ION AGÂRBICEANU

FILE DIN CARTE A NATURII

PE LUNĂ

— Spui că vreai să vii şi dumneata, domnule judecător? Nu te-aş sfătui, ar

însemna să-ţi pierzi noaptea în zadar. Ce fac eu e mai mult pază decât vânătoare.
Ra r e puşcaşul care să nimerească noaptea porcul în cucuruz. De vor eşi vreau
mai mult să-i speriu şi să-i alung, să nu zdrobească bucatele omului. Am eu o
socoteală cu el.

— O să vin şi eu bade Andrei că-i lună plină. Tot n'aş putea durmi pe-o vreme ca
asta. Nici aseară n'am putut. Şi, apăi, ce mai şi'-, poate am noroc să văd şi mistreţ
cum am văzut ţap.

— încă n'ai văzut porc sălbatic?

— Am văzut un vier împuşcat la unul din prietenii mei vânători, dar aş voi să văd
unul viu, alergând. Am auzit că fug grozav de iute. Mă mir cum poate fi iute de
picior o dihanie cum era şi vierul acela.

— Ai văzut bivol furios alergând?

— N'aim văzut.

— Şi bivolul, câtu-i de greoiu când fuge înfuriat întrece orice vită. Se cutremură
pământul. Aşa şi cu porcul sălbatic;- pe un vier bătrân, nu-i câne să-1 ajungă.
Poate se şi tem cânii de el.

— Crezi că în porumbiştea aceea iasă un vier?

— Nu. E o scroafă cu purcei.

— I-ai văzut?
— Le-am văzut urmele. Dar poate să mai iese şi alţii. Eu tot aş zice să rămâi
dumneata la colibă, să nu-ţi mai strici somnul pentru nişte porci. Iacă, nişte
ramatori şi ei ca şi cei de casă.

In clipa aceea un arc de argint topit se ivi în creştetul stejarilor de pe culmea

pădurii. Arcul ajunse lunecând încet o jumătate de disc, apoi un disc întreg, o
pecetă enormă făcută dintr'o foiţă subţire de argint, străvezie par'că. Misteriosul
chip din lună umbrea discul uşor, făcându-1 să lumineze şi mai tare la periferii. Se
înălţa încet de-asupra pădurii, împrăştiind o lumină potolită, uşoară, ca o pulbere
fină. Pieptişul înfrunzit al pădurii prindea subţiri străluciri metalice. Er a mai mult
părerea luminii decât lumină. Văzduhul până în înălţimi se umplu ca de-o pulbere
tainică, şi pe nesimţite îmi simţii sufletul învăluit de visare, par'că de o năzuinţă de
împrăştiere şi de plutire.

— Vin cu dumneata, bade Andrei. Ar fi păcat să mă culc pe-o noapte ca asta, zisei
văzând că pădurarul se ridică şi îşi avântă puşca 'n spate.

— Da' luna o poţi vedea şi de aici, domnule judecător. Că ea, sfânta, aceeaşi este
ori de unde ai privi-o. De altfel, cum vreai dumneata.

— Să-mi iau şi arma?

— Pădurarul mă privi peste umăr. — Dacă te-ai hotărît să vii, nu-i veni cu mâna
goală. Ia-o, da, şi patroanele cu poşte. Poate se nimereşte să trăbuiască să tragi
un foc.

— Spuneai că şi pentru un bun puşcaş e greu să nimerească noaptea un porc în

cucuruz.

— Dar' poate n'or rămânea ei tot în cucuruz Poate le-a veni pofta să iese şi l a larg.
Eu de ce mă duc pază? Să-i las să zdrobească bucatele omului noaptea întreagă?
O luarăm pe costişe la deal, pe marginea pădurii, printre spinii cari întindeau
umbre anemice în bătaia lunii. îmi păru bine că n'am rămas la colibă.

Cu cât urcam costişa spre culme, cu atât împărăţia lunii o vedem mai largă, Intr'un
cerc larg în jurul ei, până departe, dispărură stelele, şi discul ei părea că se aprinde
în alb tot mai tare.
 De pe culmea costişei vedeam pădurea întreagă scăldată în lumina rece a lunii.
Da, aici aşi putea rămânea! De-aici văd departe. Să-mi întind pe pajiştea plină de
rouă pelerina, şi să mă las dus de misteriosul farmec al nopţii cu lună plină. Dar
mai hotărîsem odată să-1 însoţesc pe pădurar, şi nu voiam să creadă cine ştie ce.
Şi apoi, nu aveam să mai coborîm în vale. Lanul pe care-i păzea badea Andrei era
la aceeaşi înălţime, la marginea pădurii.

Mai era însă cale lungă până acolo. Cum înaintam cu ochii mai mult la cer decât la
spinii pajiştei, uneori mă împiedecam de ei. Pădurarul mi-o luase binişor înainte.
Dar iată-l că se uită peste umăr şi se opreşte până ajung lângă el.

— Mă gândesc eu, domnule judecător, ce slujbă grea ai şi dumneata.

Nu eram bucuros de vorbă. îmi păru că profanează liniştea luminată de lună.

— Ce -slujbă? Că vin să-mi pierd o noapte în zadar?

— Slujba dumitale de-acasă, nu de-aici.

— Şi pentru ce crezi că-i grea?

— Dumneavoastră judecătorii aveţi de lucru toată viaţa numai cu oameni de

nimic. Căci omul de omenie nu ajunge înaintea» legii. Câte patimi şi viclenii
omeneşti toate vi se descopăr, ca şi preotului subt patrafir. Mă mir cum mai
puteţi trăi cunoscând mereu numai răutăţile lumii. Eu unul m'aş sălbătăci să
trăesc tot între astfel de oameni. Nu pot spune c ă am duşmani, dar totuşi cât stau
acasă mai mă cert când cu nevasta, când cu copiii, când cu un vecin. Şi mi-e
sufletul mereu tulbure. D'apoi dumneata care trebue să împaci certele, să faci
dreptate, să croeşti judecăţi şi pedepse! Cred că nu poţ; avea nici o pace şi
mulţumire. Eu când ies la pădure, mă limpezesc, dar dumneata zi de zi eşti cu
răutăţile oamenilor pe cap.

— Aşa este, bade Andrei, dar omul se obicinueşte cu orice. Apoi, trebue să fie
cineva şi în slujba asta. Ce-ar ajunge lumea dacă n'ar fi judecătorii şi tribunalul?
Cine ar mai păzi dreptatea şi ar mai pedepsi pe cei ce calcă legea?

— Vezi bine, trebue să fie şi judecăţi că lumea-i rea.

Oftă şi tăcu. Mergea mai repede acum, şi eu iar rămăsei în urma lui, şi mai
departe ca înainte. In marginea lanului trebuia să mă aştepte, să-mi arate un loc
de-asupra tablei de cucuruz.

— Când i-oi speria se poate să ţâşnească în larg peste fâneaţă, şi poate ai norocul
să-i vezi, îmi zise în şoaptă.

— Crezi că sunt în cucuruz?

— încă nu! De când te-aştept am tras cu urechea destul şi n'am auzit nimic. Când
întră ei crezi că-i la cules: rup tulei după tulei. Abea îmbucă din unul o gură, şi rup
altul. Că aşa-i firea lacomă a porcului.

Pornii spre tăpşanul arătat de el, la marginea din sus a porumbiştii, iar el o luă pe
dunga pădurii. Spunea că ştie pe unde au intrat alaltăseară, după urme. Dar
mergea acolo aşa intr'o doară, căci, spunea el. puteau intra şi pe altă parte.

Mi-am întins pelerina pe pajiştea udă, am încărcat arma cu poşte şi am pus-o

alăturea. Incărcându-o mi-au venit pe-o clipă în minte poveştile prietenilor mei
vânători, despre primejdiile vânatului la porci. Câţi câni nu au sfâşiat. De câte ori
n'au trecut ca fulgerul prin faţa unuia, încât nici nu a avut vreme să tragă!

Am simţit un fior de frig: nu cumva pădurarul a stăruit să rămân la colibă,

gândindu-se la vr'o primejdie pentru mine? Dar fiorul s'a stins repede: minunea lui
Dumnezeu era in văzduh şi pe pământ, peste pădurea ce o vedeam întreagă, subt
lumina b'ândă a lunei pline.

Era o nemişcare desăvârş'tă in jurul meu. Nici o frunză de porumb, nici un fir de
mohor nu se clătea, ci luminau ude de rouă în razele lunii. 0 mireasmă puternică
de verdeaţă, de ţărână reavănă, de aer rece şi proaspăt îmi dilata nările. Era rouă
multă şi deasă, care se aduna în subsuorile frunzelor de porumb în apă. întinsei un
deget, mi-l udai şi am dat pe la ochi, la o amintire din copilărie, când uneori
dimineaţa căutam nişte burueni cari creşteau înalte, un fel de spine, şi cari la
subsuorile frunzelor, ca in nişte cupe, adunau multă rouă peste noapte, şi mă
spălam la ochi cu lichidul ceresc al nopţilor senine.
 Auzisem spunându-se că-i bună de leac, şi că agereşte vederea. De-atunci mi-a
rămas o sensaţie de un moale ciudat pe pleoape, pe care o simţii şi acum când am
dus degetul la ochi. Aşa apă moale şi alinătoare ca o mângăere n'am mai întâlnit.
îmi păru acum că ea nu se poate naşte decât subt lumina blândă a lunii, în
văzduhul acesta ireal, presărat par'că cu o pulbere cosmică.

Pierdut in contemplarea cerului şi a văzduhului, irealul intra in mine ca o apă

nevăzută. Gândurile mi se risipiră. Nu-mi mai dădeam seama unde mă aflu.
Uneori mâna îmi atingea ţeava rece a armei şi trăsăream. Pentru ce eram aici cu
arma lângă mine? Dar mai eram aici? Nu! Mă împrştiasem par'că în văzduh, ca
pulberea aceea cosmică.

Dumnezeu ştie din ce pricină mă simţii deodată înduioşat şi nespus de bun. Mă

încercau sentimentele cele mai mărinimoase. îmi ziceam că toată lumea e bună şi
duioasă, şi că am putea trăi într'o continuă visare. Oare aşa ar fi dacă oamenii în
loc să trăiască ziua, ar trăi noaptea cu lună plină? Ar vorbi cu toţii încet, în şoaptă;
patimile li s'ar potoli, urile şi duşmăniile s'ar stinge, şi lumea s'ar înfrăţi în linişte . .
. Poate deaceea iubesc cei îndrăgostiţi nopţile cu lună, şi sunt cântate de poeţ'i ce
trăesc din visări.

Cerul străluceşte aproape ca ziua până departe în jurul lunii ce se ridică tot mai
sus. Nu mai stelele de pe la margini nu s'au ascuns încă, dar s'au rărit. Le poţi
număra uşor. Sunt albe şi strălucesc în rrtuchi ca nişte ţinte de argint.

Nu ştiu cât voiu fi stat cufundat în priveliştea peste fire, când în liniştea nopţii
auzii în porumbişte cum se rup tuleii. Era, cum spusese pădurarul: părea că au
intrat oamenii la cules. Sării drept în picioare, cu arma în mână. Frică ? Se poate!
Dar mişcarea am făcut-o instinctiv.

Pentru ce nu strigă la ei pădurarul? Pentru ce nu-şi descarcă puşca? Pentru ce

lasă să i se facă rumânului atâta pagubă?

Larma-mi părea că vine de pe la mijlocul lanului, dar nu puteam fixa locul anume.
De-odată o împuşcătură, şi numaidecât alta. Pe-o clipă de linişte ce se făcu, îmi
simţii inima bătându-mi la rădăcina grumazului. Dar în clipa următoare începu să
pârăe prin porumbişte, ca şi când; ar alerga o stavă de cai. Aşa-mi păru cel puţin
mie. Nu ţinu pârăitura decât o minută şi nu se apropia de mine, ci înainta
fulgerător spre apus, spre fâneţe. Deodată simţ'i că-mi învie rădăcinile părului.

La vre-o treizeci de paşi de mine, izbucniră în câmpul deschis vr'o şase mistreţi,
ale căror coame ridicate ţepiş luminară o clipă în lună. Nu ştiu, poate nici n'am
ochit, dar am descărcat amândouă ţevile. Când se stinse sunetul, ei nu se mai
zăreau. Dar se auzea încă galopul lor. îmi păru că se cutremură pământul. Apoi se
Înstăpâni iarăşi liniştea nopţii cu lună plină.

De ce-am tras? De frică să nu vină înspre mine? Se poate! Dar îmi dădeam seama
că aveam şi o sete să trag, ceva ce nu simţisem când am văzut ţapul în poeniţă, un
fel de ciudă înfrigurată. Poate pentrucă făcură pagubă? Pcate pentrucă erau urâţi
ca nişte sperietori? Se poate şi asta! Omul e pornit spre cruzime faţă de-o fiinţă
urâtă, şi e blând şi îngăduitor cu cele frumoase, nu numai cu semenii săi, ci şi cu
animalele.

Ceea ce simţeam deosebit era desgustul. îmi păru o profanare ca într'o noapte
cerească cum era asta, să-i tulbure farmecul fiinţe aşa de hâde. Dar simţământul
acesta îl avui numai după ce am descărcat arma, poate desilusionat că n'am
nimerit nici unul, deşi trecură pe aproape. Poate dacă ar fi căzut unul, nu se mai
apropia de mine desgustul, desilusia.

— Brava, domnule judecător! Le-ai tras şi dumneata o sperietură! Ăştia ştiu că

nu-şi mai pun piciorul aici. Pădurarul vorbi de lângă mine.

— N'a fost scroafa cu purcei.

— Nu, au fost porci streini, patru.

— Nu şase? Mie mi-a părut că-s şase.

— Numai patru, dar destui să strice bunul ăsta într'o noapte.

— M'a mirat că n'ai tras mai devreme, şi i-ai lăsat să facă pagubă.

— Da, credeam să-l pot ochi pe unul, să-mi vină mai la îndemână. Dumneata încă
ţi-ai stricat poştele deajaba. In aşa goană mare meşter trebue să fie cine
nimereşte. Dar bine ai făcut: le-ai tras o sperietură!

El o luă la drum înapoi spre colibă.

— Nu mai stăm? Poate va eşi şi scroafa cu purcei.

— In noaptea asta s'a isprăvit! Nu mai iasă nici ea nici alţii. Dar bine că nu m'ai
ascultat şi ai venit: ai văzut şi porci sălbatici vii, Urâte bidigănii!