. În nouăzeci la sută din timp
e dusă, remarcă Trevor, descriind cu degetul un cerc în jurul
urechii.
Chipul lui Steve se înroşi de furie.
— Nu vreau să te aud luând în râs starea ei. Şi nici să tratezi cu
nepăsare tot ce-a făcut pentru ca eu să rămân întreg, în siguranţă.
N-ai fi acum aici, sorbind brandy şi râzând dispreţuitor, dacă nu era
ea.
— Ea, sau el, replică Trevor, înclinând capul. A contribuit şi el la
existenţa ta, în fond.
— Biologia nu face im tată. Ţi-am explicat ce fel de om era. Un
hoţ şi un ucigaş.
— Unul de succes, până a dat de soţii Gannon. Fii sincer, îşi
schimbă Trevor poziţia, aplecându-se înainte, cu cupa de brandy
ţinută între genunchi. Nu-l găseşti fascinant, cel puţin? Era un om
care-şi stabilea singur regulile, care şi-a trăit viaţa în propriii lui
termeni şi a luat ce voia de la ea.
— Da, a luat ce voia, indiferent ce preţ au plătit alţii. Şi a
terorizat-o pe mama mea, astfel încât ani de zile a tot fugit de el.
Chiar şi după ce a murit în închisoare, ea continua să se uite înapoi.
Ştiu, orice-ar spune doctorii, ştiu că el a îmbolnăvit-o – el şi toţi acei
ani de spaimă şi teroare.
— Recunoaşte, tată, e o deficienţă mintală, de natură genetică,
cel mai probabil. S-ar putea ca următorul să fii tu, sau eu. Mai bine
să ne trăim viaţa atâta cât putem, înainte de a ne sfirşi zilele cu
balele curgându-ne pe bărbie, în cine ştie ce azil de lux.
— E bunica ta şi ai să te porţi respectuos cu ea!
— Şi cu el, nu? Sângele apă nu se face, aşa-i? Povesteşte-mi
despre el, ceru Trevor, rezemându-se de spătarul fotoliului.
— Ţi-am spus tot ce trebuie să ştii.
— Ai spus că vă tot mutaţi din loc în loc. Treceau câteva luni, un
an, şi iar vă făceaţi bagajele. Trebuie să fi luat legătura cu ea, sau cu
tine. Să fi venit să vă vadă. Altfel, de ce-aţi fi fugit încontinuu?
— Ne găsea mereu. Până l-au prins, ne-a găsit de fiecare dată. N-
am aflat că-l arestaseră, decât după câteva luni. Iar despre moartea
lui n-am ştiut timp de mai bine de un an. Mama a încercat să mă
protejeze, dar eram curios. Iar copiii curioşi au un stil al lor de a
afla întotdeauna adevărul.
„Mie-mi spui?“ reflectă Trevor.
— Probabil te-ai întrebat unde erau diamantele, încercă Trevor.
— De ce să mă întreb?
— Fusese ultima lui mare lovitură. Te rog, trebuie să te fi
întrebat – şi, fiind un copil curios…
— Nu m-am gândit la ele. Nu mă gândeam decât la felul cum o
făcuse pe mama să se simtă. Cum mă făcuse pe mine să mă simt,
ultima oară când l-am văzut.
— Şi când a fost asta?
— A venit la noi, în Columbus. Aveam o casă frumoasă, într-un
cartier civilizat. Eram fericit. A venit noaptea, târziu. Am ştiut, când
am auzit glasul mamei mele şi pe-al lui, am ştiut că iar trebuia să
plecăm. Aveam un prieten în vecini. Doamne, nu-mi mai amintesc
cum îl chema… Mi se părea că era cel mai bun prieten pe care-l
avusesem vreodată şi mă durea că n-aveam să-l mai văd. Şi, într-
adevăr, nici nu l-am mai văzut de-atunci.
„Vai de mine şi de mine“, îl căină Trevor dezgustat, dar îşi păstră
tonul firesc şi prietenos.
— Nu ţi-a fost uşor, nici ţie şi nici bunicii. Câţi ani aveai?
— Şapte, cred. Cam vreo şapte. Mi-e greu să-mi mai amintesc.
Am purtat nume diferite, un an, doi, în plus sau în minus. Aveam
aproape optsprezece când am rămas cu numele de Whittier.
Trecuseră ani de zile de la moartea lui şi i-am spus mamei că de-
acum încolo vreau să-mi păstrez numele. Aveam nevoie să-mi încep
viaţa. Aşa că ne-am păstrat numele Whittier, deşi asta o îngrijora
teribil.
„Babă paranoică“, îşi spuse Trevor şi continuă cu voce tare:
— De ce crezi c-a venit la voi atunci? Nu era cam prin perioada
loviturii? Cu diamantele?
— Ca să-mi ţină mie urma, iar pe ea s-o chinuiască. Îl mai aud şi
acum spunându-i că o va găsi oriunde ar fugi, că putea să mă ia de
la ea oricând ar fi vrut. O mai aud şi acum plângând.
— Dar să vină chiar atunci. Trevor făcu o pauză. Tocmai atunci…
Nu se poate să fi fost o coincidenţă. Probabil voia ceva. Ţi-a spus
ceva ţie sau ei.
— Ce importanţă are?
Ticluise totul cu mare grijă. Simplul fapt că-l considera pe tatăl
lui un prostănac nu însemna că nu ştia cum îi mergea mintea.
— M-am gândit mult la asta, de când mi-ai spus prima oară. Nu
vreau să mă cert cu tine, dar cred că am fost tulburat să-mi dau
seama, în acel moment al vieţii mele, ce aveam în sânge.
— Nu înseamnă nimic pentru tine. Şi nici pentru noi.
— Nu-i adevărat, tată. Pur şi simplu nu e adevărat, clătină Trevor
din cap, cu amărăciune. N-ai vrut niciodată să închizi cercul?
Pentru tine însuţi şi pentru ea? Pentru mama ta? Diamantele alea
valorează milioane de dolari, au fost ale lui, şi mai sunt şi acum
ascunse undeva. Au fost ale tatălui tău.
— Le-au recuperat aproape pe toate.
— Aproape? Un sfert din ele nu s-au găsit niciodată. Dacă am
putea reconstitui totul, dacă le-am putea găsi, am închide cercul.
Am putea găsi o cale de a le da înapoi, prin intermediul acestei
scriitoare – Samantha Gannon.
— Să găsim diamantele, după cincizeci şi ceva de ani?
Steve ar fi râs, dar Trevor părea atât de sincer, şi-l făcea să se
simtă atât de mişcat la gândul că fiul lui voia să închidă acel cerc…
— Nu văd cum ar fi posibil, spuse el.
— Nu eşti tu cel care-mi spune tot timpul că orice e posibil dacă
ai voinţă şi te străduieşti? Asta vreau să fac. O doresc din toată
inima. Şi am nevoie de ajutorul tău ca să reconstitui tot ce s-a
întâmplat. Trebuie să-ţi aminteşti cu precizie cum a fost când a
venit la voi ultima oară, să-ţi aminteşti precis ce s-a întâmplat în
continuare. V-a contactat vreodată din puşcărie? Pe tine, sau pe
bunica? V-a dat ceva, v-a trimis ceva, v-a spus ceva?
— Steve?
La auzul vocii soţiei sale, Steve se uită peste umăr.
— S-o lăsăm pe altă dată, spuse el încet. Mama ta ştie totul, dar
nu-mi place să dezgrop iar morţii. Aici sunt, Pat. A venit Trevor.
— Trevor? O, cobor imediat!
— Va trebui să vorbim despre asta, insistă Trevor.
— O să vorbim, dădu din cap Steve, cu un zâmbet aprobator. O să
vorbim. Şi voi încerca să-mi amintesc tot ce ţi-ar putea fi de folos.
Sunt mândru de tine, Trevor, sunt mândru că vrei să găseşti o cale
de a îndrepta lucrurile. Nu ştiu dacă se poate, dar dorinţa ta de a
încerca înseamnă enorm pentru mine. Mi-e ruşine că eu nu m-am
gândit niciodată la asta. Că întotdeauna m-am gândit doar să las
totul în urmă şi s-o iau de la capăt, în loc să repar greşelile din
trecut.
Trevor îşi ascunse nemulţumirea sub o expresie binevoitoare,
când îşi auzi mama coborând grăbită, dar adăugă:
— Nu m-am mai putut gândi la altceva, de săptămâni de zile.

Trevor plecă peste o oră. Mergea agale prin arşiţa nopţii, în loc să
ia un taxi. Putea conta pe tatăl lui că avea să-i înşire toate
amănuntele. Steve Whittier era un maniac al detaliilor. Vizita îl
făcuse să-şi stabilească următoarea mişcare. A doua zi, să joace
rolul nepotului, preocupat să-şi viziteze bunica la casa de nebuni.

Cam în acelaşi timp în care Trevor Whittier trecea prin parc, Eve
îşi înăbuşi un căscat. Mai voia o cafea, dar ştia că pentru asta ar fi
trebuit să treacă de Roarke. Soţul ei ştia înaintea ei când începea s-
o ajungă oboseala.
— Trei corespondenţe posibile cu femeia, două cu copilul.
Eve se scărpină în cap, apăsat, ca să-şi pună sângele în mişcare.
— Dacă nu punem la socoteală şi restul corespondenţelor de la
primul nivel.
— Nu le pun. Computerul preferă variantele astea, aşa că
mergem cu ele. Hai să trecem la copil – om în toată firea, acum. Să
vedem dacă ceva arată bine.
Afişă pe ecran şase imagini şi începu să parcurgă datele anexate.
— Ei, ei, ia uite-aici. Steven James Whittier, adresă în East Side.
Patronul şi directorul unei companii de construcţii.
O potriveală interesantă.
— Îl cunosc.
Eve întoarse capul, privindu-l atentă.
— Îl ştii pe ăsta?
— Mai mult în sens profesional, vag, deşi i-am întâlnit şi soţia de
câteva ori, la diverse acţiuni de caritate. Compania lui are o
reputaţie solidă şi el la fel. Bluza albastră împerecheată cu sângele
albastru. Lucrează bine.
— Verifică lista şantierelor, ca să vedem dacă Whittier are ceva
în Alphabet City sau prin apropiere.
Roarke accesă fişierul, apoi se rezemă de spătar.
— Ar fi timpul să mă-nvăţ să nu-ţi mai pun la îndoială instinctele.
— Renovare pe Avenue B. Clădire cu cinci niveluri, trei secţiuni.
Arhisuficient ca s-o privim mai cu atenţie. Uite aici, are şi un fiu.
Unul singur, Trevor, vârsta douăzeci şi nouă de ani. Ia să vedem
imaginea.
Roarke tastă câteva comenzi şi studiară împreună chipul lui
Trevor Whittier.
— Nu seamănă cu portretul-robot atât cât aş vrea, dar nici prea
departe nu e. Să vedem ce mai putem afla despre Trevor.
— În seara asta nu mai poţi face nimic. E aproape ora unu.
Dacă nu consideri că poţi pregăti un caz destul de concludent ca
să te duci să-l salţi din pat şi să-l bagi în cuşcă, mai bine treci la
culcare. Am să setez computerul să adune date, în timp ce tu vei
dormi câteva ore.
— Aş putea să mă duc la el, să-l trezesc din somn şi să-l
hărţuiesc, murmură Eve, dusă pe gânduri. Însă i-ar da şansa să se
plângă avocatului. Pot să mai aştept. Se ridică în picioare. Până
dimineaţă. Voi vizita şantierul, să vedem dacă găsim vreo legătură
cu urmele de pe trupul lui Cobb. Trebuie să-l abordez pe Whittier,
să-i găsesc mama şi s-o chestionez şi pe ea. S-ar putea să fie
implicaţi. Acest Trevor mi se pare suspectul numărul unu. E mai
bine să Nu-l abordăm înainte de a avea totul pe picioare.
— În timp ce restul se pune pe picioare, tu ai să te pui la
orizontală.
Eve ar fi obiectat, dar începuseră s-o doară ochii.
— Mereu mă baţi la cap, zise ea. Contactez doar echipa şi le spun
că vom ţine informarea la şapte, nu la opt.
— Poţi face asta dimineaţă. E mai uşor şi mai uman.
— Mda, dar acum ar fi mai distractiv, protestă ea, în timp ce
Roarke o trăgea afară din cameră. Aşa, pot să-i trezesc, şi vor trebui
să se chinuiască să adoarmă iar. Altfel, nu reuşesc decât să-i scol
din pat puţin mai devreme.
— Rea mai eşti, locotenente.
— Mda. Şi?

28

Toate începură să i se învălmăşească în minte, în timp ce


dormea. Tatăl şi fiul, crima şi rapacitatea, sângele sclipind pe
pietrele strălucitoare. Existau moşteniri de care nu puteai să scapi,
oricât de repede sau de departe ai fi fugit.
Se revedea pe sine însăşi, în copilărie, fară o mamă care să intre
în panică sau s-o apere. Nimeni care s-o ascundă sau s-o protejeze.
Se vedea pe sine – întotdeauna se putea vedea pe sine – singură
într-o încăpere îngheţată, în lumina roşie intermitentă a firmei de
pe clădirea din vecini, care clipea, clipea, clipea…
Când el intra pe uşă, simţea gustul fricii, ca şi cum i s-ar fi ridicat
deja sângele în gât. Sânge fierbinte în aerul rece.
Copiii n-ar trebui să se teamă de taţii lor. Acum o ştia, într-o
parte a creierului agitat, ştia asta. Dar copilul de-atunci nu
cunoscuse decât frica.
Nu existase nimeni care să-l oprească, nimeni care să lupte
pentru ea, când mâna lui se repezea ca un şarpe. Nimeni care s-o
protejeze când sărea asupra ei, înăuntrul ei. Nu fusese nimeni care
să-i audă ţipetele, când îl implora s-o lase-n pace.
Nu mai vreau, nu mai vreau. Te rog, te rog, nu mai vreau.
Nu avusese pe nimeni la care să fugă, când osul braţului i se
rupsese ca un vreasc, sub un picior nepăsător. Nu se avea decât pe
sine însăşi şi cuţitul.
Simţea sângele curgându-i peste mâini, peste faţă, şi felul cum
trupul lui zvâcnise când îi înfipsese tăişul în came. Se vedea pe sine
mânjită de sânge, şiroind de sânge ca un animal de pradă. Şi chiar şi
în somn, cunoştea nebunia acelui animal, lipsa totală de umanitate.
Sunetele pe care le scotea erau hidoase. Chiar şi după moartea lui,
continuase să scoată acele sunete hidoase.
Se zbătea, înjunghiind, înjunghiind, înjunghiind…
— Vino înapoi… O, Doamne, puişor, vino înapoi…
Panică şi protecţie. Cineva care s-o audă, s-o ajute. Prin toată
demenţa amintirii, auzi glasul lui Roarke, îi simţi mirosul şi se
ghemui strâns în braţele care o cuprindeau.
— Nu pot…
Nu putea să se smulgă. Era atât de mult sânge…
— Suntem aici. Amândoi suntem aici. Eşti în braţele mele.
Roarke îşi apăsă buzele pe părul ei, pe obraz.
— Lasă, Eve. Lasă acum…
— Mi-e frig… Mi-e aşa de frig…
O masă cu mâinile pe spate, pe braţe, prea speriat s-o lase
singură fie şi cât să aducă o pătură.
— Ţine-te de mine.
O ridică în poală, legănând-o ca pe un copil. Fiorii care o
zguduiau începură să cedeze treptat. Respiraţia îi deveni mai
regulată.
— Acum mi-e mai bine…
Îşi lăsă capul să cadă pe umărul lui, fară vlagă.
— Îmi pare rău.
Roarke nu slăbi strânsoarea, continuă s-o legene şi ea închise
ochii, încercând să se lase absorbită de consolarea care-i era la fel
de necesară şi lui.
Totuşi, vedea ceea ce fusese. Ce devenise, în camera aceea
îngrozitoare din Dallas. Roarke putea să vadă şi el. Trăia toate
coşmarurile, împreună cu ea.
Cuibărindu-se lângă el, rămase privind în întuneric, întrebându-
se dacă ar fi putut suporta ruşinea ca altcineva să întrezărească
felul cum luase fiinţă Eve Dallas.

Lui Peabody îi plăceau enorm informările în biroul lui Eve de


acasă. Oricât de serioasă ar fi fost situaţia, domnea o atmosferă
neformală şi era mâncare. O şedinţă matinală nu însemna numai
cafea, ci şi ouă adevărate, came roşie şi tot felul de prăjiturele
cleioase şi dulci.
Îşi putea justifica surplusul de calorii, pentru că era combustibil
necesar serviciului. După părerea ei, situaţia nu avea niciun
dezavantaj.
Se adunaseră cu toţii – Feeney, Mcnab, Trueheart, Baxter, Dallas
şi Roarke. Şi mamă, mamă-Doamne, imaginea sexy a lui Roarke
dimineaţa şi felul în care pregătea cafeaua neagră şi tare, îndulcită
cu zahăr natural.
Nici nu era de mirare că Eve rămânea atât de zveltă. Doar
privindu-l, i se ardeau toate caloriile.
Cu gândul la asta, Peabody mai înhăţă două felii de şuncă şi
calculă că, pe parcursul informării, avea chiar şanse să slăbească.
Era un târg destul de echitabil.
— Referatele sunt în pachete, începu Eve, iar Peabody îşi împărţi
atenţia între farfurie şi partenera ei.
Eve stătea rezemată de colţul biroului, cu cafeaua într-o mână şi
indicatorul laser în cealaltă.
— Feeney şi civilul nostru au făcut aseară unele progrese, la fel şi
Mcnab. Mcnab, dă echipei datele.
Mcnab fu nevoit să înghită repede o îmbucătură de pateu danez.
— Am înţeles. Departamentul meu se ocupă cu linkurile şi
transmisiunile către şi dinspre ambele victime.
Parcurse materialul, indicând locurile comunicărilor, într-un
jargon de computer destul de criptic. Limbajul, precum şi
întrebările şi comentariile cu care intervenea Feeney în acelaşi
argou, îi lăsară Evei timp să-şi termine cafeaua.
— În dimineaţa asta, veţi vizita toate locurile, interveni ea, când
se produsese o scurtă pauză. Pe ecranul unu este Steven Whittier.
Datele curente ne fac să credem că e fiul lui Alex Crew. Pe ecranul
doi îl vedeţi pe Trevor Whittier, fiul lui Steven Whittier şi, după
toate probabilităţile, nepotul lui Crew. Pe baza datelor acumulate şi
a profilului, corespunde
— Steven Whittier este fondatorul şi actualul patron al Whittier
Construction.
— Aţi nimerit-o frumuşel, comentă Baxter.
— Am bubuit-o chiar, de vreme ce am stabilit că Whittier
Construction e firma antreprenoare a unei lucrări majore de
renovare, într-o clădire de pe Avenue B. Compania are licenţă
pentru patru magazii de depozitat benzină. Pentru niciunul dintre
ceilalţi potenţiali suspecţi nu avem atâtea date. Informaţiile oficiale
despre Steven Whittier arată că tatăl lui a decedat – iar mama…
Pe ecran apăru imaginea unei femei cunoscute ca fiind Janine
Strokes Whittier.
— Locuieşte în prezent la Leisure Gardens, un cămin de
pensionari din Long Island, unde Whittier senior are încă o casă. Se
înscrie în grupa de vârstă adecvată şi corespunde cu portretele
morfologice realizate de computer.
— O să chemăm familia Whittieri la interogatoriu, locotenente?
întrebă Peabody.
— Nu acum. Avem doar probe circumstanţiale şi supoziţii. Sunt
circumstanţiale şi supoziţii concludente, dar nu ajung ca să cerem
un mandat. Sunt insuficiente pentru o arestare, şi cu atât mai mult
pentru o condamnare. Avem nevoie de mai multe şi le vom obţine.
— Trueheart şi cu mine putem să luăm imaginile, să mai
adăugăm vreo două şi să le arătăm ospătăriţei, spuse Baxter. Dacă-
1 identifică pe unul dintre ăştia, mai câştigăm ceva.
— Faceţi-o. Mcnab, găseşte-mi pe cineva la sursele de
transmisiuni care să-şi aducă aminte că l-a văzut pe vreunul dintre
ei, sau pe amândoi. Feeney, am nevoie să mai scormoneşti trecutul.
Dacă Janine şi Steven Whittier au avut alte nume înainte, vreau să
le aflu.
— O să le ai, răspunse Feeney, luând o înghițitură din omletă.
— Peabody şi cu mine vom merge mai întâi la şantierul ăsta, ca
să confruntăm urma şi să facem o trecere în revistă. Dacă Tina
Cobb a fost asasinată acolo, trebuie să mai fi rămas sânge. Vreau
martori, şi probe materiale. Roarke, contez pe oamenii tăi pentru ca
Samantha Gannon şi familia ei să fie protejate.
— S-a făcut.
— Locotenente… Trueheart ridică mâna, ca un elev disciplinat.
Detectivul Baxter şi cu mine am putea merge la hotel, ca să-i
arătăm domnişoarei Gannon imaginile. S-ar putea să-l recunoască
pe unul dintre ei, sau pe amândoi. Dacă va fi aşa, vom obţine încă o
verigă de legătură.
— Bine gândit, Trueheart. Fuga-marş. Să consolidăm cazul cât
mai bine.
Aruncă o privire spre fotografiile victimelor, aflate pe avizier.
— Nimeni n-o să mai moară pentru o mână de pietroaie
nenorocite.
În timp ce echipa începea să se împrăştie, Roarke îi puse o mână
pe umăr.
— Ai o clipă, locotenente?
— O juma’ de clipă.
Cu gândul la liniile convergente ale investigaţiei, Eve îl urmă în
biroul lui.
Roarke închise uşa, după care, cuprinzându-i coatele în palme, o
ridică pe vârfuri şi-i depuse pe buze un sărut scurt şi fierbinte.
— Aoleu!
Eve căzu la loc pe călcâie, cu un sunet înfundat.
— Ce s-a-ntâmplat cu tine? întrebă ea.
— Trebuia să mă descarc. Când te văd cum preiei comanda, mă
excit.
— Tu te exciţi şi când vezi cum creşte iarba.
Se întoarse spre uşă, dar Roarke îşi propti palma pe tăblie,
blocând-o.
— Îţi spune ceva formula „obstrucţionarea justiţiei“?
— Îmi spune mai multe. O scurtă predică despre obstrucţii ar
putea fi distractivă, dar nu la aşa ceva mă gândeam. În dimineaţa
asta am de rezolvat câteva probleme, în rest îmi mai pot aranja
programul.
— Dacă Feeney vrea, lucraţi împreună la electronice.
— Şi-a înfipt dinţii. Nu cred că are nevoie de mine ca să mestece
până la capăt. Tu, însă, s-ar putea să ai nevoie de mine, când vei
vorbi cu Steven Whittier.
— De ce?
— Fiindcă mă cunoaşte. Şi, din câte ştiu despre el, nu poate fi
implicat în ceea ce-au păţit acele două femei. Cel puţin, nu cu bună
ştiinţă.
— Oamenii pot face multe lucruri care nu-i caracterizează, când
îi orbeşte sclipirea unor pietre strălucitoare.
— De acord. Un motiv în plus pentru care vei avea nevoie de
mine. Mă cam pricep la chestiile astea.
Îi scoase lanţul de sub cămaşă, astfel încât diamantul în formă de
lacrimă pe care i-l dăruise el cândva să scânteieze.
— Am cunoscut oameni care au ucis pentru ele. Dacă a făcut-o,
am să-mi dau seama. Pentru tine nu sunt decât nişte obiecte. Pe
ăsta-l porţi de dragul meu. Nu are altă valoare pentru tine.
Roarke zâmbi uşor, în timp ce-i strecura diamantul la loc sub
cămaşă şi continuă.
— Dacă ţi-aş fi dat un bulgăre de cuarţ, ar fi însemnat acelaşi
lucru.
— S-ar putea să n-o fi făcut pentru diamante sau nu direct, ci ca
să se protejeze pe sine şi familia lui. Samantha Gannon ştie despre
el lucruri care nu apar în carte. Lucruri pe care nu le ştie nimeni din
afara unui grup format în urmă cu o jumătate de secol. Cine e, de
unde vine… Oamenii ar omorî şi pentru aşa ceva.
— Gândurile astea te-au făcut să ai iar coşmaruri?
— Nu ştiu. Poate să fi fost şi invers – coşmarul să-mi fi adus
gândurile astea în minte. La prima vedere, Whittier şi-a făurit o
viaţă civilizată şi decentă. Dar, adeseori, pe oameni îi mână înainte
ceea ce nu se vede. Are multe de pierdut dacă adevărul iese la
iveală – cine a fost tatăl lui, ce-a făcut, faptul că numele Whittier e
doar o ficţiune…
— Asta crezi? Fiindcă numele i s-a dat mai târziu, nu la început,
înseamnă că nu e real?
— Nu contează ce cred eu, ci ce crede el.
Roarke îi luă faţa între palme.
— Ştii cine eşti tu, Eve.
— De cele mai multe ori, da. De fapt, vrei să vii cu mine din cauza
coşmarului. Ai stabilit deja că fac corelări cu mine însămi. N-am să
neg, dar nu-mi vor perturba munca.
— Nici n-am crezut asta.
— Am să mă gândesc. Te anunţ eu mai încolo.
Se întoarse spre uşă, apoi îl mai privi o dată.
— Îţi mulţumesc.
— Cu plăcere.

Clădirea de pe Avenue B era superbă – cel puţin aşa-i spuse


cooperantul şef de şantier. Tot complexul polivalent în care erau
convertite cele trei clădiri era o frumuseţe. Cărămizile vechi,
curăţate deja de praf, funingine şi mâzgălituri, aveau o nuanţă
roşiatică. Eve se îndoia că avea să dureze mult.
— Mare păcat că le-au lăsat aşa, în paragină, îşi dădu cu părerea
şeful de şantier Hinkey, în timp ce intrau pe poarta clădirii din
mijloc. Au fost apartamente şi alte alea, iar structurile de bază au
rezistat. Dar, măiculiţă, să fi văzut cum arăta pe dinăuntru. Harcea-
parcea era făcută! Lemnărie putredă, podele lăsate, instalaţii din
era glaciară… Gletul crăpat, ferestrele sparte… Unii oameni n-au pic
de respect pentru clădiri, dacă-nţelegeţi ce vreau să zic.
— Cred că înţeleg. Când echipa nu-i aici, şantierul e încuiat?
— Ba bine că nu! E plină lumea de vandali, hoţi şi vagabonzi,
derbedei care nu caută decât un loc unde să se cordească sau să se
drogheze.
Clătină din capul împodobit cu o cască Whittier prăfuită.
— Avem multe echipamente aici, ca să nu mai zic de materiale.
Steve – adică, domnul Whittier – nu se zgârceşte la securitate. Are o
firmă de înaltă clasă.
Eve nu ştia ce să zică despre clasă, dar cu privire la zgomot nu
avea îndoieli. În clădire domnea un adevărat vacarm.
— E foarte spaţios, comentă ea.
— Cinci niveluri, trei clădiri. Avem cam optsprezece mii de metri
pătraţi, fără să punem la socoteală şi suprafaţa terasei. O să fie o
combinaţie de rezidenţiale şi administrative. Păstrăm cât de mult
putem din structurile şi elementele originale şi unde nu se poate
instalăm altele noi, tot în acelaşi stil.
— Mda. Există multe intrări şi ieşiri care trebuie să fie păzite.
— Avem un sistem central de securitate, şi backup-uri
individuale la fiecare clădire.
— Şi cine are codurile?
— Păi, le are Steve, le am eu, ajutorul meu, tâmplarul şef şi
compania de securitate.
— Îi puteţi da numele lor partenerei mele? Am dori să aruncăm o
privire.
— Dacă mergeţi mai departe de-aici, trebuie să vă puneţi cască şi
ochelari. Ăsta-i regulamentul.
— Nicio problemă, răspunse Eve, luând casca de culoare galbenă
şi ochelarii bulbucaţi de protecţie. Mi-aţi putea arăta unde aţi
folosit ignifugant?
— Aproape toate pardoselile au fost ignifugate, răspunse Hinkey,
scărpinându-şi bărbia. Dacă vreţi, putem începe de-aici, şi mergem
tot înainte. Da’ vă zic, nimeni nu putea să intre după orele de
program.
— E sarcina mea să verific asta, domnule Hinkey.
— Faceţi ce ştiţi dumneavoastră că trebuie.
Omul porni printre echipamente, arătând cu degetul mare.
— Asta de-aici e spaţiu comercial. Probabil au să-l închirieze
vreunui restaurant. Pardoseala asta e ignifugată. A trebuit să
smulgem ce mai rămăsese din aia originală. Podelele noi încă n-au
fost instalate, doar pardoseala şi ignifugantul.
Eve scoase scanerul din trusa de teren şi se lăsă pe vine,
începând să caute urme de sânge. Apoi, apreciind dimensiunile
clădirii şi timpul care ar fi fost necesar ca să scaneze toate
suprafeţele, se ridică.
— Poţi să-mi faci o favoare, Hinkey? Ce-ar fi să pui pe cineva s-o
însoţească pe partenera mea în clădirea alăturată, în timp ce noi
doi o parcurgem pe asta? Pe urmă, trecem şi la a treia. Facem
economie de timp şi efort.
— Cum vreţi, răspunse Hinkey, scoţând un walkie-talkie de la
centură. Ura, Carmine. Am nevoie de tine la parter, clădirea doi.
Se împărţiră în echipe, şi Eve străbătu pe rând toate încăperile
de la primul nivel. După o vreme, reuşi să se adapteze, la zgomot –
bâzâielile şi huruiturile, sunetul compresoarelor şi pocnetele
pistoalelor cu aer comprimat.
Muncitorii vorbeau cu diferite accente: din Brooklyn şi Queens,
hispanic şi argou stradal.
Pentru că-i acorda timp să lucreze şi n-o hărţuia, asculta vag
comentariile neîntrerupte ale lui Hinkey despre progresul şi
detaliile lucrării. Şeful de şantier turuia despre climatizoare,
inspecţii, sisteme electrice şi de filtrare, ziduri, brâuri, muncitori,
instalaţii sanitare. Până să ajungă la primul etaj, îi făcuse capul
calendar şi continuă să trăncănească despre ferestre şi rame, să
muştruluiască un muncitor şi să se consulte cu altul despre nişte
detalii. Eve spera să fi scăpat de el, dar o ajunse din urmă înainte de
a ajunge la etajul doi.
— Aici o să fie apartamente. Locuinţe civilizate. De fapt, fiică-mea
se mărită la primăvară. Ea şi omu’ ei au achitat avansul pentru
apartamentul de-aici.
Eve îl privi la timp pentru a-i vedea expresia de sentimentalism
cam buimac.
— O să fie o casă bună pentru ei. Ştiu că-i construită ca lumea.
Solidă, sublinie el, bătând cu palma în perete. Nimic din rahaturile
alea de scobitori şi clei pe care le folosesc unii când cârpesc câte
una din clădirile astea vechi. Steve are mândria lui.
— Lucrezi de mult pentru el?
— În octombrie se fac şaptişpe ani. Steve nu-i un ageamiu, şi se
pricepe la clădiri. În plus, munceşte cot la cot cu oamenii, pe
şantier.
Eve găsise câteva picături de sânge, dar trecuse mai departe.
Procedau la fel ca în alte două locuri. Nu erau de ajuns. Când le pui
unor oameni uneltele de construcţii în mâini, e firesc să curgă şi
puţin sânge.
— Petrece mult timp pe şantierul ăsta?
— A, da! E cel mai mare pe care l-am avut vreodată. A muncit pe