— Sunteţi o familie destul de mică.

Am încuviinţat din cap.

— Haide, a insistat el. I-adevărat sau nu? Taică-tău este
ceea ce zic ei c-ar fi? Şi să nu-ţi treacă prin gând să mă minţi!
Să ştii că-ţi văd ochii. O să-mi dau seama numaidecât dacă minţi.
— N-o să mint. Nu ştiu nici măcar ce zic „ei” c-ar fi tata,
sau cine sunt „ei”.
În acelaşi timp m-a cuprins un sentiment straniu şi nu
tocmai plăcut: undeva exista o definiţie a „normalităţii”, dar
noi, familia Kenway, nu eram incluşi în definiţia aceea.
Poate că posesorul ochiului a simţit ceva în tonul meu,
fiindcă s-a grăbit să adauge:
— Scuze... scuze, dac-am zis ceva nepotrivit. Eram doar
curios, asta-i tot. Ştii, există un zvon, şi-i grozav de intere-
sant, dacă-i adevărat...
— Ce zvon?
— O să crezi că-i o prostie.
Simţindu-mă curajos, m-am apropiat de gaura din poar-
tă, l-am privit, ochi în ochi, şi am zis:
— Ce vrei să zici? Ce spun oamenii despre tata?
Tom a clipit.
— Spun că-n trecut a fost un...
Brusc dinapoia lui s-au auzit zgomote, apoi un glas furios
de bărbat strigând:
— Thomas!
Şocul l-a făcut pe băiat să se tragă înapoi.
— La naiba, a şoptit el iute. Trebuie să plec, mă cheamă.
Sper să ne mai vedem.
Apoi a dispărut, iar eu am rămas întrebându-mă ce vru-
sese să spună. Ce zvon? Ce spuneau oamenii despre noi, des-
pre mica noastră familie?
În acelaşi timp, mi-am amintit că era bine să mă grăbesc.
Se apropia amiaza – ceasul instrucţiei cu arme.

14
 7 decembrie 1735
I

Mă simt invizibil, ca şi cum aş fi rămas captiv între trecut

şi viitor. În jurul meu, adulţii poartă conversaţii încordate.
Sunt traşi la faţă, iar doamnele plâng. Focurile sunt ţinute
aprinse, desigur, totuşi casa este pustie, cu excepţia noastră,
care şi aşa suntem puţini, şi a bunurilor pe care le-am putut
salva din reşedinţa incendiată, şi este permanent frig. Afară
a început să ningă, iar jalea dinăuntru înfiorează până în mă-
duva oaselor.
Neavând altceva de făcut decât să-mi scriu jurnalul, spe-
rasem să ajung până în prezent cu povestea vieţii mele, dar
se pare că sunt mai multe de spus decât crezusem la început
şi, desigur, au fost evenimente mai importante la care să
particip. Înmormântări. Azi – a lui Edith.
— Eşti sigur, domnişorule Haytham? mă întrebase mai
devreme Betty, cu fruntea încruntată de îngrijorare, cu ochii
obosiţi.
Ani de zile – practic de când mi-o aminteam –, ea avusese
grijă de Edith. Era la fel de sfâşiată de durere ca şi mine.
— Da, am răspuns.
Am purtat ca întotdeauna, costumul, iar azi am avut cra-
vată neagră. Edith nu avea alte rude, aşa că la funeraliile ce
au avut loc la parter s-au adunat supravieţuitorii familiei
Kenway şi ai personalului, pentru o pomenire cu şuncă, bere
şi prăjituri. După ce s-a terminat, cei de la firma de pompe
funebre, care erau deja aproape beţi, i-au suit trupul în dric,
pentru a-l duce la capelă. I-am urmat în alaiul funerar. N-au
fost necesare decât două trăsuri. După ce totul s-a terminat,
am revenit în odaia mea, pentru a-mi continua povestea...

15
 II

Trecuseră două zile de când vorbisem cu ochiul lui Tom

Barrett, dar cuvintele lui tot nu-mi ieşiseră din minte. Aşa că
într-o dimineaţă, pe când Jenny şi cu mine eram singuri în
salon, am decis s-o întreb.
Jenny... Eu mă apropiam de opt ani, iar ea împlinise deja
douăzeci şi unu, dar nu aveam cu sora mea în comun nici
câte aveam cu cărbunarul ce ne aproviziona. Ba chiar mai
puţine, dacă mă gândeam bine, fiindcă cel puţin cărbunaru-
lui îi plăcea să râdă, ca şi mie, pe când pe Jenny o văzusem
rareori zâmbind, cu atât mai puţin râzând.
Ea are păr negru, strălucitor, iar ochii îi sunt întunecaţi
şi... cred că le-aş spune „somnoroşi”, deşi i-am auzit descrişi
ca fiind „melancolici” şi cel puţin un admirator a cutezat să
spună despre privirea ei că e „fumegoasă”, deşi nu ştiu ce
poate să însemne asta. Înfăţişarea lui Jenny era un subiect
popular de conversaţie. Ea este o mare frumuseţe, sau cel
puţin aşa mi se spune adesea.
Deşi nu şi pentru mine. În ochii mei era pur şi simplu
Jenny, care refuzase să se joace cu mine de atâtea ori, încât
până la urmă încetasem s-o mai rog; Jenny pe care, de câte
ori mi-o aminteam, şedea într-un jilţ cu spătar înalt, cu frun-
tea aplecată peste ceea ce cosea, sau broda... sau ce anume
făcea ea cu acul şi aţa. Şi care era încruntată. Privirii ei des-
pre care admiratorii spuneau că era „fumegoasă”, eu îi spu-
neam „încruntată”.
Problema era că, deşi noi doi eram simpli vizitatori unul
în viaţa celuilalt, aidoma unor corăbii care navighează în
acelaşi port micuţ şi trec una pe lângă alta, fără a se întâlni
însă vreodată, aveam acelaşi tată. Iar Jenny, care era mai ma-
re decât mine cu vreo doisprezece ani, ştia mai multe despre
tata. De aceea, cu toate că atâţia ani ea îmi spusese că eram
prea prost sau prea mic ca să-nţeleg – ori prea prost şi prea
mic ca să-nţeleg –, încercam s-o atrag în conversaţii. Nu ştiu
de ce, pentru că, aşa cum am zis, rezultatul era mereu acelaşi
şi nu mă alegeam cu niciun câştig. Poate ca s-o enervez? To-
tuşi, în această situaţie anume, la două zile după conversaţia
mea cu ochiul lui Tom, am fost cu adevărat curios să aflu la
ce se referise băiatul.

16
 Ca atare, am întrebat-o:
— Ce vorbeşte lumea despre noi?
Ea a oftat teatral şi a ridicat ochii de la cusut.
— Ce vrei să zici, pişpirică?
— Exact asta – ce vorbeşte lumea despre noi?
— Te referi la bârfe?
— Dacă vrei...
— De ce ţi-ar păsa ţie de bârfe? Nu eşti niţel prea...
— Îmi pasă, am întrerupt-o înainte să-mi spună că sunt
prea mic, prea prost şi prea scund.
— Serios? De ce anume?
— Cineva a zis ceva – asta-i tot.
Jenny a lăsat lucrul din mână, l-a pus pe perna scaunului,
lângă ea, şi şi-a ţuguiat buzele.
— Cine? Cine şi ce a zis?
— Un băiat, la poarta din grădină. A zis că familia noastră
e ciudată şi că tata a fost un...
— Un... ce?
— N-a apucat să termine de vorbit.
Jenny a zâmbit şi şi-a reluat lucrul.
— Şi asta te-a pus pe gânduri, aşa-i?
— Pe tine nu te-ar fi pus?
— Eu ştiu deja tot ce trebuie ştiut, a zis ea dispreţuitor,
şi-ţi spun că n-aş da nici o ceapă degerată pe ce spun vecinii
despre noi.
— Atunci spune-mi, am replicat. Ce făcea tata înainte să
mă fi născut eu?
Jenny mai surâdea totuşi uneori. Surâdea când era stăpâ-
nă pe situaţie, când putea să exercite putere asupra cuiva –
mai ales dacă acela eram eu.
— O să afli, a răspuns ea.
— Când?
— Toate la vremea lor. La urma urmelor, tu eşti moşte-
nitorul lui pe linie bărbătească.
A urmat o pauză lungă.
— Cum adică „pe linie bărbătească”? am întrebat-o. Ca-
re-i deosebirea între asta şi tine?
Ea a suspinat.
— Pe moment nu-i mare deosebire, într-adevăr, deşi tu
te antrenezi cu arme, iar eu nu.
17