poate că răpise fecioria unei fiice a moşierului sau poate că

se culcase cu nevasta lui. Cine poate şti? Noi nu punem între-

bări. Dacă m-ai întreba dacă mă surprinde că unul dintre cei
pe care-i căutam s-a aflat tot timpul chiar aici, în rândul tru-
pelor mele, răspunsul meu ar fi „nu”.
— Avea prieteni printre soldaţi? Pe cineva cu care aş pu-
tea sta de vorbă?
Braddock şi-a coborât fără grabă piciorul de pe patul meu.
— Ca tovarăş templier, te poţi bucura de ospitalitatea mea
aici şi poţi, desigur, să-ţi conduci propriile cercetări. Sper că,
drept răsplată, voi putea, de asemenea, să apelez la ajutorul
tău în acţiunile noastre.
— Şi care ar fi acelea?
— Francezii asediază fortăreaţa Bergen op Zoom, în care
se află aliaţii noştri: flamanzi, austrieci, susţinătorii Casei de
Hanovra şi hessieni, ca şi, bineînţeles, britanici. Francezii au
săpat deja un rând de tranşee şi acum au început rândul al
doilea, paralel cu primul. În curând vor începe să bombar-
deze fortăreaţa. Vor încerca s-o cucerească înainte de înce-
perea ploilor. Ei cred că le va oferi accesul spre Ţările de Jos
şi de aceea Aliaţii consideră că fortăreaţa trebuie păstrată cu
orice preţ. Avem nevoie de absolut toţi oamenii care ni se
pot alătura. Înţelegi acum de ce nu tolerăm dezertorii? Eşti
dispus să te arunci în luptă, Kenway, sau eşti atât de concen-
trat asupra răzbunării, încât nu ne mai poţi ajuta?

120
 Partea a treia
1753, DUPĂ ŞASE ANI
 7 iunie 1753
I

— Am o misiune pentru tine, a zis Reginald.

Am aprobat din cap, deoarece mă aşteptam la asta. Tre-
cuse mult de când nu-l mai văzusem şi mă gândisem că pro-
punerea lui de a ne întâlni nu fusese doar un pretext pentru
a face schimb de noutăţi, chiar dacă localul era White’s, unde
sorbeam amândoi din beri, cu o ospătăriţă atentă şi – nu-mi
scăpase atenţiei – pieptoasă, doritoare să ne mai aducă altele.
În stânga noastră, o masă de gentilomi – faimoşii şi infa-
mii „cartofori din White’s” – participau gălăgios la un joc de
zaruri, dar altfel localul era pustiu.
Nu-l mai văzusem pe Reginald din ziua aceea din Pădu-
rea Neagră, în urmă cu şase ani, iar de atunci se întâmplase-
ră multe. După ce mă alăturasem lui Braddock în Ţările de
Jos, participasem alături de Coldstream la asediul fortăreţei
Bergen op Zoom şi continuasem până la semnarea Tratatului
de la Aix-la-Chapelle în anul următor, care consfinţise înche-
ierea războiului. După aceea rămăsesem alături de ei în câ-
teva campanii de menţinere a păcii, care mă ţinuseră depar-
te de Reginald, ale cărui scrisori soseau fie de la Londra, fie
de la castelul din Franţa. Ştiind prea bine că propriile mele
epistole puteau fi citite înainte de a fi expediate, mi-am păs-
trat relatările vagi, aşteptând momentul în care puteam în
cele din urmă să stau faţă în faţă cu el şi să-i povestesc des-
pre temerile mele.
Dar după ce am revenit la Londra şi în reşedinţa din Qu-
een Anne’s Square, am descoperit că Reginald nu era dispo-
nibil. Aşa mi s-a spus: se izolase cu cărţile lui – el şi John

123
 Harrison, alt cavaler al Ordinului, care părea la fel de obse-
dat de temple, tainiţe străvechi şi năluci ale trecutului.
— Mai ţii minte când am fost aici pentru a opta mea ani-
versare? am zis, dorind, cumva, să amân clipa în care aveam
să aflu identitatea persoanei pe care trebuia s-o ucid. Mai ţii
minte ce s-a-ntâmplat afară, când peţitorul impulsiv era gata
să facă dreptate în stradă?
A încuviinţat din cap.
— Haytham, oamenii se schimbă.
— Aşa este – tu, de pildă, te-ai schimbat. Eşti preocupat
în primul rând de investigarea primei civilizaţii.
— M-am apropiat foarte mult, a spus el de parcă gândul
la asta înlăturase un linţoliu obositor pe care-l purtase.
— Ai reuşit să descifrezi jurnalul lui Vedomir?
Reginald s-a încruntat.
— Nu, n-am avut deloc noroc, dar nu pentru că nu m-aş fi
străduit, să ştii. Sau poate că ar trebui să spun „nu încă”, de-
oarece acum am un descifrator, un Asasin italian afiliat – es-
te o femeie, îţi vine să crezi? Am dus-o la castelul francez din
adâncul pădurii, dar zice că are nevoie de fiul ei care s-o aju-
te, ori fiul a dispărut de nişte ani. Eu mă cam îndoiesc de
spusele ei şi cred că, dacă ar vrea, ar putea descifra şi singu-
ră jurnalul. Bănuiesc că se foloseşte de noi ca să-i găsim fiul.
Şi, în cele din urmă, am dat de urma lui.
— Unde este?
— Acolo unde vei pleca tu însuţi să-l aduci: în Corsica.
Aşadar, mă înşelasem. N-avea să fie un asasinat. Urma să
am grijă de un copil.
— Ce este? a continuat el, văzându-mi expresia de pe chip.
Crezi că-i o misiune mai prejos de tine? Dimpotrivă, Haytham.
Aceasta-i cea mai importantă misiune pe care ţi-am încre-
dinţat-o vreodată.
— Ba nu, am oftat, nu-i deloc aşa. Pur şi simplu ţie ţi se
pare cea mai importantă.
— Poftim? Ce vrei să spui?
— Că poate interesul tău în această direcţie a însemnat
neglijarea unor afaceri în alte părţi. Poate că ai lăsat ca alte
chestiuni să scape de sub control.
— Care „chestiuni”? a repetat el consternat.
— Edward Braddock.
124