— Da, am rostit eu.

— Vom pleca imediat spre Anglia, pentru a participa la

funeralii.
— Am înţeles.
— Dacă ai nevoie... de orice, te rog nu ezita să ceri.
— Mulţumesc.
— Acum Ordinul este familia ta, Haytham. Poţi să vii la
noi pentru orice.
— Mulţumesc.
Şi-a dres glasul cu un aer stânjenit.
— Iar dacă simţi nevoia să... mă-nţelegi, să vorbeşti, sunt
aici gata să te ascult.
Am încercat să nu zâmbesc înaintea acelei idei.
— Mulţumesc, Reginald, dar nu simt nevoia să vorbesc.
— Prea bine.
A urmat o pauză lungă.
El şi-a ferit privirea .
— S-a înfăptuit?
— Juan Vedomir este mort, dacă la asta te-ai referit.
— Şi ai jurnalul lui?
— Mă tem că nu.
Pentru o clipă, a părut surprins, apoi s-a stăpânit şi ex-
presia i-a devenit împietrită. De-a dreptul dură. Mai văzusem
asta la el, într-un moment în care îşi pierduse controlul.
— Poftim? a întrebat scurt.
— L-am omorât pentru că ne-a trădat cauza, nu? am în-
trebat eu.
— Da, a încuviinţat Reginald precaut.
— Atunci ce nevoie aveam de jurnalul lui?
— Conţine scrierile şi gândurile lui, care ne interesează.
— De ce?
— Haytham, am motive să cred că trădarea lui Juan
Vedomir a depăşit cu mult simpla aderenţă la doctrină. Eu
cred că el avansase în colaborarea cu Asasinii. Acum spu-
ne-mi, te rog, adevărul – ai jurnalul lui?
L-am scos din taşcă şi i l-am întins, iar el s-a apropiat de o
lumânare, l-a deschis, l-a frunzărit iute, după care l-a închis.
— Şi l-ai citit? m-a întrebat.
— Este cifrat, i-am răspuns.
— Dar nu în întregime.
75
 Am încuviinţat din cap.
— Da... ai dreptate, am citit unele pasaje. Erau... gândurile
lui despre viaţă. O lectură interesantă. Ba chiar trebuie să-ţi
spun că m-a surprins cât de similară este filosofia lui Juan
Vedomir cu cele ce m-a învăţat cândva tata.
— Foarte posibil.
— Cu toate acestea, mi-ai cerut să-l omor.
— Ţi-am cerut să omori un trădător al Ordinului. Ceea ce
este cu totul altceva. Desigur, ştiam prea bine că tatăl tău
avea opinii diferite de ale mele despre multe principii ale
Ordinului – poate chiar despre majoritatea lor. Asta nu în-
seamnă că l-am respectat mai puţin doar pentru că nu era
templier.
L-am privit şi m-am întrebat dacă nu greşisem să mă în-
doiesc în privinţa lui.
— Atunci de ce interesează jurnalul ăsta?
— Nu pentru reflecţiile lui Vedomir despre viaţă, asta-i
clar, a zis Reginald şi a surâs pieziş. Aşa cum ai spus, ele erau
similare cu ale tatălui tău şi amândoi ne cunoaştem prea bi-
ne sentimentele în privinţa respectivă. Pe mine mă intere-
sează pasajele cifrate, care, dacă am dreptate, vor conţine
detalii despre păstrătorul unei chei.
— O cheie... pentru ce?
— Toate la momentul cuvenit.
Am scos un sunet de frustrare.
— După ce voi descifra jurnalul, Haytham, a continuat el.
Atunci, dacă am avut dreptate, vom putea începe etapa ur-
mătoare a operaţiunii.
— Şi care ar putea fi aceea?
Keginald a deschis gura ca să răspundă, dar i-am luat-o
înainte.
— „Toate la momentul cuvenit, Haytham”, nu-i aşa? Alte
secrete, Reginald?
S-a încruntat.
— „Secrete”? Chiar aşa? Asta crezi tu? Oare ce am făcut
ca să-ţi merit suspiciunea, Haytham, în afară de a te lua sub
aripa mea, de a te susţine în Ordin şi de a-ţi oferi o viaţă?
Stimate domn, să-mi fie cu iertare, dar uneori te cred de-a
dreptul nerecunoscător.

76
 — Cu toate astea, n-am reuşit să-l găsim pe Digweed, da?
am replicat, refuzând să mă las intimidat. N-a existat nicio-
dată o cerere de răscumpărare pentru Jenny, aşa că scopul
principal al atacului trebuie să fi fost uciderea tatălui meu.
— Haytham, noi am sperat să-l găsim pe Digweed. Doar
asta am putut face. Am sperat să-l facem să plătească. Spe-
ranţa aceea n-a fost înfăptuită, dar nu înseamnă că ne-am
abandonat încercările. În plus, eu am avut datoria de a avea
grijă de tine, pe care am îndeplinit-o. Ai devenit un bărbat pe
picioarele tale şi un cavaler respectat al Ordinului. Am im-
presia că ignori toate astea. Şi nu uita că eu am sperat să mă
însor cu Jenny. Poate că, în dorinţa ta înfocată de a-ţi răzbu-
na tatăl, vezi pierderea lui Digweed ca fiind unicul nostru
eşec important, dar nu este aşa, fiindcă n-am găsit-o pe
Jenny, da? Desigur, nu te-ai gândit nicio clipă la soarta crudă
a surorii tale.
— Mă acuzi de insensibilitate? De cruzime?
A clătinat din cap.
— Nu. Te rog doar să-ţi priveşti propriile nereuşite, îna-
inte de a le scoate la iveală pe ale mele.
L-am privit cu multă atenţie.
— Niciodată nu mi-ai destăinuit niciun detaliu în privinţa
căutărilor.
— Braddock a fost trimis pe urmele lui Digweed şi m-a
informat cu regularitate.
— Dar tu însuţi nu m-ai informat la rândul tău.
— Erai prea tânăr.
— Între timp am crescut.
Reginald a plecat capul.
— Atunci îmi cer iertare că n-am ţinut seama de asta. Pe
viitor te voi trata ca pe un egal.
— Atunci începe de acum şi povesteşte-mi despre jurnal.
A râs, de parcă fusese prins într-o capcană la şah.
— Ai învins. Bun... jurnalul reprezintă primul pas către
găsirea unui templu – un templu al primei civilizaţii, despre
care se crede că ar fi fost construit de Cei Care Au Existat
Înainte.
A urmat un moment de pauză, în care eu m-am întrebat:
„Asta-i tot?” Apoi am râs.

77
 Reginald a părut la început şocat, poate amintindu-şi pri-
ma dată când îmi pomenise despre Cei Care Au Existat Îna-
inte, când îmi fusese greu să mă abţin. „Cei care au existat
înaintea... cui?” pufnisem atunci. „Înaintea noastră”, răspun-
sese el încordat. „Înaintea omului. O civilizaţie anterioară.”
Acum s-a încruntat.
— Tot ţi se pare o idee amuzantă?
Am clătinat din cap.
— Nu, de acum nu mai este tocmai amuzantă, ci mai de-
grabă – m-am străduit să-mi găsesc cuvintele – greu de ima-
ginat. Adică o rasă de fiinţe care a existat înaintea oameni-
lor? Zei...
— Nu zei, ci oameni din prima civilizaţie care au contro-
lat omenirea. Ei ne-au lăsat artefacte, obiecte, cu puteri
imense, pe care abia dacă le putem concepe. Eu cred că aceia
care vor deţine artefactele acelea vor putea controla destinul
omenirii.
Râsul mi s-a stins când am văzut cât de serios devenise.
— Este o afirmaţie importantă, Reginald.
— Aşa este. Dacă ar fi fost o afirmaţie modestă, atunci nu
ne-ar fi interesat, nu? Asasinii n-ar fi fost interesaţi.
Ochii lui scânteiau. Văpăile din mangalurile de fier stră-
luceau şi dansau. Îi mai văzusem privirea aceea, dar foarte
rar. Nu atunci când îmi predase limbile străine sau filosofia,
nici când mă instruise în clasici sau în tactici de bătălie. Nici
chiar când îmi explicase principiile Ordinului.
Nu, ci doar când vorbise despre Cei Care Au Existat Înainte.
Uneori lui Reginald îi plăcea să ia în derâdere excesul de
pasiune. Îl considera un neajuns. Pe de altă parte, când vor-
bea despre făpturile din prima civilizaţie, vorbea ca un pro-
povăduitor.

II

Vom petrece noaptea în sediul templierilor de aici, din

Praga. Acum, stând într-o cămăruţă sărăcăcioasă, cu pereţi
din piatră cenuşie, pot simţi cum mă apasă greutatea a mii
de ani de istorie templieră.
Gândurile mi se îndreaptă spre Queen Anne’s Square, un-
de s-a întors tot personalul după ce s-a terminat renovarea.

78