— La naiba, a mormăit el, era al meu.

Acum s-a pierdut în

pădure.
Am ocolit cabana, ridicând sub tălpi un covor de cetină
uscată, la timp pentru a-l vedea pe bărbatul cu pumnal dis-
părând în lizieră.
— Reginald, am strigat, îl vreau viu! Digweed e-n cabană.
Al grijă de el până mă-ntorc!
Apoi m-am repezit printre copaci, iar frunzele şi crengile
mi-au biciuit faţa, pe când goneam cu sabia în mână. Înaintea
mea zăream o siluetă întunecată care înainta prin vegetaţie
cu aceeaşi lipsă de abilitate ca şi mine.
Sau poate cu şi mai puţină abilitate, fiindcă-l prindeam
din urmă.
— Ai fost acolo? am urlat după el. Ai fost acolo-n noaptea
când l-au ucis pe tata?
— N-am avut plăcerea aia, băiete! mi-a strigat el peste
umăr. Am regretat că n-am fost. Mi-am făcut însă şi eu trea-
ba. Am încheiat socotelile după aceea.
Bineînţeles! Avea un accent din sud-vestul Angliei. Şi cine
oare fusese descris ca având un accent din sud-vest?
Cel care-l şantajase pe Digweed. Cel care o ameninţase pe
Violet şi-i arătase un cuţit ce arăta înspăimântător.
— Opreşte-te şi-ntoarce-te cu faţa la mine! am strigat.
Dacă-ţi doreşti într-atât sângele Kenway, să vedem dacă-l
poţi vărsa pe-al meu.
Eram mai sprinten decât el şi de acum tot mai aproape. Îi
auzisem gâfâitul din glas când îmi răspunsese şi era doar o
chestiune de timp până aveam să-l prind. El însuşi o ştia şi în
loc să se mai obosească şi mai mult, a decis să se întoarcă şi
să lupte. După ce a sărit peste o ultimă creangă ruptă de
vânt, a ajuns într-un luminiş, unde s-a rotit cu lama curbată
în mână. Lama curbată şi zimţată, „ce arăta înspăimântător”.
Faţa îi era teribil de ciupită de vărsat, ca şi cum ar fi fost aşa
încă din copilărie. A gâfâit greoi, apoi s-a şters la gură cu do-
sul mâinii. În timpul urmăririi îşi pierduse pălăria, dezvălu-
ind părul tuns scurt şi grizonant, iar haina – neagră, aşa cum
o descrisese prăvăliaşul – era sfâşiată pe alocuri şi acum
flutura deschisă, dezvăluind tunica roşie de dedesubt.
— Eşti soldat britanic, am rostit.

98
 — Asta-i uniforma pe care o port, a rânjit el, dar loialită-
ţile îmi sunt altele.
— Chiar aşa? Şi cui anume le-ai jurat atunci? l-am între-
bat. Eşti un Asasin?
A clătinat din cap.
— Sunt propriul meu stăpân, băiete. Ceva ce tu nu poţi
decât să visezi.
— A trecut mult de când cineva mi-a spus „băiete”, am zis.
— Crezi că ţi-ai făcut un renume, Haytham Kenway?
„Ucigaşul.” Spadasinul templierilor. Pentru c-ai ucis doi ne-
gustori grăsani? Pentru mine, eşti un băietan. Eşti un băie-
tan, fiindcă un bărbat îşi înfruntă ţintele faţă în faţă, nu se
furişează înapoia lor la adăpostul nopţii, ca un şarpe. A făcut
o pauză. Ca un Asasin.
A început să-şi treacă iute cuţitul dintr-o mână în alta.
Efectul era aproape hipnotic – sau cel puţin aşa l-am lăsat să
creadă.
— Crezi că nu pot lupta? l-am întrebat.
— Încă n-ai dovedit-o.
— Aici este un loc la fel de bun ca oricare altul.
A scuipat pe jos şi mi-a făcut cu o mână semn să mă apro-
pii, rotind cuţitul pe care-l ţinea în mâna cealaltă.
— Haide, m-a zgândărit. Haide şi fii luptător cu-adevărat.
Haide să vezi cum se simte. Haide, băiete, fii bărbat.
Cuvintele acelea ar fi trebuit să mă înfurie, dar de fapt
mi-au sporit concentrarea. Trebuia să-l capturez în viaţă, ca
să-l pot interoga.
Am sărit peste ramură şi am pătruns în luminiş, clăti-
nându-mă uşor dezechilibrat, dar mi-am revenit iute, înainte
ca el să fi putut înainta şi profita. Pentru câteva clipe, ne am
dat târcoale unul celuilalt, fiecare aşteptându-şi adversarul
să lanseze primul atacul. Eu am pus capăt situaţiei printr-o
fandare, urmată de o spintecare, după care m-am retras ful-
gerător în gardă.
Pentru o clipă a crezut că-mi ratasem ţinta. După aceea a
simţit sângele şiroindu-i pe obraz şi a dus o mână la faţă, iar
ochii i s-au căscat de surprindere. Fusesem cel care vărsase
primul sânge.
— M-ai subestimat, i-am spus.
De data asta, zâmbetul i-a fost mai reţinut.
99
 — Nu va mai exista o a doua ocazie.
— Ba da, am răspuns şi am fandat iarăşi spre stânga, du-
pă care am schimbat fulgerător spre dreapta, când corpul îi
pornise deja în direcţia greşită de apărare.
O crestătură i-a apărut pe braţul neînarmat. Sângele i a
pătat mâneca sfârtecată şi a început să picure pe sol, ro-
şu-aprins pe cetina verde şi maro.
— Sunt mai bun decât crezi, am spus. Nu te aşteaptă de-
cât moartea – dacă nu vorbeşti. Dacă nu-mi spui tot ce ştii. În
slujba cui eşti?
Am dansat înainte şi am lovit din nou, în timp ce cuţitul
lui s-a mişcat sălbatic, dar inutil. Celălalt obraz îi era acum
tăiat. Pe chipul brun şi bătucit de vreme se vedeau două pan-
glici stacojii.
— De ce a fost ucis tatăl meu?
Am înaintat iarăşi şi de data asta l-am tăiat pe dosul mâi-
nii înarmate. N-a scăpat arma, dar îi oferisem o demonstraţie
clară a abilităţilor mele şi i s-a citit pe chip. Pe chipul lui în-
sângerat. De acum nu mai zâmbea.
Nu-şi pierduse însă curajul, iar când a înaintat a fost ra-
pid şi cu mişcări fluide, trecând cuţitul dintr-o mână în cea-
laltă ca să încerce să-mi abată atenţia şi aproape c-a reuşit.
Aproape. Poate că ar fi reuşit chiar să mă lovească... dacă nu
mi-ar fi arătat deja trucul acela şi dacă n-ar fi fost deja înce-
tinit de rănile pe care i le cauzasem.
Aşa însă, m-am strecurat cu uşurinţă pe sub cuţitul lui şi
am lovit de jos în sus, înfigând sabia. În secunda următoare
m-am şi blestemat, deoarece lovisem prea tare şi în zona
rinichilor. Era ca şi mort. Hemoragia internă avea să-l ucidă
în treizeci de minute... dar putea la fel de bine să-şi piardă
cunoştinţa imediat. Nu ştiu dacă el însuşi avea sau nu habar
de asta, pentru că se repezea din nou spre mine, cu dinţii
dezveliţi. Am observat că acum erau mânjiţi de sânge, după
care am făcut un pas într-o parte, am eschivat cu uşurinţă,
i-am prins braţul, l-am răsucit brutal şi i l-am rupt din cot.
Sunetul pe care l-a scos n-a fost un zbieret, cât mai de-
grabă un horcăit chinuit, şi, când i-am scrâşnit oasele rupte
laolaltă, mai mult pentru efect decât pentru vreun scop util,
cuţitul i-a bufnit surd pe sol şi el l-a urmat, năruindu-se în
genunchi.
100
 I-am eliberat braţul, care a căzut moale, un sac de oase
rupte şi piele. Coborând ochii, am văzut că faţa i se golise
deja de sânge, iar în jurul mijlocului i se lăţea o pată întune-
cată. Haina i s-a boţit de jur împrejur pe pământ. Cu un gest
lipsit de putere şi-a prins braţul rupt cu degetele mâinii te-
fere, iar când a ridicat fruntea, ochii îi erau aproape plângă-
tori, aproape patetici.
— De ce l-aţi ucis? am întrebat inexpresiv.
El s-a înmuiat şi s-a prelins într-o parte, aidoma apei care
părăseşte un burduf găurit, rămânând întins pe o rână. Acum
nu-l mai preocupa decât propria-i moarte.
— Spune-mi, am insistat şi m-am aplecat spre locul unde
zăcea, cu ace de brad lipite de sângele de pe faţă.
Îşi sufla ultimele clipe de viaţă în solul pădurii.
— Tatăl tău..., a început, apoi a tuşit un cheag mic de un-
ge, după care a urmat: Tatăl tău n-a fost templier.
— Ştiu! m-am răstit. De-asta a fost ucis? Am simţit cum
fruntea mi se încruntă. A fost ucis fiindcă a refuzat să se ală-
ture Ordinului?
— El a fost un... un Asasin.
— Şi templierii l-au ucis? L-au ucis pentru asta?
— Nu. El a fost ucis pentru ceea ce avea.
— Ce? M-am aplecat şi mai mult, disperat să-i aud cuvin-
tele. Ce avea?
Nu mi-a răspuns.
— Cine? aproape că am strigat. Cine l-a ucis?
Îşi pierduse însă cunoştinţa. A rămas cu gura deschisă,
iar pleoapele i-au tremurat şi apoi s-au închis, şi oricât l-am
pălmuit nu şi-a mai revenit.
Un Asasin. Tatăl meu fusese un Asasin. L-am întors pe
mort pe spate, i-am închis ochii holbaţi şi am început să-i go-
lesc buzunarele pe pământ. Obişnuitele tinichele, plus câteva
petice de hârtie ferfeniţite. Am netezit unul dintre ele şi am
văzut că era un document de înrolare. Fusese eliberat de
regimentul Coldstream Guards, care-i plătise o guinee şi ju-
mătate pentru înrolare, şi câte un şiling pe zi. Numele plăti-
torului se citea clar pe hârtie: locotenent-colonel Edward
Braddock.
Iar Braddock era cu trupele lui în Ţările de Jos, unde
lupta împotriva francezilor. M-am gândit la bărbatul cu
101