În drumul spre păcat

de Gala Galaction

E o istorie din primii mei ani de magistratură.Fusesem numit proaspăt ajutor de

judecător la un ocol rural dintr-un județ de munte, destul de departe de reședință.
Primul om pe care trebuia să-l întalnesc, ajungand în comuna R. , era firește judecatorul,
șeful meu, și prin urmare prima casă în care a trebuit să intru a fost casa lui. Dintr-o dată, am
stiut cu cine am de a face. Judecătorul meu era un suflet cu arhitectura cea mai simpla și mai
frumosă.Era un om la îndemâna căruia puteam să pun cu încredere munca și devotamentul
meu.
Judecătorul meu suferea de piept.O jumătate de an, cât am stat împreună, în orele de ședință și
în afară de ele, am privit cu strângere de inimă cum boala necruțătoare cuprindea progresiv,
limpezimea și ordinea frumosului său cuget.
Lângă acest om, am găsit pe femeia enigmatică și splendidă pentru care am ars pîna la
radăcină prima mea grădina de trandafiri…Era soția lui, dar nu aveau nici un copil. O chema
Clara. Clara era brună ca lacurile ascunse în vechile păduri și molcomă și mladioasă ca nuferii
ce cresc din fundul lor. În șase luni cred ca ne-am văzut cam o dată pe săptămînă. Nici un
moment Clara nu mi s-a părut mai intimă sau mai vioaie decît în clipa cunoștinții noastre.
Făceam eu vreo impresie asupra ei ? Bănuia ea cel puțin văpaia care mă mistuia pe mine ?...
mă întreb și astăzi. Prin urmare, în toate călătoriile extraordinare la care fantezia mea aprinsă
o asocia, Clara participa, cum s-ar zice, numai în efigie, ca un suveran pe o monedă, înodată
în batista unui aventurier. Toate acestea se petreceau în capul meu. Nu întelegeam nimic din
caracterul Clarei, sentimentele ei erau pentru mine surîsul Giocondei și mă prefăceam cu
închiupiri de care astazi rîd eu singur. Cu totul altfel stăteam făță de judecătorul meu. Acest
om, care mă atrăsese din capul locului, îmi impunea din ce în ce mai mult cu însușirile lui
excepționale.
În seara de lăsatul-secului, am fost invitați la masă de un proprietar vecin. Am ajuns, sub
primul scăpărat al stelelor, la curtea proprietarului ca ne invitase. Dar buna mea dispoziție
pieri degrabă. Între invitați observai pe un bărbat frumos, care îmi fu recomandat ca directorul
unei exploatări forestiere din județ, un venetic bine îmbrăcat și cutezător. Observai că șeful
meu și Clara îi erau cunoscuți. Spre nefericirea mea, directorul se aseză la masă lîngă Clara.
Pentru mine masa fu nesfîrșit de amară ! Dădui vina pe o durere de cap și spionai tot timpul
pe Clara și pe străin. Sculîndu-ne de la masă, am lepădat masca omului cu dureri de cap și mi-
am făcut loc cu pumnii strînși spre grupul în care vorbea satisfăcut, directorul expoatării
forestiere. I-am dovedit caracterul de jaf, de exploatare africană, pe care societățile străine și a
lui, în primul loc, îl dau acestor întreprinderi nefaste nouă. Am coborît apoi precis la actele lui
personale… M-am simțit tras de haină. Am ridicat tonul! S-a făcut tăcere, și directorul, galben
și holbat, s-a repezit spre mine. Cînd blocul s-a desfăcut în două, jumătate de partea mea,
jumătate de partea celuilalt, și am ridicat ochii, am întalnit ochii severi ai judecătorului meu!...
M-am văzut în locul împricinaților. Dacă mai avusese unele îndoieli vijelia nervilor mei le
spulberase, lăsînd în locul lor nuda certitudine. Șeful meu știa că iubescnebunește pe nevastă-
sa. După cîteva zile l-am rugat să-mi dea voie să mă reped pînă la București. Am fost surd la
toate cîte îmi șoptea patima și am prezintat mai-marilor mei cerere de transferare. Din fericire
lucrul meu nu a fost prea greu. M-am înapoiat cu asigurarea că, pe ziua de 1 aprilie, voi avea
un post egal în altă parte.
M-am desparțit de el în lumina bolnăvicios de strălucitoare a ochilor lui albastri, în care
vioam să cetesc iertarea mea. De Clara m-am despărțit fără să-i văd decît mîna mică, printre
dantele mînecii. Pînă în vara anului al treilea, n-am mai auzit nimic despre ei și pe jumătate
i-am uitat. Și iată, cu prilejul unei anchete la care luam și eu parte, aflu din gura procurorului
vestea neașteptată ca fostul meu judecător a murit de doua luni și că văduva lui este la băi, în
județul vecin.
Eram logodit, eram aproape însurat. Știam perfect de bine că există o femeie care mă iubește
cu o patimă în stare să dezrădăcineze viața. De ea mă legau cel puțin onoarea și inelul de
logodnă. Plecasem pe înserate. Noaptea pria mai bine subitei mele nebunii. Bietul meu
judecător odihnește cu drepții. Clara e liberă; eu, în definitiv, sunt liber ca și ea… Voi
revedea-o, îi voi cădea în genunchi! Va fi a mea! Ajunsesem la o coastă repede și
primejdioasă, mai ales pe timp de zloate, unde văzusem altă dată cîteva cruci înfipte. M-am
pomenit în fundul șanțului și cu trăsura peste mine. N-am simțit nicio durere însemnată și m-
am tîrît pe brînci, pe fundul șanțului pînă am ieșit de sub trăsură. M-am ridicat în sus și am dat
să ies din sanț. Pe podul șoselei, ca deasupra unei mese de tribunal, judecătorul meu mă privea
cu țintă! Cu ochii plini de mustrare, cu obrazul palid și suferind.
Era el, judecătorul meu! Ochii lui ma sfredeleau pînă la inimă, pînă la adormita-mi conștiință!
Am scos caii, am scos trăsura. Nu se stricase nimic de seamă. Ca să fac voia surugiului, am
tras cîteva gloațe în tufărișuri.
- Acum cu Dumnezeu înainte!
- Nu1 Cu Dumnezu înapoi, de unde am plecat!