NEIL GAIMAN

Oceanul de la capătul aleii

Traducere din limba englez de

Iulia Dromereschi

PALADIN

-2-
 Pentru Amanda,
care a dorit s ştie

-3-
 „Amintirile mele din copil rie sunt foarte limpezi… Ştiam
lucruri cumplite. Dar ştiam şi c nu trebuie s -i las pe adul i s ştie
c ştiu. S-ar fi îngrozit.”

Maurice Sendak, dialog cu Art Spiegelman,

The New Yorker, 27 septembrie 1993

-4-
 Era un iaz cu ra e, nimic mai mult – afar , în spatele fermei. Nu
era foarte mare.
Lettie Hempstock spunea c era oceanul, dar eu ştiam c era o
prostie; c veniser de dincolo de ocean, din b trânul inut.
Mama ei spunea c Lettie nu-şi aminteşte cum trebuie, c se
întâmplase cu mult vreme în urm şi c , oricum, b trânul inut se
scufundase.
B trâna doamn Hempstock, bunica lui Lettie, spunea c
amândou se înşal , c acel loc care se scufundase nu era cu
adevărat b trânul inut. Spunea c -şi aminteşte inutul cu adev rat
b trân.
Spunea c inutul cu adev rat b trân explodase.

-5-
 PROLOG
Purtam un costum negru şi o c maş alb , o cravat neagr şi
pantofi negri, bine lustrui i şi lucioşi: haine care, în mod normal,
m-ar fi f cut s m simt nelalocul meu, de parc aş fi purtat o
uniform furat sau de parc aş fi pretins c sunt adult. De data
aceasta, îmi d deau o senza ie de confort, într-un fel. Purtam
hainele potrivite pentru o zi grea.
Mi-am f cut datoria diminea a, am spus cuvintele care trebuiau
spuse, crezând în ceea ce spuneam, iar apoi, când totul s-a
terminat, m-am urcat în maşin şi am condus la întâmplare, f r o
direc ie anume. Aveam cam o or de irosit pân la întâlnirea cu al i
oameni pe care nu-i mai v zusem de ani buni, pân la alte strângeri
de mân şi o supradoz de ceai din cel mai bun serviciu de
por elan. Am condus pe drumurile şerpuitoare din Sussex, drumuri
de ar pe care mi le aminteam doar pe jum tate, pân când m-am
trezit c m îndrept spre centrul oraşului, aşa c am luat-o, la
nimereal , pe alt drum, la stânga şi apoi la dreapta. Abia atunci mi-
am dat seama încotro merg, încotro m îndreptasem de la bun
început, şi am cl tinat din cap, uimit de propria mea prostie.
M îndreptasem spre o cas care nu mai exista de câteva decenii.
M-am gândit s m întorc, în timp ce înaintam pe strada larg ,
care fusese cândva un drum pietruit m rginind un câmp de orz; s
m întorc şi s las trecutul în pace. Dar eram curios.
Vechea cas , în care locuisem timp de şapte ani – de când aveam
cinci şi pân când am împlinit doisprezece ani – fusese d râmat şi
o pierdusem pentru totdeauna. Casa cea nou , pe care p rin ii mei
o construiser în cap tul gr dinii, între tufele de azalee şi rondul de
iarb pe care îl numeam inelul zânelor, fusese vândut cu treizeci
de ani în urm .
Am încetinit când am v zut casa cea nou . Pentru mine, avea s
r mân casa cea nou . Am oprit pe aleea de acces, uitându-m la
felul în care dezvoltaser construc ia pe baza arhitecturii din anii
’70. Uitasem culoarea c r mizilor: era ciocolatie. Transformaser

-6-
balconul mamei într-o gr din închis cu dou etaje. Am privit
casa, amintindu-mi mai pu in decât m aşteptam despre anii
adolescen ei; f r zile bune, f r zile proaste. Locuisem acolo o
vreme. Nu p rea s fac parte din cine eram acum.
Am ieşit de pe aleea de acces în marşarier.
Ştiam c era timpul s m îndrept spre casa animat şi plin de
veselie a surorii mele – care fusese ordonat şi aranjat pentru a fi
la în l imea ocaziei. Aş fi vorbit cu oameni de a c ror existen
uitasem cu ani în urm , iar ei m-ar fi întrebat despre mariajul meu
(eşuat de un deceniu, o rela ie care se deteriorase lent, pân la
destr mare, aşa cum pare s se întâmple de obicei) şi dac aveam o
prieten (nici vorb ; nici m car nu eram sigur c eram capabil) şi
despre copiii mei (adul i acum, fiecare cu via a lui, le-ar fi pl cut
s fie şi ei aici). M-ar fi întrebat despre munca mea (e totul în
regul , mul umesc, aş fi r spuns, pentru c niciodat nu ştiam cum
s vorbesc despre ceea ce fac. Dac aş fi putut vorbi despre asta, n-
ar fi trebuit s-o fac. Sunt artist, uneori creez piese de art
adev rat , iar asta umple golurile din via a mea. Pe unele; nu pe
toate). Am fi vorbit despre cei pleca i dintre noi. Am fi pomenit
mor ii.
Aleea îngust a copil riei mele era acum un drum negru, asfaltat,
care servea ca zon de delimitare a dou propriet i private întinse.
Am înaintat pe alee, dep rtându-m de or şel. Nu era drumul pe
care ar fi trebuit s-o apuc, iar asta m-a f cut s m simt bine.
Drumul negru şi lunecos a devenit îngust şi şerpuitor,
transformându-se în aleea pe care mi-a aminteam – de p mânt
terasat şi pietre.
În scurt timp conduceam, lent şi cu hopuri, pe o alee strâmt ,
m rginit de ambele p r i de muri şi de trandafiri s lbatici, acolo
unde nu crescuse alunişul sau gardul viu s lbatic. Aleea era
întocmai cum mi-o aminteam, spre deosebire de toate celelalte
lucruri.
Am trecut de ferma Caraway. Mi-am amintit cum o s rutasem pe
Callie Anders, pe când aveam şaisprezece ani. Era roşie în obraji şi
avea p rul blond. Locuise acolo împreun cu familia, înainte s se

-7-
mute în Shetlands. Nu aveam s-o mai v d sau s-o mai s rut
vreodat . Apoi, nimic altceva decât câmpuri, de ambele p r i ale
drumului, întinzându-se pe o distan de aproape un kilometru şi
jum tate: o încâlceal de fâne e. Încet-încet, aleea se pierdea. M
apropiam de cap t.
Mi-am amintit-o înainte s dau col ul şi s-o v d, în toat
splendoarea c r mizilor roşii: ferma Hempstock.
M-a luat prin surprindere, deşi acolo se terminase aleea,
dintotdeauna. N-aş fi putut înainta. Am parcat maşina pe o latur a
cur ii fermei. Nu aveam niciun plan. M întrebam dac , dup to i
aceşti ani, mai locuia cineva acolo; sau, mai exact, dac familia
Hempstock mai locuia acolo. P rea improbabil, îns , din câte îmi
aminteam, fuseser nişte oameni neobişnui i.
Mirosul de b legar de vac m izbi imediat ce am coborât din
maşin . Am traversat în pas vioi curtea, îndreptându-m spre
intrare. Pentru c n-am reuşit s g sesc soneria, am cioc nit. Uşa
nu fusese z vorât bine, aşa c s-a deschis uşor sub caden a
degetelor mele.
Fusesem aici, nu-i aşa – cu mult timp în urm ? Eram sigur c
fusesem. Amintirile din copil rie sunt uneori camuflate şi ascunse
de lucrurile care se întâmpl mai târziu, ca nişte juc rii uitate la
fundul unui dulap supraaglomerat al unui om mare, care nu se
pierd niciodat . Am r mas pe hol şi am strigat:
— Hei! E cineva acas ?
N-am primit niciun r spuns. Am sim it miros de pâine coapt , de
mobil cernit şi de lemn vechi. Ochii mei se adaptau cu greutate
la întuneric: i-am îngustat şi m preg team s m întorc pe c lcâie
şi s plec, când o femeie în vârst a ieşit din holul slab luminat,
inând în mân o cârp alb de şters praful. P rul s u c runt era
lung.
— Doamna Hempstock? am întrebat.
Şi-a înclinat capul într-o parte şi m-a privit.
— Da. Chiar te cunosc, tinere, a spus ea.
Nu sunt tân r – nu mai sunt.

-8-
 — Te cunosc, îns lucrurile se cam încurc la vârsta mea. Cine
eşti, mai precis?
— Cred c aveam cam şapte, poate opt ani, când am fost aici
ultima dat .
— Erai prietenul lui Lettie? m-a întrebat zâmbind. Din cel lalt
cap t al aleii?
— Mi-a i dat lapte. Era cald, proasp t muls.
Apoi mi-am dat seama câ i ani trecuser şi am spus:
— Nu, n-a i f cut asta. Trebuie s fi fost mama dumneavoastr .
Îmi pare r u.
Pe m sur ce înaint m în vârst , ne transform m în p rin ii
noştri. Dac tr im suficient, vom vedea cum chipurile se repet , în
timp. Mi-o aminteam pe doamna Hempstock, mama lui Lettie, ca
pe o femeie solid . Femeia aceasta era slab ca un b şi p rea
fragil . Ar ta la fel ca mama ei, femeia pe care o cunoscusem drept
b trâna doamn Hempstock.
Uneori, când m uit în oglind , v d chipul tat lui meu, nu pe al
meu, şi-mi amintesc felul în care-şi zâmbea sieşi, privindu-se în
oglind , înainte s plece. Arăta i bine, îi spunea reflexiei sale,
aprobator. Arăta i bine.
— Ai venit s-o vezi pe Lettie? a întrebat doamna Hempstock.
— E aici?
Ideea m-a surprins. Doar plecase undeva, nu? În America?
B trâna a cl tinat din cap.
— M preg team s pun ceainicul pe foc. Ai vrea nişte ceai?
Am ezitat. Apoi am r spuns c , dac nu se sup r , m-aş bucura
s -mi arate mai întâi unde se afl iazul cu ra e.
— Iazul cu ra e?
Ştiam c Lettie avusese un nume bizar pentru el. Îmi aminteam
asta.
— Îl numea „mare”, ceva de genul sta.
B trâna a aşezat cârpa pe dulap.
— Nu po i bea ap din mare, nu? E prea s rat . Ar fi de parc ai
bea sânge. Î i aduci aminte drumul? Po i ajunge acolo înconjurând
casa. Urmeaz c rarea.

-9-
 Dac aş fi fost întrebat cu o or înainte, aş fi spus c nu, nu îmi
aminteam drumul. Nu cred c mi-aş fi amintit nici m car numele
lui Lettie Hempstock. Dar, stând pe holul acela, totul c p ta
contur. Amintirile aşteptau dup col urile lucrurilor, ispitindu-m .
Dac mi s-ar fi spus c aveam din nou şapte ani, pentru o clip
aproape c-aş fi crezut.
— Mul umesc.
Am ieşit în curte. Am trecut de cote , de vechiul hambar şi pe
lâng marginea câmpului, amintindu-mi unde m aflam şi ce urma,
şi bucurându-m în sinea mea. Pajiştea era str juit de aluni. Am
cules un pumn de alune verzi şi le-am pus în buzunar.
Urmează iazul, m-am gândit. Trebuie doar să înconjur magazia
asta şi-o să-l văd.
L-am v zut şi m-am sim it ciudat de mândru de mine, de parc
actul aducerii-aminte suflase departe cele câteva pânze de p ianjen
ale zilei.
Iazul era mai mic decât mi-l aminteam. Pe malul cel lalt se afla
o magazie mic , din lemn, iar pe c rare, o banc foarte veche, grea,
f cut din lemn şi metal. Şipcile care se cojeau fuseser vopsite în
verde cu câ iva ani în urm . M-am aşezat pe banc şi am privit apa
în care se reflecta cerul, la mizeria de linti care se adunase pe
margini, la cele şase frunze de nuf r. Din când în când, aruncam o
alun în mijlocul iazului, iazul c ruia Lettie Hempstock îi
spunea…
Nu-i spunea mare, nu-i aşa?
Lettie ar fi fost mai în vârst decât mine acum. Era cu doar
câ iva ani mai mare decât mine atunci, deşi vorbea atât de ciudat.
Avea unsprezece ani. Eu… câ i ani aveam eu? Era dup petrecerea
nereuşit de ziua mea. Ştiam asta. Deci aveam şapte ani.
M-am întrebat dac ni se întâmplase vreodat s c dem în ap . O
împinsesem în iaz pe feti a ciudat care locuia în ferma de la
cap tul aleii? Mi-o aminteam în ap . Poate m împinsese şi ea.
Unde plecase? În America? Nu, în Australia. Asta era. Un loc
foarte îndep rtat.
Şi nu era mare. Era ocean.

- 10 -
Oceanul lui Lettie Hempstock.
Mi-am amintit asta şi, odat cu asta, mi-am amintit totul.

- 11 -
 Capitolul I
Când am împlinit şapte ani, nu a venit nimeni la petrecere.
Masa era înc rcat cu jeleuri şi tarte cu fructe. Fiecare invitat
urma s poarte o p l rie de petrecere. În mijlocul mesei trona un
tort, cu şapte lumân ri. Pe el era desenat cu glazur o carte.
Mama, care organizase petrecerea, îmi spusese c doamna de la
cofet rie nu mai primise niciodat o comand asem n toare. De
obicei, b ie ii voiau mingi de fotbal sau nave spa iale. Pentru mine
desenaser prima lor carte.
Când a fost clar c nu avea s vin nimeni, mama a aprins cele
şapte lumân ri de pe tort, iar eu am suflat şi le-am stins. Am
mâncat o felie. La fel au f cut sora mea şi una dintre prietenele ei
(amândou participau la petrecere în calitate de observatori, iar nu
ca invita i), iar apoi au luat-o la fug , chicotind, spre gr din .
Mama preg tise jocuri tematice, dar cum nimeni nu era prezent –
nici m car sora mea – nu ne-am jucat. Am despachetat chiar eu
hârtia de ziar din jurul pachetului dă-l mai departe şi am descoperit
o figurin Batman de plastic. Eram trist fiindc nu venise nimeni la
petrecerea mea, dar bucuros fiindc aveam o figurin Batman şi
fiindc un alt cadou aştepta s fie citit: un set cu c r ile Narnia, pe
care l-am luat sus. M-am întins pe pat şi m-am cufundat în lectur .
Îmi pl cea. C r ile erau mai sigure decât oamenii, oricum.
P rin ii mei îmi d ruiser şi un LP Best of Gilbert and Sullivan
ca s -l adaug la cele dou pe care le aveam deja. Îi adoram pe
Gilbert şi pe Sullivan de la trei ani, când sora mezin a tatei,
m tuşa mea, m dusese s v d Iolanthe, o pies plin de lorzi şi
zâne. Zânele erau mai uşor de în eles decât lorzii. La scurt timp
dup aceea, a murit de pneumonie, în spital.
În seara aceea, tata s-a întors de la serviciu cu o cutie de carton.
În cutie se afla o pisicu neagr şi moale, de sex nedefinit. Am
numit-o imediat Pufica şi am iubit-o sincer şi din toat inima.
Pufica dormea noaptea cu mine în pat. Uneori vorbeam cu ea,
când surioara mea nu era prin preajm , şi aproape m aşteptam s -

- 12 -
mi r spund omeneşte. N-a f cut-o niciodat . Nu m sup ram.
Pisicu a era afectuoas şi foarte curioas , o bun prieten pentru
cineva care-şi petrecuse ziua de naştere la o mas cu biscui i cu
glazur , blamanjea şi tort, al turi de cincisprezece scaune pliante
goale.
Nu-mi amintesc s -i fi întrebat vreodat pe ceilal i copii de la
şcoal de ce nu veniser la petrecerea mea. Nu era nevoie s -i
întreb. În fond, nu erau prietenii mei. Erau doar colegii mei de
şcoal .
M împrieteneam foarte greu cu cineva.
Aveam c r i, şi aveam şi pisicu a. Urma s fim precum Dick
Whittington şi pisica lui, ştiam eu, sau, dac Pufica s-ar fi dovedit
deosebit de inteligent , precum fiul morarului şi motanul înc l at.
Pisicu a dormea pe perna mea şi chiar aştepta s m întorc de la
şcoal , stând pe aleea din fa a casei, lâng gard. Asta pân când, o
lun mai târziu, a fost c lcat de taxiul care l-a adus pe minerul de
opale s locuiasc la mine acas .
Nu eram acolo când s-a întâmplat.
În ziua aceea, când am ajuns acas de la şcoal , pisicu a mea nu
m aştepta. În buc t rie era un b rbat înalt şi zvelt, cu pielea
bronzat . Purta o c maş în carouri. Bea cafea la masa din
buc t rie – îi sim eam mirosul. Pe atunci, cafeaua era doar instant,
un praf amar, maroniu închis, p strat într-un borcan.
— M tem c s-a întâmplat un accident, mi-a spus vesel. Dar nu-
i face griji.
Vorbea clinc nind, cu accent neobişnuit: era prima data când
auzeam pe cineva vorbind cu accent sud-african.
Şi el avea o cutie de carton în fa a lui.
— Pisicu a neagr era a ta? a întrebat.
— O cheam Pufica, am r spuns.
— Da. Aşa cum am zis. Un accident. Nicio grij . Am sc pat de
cadavru. Nu trebuie s - i faci probleme. M-am ocupat eu de toate.
Deschide cutia.
— Poftim?
Ar t spre cutie.

- 13 -
 — Deschide-o, spuse.
Minerul de opale era un b rbat înalt. Purta blugi şi c m şi în
carouri de fiecare dat când îl vedeam – mai pu in ultima dat . În
jurul gâtului îi atârna un lan gros de aur galben deschis. Ultima
dat când l-am v zut, disp ruse şi lan ul.
Nu voiam s -i deschid cutia. Voiam s plec şi s fiu singur.
Voiam s plâng pentru pisicu a mea, dar nu puteam face asta dac
toat lumea era acolo şi m privea. Voiam s jelesc. Voiam s -mi
îngrop prietena în fundul gr dinii, dincolo de inelul de iarb al
zânelor, în grota înconjurat de tufe de rododendron, dincolo de
movila de iarb t iat , unde nu mergea nimeni niciodat – cu
excep ia mea.
Cutia s-a mişcat.
— Am cump rat-o pentru tine, a spus b rbatul. Nu r mân
niciodat dator.
M-am întins, am ridicat capacul cutiei, întrebându-m dac nu
cumva era o glum şi dac pisicu a mea era de fapt acolo. În loc de
asta, o mutr roşcovan s-a holbat crunt la mine.
Minerul de opale a scos pisica din cutie.
Era un motan imens, roşcovan, dungat. Îi lipsea o jum tate de
ureche. Se uita la mine furios. Nu-i pl cuse s stea într-o cutie. Nu
era obişnuit s stea într-o cutie. M-am întins s -l mângâi pe cap,
sim ind c tr dez amintirea pisicu ei mele, dar s-a retras, aşa c nu
l-am putut atinge, şi m-a scuipat. Apoi s-a îndreptat an oş spre un
col îndep rtat al camerei, unde s-a aşezat, privindu-ne şi urându-
ne.
— Poftim. Pisic pentru pisic , a spus minerul de opale şi mi-a
ciufulit p rul cu palma lui t b cit .
Apoi a ieşit pe hol, l sându-m în buc t rie cu motanul care nu
era pisicu a mea.
B rbatul şi-a vârât capul pe uş .
— Îl cheam Monstru, a precizat el.
Parc era o glum proast .
Am împins pu in uşa buc t riei, pentru ca motanul s poat ieşi.
Apoi am urcat în dormitor, m-am întins pe pat şi am plâns pentru

- 14 -
Pufica. Când p rin ii mei au ajuns acas în acea sear , nici m car
n-au pomenit ceva de pisicu a mea.
Monstru a locuit cu noi vreo s pt mân . Îi puneam mâncare
pentru pisici în cr ticioar diminea a şi din nou seara, la fel cum
procedasem cu pisicu a mea. St tea pe lâng uşa din spate pân
când eu sau altcineva îi d deam drumul afar . Îl vedeam în
gr din , strecurându-se dintr-un tufiş în altul, sau prin copaci, sau
printre arbuşti. Îi puteam reconstitui mişc rile dup cadavrele de
pi igoi albaştri şi sturzi pe care le g seam în gr din , dar îl vedeam
doar rareori.
Îmi era dor de Pufica. Ştiam c nu po i s înlocuieşti pur şi
simplu o fiin , dar nu îndr zneam s m plâng p rin ilor. Ar fi fost
mira i de sup rarea mea. În fond, deşi pisicu a mea fusese ucis , mi
se oferise un înlocuitor. Dauna fusese reparat .
Mi-am amintit totul şi, chiar în timp ce-mi aminteam, am ştiut c
nu vor dura: toate amintirile revenite pe când şedeam pe banca
verde, lâng iazul despre care Lettie Hempstock m convinsese
cândva c ar fi un ocean.

- 15 -
 Capitolul II
Nu am fost un copil fericit. Din când în când, eram mul umit.
Eram în lumea c r ilor mai mult decât oriunde altundeva.
Casa noastr era mare, cu multe înc peri, un lucru bun când o
cump raser , când tata avea bani. Un lucru r u mai târziu.
Într-o dup -amiaz , p rin ii mei m-au chemat în dormitor, foarte
oficial. Am crezut c-oi fi f cut vreo prostie şi c -mi vor ine un
discurs, dar nu era asta. Mi-au spus doar c nu mai erau prosperi,
c va trebui s facem cu to ii sacrificii şi c partea mea de
sacrificiu era s renun la dormitorul meu, c m ru a din cap tul
sc rilor. M-am întristat. În dormitorul meu instalaser o chiuvet
mic , galben , perfect pentru mine. Era deasupra buc t riei chiar
cum urcai pe sc ri din camera cu televizorul, aşa c noaptea
auzeam, prin uşa întredeschis , murmurul reconfortant al
discu iilor purtate de adul i şi nu m sim eam singur. În plus,
nimeni nu se sup ra dac ineam uşa întredeschis , l sând s intre
suficient lumin cât s nu-mi fie team de întuneric şi, la fel de
important, cât s citesc pe ascuns, dup ora de culcare, în
penumbra din hol – dac era necesar. Întotdeauna era necesar.
N-am fost tocmai distrus când am fost exilat în dormitorul uriaş
al surioarei mele. Acolo erau deja trei paturi şi mi l-am ales pe cel
de la fereastr . Îmi pl cea s m ca r pe fereastra aceea şi s ajung
în balconul lung, din c r mid ; îmi pl cea c puteam s dorm cu
geamul deschis şi s simt vântul şi pic turile de ploaie pe fa . Dar
m certam cu sora mea, ne certam din orice. Iar ea dormea cu uşa
dinspre hol închis . Certurile imediate cu privire la uşa
dormitorului, care trebuia s r mân închis sau deschis , au fost
rezolvate scurt de mama, care a ag at o diagram pe spatele uşii.
Aceasta afişa alternan a nop ilor mele şi ale surorii mele. Noapte
de noapte eram mul umit sau îngrozit, în func ie de cum era l sat
uşa.
Vechiul meu dormitor din cap tul sc rii a fost închiriat şi pe-
acolo s-au perindat o mul ime de oameni. Îi priveam pe to i cu

- 16 -
neîncredere: dormeau în camera mea şi se foloseau de chiuveta
mea galben , care avea m rimea potrivit pentru mine. Printre ei a
fost o doamn gras , din Austria, care ne-a spus c -şi poate p r si
capul şi poate merge pe tavan. Un neozeelandez care studia
arhitectura. Un cuplu de americani pe care mama i-a alungat,
scandalizat , când a descoperit c nu era c s tori i. Şi apoi,
minerul de opale.
Era sud-african, deşi îşi câştigase avutul s pând dup opale în
Australia. Ne-a dat câte un opal mie şi surorii mele, o piatr
neagr , dur , cu o fl c ruie care str lucea în verde, albastru şi roşu
în untru. Sora mea îl pl cea şi pre uia piatra de opal. Eu nu l-am
putut ierta pentru moartea pisicu ei.
Era prima zi din vacan a de prim var : trei s pt mâni f r
şcoal . M-am trezit devreme, entuziasmat la gândul zilelor
nesfârşite pe care puteam s le petrec dup plac. Urma s citesc şi
s explorez.
Mi-am pus pantalonii scur i, tricoul şi sandalele. Am coborât în
buc t rie. Tata g tea; mama dormea pân mai târziu. Îşi pusese
halatul lui peste pijamale. Întotdeauna preg tea micul dejun
sâmb ta.
— Tat , unde mi-e revista de benzi desenate? am întrebat.
Îmi cump ra mereu un exemplar din SMASH! când venea acas
de la lucru vinerea, iar eu îl citeam sâmb t diminea a.
— Pe bancheta din spate. Vrei pâine pr jit ?
— Da, am r spuns. Dar s nu fie ars .
Tatei nu-i pl ceau pr jitoarele de pâine. O preg tea în cuptor,
sub gr tar, şi, de obicei, o ardea.
Am ieşit pe alee şi m-am uitat în jur. M-am întors în cas , am
împins uşa de la buc t rie şi am intrat. Îmi pl cea uşa de la
buc t rie. Se deschidea în ambele p r i, aşa încât servitorii care
lucraser acolo cu şaizeci de ani în urm s poat intra şi ieşi cu
bra ele înc rcate de farfurii pline sau goale.
— Tat , unde-i maşina?
— Pe alee.
— Nu, nu-i acolo.

- 17 -
 — Ce?
A sunat telefonul, iar tata a ieşit pe hol, s r spund . L-am auzit
vorbind cu cineva. Pâinea a început s fumege sub gr tar.
M-am urcat pe un scaun şi am închis ochiul de la cuptor.
— Era de la poli ie, a spus tata. Cineva a anun at c ne-a v zut
maşina abandonat la cap tul aleii. Le-am spus c nici m car n-am
declarat furtul înc . Aşa deci, putem s pornim şi s ne întâlnim
acolo. Pâine prăjită!
A scos tigaia de sub gr tar. Pâinea fumega şi se înnegrise pe o
parte.
— Revista mea e acolo? Sau au furat-o?
— Nu ştiu. Poli ia n-a spus nimic despre ea.
Tat l meu a întins unt de arahide pe partea ars a pâinii, şi-a pus
o hain peste pijama, în loc de halat, s-a înc l at şi am pornit
împreun pe alee.
Merseser m vreo cinci minute pe aleea îngust , m rginit de
holde pe ambele p r i, când o maşin a poli iei ne-a ajuns din
urm . A încetinit, iar şoferul l-a strigat pe tata pe nume.
Mi-am ascuns bucata de pâine pr jit la spate, în timp ce tata
vorbea cu poli istul. Aş fi vrut ca p rin ii mei s cumpere pâine
alb feliat , normal , potrivit pentru pr jitor – la fel ca to i ceilal i
p rin i. Tat l meu g sise o brut rie în zon unde f ceau pâini
compacte, din f in intermediar , şi insista s cumpere de acolo.
Spunea c pâinile au gust mai bun, iar mie mi se p rea o abera ie.
Pâinea cea mai bun era alb , feliat , şi nu avea aproape niciun
gust: asta era şi ideea.
Şoferul maşinii de poli ie a coborât, a deschis portiera din spate
şi mi-a spus s intru. Tata se aşez lâng el, în fa .
Maşina a înaintat lent pe alee. Pe atunci, aleea era nepavat şi
larg numai cât s încap o singur maşin . Era un drum cu b l i,
abrupt, cu hopuri, cu col uri de piatr ici şi colo, stricat de utilaje
agricole, de ploaie şi de timp.
— Copiii ştia, a spus poli istul. Cred c -i amuzant s furi o
maşin , s-o conduci şi s-o abandonezi. Probabil sunt din zon .
— Eu m bucur c-a i g sit-o atât de repede, a spus tata.

- 18 -
 Am trecut de ferma Caraway, unde o feti cu p rul blond,
aproape alb, şi obraji roşii-roşii se holba la noi. ineam bucata de
pâine ars în poal .
— E ciudat c-au l sat-o aici, totuşi, a spus poli istul. Asta pentru
c -i lung drumul de acolo înapoi, oriunde ar fi înapoi.
Am f cut o curb şi am v zut maşina Mini alb pe o margine, în
fa a unei por i care d dea într-un câmp. Cauciucurile erau adâncite
în noroiul maroniu. Am oprit dincolo de ea şi am parcat pe
marginea ierbii. Poli istul m-a l sat s ies şi am pornit to i trei spre
Mini. Îi povestea tatei despre rata infrac ionalit ii în zon şi
argumenta de ce era – evident – opera puştilor din cartier. Tata a
deschis portiera din partea stâng cu cheia de rezerv .
— Cineva a l sat ceva pe bancheta din spate, a spus.
S-a întins şi a tras p tura albastr care acoperea obiectul
necunoscut de pe bancheta din spate, chiar dac poli istul îi
spusese c n-ar trebui s fac asta. Eu m uitam fix la bancheta din
spate, pentru c acolo era revista mea de benzi desenate, aşa c l-
am v zut.
Dar ceea ce am v zut era un lucru, şi nu o persoană.
Deşi aveam o imagina ie bogat şi aveam deseori coşmaruri, îi
convinsesem pe p rin ii mei s m ia la Muzeul de cear Madame
Tussauds din Londra când aveam şase ani, pentru c îmi doream s
vizitez Camera ororilor. M aşteptam s v d în acea camer
monştrii din filme despre care citisem în revistele ilustrate. Voisem
s m entuziasmez în fa a statuii de cear a lui Dracula, a
monstrului Frankenstein şi a Omului-Lup. În schimb, am v zut o
succesiune aparent interminabil de diorame ale unor b rba i şi
femei deloc neobişnui i, cu aspect mohorât, care omorâser al i
oameni – de obicei chiriaşi sau membri ai propriilor familii. Mai
apoi, fuseser la rândul lor omorâ i: prin spânzurare, pe scaunul
electric, în camere de gazare. Majoritatea erau reprezenta i cu
victimele lor, în situa ii sociale stranii. St teau la mas , poate, în
timp ce familia lor îşi d dea duhul, otr vit . Din pl cu ele pe care
se explica cine erau am aflat şi c mai to i îşi omorâser familiile şi
le d duser trupurile contra cost pentru studiul anatomiei. În clipa

- 19 -
aceea, cuvântul anatomie a c p tat un sens cumplit pentru mine.
Nu ştiam ce era anatomia. Ştiam doar c anatomia f cea oamenii
s -şi omoare copiii.
Singurul lucru care m împiedicase s o iau la fug urlând din
Camera ororilor, în timp ce eram condus peste tot, fusese faptul c
nicio statuie nu ar ta conving tor. Nu puteau ar ta ca nişte mor i,
fiindc nu ar tau ca şi când ar fi fost vreodat vii.
Nici aceea fiin de pe bancheta din spate, care fusese acoperit
cu p tura albastr (cunoşteam p tura aceea; st tea în vechiul meu
dormitor, pe raft, la îndemân pentru când îmi era frig) nu era
conving toare. Sem na pu in cu minerul de opale, dar purta un
costum negru, o c maş alb , gofrat , şi un papion negru. P rul îi
era dat pe spate şi lipit de cap. Avea un luciu artificial. Privea în
gol. Avea buzele alb strii şi pielea foarte roşie. P rea o parodie a
s n t ii. Nu avea lan ul de aur în jurul gâtului.
Puteam s v d, sub el, exemplarul meu din SMASH!, era
mototolit şi îndoit, cu Batman pe copert , ar tând exact ca la
televizor.
Nu mai ştiu cine ce a spus atunci. Îmi amintesc doar c m-au pus
s stau departe de Mini. Am traversat strada şi am r mas acolo, de
unul singur, în timp ce poli istul vorbea cu tata şi nota chestii într-
un carne el.
M-am uitat lung la Mini. Un furtun verde de gr din pornea de
la eava de eşapament pân la geamul din dreptul şoferului. La
intrarea în eav , în jurul furtunului era un strat de noroi gros,
maroniu.
Nu se uita nimeni la mine. Am luat o gur de pâine pr jit . Era
ars şi rece.
Acas , tata mânca toate buc ile de pâine mai ars . „Delicios”,
spunea; sau „C rbune! Foarte s n tos!”, sau „Pâine ars ! Preferata
mea!”. Apoi mânca tot. Când am crescut, mi-a m rturisit c nu-i
pl cuse niciodat pâinea ars , dar o mânca doar ca s n-o arunce.
Timp de o secund , întreaga mea copil rie mi-a p rut o minciun ,
de parc unul dintre stâlpii de încredere pe care fusese construit
lumea mea s-ar fi pr buşit şi s-ar fi transformat în nisip.

- 20 -
 Poli istul a vorbit prin sta ie – stând în fa a maşinii, apoi a
traversat strada şi s-a apropiat de mine.
— Îmi pare r u, fl c ule, a spus el. Pe aici or s mai vin câteva
maşini în scurt timp. Ar trebui s g sim un loc unde s aştep i, ca
s nu ne stai în drum. Vrei s stai din nou în maşina mea?
Am dat din cap. Nu voiam s m întorc acolo.
Cineva – o fat – a spus:
— Poate s vin cu mine la ferm . Nu e niciun deranj.
Era mult mai mare decât mine. Avea pe pu in unsprezece ani.
Avea p rul destul de scurt pentru o fat şi nasul cârn. Era
pistruiat . Purta o fust roşie; pe atunci, fetele nu prea se îmbr cau
în blugi. Nu prin p r ile acelea. Avea un vag accent de Sussex şi
ochi ageri, de un albastru cenuşiu.
Poli istul a condus-o la tata, iar fata a ob inut permisiunea s m
ia. Am coborât pe alee împreun .
— În maşina noastr este un om mort, am spus eu.
— De aceea s-a dus acolo, a r spuns ea. La cap tul drumului.
Nimeni nu avea cum s -l g seasc şi s -l opreasc , la trei
diminea a. Iar noroiul de pe-aici e umed şi uşor de modelat.
— Crezi c s-a sinucis?
— Da. Î i place laptele? Buni o mulge pe Bessie chiar acum.
— Vrei s spui lapte adev rat, de la vac ? am întrebat.
Apoi m-am sim it aiurea, îns ea a încuviin at, dându-mi
siguran .
M-am gândit la asta. Nu mai b usem lapte care s nu fie turnat
dintr-o sticl .
— Cred c mi-ar pl cea.
Ne-am oprit lâng un mic hambar, unde o femeie în vârst , mult
mai în vârst decât p rin ii mei, cu un p r lung cenuşiu, ca un
p ienjeniş, cu o fa lunguia , st tea lâng o vac . De ugerul vacii
erau prinse tuburi lungi, negre.
— Mai demult, le mulgeam cu mâna, a spus ea. Dar aşa e mai
uşor.
Mi-a ar tat cum curgea laptele prin tuburile negre, ajungând în
maşin , printr-un r citor, apoi în putineiuri metalice, uriaşe.

- 21 -
Putineiurile erau l sate pe o platform solid , de lemn, aflat lâng
hambar, de unde erau colectate în fiecare zi de un camion.
Doamna în vârst mi-a dat o can cu lapte cu caimac de la vaca
Bessie. Era lapte proasp t, înainte s ajung în r citor. Nimic din
ce b usem înainte nu avusese un asemenea gust: bogat şi cald, îmi
înv luia gura. Mi-am amintit gustul laptelui mult vreme dup ce
uitasem orice altceva.
— Acum sunt şi mai mul i în cap tul aleii, a spus femeia, dintr-
odat . To i coborând, cu farurile aprinse, şi tot tacâmul. Cât b taie
de cap. Ar trebui s -l iei pe b iat în buc t rie. E fl mând, şi o can
de lapte nu-i de ajuns pentru un b iat în creştere.
— Ai mâncat? a întrebat fata.
— Doar o bucat de pâine pr jit . Ars .
— M cheam Lettie, spuse ea. Lettie Hempstock. Aici este
ferma Hempstock. Hai cu mine!
M-a condus pe uşa din fa , în buc t ria lor uriaş , m-a aşezat la
o mas uriaş de lemn, atât de p tat şi de uzat , încât p rea c
nişte chipuri se uit lung la mine de pe t blia ei.
— Aici lu m micul dejun devreme, a spus ea. Mulsul începe
odat cu prima gean de lumin . Dar avem fiertur de ov z în
crati şi gem.
Am primit un castron de por elan, plin cu fiertur cald , de pe
plit , asortat cu un bo de gem de mure f cut în cas – preferatul
meu. Lettie a turnat smântân deasupra. Am amestecat cu lingura,
înainte s m nânc, transformând totul într-o mâncare movulie şi
eram cât se poate de fericit. Gustul era perfect.
A venit o femeie solid . P rui ei şaten-roşcat era br zdat cu
cenuşiu, tuns scurt. Avea obrajii rotunzi ca nişte mere, purta o fust
verde închis, care îi ajungea pân la genunchi, şi cizme
Wellington.
— sta trebuie s fie b iatul din cap tul aleii, a spus ea. Ce mai
t mb l u şi cu maşina aceea! Or s fie cinci doritori de ceai în
curând.
Lettie a umplut un ceainic uriaş de aram cu ap de la robinet.
Aprinse un ochi al plitei cu un chibrit şi aşez ceainicul deasupra

- 22 -
fl c rii. Apoi lu cinci c ni ciobite dintr-un dulap şi ezit , uitându-
se la femeie. Aceasta spuse:
— Ai dreptate. Şase. Va veni şi doctorul.
Apoi îşi f cu gura pung şi scoase un n !
— Au ratat biletul, a spus ea. L-a scris cu atât de mult grij , l-a
împ turit şi l-a pus în buzunarul de la piept, iar ei nu s-au uitat înc
acolo.
— Ce zice? a întrebat Lettie.
— Citeşte şi singur , a spus femeia.
M-am gândit c era mama lui Lettie. P rea s fie mama cuiva.
Apoi a spus:
— Spune c a luat to i banii pe care i-a primit de la prieteni ca
s -i strecoare prin contraband afar din Africa de Sud şi s -i pun
la banc în Anglia, şi to i banii câştiga i de-a lungul anilor s pând
dup opale, şi a mers la un cazinou din Brighton ca s parieze.
Voia s-o fac doar cu banii s i. Apoi a vrut doar s ia ceva bani din
cei da i de prieteni, pân când ar fi pus înapoi banii pierdu i. Apoi
n-a mai r mas cu nimic şi totul s-a întunecat.
— Dar nu asta a scris, a spus Lettie, mijind ochii. A scris…

Către to i prietenii mei

Pare rău că n-a mers cum voiam şi sper să pute i reuşi să mă
ierta i pentru că eu nu mă pot ierta.

— Totuna, a spus femeia întorcându-se spre mine. Eu sunt mama

lui Lettie. Pe mama mea ai întâlnit-o mai devreme, la muls. Sunt
doamna Hempstock, dar ea a fost doamna Hempstock înaintea
mea, aşa c este b trâna doamn Hempstock. Ne afl m la ferma
Hempstock, cea mai veche de prin împrejurimi. O g seşti în
Domesday Book.
M-am întrebat de ce se numeau toate Hempstock, dar nu am
îndr znit s întreb cu voce tare. Nici s întreb de unde ştiuser
despre biletul de adio sau ce gândise minerul de opale înainte de a
muri. Se purtau de parc ar fi fost ceva firesc.

- 23 -
 — L-am înghiontit s se uite în buzunarul de la piept, a spus
Lettie. O s cread c i-a venit lui ideea.
— Bun fat , a spus doamna Hempstock. Vor veni aici când
fierbe ceainicul, s întrebe dac am v zut ceva neobişnuit şi s bea
ceai. De ce nu-l iei pe b iat la iaz?
— Nu e un iaz, a r spuns Lettie. E oceanul meu, a zis şi s-a
întors spre mine. Haide, mi-a spus şi m-a condus afar din cas , pe
drumul pe care veniser m.
Zorile nu se risipiser înc .
Am înconjurat casa şi am coborât pe c rarea vacilor.
— Chiar este un ocean? am întrebat.
— Ah, da, a r spuns ea.
Am ajuns acolo pe neaşteptate: un şopron de lemn, o banc
veche şi, între ele, un iaz cu ra e. Apa întunecat era p tat de
linti şi frunze de nuf r. Un peşte mort, argintiu ca o moned ,
plutea pe o parte, la suprafa .
— Asta nu-i bine, a spus Lettie.
— Credeam c-ai spus c -i un ocean, i-am zis. E doar un iaz.
— Dar este un ocean, a spus ea. L-am traversat când eram
bebeluş, venind din vechiul inut.
Lettie a intrat în şopron şi s-a întors cu o pr jin lung de
bambus. La cap t avea ataşat ceva ce sem na cu o plas pentru
creve i. S-a aplecat şi a înconjurat cu aten ie peştele mort cu plasa,
tr gându-l afar .
— Dar ferma Hempstock este în Domesday Book, am spus. Mi-a
zis mama ta. Era pe vremea lui William Cuceritorul.
— Da, a confirmat Lettie Hempstock.
A luat peştele mort din plas şi l-a examinat. Era înc moale, nu
eap n, şi i se zb tea în mân . Nu mai v zusem pân atunci atâtea
culori: era argintiu, da, îns sub argintiu era albastru şi verde şi
mov, iar fiecare solz avea vârful negru.
— Ce fel de peşte este sta? am întrebat.
— E foarte straniu, a spus ea. Vreau s spun… cei mai mul i
peşti din ocean nu mor. A scos un briceag cu mâner de corn – n-aş

- 24 -
putea spune de unde – şi l-a împins în burta peştelui, despicând-o
pân c tre coad .
— Asta a ucis-o, a spus Lettie.
A scos ceva dinl untrul peştelui şi l-a pus apoi, înc slinos de la
m runtaie, în palma mea. M-am aplecat, l-am muiat în ap şi l-am
frecat cu degetele ca s -l cur . L-am privit lung. Chipul reginei
Victoria m privea la rându-i.
— Şase penny? am întrebat. Peştele a mâncat o moned ?
— Nu e bine, nu? a spus Lettie Hempstock.
Soarele se în l a. Îi scotea în eviden pistruii, care i se adunau
pe obraji şi pe nas. P rul îi devenea roşu-ar miu sub atingerea
razelor.
— Tat l t u se întreab unde eşti, a spus ea apoi. E timpul s ne
întoarcem.
Am vrut s -i dau moneda de şase penny, îns ea a cl tinat din
cap.
— P streaz-o, a spus. Po i s cumperi bomboane de ciocolat
sau şerbet de l mâie.
— Nu cred c pot. E prea mic . Nu ştiu dac magazinele accept
asemenea monede în zilele noastre.
— Atunci pune-o în puşculi , a spus ea. Poate- i aduce noroc, a
ad ugat şov itor, de parc n-ar fi fost sigur ce fel de noroc.
Poli istul şi tata, împreun cu doi b rba i care purtau costum
maro şi cravat , st teau în buc t rie. Unul dintre b rba i mi-a spus
c era poli ist, îns nu purta uniform . Am fost dezam git. Dac aş
fi fost poli ist, aş fi purtat uniforma tot timpul. L-am recunoscut pe
cel lalt b rbat cu costum şi cravat . Era medicul nostru de familie,
doctorul Smithson. Îşi terminau ceaiul.
Tata le-a mul umit doamnei Hempstock şi lui Lettie pentru c
avuseser grij de mine, iar ele i-au r spuns c nu avea pentru ce şi
c puteam s mai trec pe-acolo dac voiam. Poli istul care ne
dusese la Mini ne-a dus înapoi acas şi ne-a l sat la cap tul aleii.
— Ar fi bine s nu-i spui surorii tale, a zis tata.

- 25 -
 Nu voiam s vorbesc cu nimeni despre asta. G sisem un loc
special şi-mi f cusem o prieten . Îmi pierdusem revista şi ineam
strâns în mân o veche moned de argint.
— Prin ce se deosebeşte oceanul de mare? am întrebat.
— E mai mare, a r spuns tata. Un ocean este mult mai mare
decât marea. De ce?
— M gândeam doar, am zis. Ar putea exista un ocean cât un
iaz?
— Nu, a spus tata. Iazurile sunt de m rimea iazurilor, lacurile
sunt cât nişte lacuri. M rile sunt m ri, iar oceanele sunt oceane.
Atlantic, Pacific, Indian, Arctic. Cred c astea-s toate oceanele.
Tata a urcat în dormitor, s discute cu mama şi s stea la telefon.
Am pus moneda de şase penny în puşculi . Era genul acela de
puşculi din por elan, din care nu puteai scoate nimic. Într-o zi,
când avea s fie plin pân la refuz, urma s primesc încuviin area
s-o sparg. Era îns departe de a fi plin .

- 26 -
 Capitolul III
N-am mai rev zut maşina noastr Mini alb . Dou zile mai
târziu, tatei i-a fost livrat un Rover negru, cu tapi erie din piele
roşie, cr pat . Era o maşin mai mare decât Mini, îns nu la fel de
confortabil . Izul de trabucuri vechi se impregnase în material, aşa
c drumurile lungi pe bancheta din spate ne provocau întotdeauna
r u de maşin .
Roverul negru nu a fost singurul lucru care a ajuns luni
diminea la noi. Şi eu am primit o scrisoare.
Aveam şapte ani şi nu primisem pân atunci scrisori. Primeam
felicit ri de ziua mea, de la bunici şi de la Ellen Henderson,
prietena mamei mele, pe care nu o cunoşteam. De ziua mea, Ellen
Henderson, care locuia într-o rulot , îmi trimitea o batist . Nu
primeam scrisori. Chiar şi aşa, verificam cutia poştal în fiecare zi,
s v d dac venise ceva pentru mine.
În diminea a aceea, era într-adev r ceva pentru mine.
Am deschis plicul, f r s în eleg la ce m uitam, şi i l-am dus
mamei.
— Ai câştigat extragerea Premium Bonds, mi-a spus ea.
— Ce înseamn asta?
— Când te-ai n scut, bunica ta i-a cump rat un bilet Premium
Bond. Aşa a f cut pentru to i nepo ii ei. Iar când num rul biletului
este extras, po i câştiga o mie de lire.
— Am câştigat o mie de lire?
— Nu. Se uit la buc ica de hârtie. Ai câştigat treisprezece lire
şi unsprezece şilingi.
M-am întristat fiindc nu câştigasem mii de lire (ştiam deja ce
voiam s cump r cu ei: un loc unde s merg şi s fiu singur, aşa, ca
peştera lui Batman, cu o intrare ascuns ), dar am fost încântat s
de in o avere cum nu-mi închipuisem pân atunci. Treisprezece lire
şi unsprezece şilingi. Cu un penny puteam cump ra patru
bomboane gumate sau dulciuri cu gust de fructe: fiecare era un
b nu , deşi moneda nu se mai folosea. Treisprezece lire şi

- 27 -
unsprezece şilingi, la 240 de penny într-o lir şi patru dulciuri
pentru un penny… erau mai multe dulciuri decât îmi puteam
imagina.
— Le depun pe carnetul t u de economii, a spus mama,
spulberându-mi visele.
Nu aveam mai multe dulciuri decât avusesem la trezire. Chiar şi
aşa, eram bogat. Cu treisprezece lire şi unsprezece şilingi mai
bogat decât cu câteva clipe înainte. Nu mai câştigasem niciodat
nimic pân atunci.
Am rugat-o s -mi mai arate o dat hârtiu a cu numele meu,
înainte s-o pun în poşet .
Asta se întâmpla luni diminea . Dup -mas , b trânul domn
Wollery, care venea la noi lunea şi joia s se ocupe de gr din
(doamna Wollery, so ia lui la fel de în vârst , care purta galoşi
imenşi, semitransparen i, peste pantofi, venea în fiecare miercuri şi
f cea cur enie), s pa în gr dina de legume şi a g sit în p mânt o
sticl plin cu penny, jum t i de penny, monede de trei penny şi
chiar b nu i. Niciuna dintre monede nu era mai recent de 1937,
iar eu mi-am petrecut seara frecându-le cu sos brun şi o et, ca s
str luceasc .
Mama a pus sticla plin cu monede vechi pe raftul de deasupra
şemineului în camera unde luam masa şi a spus c b nuia c un
colec ionar ar putea pl ti câteva lire pentru ele.
În seara aceea am mers la culcare fericit şi entuziasmat. Eram
bogat. Comoara îngropat fusese descoperit . Lumea era un loc
minunat.
Nu-mi amintesc cum au început visele. Aşa se întâmpl de
obicei cu visele, nu? Ştiu c eram la şcoal şi aveam o zi proast ,
c m ascundeam de copiii aceia care m loveau şi îmi g seau tot
felul de porecle, îns ei m-au g sit oricum, ascuns în tufa de
rododendron din spatele şcolii, şi am ştiut c trebuia s fie vis (dar
în vis nu ştiam asta, ci era real), pentru c bunicul era cu ei,
împreun cu prietenii lui, b trâni cu pielea cenuşie, cu tuse
persistent . Aveau creioane ascu ite, care, dac eşti împuns cu ele,
î i dau sângele. Am fugit de ei, îns b trânii erau mai rapizi decât

- 28 -
mine, la fel şi b ie ii mai mari, aşa c m-au prins în toaleta
b ie ilor. M-au intuit la podea şi m-au for at s in gura larg
deschis .
Bunicul (dar nu era el: era o copie de cear a bunicului, care
dorea s m vând pentru studierea anatomiei) avea un obiect
ascu it şi lucios în mân , pe care a început s mi-l vâre în gur cu
degetele lui butuc noase. Era tare şi ascu it, şi cunoscut, şi m-a
f cut s m înec şi mi-a provocat grea . Gura mi s-a umplut de un
gust metalic.
To i cei din toaleta b ie ilor se uitau la mine cu ochi r i şi
triumf tori, şi am încercat s nu m înec cu obiectul acela din gât,
hot rât s nu le ofer satisfac ie.
M-am trezit înecându-m .
Nu puteam respira. Aveam ceva în gât, ceva tare şi ascu it, care
m împiedica s respir şi s strig. Am început s tuşesc, pe m sur
ce m dezmeticeam. Lacrimile îmi curgeau pe obraji. Nasul îmi
curgea şi el.
Mi-am b gat degetele în gur cât de adânc am putut, disperat,
panicat şi hot rât. Cu vârful degetului ar t tor, am sim it marginea
unui lucru tare. Mi-am pus degetul mijlociu de cealalt parte a
obiectului, înecându-m , şi l-am prins între degete, tr gându-l
afar , orice-ar fi fost.
Am inspirat cu l comie şi apoi aproape am vomitat pe aşternut:
saliv amestecat cu sânge, pentru c lucrul acela îmi r nise gâtul
când îl scosesem afar .
Nu m-am uitat ce era. Îl strângeam în mân , cleios din cauza
salivei şi a flegmei. Nu voiam s -l privesc. Nu voiam s existe –
puntea dintre vis şi lumea în care m trezisem.
Am fugit pe coridor c tre baie, care se afla în cel lalt cap t al
casei. Mi-am cl tit gura, am b ut direct de la robinet şi am scuipat
roşu în chiuveta alb . Doar dup aceea m-am aşezat pe marginea
c zii şi am deschis palma. Mi-era fric .
Dar ce se afla în mâna mea – ce se aflase înainte în gâtul meu –
nu era însp imânt tor, era o moned . Un şiling de argint.

- 29 -
 M-am întors în dormitor. M-am îmbr cat, am cur at cum m-am
priceput voma de pe aşternuturi cu un prosop de fa umed.
Speram c aşternuturile aveau s se usuce pân s merg la culcare
în seara aceea. Apoi am coborât.
Voiam s spun cuiva despre şiling, dar nu ştiam cui. Ştiam
îndeajuns de multe despre adul i, încât s -mi dau seama c , dac le
spuneam ce se întâmplase, nu m-ar fi crezut. Oricum, adul ii
p reau s m cread doar rareori când spuneam adev rul. De ce m-
ar fi crezut dac le povesteam ceva atât de pu in posibil?
Sora mea se juca în spatele gr dinii cu câteva prietene. Când m-a
v zut, a fugit furioas spre mine.
— Te ur sc, mi-a spus. Te spun la mami şi la tati când vin acas .
— Ce?
— Ştii tu, a r spuns. Ştiu c tu ai f cut-o.
— Ce-am f cut?
— Ai aruncat cu monede în mine. În noi. Din tufişuri. A fost
urât.
— Dar n-am f cut asta.
— A durut.
S-a întors la prietenele ei, iar ele s-au uitat urât la mine. M
durea gâtul – îl sim eam inflamat.
Am coborât pe alee. Nu ştiam unde merg; pur şi simplu nu mai
voiam s fiu acolo.
Lettie Hempstock st tea în cap tul aleii, sub castani. P rea c
aşteptase o sut de ani şi ar fi putut aştepta înc o sut . Purta o
rochie alb , îns lumina care p trundea printre frunzele
prim v ratice ale castanilor îi d deau nuan e verzui.
— Salut! am spus.
— Ai visat urât, aşa-i? m-a întrebat ea.
Am scos şilingul din buzunar şi i l-am ar tat.
— M înecam cu el, i-am zis. Şi m-am trezit. Dar nu ştiu cum
de-a ajuns în gura mea. Dac mi-l punea cineva în gur , m-aş fi
trezit. Era pur şi simplu înăuntru, când m-am trezit.
— Da, a zis ea.

- 30 -
 — Sora mea spune c-am aruncat cu monede în ele, din tufişuri.
Dar n-am fost eu.
— Nu, a încuviin at ea. N-ai fost tu.
— Lettie, ce se întâmpl ? am întrebat.
— Ah, a zis ea, de parc ar fi fost clar. Cineva încearc s le dea
oamenilor bani, nimic mai mult. Dar o face tare aiurea şi asta
tulbur nişte lucruri care-ar trebui s fie cufundate în somn. Iar asta
nu-i prea bine.
— Are leg tur cu omul care a murit?
— Are leg tur cu el, întocmai.
— El face asta?
A dat din cap. Apoi a spus:
— Ai luat micul dejun?
Am cl tinat din cap.
— Atunci, haide, a spus ea.
Am coborât împreun aleea. Pe vremea aceea, ici şi colo, pe
marginea aleii, erau câteva case, iar Lettie ar t spre ele în timp ce
treceam pe acolo.
— În casa aceea, a spus ea, un om a visat c a fost vândut şi
transformat în bani. Acum a început s vad tot felul de lucruri în
oglinzi.
— Ce fel de lucruri?
— Chiar pe el. Dar cu degete care-i ies din orbite. Şi cu chestii
care-i ies din gur , cum ar fi cleşti de crab.
M-am gândit la oameni c rora le ieşeau picioare de crab din
gur , în oglinzi.
— De ce aveam un şiling în gât?
— A vrut ca oamenii s aib bani.
— Minerul de opale? Cel care a murit în maşin ?
— Da. Într-un fel. Nu chiar el. El a început toate astea, aşa cum
se aprinde un fitil deasupra unui foc de artificii. Moartea lui a
declanşat explozia. Ce se întâmpl acum nu e lucr tura lui. E
altcineva la mijloc. Altceva.
Şi-a frecat nasul pistruiat cu o mân gr su .

- 31 -
 — În casa aceea, o doamn a înnebunit, continu ea şi nu mi-ar
fi trecut prin gând s m îndoiesc de spusele ei. ine bani în saltea.
Acum nu se mai d jos din pat, ca s nu-i fure cineva.
— De unde ştii?
A ridicat din umeri.
— Dac eşti de ceva vreme pe-aici, ajungi s ştii lucruri.
Am lovit o piatr cu piciorul.
— „De ceva vreme” înseamn „o perioad îndelungat ”?
A încuviin at.
— Câ i ani ai, de fapt? am întrebat.
— Unsprezece.
M-am gândit pu in, apoi am întrebat:
— De cât timp ai unsprezece ani?
Mi-a zâmbit.
Am trecut pe lâng ferma Caraway. Fermierii, pe care într-o zi
aveam s -i cunosc drept p rin ii lui Callie Anders, erau în curte şi
ipau unul la altul. S-au oprit când ne-au v zut.
Dup o cotitur , am ieşit din câmpul lor vizual, iar Lettie a spus:
— S rmanii oameni!
— De ce spui asta?
— Pentru c au probleme cu banii. Iar azi-diminea el a avut un
vis, în care ea… ea f cea lucruri rele, ca s câştige bani. Aşa c el
s-a uitat în geanta ei şi a g sit multe bancnote de zece şilingi
împ turite. Ea pretinde c nu ştie cum au ajuns acolo, iar el nu o
crede. Nu mai ştie ce s cread .
— Toate certurile şi visele astea. Sunt despre bani, nu-i aşa?
— Nu sunt sigur , a spus Lettie, p rând atât de matur , încât
aproape m-am speriat.
În cele din urm , a continuat:
— Orice s-ar întâmpla, poate fi rezolvat.
Mi-a v zut expresia fe ei – îngrijorat , chiar speriat . Apoi a
ad ugat:
— Dup cl tite.
Lettie a f cut cl tite pentru noi într-o tav mare, rotund , de
metal, pe maşina de g tit din buc t rie. Erau sub iri ca hârtia şi

- 32 -
imediat ce o cl tit era gata, ea storcea l mâie deasupra şi punea un
bulg raş de gem în mijloc. Apoi o rula strâns, ca pe un trabuc.
Când fur suficiente, ne-am aşezat la mas şi le-am mâncat cu
poft .
În buc t rie se afla o vatr , iar în ea înc mai fumega cenuşa din
noaptea anterioar . Era un loc prietenos, m-am gândit eu.
— Mi-e fric , i-am spus lui Lettie.
— M voi asigura c eşti în siguran , mi-a spus ea zâmbind.
Promit. Mie nu mi-e fric .
Eram în continuare speriat, dar nu la fel de tare.
— Doar c e înfricoş tor.
— i-am spus doar c - i promit, spuse Lettie Hempstock. Nu voi
permite s i se fac r u.
— R u? a spus o voce înalt şi spart . Cui i s-a f cut r u sau ce-a
avut de suferit? De ce i s-ar face r u cuiva?
Era b trâna doamn Hempstock, care-şi inea şor ul în mâini, iar
în şor atât de multe p p dii, încât lumina pe care o reflectau îi
aurea chipul, iar buc t ria era sc ldat într-un galben str lucitor.
— Ceva tulbur lucrurile, a spus Lettie. Le d bani oamenilor, în
vise şi în realitate. Prietenul meu s-a înecat cu şilingul sta când s-a
trezit de diminea , zise ar tându-i b trânei doamne şilingul meu.
B trâna doamn Hempstock îşi puse şor ul pe mas , mutând iute
p p diile de pe pânz pe lemn. Apoi lu şilingul de la Lettie. Îl
privi, îl mirosi, îl frec , îl ascult (sau, cel pu in, şi-l duse la
ureche), apoi îl atinse cu vârful limbii.
— E nou, spuse ea, într-un târziu. Scrie 1912 pe el, îns ieri nu
exista.
— Ştiam eu c -i ceva ciudat cu el, a spus Lettie.
Mi-am ridicat privirea spre b trâna doamn Hempstock.
— De unde şti i?
— Bun întrebare, dr gu ! În mare parte, e vorba despre
degenerarea electronilor. Trebuie s priveşti lucrurile cu aten ie ca
s -i vezi. Sunt cei neînsemna i, care seam n cu nişte zâmbete
micu e. Neutronii sunt cei mari şi suri, care arat ca nişte fe e
încruntate. Electronii erau cu to ii cam zâmb re i pentru 1912, aşa

- 33 -
c am verificat marginile literelor şi capul b trânului rege, şi totul
era cam prea proasp t şi precis. Chiar acolo unde erau p r i uzate,
parc ar fi fost f cute înadins aşa.
— Cred c ave i nişte ochi foarte buni, i-am spus.
Eram impresionat. Mi-a înapoiat moneda.
— Nu atât de buni ca alt dat , îns , când vei fi de vârsta mea,
nici ochii t i nu vor mai fi la fel de buni ca acum.
Apoi pufni, de parc ar fi spus ceva foarte amuzant.
— Ce vârst ar fi asta?
Lettie s-a uitat la mine, iar eu m-am temut s nu fi spus ceva
necuviincios. Erau adul i c rora nu le pl cea s fie întreba i de
vârsta lor. Altora le pl cea. Din câte ştiam eu, b trânii se aflau în a
doua categorie. Erau mândri de vârsta lor. Doamna Wollery avea
77 de ani, iar domnul Wollery, 89 şi le pl cea s ne spun ce vârst
aveau.
B trâna doamn Hempstock s-a dus la un dulap şi a scos nişte
vaze colorate.
— Una destul de înaintat , a r spuns! Îmi amintesc cum a fost
f cut luna.
— N-a fost acolo dintotdeauna?
— Dragul de tine! Nici pe departe! in minte ziua când a ap rut.
Am privit cu to ii spre cer; era de un maroniu murdar, amestecat cu
cenuşiu, pe-atunci, nicidecum verde-alb strui…
Au umplut fiecare vaz pe jum tate, cu ap de la chiuvet . Apoi
a luat o foarfec înnegrit de buc t rie şi a t iat câte un centimetru
din fiecare codi de p p die.
— Sunte i sigure c nu e stafia omului aceluia? C nu suntem
bântui i?
Amândou au râs, şi feti a, şi b trâna, iar eu m-am sim it prost.
— Îmi pare r u, am spus.
— Stafiile nu pot crea lucruri, a spus Lettie. Nici m car nu le
mai pot mişca.
— Du-te şi adu-o pe maic -ta, a spus b trâna doamn
Hempstock. Spal rufe. Tu ai s m aju i cu p p diile, mi-a zis,
întorcându-se spre mine.

- 34 -
 Am ajutat-o s pun florile în vaze, iar ea mi-a cerut p rerea
despre unde s le aşeze în buc t rie. Am pus vazele unde am
sugerat eu şi m-am sim it extrem de important.
P p diile erau ca nişte crâmpeie de lumin solar , înveselind şi
mai mult buc t ria din lemn închis la culoare. Podeaua era
alc tuit din p trate roşii de gresie. Pere ii erau v rui i cu alb.
B trâna mi-a dat o bucat de fagure din stupii lor, într-o farfurie
ciobit , şi a turnat un pic de smântân peste el, dintr-un ulcior. L-
am mâncat cu lingura, mestecând ceara ca pe gum şi l sând
mierea s mi se topeasc în gur , dulce şi lipicioas , cu iz de flori
s lbatice.
Tocmai adunam resturile de smântân şi miere din farfurie, când
Lettie şi mama ei au intrat în buc t rie. Doamna Hempstock înc
mai purta cizmele acelea Wellington mari, şi p şi în untru în mare
grab .
— Mam ! a spus ea. I-ai dat miere b iatului! O s -i strici din ii!
B trâna doamn Hempstock a ridicat din umeri.
— O s am o vorb cu ce-i mişun prin gur , a spus ea. O s -i
fac s -i lase din ii în pace.
— Nu po i s comanzi bacteriilor chiar aşa, spuse mai tân ra
doamn Hempstock. N-o s le plac .
— Prostii! a r spuns b trâna doamn . Dac -i laşi în pace, fac
exact ce vor. Arat -le cine e şeful şi nu vor şti cum s te
mul umeasc . Se întoarse spre mine. Am câştigat medalii pentru
brânza pe care o produceam. Medalii. În zilele b trânului rege,
erau unii care ar fi b tut c lare drum de-o s pt mân ca s -mi
cumpere brânza. Se spunea c însuşi regele mânca brânza cu pâine,
iar b ie ii lui, Prin ul Dickon şi Prin ul Geoffrey, şi chiar micul
Prin John, jurau c -i cea mai bun din câte gustaser …
— Buni! a exclamat Lettie, iar b trâna nu apuc s -şi termine
vorba.
— O s ai nevoie de o baghet de alun, spuse mama lui Lettie,
apoi ad ug , cu îndoial : Presupun c -l po i lua pe fl c u cu tine. E
moneda lui şi va fi mai uşor de purtat dac -i cu tine. E ceva f cut
de ea.

- 35 -
 — Ea? a întrebat Lettie.
inea în mân briceagul cu mâner de corn, cu lama în untru.
— Are gust de ceva f cut de o ea, a spus mama lui Lettie. S-ar
putea s m înşel, fireşte.
— Nu lua b iatul, a spus b trâna doamn Hempstock. O cau i cu
lumânarea.
Am fost dezam git.
— O s ne descurc m, a spus Lettie. Am eu grij de el. De el şi
de mine. O s fie o aventur . Iar el o s -mi in companie. Te rog,
buni!
M-am uitat în sus spre b trâna doamn Hempstock, plin de
speran , şi am aşteptat.
— S nu spui c nu te-am avertizat, dac nu iese cum trebuie! a
spus b trâna doamn Hempstock.
— Mul umesc, buni! N-o s fie aşa. O s am grij .
B trâna doamn Hempstock a tras aer adânc în piept.
— S nu faci ceva necugetat! Apropie-te cu aten ie. Leag-o,
închide-i calea şi trimite-o înapoi la somn.
— Ştiu, a spus Lettie. Ştiu toate astea. Serios, o s fim bine.
Aşa a spus ea. Dar n-am fost.

- 36 -
 Capitolul IV
Lettie m-a condus la un desiş de aluni de lâng vechiul drum (era
prim var , iar mâ işorii atârnau greu), de unde a rupt o creang .
Apoi a decojit-o cu briceagul – de parc ar fi f cut-o de
nenum rate ori înainte – şi o t ie iar. Sem na cu litera Y. A l sat
briceagul (n-am v zut unde l-a pus) şi a luat cele dou capete ale
Y-ului în mâini.
— N-am de gând s sondez prin ap , mi-a spus. Vreau doar s-o
utilizez ca ghid. C ut m o sticl … o sticl albastr . Cred c putem
începe cu ea. Sau ceva mov-alb strui şi lucios.
Am c utat împreun prin jur.
— Nu v d nimic.
— Trebuie s fie aici, m-a asigurat ea.
M-am uitat în jur, înregistrând iarba, o g in maro-roşcat care
ciugulea lâng alee, nişte utilaje de ferm ruginite, capra de lemn
de lâng drum şi cele şase putineie metalice care se aflau pe ea.
Am v zut ferma din c r mid roşie a familiei Hempstock,
încol cit confortabil, ca un animal care se odihneşte. Florile de
prim var ; omniprezentele margarete albe şi galbene, clopo eii
aurii şi gura-leului şi, cam târziu pentru vremea lui, un singur
clopo el albastru, pierdut în umbrele de sub capra cu putineie –
lucea înc de rou .
— Acolo? am întrebat.
— Ai ochi buni, mi-a r spuns, apreciativ.
Am pornit împreun în direc ia clopo elului. Când am ajuns
lâng el, Lettie a închis ochii. S-a leg nat înainte şi înapoi, cu
bagheta întins , de parc ar fi fost punctul central al unui ceas sau a
unei busole, cu bagheta îndreptat spre un miaz noapte sau un est
pe care nu-l putea percepe.
— Negru, a spus brusc, parc descriind ceva dintr-un vis. Şi
moale.
Ne-am îndep rtat de clopo el, pe drumul despre care-mi
imaginam, uneori, c ar fi fost cândva un drum roman. Nu

- 37 -
str b tusem nici o sut de metri din drum – ne aflam aproape de
locul unde fusese parcat Mini – când a v zut-o: o fâşie de cârp
neagr , prins în sârma ghimpat a gardului.
Lettie s-a apropiat de ea şi a luat de la cap t ritualul cu b ul de
alun. S-a rotit şi s-a r sucit lent.
— Roşu, a spus ferm. Foarte roşu. Pe-acolo.
Am pornit împreun în direc ia pe care o indicase. Am traversat
o pajişte şi am trecut de un pâlc de copaci.
— Acolo, am spus, fascinat.
Cadavrul unui animal foarte mic – un şoarece de câmp, dup
aspect – z cea pe un petic de muşchi verde. Nu avea cap, iar
sângele de un roşu aprins îi murd rea blana şi picura pe muşchi.
Era foarte roşu.
— De-aici înainte, a spus Lettie, ine-te de bra ul meu şi nu-i da
drumul.
Am întins mâna stâng şi am luat-o de bra ul drept, chiar de sub
cot. A mişcat bagheta de alun.
— Pe aici, a spus.
— Acum ce c ut m?
— Ne apropiem, mi-a r spuns ea. Acum c ut m o furtun .
Ne-am croit drum printr-un pâlc de copaci, şi dincolo de el, într-
o p dure, şi ne-am înghesuit printre al i copaci atât de apropia i,
încât frunzişul lor forma un acoperiş gros deasupra capetelor
noastre. Am g sit o c rare în p dure şi am urmat-o, într-o lume
f cut din verde.
Din stânga noastr s-a auzit morm itul unui tunet îndep rtat.
— Furtun , a zis Lettie cântând. Îşi l s corpul s alunece din
nou în balansare, iar eu m-am r sucit împreun cu ea, inând-o de
bra . Am sim it, sau mi-am imaginat c am sim it, în timp ce o
ineam, c prin mine trece o pulsa ie, de parc aş fi atins nişte
motoare puternice.
S-a îndreptat într-o nou direc ie. Am trecut împreun peste un
râule . Apoi s-a oprit brusc şi s-a împiedicat, dar nu a c zut.
— Am ajuns? am întrebat.

- 38 -
 — Nu, a r spuns ea. Nu. Ştie c venim. Ne simte. Şi nu vrea s
ajungem la ea.
Bagheta de alun biciuia aerul, ca un magnet împins c tre un pol
care-l respinge. Lettie a rânjit.
O pal de vânt ne-a aruncat frunze şi noroi în fa . Vedeam tot
mai greu, iar cerul de care-mi putea da seama deasupra
acoperişului de frunze era întunecat, de parc peste capetele
noastre s-ar fi ab tut nori de furtun uriaşi, sau de parc amurgul s-
ar fi l sat imediat dup zori.
— Jos! a strigat Lettie şi s-a ghemuit pe muşchi, tr gându-m
dup ea. Era lungit pe burt , aşa c m-am întins şi eu lâng ea,
sim indu-m un pic ridicol. P mântul era umed.
— Cât timp o s …?
— Taci!
Era aproape furioas . Am t cut.
Ceva venea prin p dure, deasupra capetelor noastre. M-am uitat
în sus şi am v zut ceva maroniu şi bl nos, îns plat, ca o mochet
uriaş care fâlfâia şi se r sucea la capete.
În fa avea o gur plin cu zeci de din işori ascu i i, îndreptat
în jos.
A fâlfâit şi a plutit deasupra noastr , apoi a disp rut.
— Ce-a fost asta? am întrebat.
Inima îmi b tea atât de tare, încât nu ştiam dac m pot ridica.
— Un lup manta, mi-a spus Lettie. Am ajuns deja ceva mai
departe decât am crezut.
S-a ridicat şi a privit lung în urma acelei fiin e bl noase. Ridic
vârful baghetei de alun şi se întoarse încet.
— Nimic. A scuturat din cap, ca s -şi dea p rul din ochi, f r s
dea drumul furcilor baghetei. Fie se ascunde, fie suntem prea
aproape.
Şi-a muşcat buza, apoi a spus:
— Şilingul. Cel din gâtul t u. Scoate-l.
L-am scos din buzunar cu mâna stâng şi i l-am oferit.
— Nu, a spus ea. Nu-l pot atinge – nu acum. Pune-l în furca
b ului.

- 39 -
 N-am întrebat de ce. Am pus şilingul la încrucişarea literei Y.
Lettie şi-a întins bra ele şi s-a r sucit foarte lent, cu vârful b ului
îndreptat spre exterior. M-am mişcat odat cu ea, dar n-am sim it
nimic; niciun motor care pulseaz . Aproape ne întorseser m, când
s-a oprit şi a spus:
— Uite!
Am privit în direc ia în care se uita ea, dar n-am v zut decât
copaci şi umbre în p dure.
— Nu, uite. Acolo. Mi-a ar tat cu mâna.
Vârful baghetei de alun a început s fumege încet. S-a întors
pu in spre stânga, pu in spre dreapta, înc pu in spre dreapta, din
nou, iar vârful baghetei a început s capete o culoare portocalie,
lucitoare.
— Aşa ceva n-am mai v zut, a spus Lettie. Folosesc moneda
drept amplificator, îns e de parc …
Urm un pfff! şi vârful b ului s-a aprins. Lettie l-a înfipt în
muşchiul umed. Mi-a spus s -mi iau moneda înapoi, iar eu am
procedat întocmai, ridicând-o cu grij , ca s nu m ard; era îns
rece ca ghea a. Lettie a l sat bagheta de alun în urm , pe muşchi,
cu vârful carbonizat fumegând înc .
Lettie şi-a continuat drumul, iar eu am mers lâng ea. Ne ineam
de mân : dreapta mea în stânga ei. Aerul mirosea ciudat, ca dup
artificii, iar lumea se întuneca la fiecare pas pe care-l f ceam în
adâncul p durii.
— Am zis c-o s am grij de tine, nu-i aşa? a întrebat Lettie.
— Da.
— Am promis c n-o s permit s i se întâmple ceva.
— Da.
— Doar ine-m de mân , a spus ea. Nu-mi da drumul. Orice s-
ar întâmpla, s nu-mi dai drumul.
Mâna ei era cald , dar nu transpirat . Îmi d dea încredere.
— ine-m de mân , a repetat ea. Şi nu face nimic decât dac - i
spun eu. Ai în eles?
— Nu m simt prea în siguran , am spus.
Nu m-a contrazis.

- 40 -
 — Am ajuns mult mai departe decât îmi imaginasem. Mult mai
departe decât m aşteptam. Nu sunt foarte sigur ce fel de lucruri
tr iesc aici, la grani .
Copacii se terminaser – p şeam pe teren deschis.
— Suntem departe de ferma ta? am întrebat.
— Nu. Ne afl m înc la marginea ei. Ferma Hempstock se
întinde pe o distan mare. Am adus o mare parte cu noi din
vechiul inut, când am venit aici. Ferma a venit cu noi şi a adus la
rândul ei lucruri, venind. Buni le spune purici.
Nu ştiam unde ne aflam, dar nu-mi venea s cred c eram înc pe
p mântul familiei Hempstock: nu mai mult decât credeam c aceea
era lumea în care crescusem eu. Cerul acestui loc era de un
portocaliu mat, asemenea unei lumini de avertizare. Plantele aveau
epi şi sem nau cu nişte aloe uriaşe, zdren uite. Verdele lor era
închis, şi parc argintat; ar tau parc turnate în bronz.
Moneda din mâna mea stâng , care preluase c ldura corpului
meu, a început s se r ceasc iar, pân când a ajuns ca un cub de
ghea . Strângeam cât de tare puteam cu mâna dreapt mâna stâng
a lui Lettie Hempstock.
— Am ajuns, a spus ea.
Mai întâi, am crezut c m uit la o cl dire; c era un fel de cort,
înalt cât o biseric de ar , f cut din pânz cenuşie şi roz, care
fâlfâia în b taia vântului furtunos, sub cerul acela portocaliu. O
structur de pânz ridicat câş, învechit de vreme şi roas de timp.
Apoi s-a întors şi i-am v zut fa a, şi am auzit ceva sco ând un
scheunat, ca un câine lovit. Mi-am dat seama c eu scheunasem.
Chipul îi era distrus, iar ochii – nişte g uri adânci în es tur . În
spatele s u nu se afla nimic, doar o masc de pânz cenuşie, mult
mai imens decât mi-aş fi putut imagina, sfâşiat , zdren uit ,
fluturând sub palele de vânt aspru.
Ceva a foşnit, iar lucrul acela zdren uit a privit în jos, spre noi.
— Spune- i numele, a zis Lettie Hempstock.
A urmat o pauz . Doi ochi pustii se holbau la noi. Apoi o voce,
la fel de ştears ca o pal de vânt, a rostit:

- 41 -
 — Eu sunt st pâna acestui loc. M aflu aici de mult vreme, înc
dinainte ca poporul mic s se sacrifice pe stânci. Numele meu îmi
apar ine, copil . Mie, şi nu ie. Acum pleac , înainte s v spulber.
A întins un bra ca pânza sfâşiat a unei cor bii, şi am început s
tremur.
Lettie Hempstock m-a strâns de mân şi m-am sim it mai
curajos. A spus:
— S - i spui numele i-am cerut. Nu vreau s mai aud laude
goale despre vârst şi timp. Spune-mi numele t u şi nu te-oi mai
întreba a treia oar .
Vocea ei suna acum ca a unei fete de la ar mai mult ca
niciodat . Poate c era furia care-i r zb tea din glas: pronun a
altfel cuvintele când era sup rat .
— Nu, a şoptit sec lucrul acela cenuşiu. Feti o, feti o… cine-i
prietenul t u?
— Nu spune nimic, mi-a şoptit Lettie.
Am încuviin at, strângând din buze.
— Am început s m satur, a spus lucrul cenuşiu, scuturându-şi
ar gos bra ele zdren uite. Ceva a venit la mine şi s-a rugat pentru
iubire şi ajutor. Mi-a spus cum aş putea face fericite toate f pturile
asemeni lui. C sunt f pturi simple şi tot ce-şi doresc sunt bani,
bani, nimic mai mult. Mici semne ale puterii mele. Dac ar fi cerut,
le-aş fi dat în elepciune, sau pace, pace deplin …
— Termin ! a spus Lettie Hempstock. Nu le po i da nimic din ce
vor. Las -i în pace!
Vântul şuiera, iar silueta gargantuesc fâlfâia în b taia lui,
asemeni unor pânze imense de corabie. Când vântul s-a oprit,
creatura îşi schimbase pozi ia. Acum p rea s se fi apropiat mai
mult de p mânt şi ne examina asemeni unui om de ştiin uriaş, din
pânz , care se uit la doi şoareci albi.
Doi şoareci albi foarte speria i, care se ineau de mân .
Mâna lui Lettie transpira acum. O strânse pe a mea; nu ştiu dac
pentru a m încuraja pe mine sau pe ea îns şi, iar eu i-am strâns
mâna la rândul meu.

- 42 -
 Chipul zdren uit, locul acela unde ar fi trebuit s fie fa a, se
strâmb . Am crezut c zâmbeşte. M-am sim it de parc m
examina, bucat cu bucat . De parc ştia totul despre mine –
lucruri de care nici m car eu nu eram conştient.
Fata care m inea de mân i-a spus:
— Dac nu-mi spui cum te cheam , te voi lega ca pe un lucru
f r nume. Şi vei fi legat şi pecetluit ca pe-un lucru de nimic.
Aştept , îns lucrul nu r spunse, iar Lettie Hempstock începu s
rosteasc vorbe într-o limb pe care nu o ştiam. Uneori vorbea, iar
alteori p rea mai degrab c îngân un cântec, într-o limb care nu
sem na cu nimic din ce auzisem vreodat sau din ce aveam s
cunosc mai târziu în via . Totuşi, ştiam melodia. Era un cântec
pentru copii, melodia pe care cântam versurile de la Feti e şi
băie ei, haide i afară la joacă. Melodia era aceeaşi, îns cuvintele
erau mai vechi. Eram sigur de asta.
Pe m sur ce cânta, sub cerul portocaliu se întâmplau tot felul de
ciud enii.
P mântul se zvârcoli şi frem t de viermi, viermi lungi şi
cenuşii, care ieşir de sub picioarele noastre.
Dinspre masa central a pânzei foşnitoare ceva se n pusti în
direc ia noastr . Era mai mare decât o minge de fotbal. La şcoal ,
în timpul jocurilor, sc pam de obicei lucrurile pe care ar fi trebuit
s le prind sau închideam pumnul o secund mai târziu, l sându-le
s m loveasc în fa sau în stomac. Dar lucrul acela se îndrepta
direct spre mine şi spre Lettie Hempstock, aşa c nu am gândit, ci
doar am…
… am întins ambele mâini şi am prins lucrul acela, o mas
fâlfâitoare şi agitat de pânze de p ianjen şi material sfâşiat. Când
l-am prins în mâini, am sim it o durere ascu it în talp – pentru o
clip doar, apoi a trecut, de parc aş fi c lcat pe un ac.
Lettie lovi lucrul pe care-l ineam în mân , iar acesta c zu,
pr buşindu-se în sine. M-a prins de mâna dreapt şi m-a inut din
nou strâns. În tot acest timp, nu se oprise din cântat.
Am visat cântecul acela, vorbele stranii ale melodiei simple, şi
de câteva ori am în eles ce spunea, în visele mele. În acele vise, şi

- 43 -
eu vorbeam limba, cea dintâi limb , şi st pâneam firea a tot ce era
real. În visul meu, era limba a ceea ce este şi orice se rostea astfel
devenea real, pentru c niciun cuvânt al ei nu putea fi minciun .
Era cea dintâi piatr de temelie pentru toat crea ia. În visele mele,
foloseam acea limb ca s vindec bolnavii şi ca s zbor. Am visat
cândva c aveam o pensiune mic şi perfect , la malul m rii, şi
oricui venea s stea cu mine îi spuneam, în acea limb , Fii întreg,
iar ei se întregeau şi nu mai erau oameni frân i; nu mai erau,
fiindc le vorbisem în limba crea iei.
Şi pentru c Lettie vorbea în limba crea iei, chiar dac nu am
în eles ce spunea, am în eles despre ce vorbea. Lucrul din poian
era legat pentru totdeauna de acel loc, prins în capcan . I se
interzicea s -şi exercite influen a asupra a orice se afla dincolo de
propriul s u domeniu.
Lettie Hempstock termin de cântat.
În mintea mea, parc-am auzit creatura strigând, protestând,
agitându-se, îns locul de sub cerul portocaliu era t cut. Doar
fâlfâitul pânzei şi fâşâitul crengu elor în vânt tulburau liniştea.
Vântul se stinse.
O mie de fâşii de material cenuşit, sfâşiat, aterizar pe p mântul
negru, ca nişte lucruri moarte sau ca nişte rufe murdare
abandonate. Nimic nu se clinti.
— Asta ar trebui s fie totul, a spus Lettie, strângându-mi mâna.
M-am gândit c încerca s par vesel , dar nu reuşea. P rea
mohorât .
— Hai s te duc acas !
Am mers, inându-ne de mân , printr-o p dure de arbori veşnic
verzi tivi i cu albastru, şi am trecut peste un pod l cuit, roşu cu
galben, arcuit peste un iaz auriu. Am înaintat de-a lungul unui
câmp pe care se ivise porumbul tân r, asemeni ierbii plantate în
şiruri. Ne-am c rat pe un gard scund, din lemn, mân -n de mân ,
şi am ajuns pe un alt câmp, cultivat cu ceva care aducea cu nişte
trestii m runte sau cu nişte şerpi îmbl ni i, de culoare neagr , alb ,
maronie, portocalie, cenuşie şi dungat , toate unduindu-se uşor,
r sucindu-se şi îndreptându-se sub lumina soarelui.

- 44 -
 — Ce sunt? am întrebat.
— Po i scoate una s vezi, dac vrei, mi-a r spuns Lettie.
Am privit în jos. Lujerul îmbl nit de la picioarele mele era de un
negru perfect. M-am aplecat, l-am apucat zdrav n de la baz cu
mâna stâng şi am tras.
Ceva ieşi din p mânt şi se r suci cu furie. Am sim it cum o
duzin de ace mititele îmi în eap mâna. Am scuturat-o de p mânt
şi mi-am cerut iertare, şi s-a holbat la mine, mai degrab surprins
şi mirat decât sup rat . A s rit de lâng mâna mea pe tricou; am
mângâiat-o: era o pisicu , neagr şi lucioas , cu o figur ascu it
şi întreb toare, o pat alb în spatele unei urechi şi ochi de un
verde alb strui neobişnuit.
— La ferm , pisicile vin într-un mod firesc, a spus Lettie.
— Care ar fi acela?
— Din Big Oliver. A ap rut la ferm pe vremea p gânilor. Toate
pisicile noastre se trag din el.
M-am uitat la pisicu a care se ag ase cu gheru ele de tricou.
— Pot s-o iau acas ? am întrebat.
— Nu este ce pare. Nu-i o idee bun s iei acas ceva de pe-aici,
a r spuns Lettie.
Am l sat pisicu a jos, la marginea câmpului. S-a aruncat dup un
fluture, care plutea sus, unde nu putea fi atins, apoi s-a îndep rtat
f r s priveasc înapoi.
— Pisicu a mea a fost c lcat de maşin , i-am spus lui Lettie.
Era foarte mic . Omul care a murit mi-a spus, deşi nu el conducea.
A zis c n-au v zut-o.
— Îmi pare r u, a spus Lettie.
Mergeam sub un umbrar de meri înflori i, iar lumea mirosea a
miere.
— Asta e problema cu lucrurile însufle ite. Nu tr iesc prea mult.
Pisicu e azi, pisici b trâne mâine. Apoi, doar amintiri. Iar
amintirile se risipesc, se amestec şi se confund …
A deschis poarta unui gard şi am intrat. Mi-a dat drumul la
mân . Ne aflam la cap tul aleii, lâng platforma de lemn de lâng
drum, cea pe care st teau putineiele uzate. Mirosea normal.

- 45 -
 — Chiar ne-am întors? am întrebat.
— Da, a spus Lettie Hempstock. Şi nu vom mai avea probleme
cu ea, zise oprindu-se apoi. Era mare, aşa-i? Şi rea… N-am mai
v zut una ca ea. Dac aş fi ştiut c era atât de b trân , de mare şi
de rea, nu te-aş fi luat cu mine. Totuşi, nu s-a întâmplat nimic.
Apoi ad ug : Dar aş fi vrut s nu-mi dai drumul la mân . Dar
totuşi eşti în regul , nu-i aşa? Nu s-a întâmplat nimic r u. N-am
p it nimic.
— Sunt bine, am spus. Nu te îngrijora, sunt un soldat curajos.
Aşa spunea bunicul mereu. Apoi am repetat ce spusese ea: N-am
p it nimic.
Ea mi-a zâmbit luminos şi însufle it şi am sperat c spusesem
lucrul potrivit.

- 46 -
 Capitolul V
În seara aceea, sora mea s-a aşezat pe pat şi a început s -şi perie
p rul. Îl peria de o sut de ori în fiecare sear , num rând fiecare
atingere cu peria. Nu cunoşteam motivul.
— Ce faci? m-a întrebat.
— Îmi privesc piciorul, i-am zis.
M uitam lung la talpa piciorului drept. O linie rozalie îi traversa
centrul, de la baza degetelor pân aproape de c lcâi. C lcasem pe o
sticl spart când eram bebeluş. Îmi amintesc cum m-am trezit în
p tu , în diminea a de dup , şi m-am uitat la copcile negre care
ineau laolalt marginile t ieturii. Era cea mai veche amintire a
mea. M obişnuisem cu cicatricea rozalie. Îns g urica de lâng ea,
din curbura t lpii, era nou . Acolo sim isem durerea brusc , deşi
acum nu durea. Era doar o gaur .
Am ap sat-o cu degetul ar t tor şi mi s-a p rut c se retrage ceva
în interiorul ei.
Sora mea se oprise din periat şi m privea curioas . M-am
ridicat, am traversat dormitorul, am str b tut coridorul şi am ajuns
în baia de la cap tul lui.
Nu ştiu de ce nu am întrebat un om mare despre asta. Nu-mi
aduc aminte s fi consultat vreun om mare, decât dac nu aveam
alt solu ie. Era anul în care mi-am scos un neg de pe genunchi cu
un briceag şi am descoperit cât de adânc puteam t ia pân s doar ,
şi cum ar tau r d cinile unui neg.
În dul piorul sanitar, în spatele oglinzii, se afla o penset din o el
inoxidabil, de felul celor cu vârfuri ascu ite, pentru extragerea
aşchiilor de lemn, şi o cutie cu plasturi. M-am aşezat pe partea
metalic a c zii albe şi mi-am examinat gaura din picior. Era o
gaur simpl , mic şi rotund , cu margini netede. Nu puteam s -mi
dau seama cât de adânc era, fiindc exista un obstacol. Ceva o
bloca. Ceva care p rea s se retrag , odat atins de lumin .
Am inut penseta şi am privit. Nu s-a întâmplat nimic. Nimic nu
s-a schimbat.

- 47 -
 Am pus ar t torul mâinii stângi pe gaur , uşor, blocând lumina.
Apoi am aşezat vârful pensetei lâng gaur şi am aşteptat. Am
num rat pân la o sut , inspirat, poate, de periatul surorii mele.
Apoi mi-am retras degetul şi am înfipt penseta.
Am prins capul viermelui – dac asta era – între cleştii metalici,
l-am strâns şi am tras.
A i încercat vreodat s scoate i un vierme dintr-o gaur ? Şti i
cât de înc p âna i pot fi? Cum îşi folosesc tot corpul pentru a se
ag a de marginile g urii? Am tras afar cam doi centimetri din
vierme. Era roz, vârstat cu gri, ca un lucru infectat. L-am scos din
gaura din picior, apoi am sim it c se opreşte. Îl puteam sim i în
interiorul c rnii mele, în epenind şi refuzând s se lase tras. Nu m-
am speriat. Era, desigur, un lucru care li se putea întâmpla
oamenilor, aşa ca atunci când pisica vecinilor, Misty, avea parazi i.
Aveam un vierme în picior şi sc pam de el.
Am r sucit penseta, gândindu-m , cred, la nişte spaghete într-o
furculi , şi am încol cit viermele în jurul ei. A încercat s se trag
înapoi, dar l-am întors, pu in câte pu in, pân când n-am mai putut
s trag.
Sim eam, în untrul meu, elasticitatea lipicioas prin care încerca
s r mân , ca o fâşie de muşchi. M-am aplecat cât am putut în fa ,
am întins mâna stâng şi am învârtit robinetul de ap cald – cel cu
bulina roşie în centru. Am l sat apa s curg . A curs aşa vreo trei,
patru minute, înainte s înceap s scoat aburi.
Înconjurat de aburi, mi-am întins piciorul şi bra ul drept, inând
ap sate penseta şi cei doi centimetri de creatur pe care-i scosesem
din corpul meu. Apoi am pus locul unde se afla penseta sub
robinetul fierbinte. Apa mi-a sc ldat piciorul, dar t lpile mele erau
rezistente de la mersul pe jos, aşa c nu m-a deranjat. Apa care mi-
a atins degetele de la mâini le-a op rit, îns m aşteptam la asta.
Viermele – nu. L-am sim it flexându-se în untrul meu, încercând
s se retrag de sub apa fierbinte, dezlipindu-se de picior. Am
r sucit penseta, triumf tor, de parc aş fi cules cea mai tare crust
din lume, iar creatura a început s ias , împotrivindu-se tot mai
pu in.

- 48 -
 Am tras cu for de ea. Se destindea pe m sur ce înainta sub apa
fierbinte. Ieşise aproape complet – îl sim eam – aşa c , prea
încrez tor, prea triumf tor şi prea ner bd tor, am tras prea repede
şi prea tare, iar viermele mi-a ajuns în palm . Cap tul care a ieşit
era rupt şi supura, de parc s-ar fi desprins.
Cu toate acestea, dac acea creatur l sase ceva în piciorul meu,
era foarte mic.
Am examinat viermele. Era gri închis şi deschis, vârstat cu roz şi
segmentat, ca o râm obişnuit . Acum c nu se mai afla sub apa
fierbinte, p rea s -şi revin . S-a zvârcolit, iar corpul, care fusese
înf şurat în jurul pensetei, atârna, crispându-se, deşi era ag at de
cap (chiar era capul? Cum puteam s -mi dau seama?), de unde îl
prinsesem.
Nu voiam s -l ucid. Nu omoram animale, dac putea fi evitat.
Dar trebuia s scap de el, fiindc era, f r îndoial , periculos.
Am inut viermele deasupra scurgerii. Se zb tea sub apa
fierbinte. Apoi i-am dat drumul şi l-am privit disp rând pe eav .
Am l sat apa s mai curg o vreme şi am sp lat penseta. Apoi am
pus un plasture mic deasupra g urii din talp şi am astupat
scurgerea, pentru ca viermele s nu poat urca înapoi. La sfârşit,
am închis robinetul. Nu ştiam dac murise, dar nu credeam c s-ar
fi putut întoarce.
Am pus penseta la loc, în spatele oglinzii din baie, apoi am
închis dul piorul şi m-am holbat la propria reflec ie.
M-am întrebat, aşa cum mi se întâmpla de nenum rate ori la
vârsta aceea, cine eram şi ce era lucrul acela care privea fa a din
oglind . Dac fa a se uita la ce nu eram, şi ştiam c nu era aşa,
fiindc aş fi fost tot eu, indiferent ce se întâmpla cu fa a mea,
atunci ce era eu? Şi ce anume privea?
M-am întors în dormitor. Era rândul meu s in uşa dinspre hol
deschis . Am aşteptat s adoarm sora mea, ca s nu m spun , iar
apoi, în lumina slab care venea de pe hol, am citit o carte de
mistere din seria Secret Seven pân am adormit.

- 49 -
 Capitolul VI
M rturisesc: când eram foarte mic – s fi avut vreo trei, patru ani
– m comportam uneori ca un monstru. „Erai un mic ticălos”, mi-
au spus câteva m tuşi, cu diverse ocazii, odat ce am devenit adult,
iar boac nele mele teribile de copil puteau fi pomenite cu o umbr
de amuzament nostalgic. Dar nu-mi amintesc s m fi purtat ca un
monstru. Ştiu doar c aveam preten ia s fie aşa cum voiam eu.
Copiii mici se consider adev ra i zei; cel pu in unii dintre ei.
Sunt mul umi i doar când restul lumii accept felul în care v d ei
lucrurile.
Dar eu nu mai eram un b ie el. Aveam şapte ani. Înainte, nu m
temeam de nimic, îns acum eram însp imântat.
Incidentul cu viermele din picior nu m-a speriat. Nu l-am
pomenit. Totuşi, în ziua urm toare, m-am întrebat dac oamenii
aveau des viermi în picior sau dac mi se întâmplase numai mie, în
locul acela de sub cerul portocaliu, de la marginea fermei
Hempstock.
Am dezlipit plasturele de pe talp când m-am trezit, şi am
constatat cu uşurare c gaura începuse s se închid . Acolo unde se
aflase era acum un punct rozaliu, ca o b t tur , şi nimic mai mult.
Am coborât la micul dejun. Mama p rea fericit .
— Am veşti bune, dragule, mi-a spus. M-am angajat. Aveau un
post disponibil la farmacia Dickson. Vor s încep în dup -amiaza
asta. O s lucrez patru zile pe s pt mân .
Nu m deranja. M descurcam bine singur.
— Mai am şi alte nout i. Cineva o s aib grij de voi, copiii,
cât timp sunt plecat . Se numeşte Ursula. Va dormi în vechea ta
camer , din cap tul sc rilor. O s aib grij de cas . Va face
mâncare şi cur enie, pentru c doamna Weller are probleme cu
şoldul şi spune c are nevoie de câteva s pt mâni s -şi revin . O s
fiu mult mai liniştit dac e cineva aici, cât timp eu şi tati lucr m.
— Dar nu ave i bani, am spus. Doar a i spus c nu ave i bani.

- 50 -
 — Tocmai. De aceea am acceptat postul de farmacist , mi-a
r spuns. Iar Ursula va avea grij de voi pentru cas şi mas .
Trebuie s locuiasc în zon timp de câteva luni. M-a sunat azi-
diminea . Are nişte recomand ri excelente.
Speram s fie de treab . Cealalt menajer , Gertruda, lucrase la
noi în urm cu şase luni. Nu era deloc dr gu : ne f cea farse mie
şi surorii mele, de pild r suceau aşternutul ca s ne împiedice s -l
folosim, l sându-ne cu gura c scat . În cele din urm , m rş luisem
în jurul casei purtând pancarte pe care scria „O urâm pe Gertruda”
şi „Nu ne place mâncarea Gertrudei”; în plus, îi pusesem broaşte în
pat – aşa c plecase înapoi în Suedia.
Am luat o carte şi am ieşit în gr din .
Era o zi c lduroas şi însorit de prim var . M-am c rat pe o
scar de frânghie pân la cea mai joas creang a fagului cel înalt,
m-am aşezat pe ea şi am citit. Cât timp am citit, nu mi-a fost team
de nimic. M aflam departe, în Egiptul Antic, cunoscând-o pe
Hathor, care bântuise Egiptul în chip de leoaic . Ucisese atâ ia
oameni, încât nisipurile Egiptului se înroşiser , şi fusese învins
doar dup ce oamenii amestecaser bere cu miere şi somnifere,
apoi coloraser po iunea în roşu. Hathor crezuse c ar fi sânge şi o
b use, adormind. Dup aceea, Ra, p rintele zeilor, o transformase
în zei a iubirii, ca suferin ele prin care-i f cuse s treac pe oameni
s fie doar suferin e ale inimii.
M-am întrebat de ce procedaser astfel zeii. De ce n-o omorâser
– doar ar fi putut?
Îmi pl ceau miturile. Nu erau nici poveşti pentru adul i, dar nici
pentru copii. Erau mai mult decât atât; pur şi simplu existau.
Poveştile pentru adul i nu aveau sens şi începeau atât de greu. Le
vedeam ca pe nişte secrete, secrete masonice, mitice, ale
maturit ii. De ce nu preferau adul ii s citeasc despre Narnia,
despre insule secrete, contrabandişti şi zâne periculoase?
Mi se f cuse foame. Am coborât din copac şi am mers în spatele
casei, trecând de sp l toria care mirosea a s pun de rufe şi
mucegai, de mica magazie de lemn şi c rbune, de toaleta de afar –
unde atârnau p ianjenii, în aşteptare – cu uşile de lemn vopsite în

- 51 -
verde. Am intrat pe uşa din spate, am traversat holul şi am ajuns în
buc t rie.
Mama era acolo, cu o femeie necunoscut . Când am v zut-o, m-
a apucat durerea de cap; şi nu una metaforic . Am sim it un junghi
în piept, pre de un moment. Apoi a trecut.
Sora mea şedea la mas şi mânca cereale dintr-un bol.
Femeia era foarte frumoas . Avea p rul scurt, de culoarea mierii,
ochi imenşi, de un gri alb strui, şi purta un ruj palid. P rea înalt ,
chiar şi pentru un adult.
— Dragule? Este Ursula Monkton, a spus mama. N-am r spuns.
Doar m-am uitat la ea. Mama mi-a dat un ghiont.
— Bun ziua, am spus.
— E timid, remarc Ursula Monkton. Sunt sigur c , odat ce va
ajunge s m cunoasc , vom fi buni prieteni. A întins mâna şi i-a
mângâiat p rul şaten-cenuşiu al surorii mele, care a afişat un
zâmbet ştirb.
— Îmi place de tine aşa de mult, a spus sora mea.
Apoi, c tre mine şi mama:
— Când o s fiu mare, vreau s fiu Ursula Monkton.
Mama şi Ursula au râs.
— Draga de ea! a spus Ursula Monkton.
Apoi s-a întors c tre mine.
— Şi cu noi cum r mâne? Suntem prieteni?
Am privit-o. O persoan adult în toat legea, blond , îmbr cat
cu o rochie gri cu roz. Eram speriat.
Rochia nu era uzat . Cred c aşa era moda; aşa era modelul. Dar,
uitându-m la ea, mi-am imaginat rochia aceea fâlfâind, deşi nu era
pic de vânt în buc t rie, fâlfâind ca pânza principal a unei cor bii,
pe un ocean singuratic, sub un cer portocaliu.
Nu ştiu ce am r spuns sau dac am r spuns. Dar am ieşit din
buc t rie f r s iau m car un m r, deşi îmi era foame.
Mi-am luat cartea în gr dina din spate şi m-am aşezat sub
balcon, lâng stratul de flori care creşteau sub fereastra camerei cu
televizorul. Am citit, uitând de foame în Egiptul cu zeit i care

- 52 -
aveau capete de animale, care se t iau unii pe ceilal i şi apoi se
readuceau reciproc la via .
Sora mea a ieşit în gr din .
— Îmi place aşa de mult de ea, mi-a spus. E prietena mea. Vrei
s vezi ce mi-a dat?
A scos o gentu gri, de felul celei pe care mama o purta în
poşet , pentru monede. Avea o cataram metalic , în form de
fluture. P rea f cut din piele. M-am întrebat dac era piele de
şoarece. A deschis gentu a, şi-a vârât degetele în untru şi scoase o
moned mare, de argint: o jum tate de coroan .
— Ia uite, mi-a zis ea. Uite ce am!
Îmi doream jum tate de coroan . De fapt, îmi doream ce-aş fi
putut cump ra cu o jum tate de coroan : trucuri magice şi juc rii
haioase de plastic, c r i… atât de multe lucruri! Dar nu-mi doream
o gentu gri cu o jum tate de coroan în untru.
— Nu-mi place de ea, i-am zis surorii mele.
— Asta pentru c eu am v zut-o prima. E prietena mea.
Nu credeam c Ursula Monkton era prietena cuiva.
Voiam s merg s-o avertizez pe Lettie Hempstock în privin a ei,
îns ce i-aş fi putut spune? C noua menajer purta gri şi roz? C
m privea ciudat?
Îmi doream s nu-i fi dat drumul la mân lui Lettie. Ursula
Monkton ap ruse din vina mea, eram sigur, şi nu aveam s scap de
ea trimi ând-o în jos pe eav sau punându-i broaşte în pat.
Ar fi trebuit s plec atunci, s fug, s str bat aleea lung de vreo
doi kilometri pân la ferma familiei Hempstock, îns n-am f cut-o.
Un taxi a dus-o pe mama la lucru, la farmacia lui Dickson, s
împart pastile şi lo iuni. Eu am r mas acolo, cu Ursula Monkton.
A ap rut în gr din , cu o farfurie de sandviciuri.
— Am vorbit cu mama voastr , a spus, zâmbind dulce sub rujul
palid. Cât timp sunt aici, trebuie s v ab ine i de la h l duit. Pute i
sta în cas sau în gr din , sau v pot înso i la prietenii voştri, dar
nu ave i voie s ieşi i şi s hoin ri i aiurea.
— Bineîn eles, r spunse sora mea.
Eu n-am spus nimic.

- 53 -
 Sora mea a mâncat un sandvici cu unt de arahide.
Eram leşinat de foame. M-am întrebat dac sandviciurile erau
periculoase. Nu ştiam. Îmi era team c , dac m nânc unul, se va
transforma în viermi în stomacul meu, iar ei se vor târî prin mine,
colonizându-m , pân când aveau s -mi ias afar prin piele.
M-am întors în cas . Am deschis uşa buc t riei. Ursula Monkton
nu era în untru. Mi-am îndesat buzunarele cu fructe: mere şi
portocale, şi pere tari, maronii. Am luat trei banane şi le-am ascuns
în sân, apoi am fugit în laborator.
Laboratorul, cum îl numeam eu, era o magazie vopsit cu verde,
aflat destul de departe de cas , construit lâng vechiul garaj
uriaş. Aproape de magazie creştea un smochin, deşi n-am gustat
niciodat din fructele coapte, ci am v zut doar frunzele imense şi
fructele verzi. Îi spuneam laborator fiindc acolo îmi ineam trusa
de chimie. Un cadou de aniversare peren, aceasta fusese interzis
în cas de tata, dup ce preparasem ceva într-o eprubet .
Amestecasem chestii la întâmplare şi le înc lzisem pân la erup ie.
Rezultatul fusese o mas neagr , cu o duhoare de amoniac care nu
disp rea. Tata spusese c nu se sup r dac fac experimente (deşi
nimeni nu ştia ce fel de experiment f cusem, dar nu conta; în fond,
mama primise truse de chimie de ziua ei, şi uite ce bine îi
prinseser !), dar nu le dorea în raza de percep ie a mirosurilor din
jurul casei.
Am mâncat o banan şi o par , apoi am ascuns celelalte fructe
sub masa de lemn.
Adul ii urmeaz trasee. Copiii exploreaz . Adul ii se mul umesc
s mearg pe acelaşi drum, de sute şi mii de ori. Poate c nu le d
niciodat prin minte s se abat din drum, s se strecoare pe sub
rododendroni, s g seasc spa iile dintre garduri. Eram copil şi
ştiam o groaz de moduri de a ieşi în drum, moduri care nu
presupuneau traversarea aleii noastre. Am hot rât s m furişez
afar din magazie, de-a lungul zidului, spre marginea peluzei, şi
apoi spre bordura de azalee şi leandri care str juiau gr dina. De
lâng ei, urma s m strecor în josul dealului, iar dup aceea s sar
gardul metalic atacat de rugin , care m rginea aleea principal .

- 54 -
 Nu se uita nimeni. Am fugit, m-am furişat şi am trecut printre
leandri, apoi am coborât dealul, croindu-mi drum prin m r cinişuri
şi por iuni acoperite cu urzici, care ap ruser de când fusesem
ultima oar pe-acolo.
Ursula Monkton m aştepta la baza dealului, chiar în fa a
gardului ruginit. Pur şi simplu nu era posibil s fi ajuns f r s-o
v d, dar iat c se afla acolo. Şi-a încrucişat bra ele şi m-a privit,
iar rochia ei roz cu gri a fâlfâit în b taia vântului.
— Cred c-am spus c nu ai voie s ieşi.
— Dar n-am ieşit, i-am r spuns, cu o îndr zneal pe care nu o
sim eam nici pe departe. Explorez doar.
— Te furişezi.
N-am r spuns.
— Cred c-ar trebui s fii în camera ta, unde pot s te
supraveghez. E timpul pentru somnul de dup -mas .
Eram prea mare pentru aşa ceva, dar nu suficient de mare ca s-o
contrazic – ştiam asta – sau ca s câştig, dac reuşeam.
— Fie, am spus.
— Nu spune „fie”. Spune: „Da, domnişoar Monkton”. Sau
„doamn ”. Spune: „Da, doamn .”
M-a privit cu ochii ei gri-alb strui, care sem nau cu nişte g uri
putrezite în pânz ; erau departe de a fi frumoşi.
— Da, doamn , am spus, şi m-am urât pentru c o spusesem.
Am urcat dealul împreun .
— P rin ii t i nu-şi mai pot permite locul sta, a spus Ursula
Monkton. Şi nu-şi pot permite s -l între in . În curând îşi vor da
seama c singura cale de a-şi rezolva problemele financiare este s
vând casa şi gr dinile unor dezvoltatori imobiliari. Apoi toate
astea – astea erau aglomera iile de m r cini, lumea neîngrijit din
spatele peluzei – vor deveni un set de case şi gr dini identice. Iar
dac sunte i norocoşi, ve i locui în una dintre ele. Dac nu, o s -i
invidia i pe cei care o vor face. i-ar pl cea?
Adoram casa şi gr dina. Îmi pl cea s lb ticia lor. Iubeam locul
acela, de parc ar fi fost o parte din mine; poate, într-un fel, chiar
era.

- 55 -
 — Cine eşti? am întrebat.
— Ursula Monkton. Sunt menajera voastr .
— Cine eşti de fapt? am continuat. De ce le dai bani oamenilor?
— Cu to ii vor bani, a spus, de parc era evident. Îi face ferici i.
Te vor face şi pe tine fericit, dac le permi i.
Am ieşit lâng mormanul de iarb t iat , în spatele cercului pe
care-l numeam inelul zânelor. Uneori, când vremea era umed , se
umplea de ciuperci otr vitoare de un galben fluorescent.
— Acum treci în camera ta, mi-a spus.
Am fugit de ea, cât de repede puteam, traversând inelul zânelor,
peste peluz , dincolo de tufarii de trandafir şi de magazia de
c rbuni. Am intrat în cas .
Ursula Monkton st tea chiar în cadrul uşii din spate, aşteptându-
m , deşi nu avea cum s fi trecut de mine. Aş fi v zut-o. P rul ei
era perfect, iar rujul p rea proasp t aplicat.
— Am fost în untrul t u, mi-a spus. Aşa c ia aminte. Dac spui
ceva cuiva, nu te vor crede. Şi, pentru c am fost în untrul t u, voi
şti. Şi pot face în aşa fel încât s nu spui nimic din ce nu vreau eu
s spui, nim nui, niciodat .
Am urcat în dormitor şi m-am întins pe pat. Locul de pe talp ,
unde fusese viermele, pulsa şi m durea. M durea şi în piept. M-
am l sat s m pierd într-o carte. Acolo evadam de fiecare dat
când via a real era prea dificil sau prea rigid . Am luat de pe raft
o mân de c r i vechi care îi apar inuser mamei când era de vârsta
mea şi am citit despre şcol ri e care aveau aventuri în anii ’30 şi
’40. De obicei, se confruntau cu spioni, contrabandişti sau
tr d tori, ce-or mai fi fost şi ei, iar fetele erau întotdeauna
curajoase şi ştiau exact ce s fac . Eu nu eram curajos şi n-aveam
nici cea mai mic idee ce aş putea face.
Nu m mai sim isem niciodat atât de singur.
M-am întrebat dac familia Hempstock avea telefon. Era pu in
probabil, dar nu imposibil. Poate doamna Hempstock fusese cea
care anun ase poli ia despre maşina noastr abandonat . Cartea de
telefon era jos, dar ştiam num rul la care s sun pentru a cere
informa ii, şi nu trebuia decât s întreb de cineva pe nume

- 56 -
Hempstock, care locuia la ferma Hempstock. În dormitorul
p rin ilor mei era un telefon. M-am ridicat, am mers la uş şi am
privit afar . Holul era pustiu. Am intrat în dormitorul de al turi cât
de repede şi de discret am putut. Pere ii erau de un roz palid, iar
patul p rin ilor mei era acoperit şi el de trandafiri uriaşi, imprima i.
Ferestrele fran uzeşti montate de-a lungul acelei laturi a casei
d deau spre balcon. Pe noptiera crem cu auriu de lâng pat se afla
un telefon crem. Am ridicat receptorul şi am format num rul de la
Informa ii, tr gând cu degetul de g uri: unu, nou , doi. Am aşteptat
s intre operatoarea pe fir şi s -mi spun num rul de la ferma
Hempstock. Luasem un creion şi eram preg tit s notez num rul la
spatele unei c r i legate în copert albastr – Pansy salvează
şcoala.
Operatoarea nu a intervenit. Tonul continua, iar peste el s-a auzit
vocea Ursulei Monkton, spunând:
— Oamenii bine-crescu i nici nu s-ar gândi s se furişeze ca s
foloseasc telefonul, nu?
N-am spus nimic, deşi nu m îndoiam c m poate auzi
respirând. Am aşezat receptorul în furc şi m-am întors în
dormitorul pe care-l împ r eam cu sora mea.
M-am aşezat pe pat şi m-am uitat pe geam.
Patul meu lipit de perete, chiar sub fereastr . Îmi pl cea s dorm
cu geamurile deschise. Nop ile ploioase erau cele mai grozave:
deschideam fereastra, îmi l sam capul pe pern , închideam ochii şi
sim eam vântul atingându-mi fa a. Ascultam copacii cl tinându-se
şi gemând. Dac aveam noroc, m trezeam cu pic turi de ploaie pe
fa şi îmi imaginam c m aflu în barca mea, în mijlocul
oceanului. Se cl tina pe marea umflat . Nu m visam pirat şi nici
nu aveam o destina ie anume. Doar m aflam pe barca mea.
Dar acum nu ploua şi nici noapte nu era. Pe fereastr puteam
vedea doar copaci şi nori, şi orizontul îndep rtat, de culoare mov.
Aveam provizii de ciocolat în caz de urgen ascunse sub
figurina Batman pe care o primisem de ziua mea. În timp ce le
mâncam, mi-am amintit cum îi l sasem mâna lui Lettie Hempstock

- 57 -
ca s prind rotocolul de material putred, şi durerea ascu it din
picior care urmase.
Eu am adus-o, m-am gândit. Ştiam c e adev rat.
Ursula Monkton nu era real . Era o masc de carton pentru
lucrul care se aflase în untrul meu sub form de vierme, care
fâlfâise şi r bufnise în inutul întins de sub cerul portocaliu.
Am reluat lectura c r ii Pansy salvează şcoala. Planurile secrete
ale bazei aeriene de lâng şcoal erau strecurate inamicului prin
contraband , de c tre spioni. Aceştia erau, de fapt, profesori care
lucrau în gr dina de legume a şcolii. Planurile erau ascunse în
interiorul legumelor scobite.
„Cerule mare!” spuse Inspectorul Davidson de la renumita
Brigad pentru Contraband şi Spionaj (BES) a Scotland Yardului.
„E chiar ultimul loc în care ne-ar fi trecut prin cap s ne uit m!”
„Cred c - i dator m scuze, Pansy,” spuse directoarea sever , cu
un zâmbet cald, care nu-i st tea în fire, şi care o f cu pe Pansy s
cread c , poate, o judecase greşit tot semestrul. „Ai salvat
reputa ia şcolii! Acum îns , înainte s te umfli prea tare în pene, n-
ar trebui s conjugi nişte verbe în francez , cu madame?”
Puteam s m bucur pentru Pansy, într-un col al min ii, chiar
dac în rest eram copleşit de team . Aşteptam s ajung acas
p rin ii mei. Voiam s le spun ce se petrece. Aveam s le spun.
Trebuiau s m cread .
Pe atunci, tata lucra la un birou aflat la o or cu maşina de cas .
Nu eram sigur cu ce se ocupa. Avea o secretar foarte simpatic şi
dr gu , cu un pudel ca de juc rie. De fiecare dat când ştia c noi,
copiii, venim s -l vedem pe tata, aducea pudelul de acas , iar noi
ne jucam cu el. Uneori, treceam pe lâng cl diri, iar tata zicea,
„Asta-i a noastr ”. Dar mie nu-mi p sa de cl diri, aşa c n-am
întrebat niciodat cum de era a noastră sau m car ce însemna noi.
Întins pe pat, am citit carte dup carte, pân când Ursula
Monkton a ap rut în uşa camerei şi a spus:
— Acum po i coborî.
Sora mea se uita la televizor, în camera unde se afla acesta. Se
uita la o emisiune numit „CUM?”, un spectacol de ştiin

- 58 -
popularizat despre cum func ioneaz lucrurile. În deschidere,
moderatorii erau îmbr ca i în port amerindian, spuneau „Cum?” şi
scoteau strig te de lupt .
Voiam s schimb pe BBC, dar sora mea m-a privit triumf tor şi
a spus:
— Ursula a zis c pot s m uit la ce vreau eu şi tu n-ai voie s
schimbi canalul.
Am stat cu ea un minut. Un b trân cu musta le ar ta copiilor
din Anglia cum s confec ioneze muşte de pescuit.
— Nu e de treab , am zis.
— Îmi place de ea. E dr gu .
Mama a ajuns acas cinci minute mai târziu, ne-a salutat de pe
coridor şi a intrat în buc t rie, s-o vad pe Ursula Monkton. Apoi
s-a întors la noi.
— Cina va fi gata imediat ce ajunge tati acas . Sp la i-v pe
mâini.
Sora mea a urcat şi s-a sp lat pe mâini.
Eu i-am spus mamei:
— Nu-mi place de ea. O s -i spui s plece?
Mama a oftat.
— Nu se va repeta povestea cu Gertruda, dragule. Ursula e o fat
foarte simpatic , dintr-o familie bun . Şi v ador , serios.
Tata a ajuns acas şi a fost adus cina. O sup dens de legume,
apoi pui pr jit şi cartofi noi cu maz re congelat . Îmi pl ceau la
nebunie toate felurile de pe mas . N-am mâncat nimic.
— Nu mi-e foame, am explicat.
— Nu-mi place s umblu cu vorba, a spus Ursula Monkton, dar
cineva avea ciocolat pe mâini şi pe fa când a coborât din camera
lui.
— Aş vrea s nu mai m nânci porc ria aia, a morm it tata.
— Nu e decât zah r procesat. Î i stric pofta de mâncare şi din ii,
a spus mama.
Îmi era team c m vor obliga s m nânc, dar n-au f cut-o. Am
stat la mas fl mând, în timp ce Ursula Monkton râdea la glumele
tatei. Mi se p rea c spune glume special pentru ea.

- 59 -
 Dup cin ne-am uitat cu to ii la Misiune imposibilă. Îmi pl cea
Misiune imposibilă, îns de data aceasta m-a f cut s m simt
incomod, pentru c oamenii îşi tot scoteau chipurile pentru a
dezv lui altele dedesubt. Purtau m şti de cauciuc, iar sub ele se
aflau mereu eroii noştri, dar m întrebam ce s-ar întâmpla dac
Ursula Monkton şi-ar scoate fa a – ce s-ar afla dedesubt?
Ne-am dus la culcare. Era rândul surorii mele, aşa c uşa de la
dormitor era închis . Îmi lipsea lumina de pe hol. M-am întins în
pat, cu fereastra deschis , foarte treaz, ascultând zgomotele tipice
unei case vechi la sfârşitul zilei. Mi-am pus nişte dorin e din toat
inima, sperând s devin realitate. Mi-am dorit ca p rin ii mei s-o
expedieze departe pe Ursula Monkton, iar eu s merg la ferma
Hempstock şi s -i povestesc lui Lettie ce f cusem, iar ea s m
ierte şi totul s fie bine.
Nu puteam s dorm. Sora mea adormise deja. Putea s adoarm
oricând, o abilitate pe care eu n-o aveam şi pentru care o invidiam.
Am ieşit din dormitor.
M-am aventurat în capul sc rilor, ascultând sunetele care veneau
de la televizorul de jos. Apoi m-am strecurat tiptil pe trepte în jos
şi m-am aşezat pe a treia treapt de la baz . Uşa camerei unde se
afla televizorul era pe jum tate deschis , şi dac mai coboram o
treapt , oricine se uita la televizor m putea vedea. Aşa c am
aşteptat acolo.
Auzeam vocile de la televizor, punctate de râsete sacadate.
Apoi, acoperindu-le, voci de adul i discutând.
— So ia dumneavoastr este plecat în fiecare sear ? a întrebat
Ursula Monkton.
— Nu. Vocea tatei. S-a întors acum ca s preg teasc ziua de
mâine. Dar de mâine încolo va fi s pt mânal. Strânge bani pentru
Africa, la prim rie. Pentru fântâni şi promovarea contracep iei.
— Ei bine, coment Ursula, pe mine nu m paşte primejdia aia.
A râs. Un râset ascu it, de clopo el, care p rea prietenos şi
adev rat, f r zdren e fluturânde. Apoi a spus:
— B g cioşi mici…

- 60 -
 O clip mai târziu, uşa era larg deschis , iar Ursula Monkton m-
a privit direct. Îşi ref cuse machiajul: rujul palid şi genele alungite.
— Treci la culcare, a spus. Acum.
— Vreau s vorbesc cu tata, am r spuns, f r speran .
N-a zis nimic. A zâmbit doar, rece şi f r emo ie, iar eu m-am
întors sus, m-am urcat în pat şi am z cut în camera întunecat pân
am renun at s adorm. Apoi somnul m-a cuprins pe neaşteptate şi
am dormit neconsolat.

- 61 -
 Capitolul VII
Urm toarea zi a fost groaznic .
P rin ii mei plecaser înainte s m trezesc.
Vremea se r cise, iar cerul era de un cenuşiu arid şi lipsit de
farmec. Am trecut prin dormitorul p rin ilor mei în balconul care
se întindea şi pe lungimea camerei pe care o împ r eam cu sora
mea. Am stat în balcon şi m-am rugat cerului ca Ursula Monkton
s se fi plictisit de acest joc şi s n-o mai v d niciodat .
Când am coborât, Ursula Monkton m aştepta la baza sc rilor.
— Regulile sunt aceleaşi, b g cios mic, spuse ea. Nu ai voie s
p r seşti proprietatea. Dac încerci, te încui în dormitor pentru tot
restul zilei, iar când se întorc p rin ii t i, le spun c ai f cut ceva
dezgust tor.
— N-au s te cread .
A zâmbit dulce.
— Eşti sigur? Dac le spun c i-ai scos cârn ciorul şi ai f cut
pipi în toat buc t ria, iar eu a trebuit s sp l cu mopul şi s
dezinfectez? Cred c m vor crede. O s fiu foarte conving toare.
Am coborât în laborator. Am mâncat toate fructele pe care le
ascunsesem acolo cu o zi înainte. Am citit Sandie îşi dă seama, alt
carte de-a mamei. Sandie era o şcol ri curajoas , trimis
accidental la o institu ie fi oas , unde toat lumea o detesta. La
final, o deconspira pe profesoara de geografie drept un spion
bolşevic, care-o inea prizonier pe adev rata profesoar . Punctul
culminant avea loc la serbarea şcolii, unde Sandie se ridica şi inea
un discurs, care începea aşa: „Ştiu c n-ar fi trebuit s fiu trimis
aici. M aflu aici din cauza unei erori în acte, în timp ce Sandy cu
y înva la şcoala public de gramatic . Dar mul umesc providen ei
pentru asta, pentru c domnişoara Streebling nu este cine pare a
fi.”
Sandie era apoi acceptat de to i cei care o detestaser .
Tata a venit acas devreme, mai devreme decât îmi aminteam s-
o fi f cut vreodat în ultimii ani.

- 62 -
 Am vrut s vorbesc cu el, dar nu era niciodat singur.
I-am privit de pe creanga fagului meu.
Mai întâi, i-a ar tat cu mândrie Ursulei Monkton gr dinile, cu
tufarii de trandafiri şi de coac zi negri, cu azalele şi cireşii, de
parc ar fi avut ceva de-a face cu toate astea, de parc n-ar fi fost
s dite şi îngrijite de domnul Weller, timp de cincizeci de ani,
înainte ca noi s cump r m casa.
Ea a râs la toate glumele lui. Nu puteam auzi ce spunea el, dar îi
vedeam zâmbetul strâmb, pe care-l avea când ştia c spune ceva
amuzant.
St tea prea aproape de el. Uneori, tata îi punea mâna pe um r,
prieteneşte. M îngrijora c st tea atât de aproape de ea. Nu ştia ce
era. Era un monstru, iar el credea c e o persoan normal , aşa c
se purta dr gu cu ea. Ursula purta alte haine: o fust gri, despre
care cred c se numea midi, şi o bluz roz.
În orice alt zi, dac l-aş fi v zut pe tata plimbându-se prin
gr din , aş fi fugit la el. Dar nu în acea zi. Mi-era team c avea s
se supere sau c Ursula Monkton îi va spune ceva ca s -l fac s se
supere pe mine.
Eram îngrozit de el când era furios. Fa a lui (ascu it şi de obicei
amabil ) se înroşea, iar el ipa, ipa atât de tare şi de mânios, încât
efectiv paralizam. Nu eram capabil s gândesc.
Nu m-a lovit niciodat . Nu credea în eficien a b t ii. Ne
povestea c tat l s u îl b tuse, c mama lui îl fug rise cu m tura şi
c el era mai presus de asta. Când se înfuria suficient cât s urle la
mine, îmi amintea c nu m-ar bate, parc dorind s fiu
recunosc tor. În poveştile cu elevi pe care le citeam, şotiile erau
pedepsite adesea prin lovituri cu bastonul sau cu papucul. Apoi,
totul era uitat şi uneori îi invidiam pe copiii aceia fictivi pentru
limpezimea vie ii pe care o duseser .
Nu voiam s m apropii de Ursula Monkton. Nu voiam s risc ca
tata s se supere pe mine. M întrebam dac ar fi un moment
propice s p r sesc proprietatea şi s m îndrept spre alee, dar
eram sigur c n-aş face decât s m uit în sus şi s dau nas în nas

- 63 -
cu fa a furioas a tatei, al turi de cea a Ursulei Monkton, dr gu şi
plin de sine.
Aşa c m-am mul umit s -i privesc de pe creanga uriaş a
fagului. Când au disp rut din raza mea vizual , în spatele
tufişurilor de azalee, am coborât pe scara de frânghie şi am urcat în
cas , pe balcon, privindu-i de acolo. Era o zi cenuşie, dar p mântul
era în esat de p p dii g lbui ca untul, şi de narcise în abunden , cu
petalele lor exterioare palide şi pâlniile de un portocaliu închis.
Tata a cules o mân de narcise şi i le-a dat Ursulei Monkton, care a
râs şi a spus ceva, apoi s-a înclinat. Tata a f cut şi el o plec ciune
şi a spus ceva care a f cut-o s râd . M-am gândit c s-o fi
proclamat Cavalerul s u în Armur Str lucitoare sau ceva pe-
acolo.
Voiam s strig la el, s -l avertizez c -i oferea flori unui monstru,
îns n-am f cut asta. Pur şi simplu am stat pe balcon şi m-am uitat,
iar ei n-au privit în sus şi nu m-au v zut.
Cartea mea de mituri greceşti îmi spusese c narcisele erau
numite dup un tân r foarte frumos, atât de frumos, încât se
îndr gostise de el însuşi. Îşi v zuse reflec ia într-un lac şi n-a mai
vrut s-o p r seasc . În cele din urm , a murit, iar zeii au fost
obliga i s -l transforme într-o floare. Când citisem asta, îmi
închipuisem c narcisa trebuia s fie cea mai frumoas floare din
lume. Am fost dezam git s constat c era doar o p p die mai
pric jit .
Sora mea a ieşit din cas şi s-a dus la ei. Tata a luat-o în bra e.
Au intrat cu to ii în cas , tata cu sora mea, care avea bra ele
petrecute în jurul gâtului s u, şi Ursula Monkton, cu bra ele pline
de flori albe şi galbene. I-am privit. Am v zut bra ul liber al tatei,
care n-o inea pe sora mea, coborând şi odihnindu-se firesc, cu un
aer de proprietate, pe umfl tura dosului îmbr cat în fust midi al
Ursulei Monkton.
Ast zi, aş reac iona diferit la una ca asta. Pe atunci, nu cred c
aveam vreo p rere. Aveam şapte ani.
M-am c rat pe fereastra dormitorului meu, la care era uşor de
ajuns din balcon, şi am coborât pe pat, unde am citit o carte despre

- 64 -
o fat care locuia în Insulele Canalului şi i-a sfidat pe nazişti pentru
c nu voia s -şi abandoneze calul.
În timp ce citeam, m-am gândit c Ursula Monkton nu m putea
ine acolo pe veci. În curând, în câteva zile, cel mult, cineva avea
s m ia în oraş sau departe de acolo, iar eu aveam s merg la
ferma de la cap tul aleii şi s -i spui lui Lettie Hempstock ce
f cusem.
Apoi m-am întrebat: dac Ursula Monkton avea nevoie de doar
câteva zile? Iar asta m-a speriat.
A preg tit chiftele pentru cin în seara aceea, iar eu am refuzat
s m nânc. Eram hot rât s nu m nânc nimic din ce f cea, g tea
sau atingea. Tata n-a fost încântat.
— Dar nu vreau, i-am zis. Nu mi-e foame.
Era miercuri. Mama preda un curs de naştere natural la prim ria
urm torului sat, aşa c singurii din jurul mesei de sear eram eu,
sora mea, tata şi Ursula Monkton.
— E bun, e bun pentru tine, şi e gustos, a spus tata. Iar în casa
asta nu irosim mâncarea.
— Am spus doar c nu mi-e foame.
Min isem. Mi-era atât de foame, c m durea stomacul.
— Atunci doar o înghi itur , a spus el. E mâncarea ta preferat .
Chiftele cu piure de cartofi şi cu sos. Le adori.
În buc t rie se afla o mas pentru copii, unde mâncam când
p rin ii mei aveau invita i sau urmau s m nânce târziu. Dar în
seara aceea ne aflam la masa adul ilor. Preferam masa copiilor.
Acolo m sim eam invizibil. Nimeni nu m privea mâncând.
Ursula Monkton şedea lâng tata şi m fixa cu privirea, cu un
zâmbet minuscul în col ul buzelor.
Ştiam c ar fi trebuit s tac, s nu scot o vorb şi s fiu
bosumflat. Dar nu m-am putut ab ine. Trebuia s -i spun tatei de ce
nu voiam s m nânc.
— N-o s m nânc nimic f cut de ea, i-am zis. Nu-mi place de ea.
— O s m nânci, a spus tata. Cel pu in, o s încerci. Şi cere- i
scuze de la domnişoara Monkton.
— Nu vreau.

- 65 -
 — Dar nu trebuie, a spus Ursula Monkton, în eleg toare, şi m-a
privit, zâmbind.
Nu cred c altcineva de la mas a remarcat c zâmbea sau c nu
era nimic empatic în expresia ei, sau c ochii ei p reau din cârp
putrezit .
— M tem c trebuie, a spus tata.
Ridicase doar pu in vocea, iar chipul îi era doar un pic mai roşu.
— N-o s permit s se poarte obraznic cu tine. Spune-mi un
motiv, unul singur, pentru care nu vrei s - i ceri scuze şi nu vrei s
m nânci lucrurile astea atât de bune pe care le-a preg tit Ursula
pentru noi.
Nu m pricepeam s mint, aşa c i-am zis.
— Pentru c nu-i uman . E un monstru. E un…
Cum îi numise familia Hempstock pe cei de teapa ei?
— E un purice.
Obrajii tat lui meu erau roşii ca focul, iar buzele i se sub iaser .
— Ieşi afar . Pe hol. În secunda asta, spuse el.
Am sim it c leşin. M-am dat jos de pe scaun şi l-am urmat pe
coridor. Era întuneric. Singura lumin venea din buc t rie, o fâşie
de sticl luminoas deasupra uşii. M-a privit.
— O s te întorci în buc t rie, unde o s - i ceri scuze de la
domnişoara Monkton. O s termini de mâncat, apoi, în linişte,
politicos, o s mergi sus la culcare.
— Nu, am zis, n-o s fac asta.
Am rupt-o la fug pe hol, am dat col ul şi am pornit zdup ind pe
sc ri. Nu m îndoiam c tata avea s vin dup mine. Era de dou
ori cât mine, şi rapid, îns nu aveam mult de mers. Exista o singur
camer în casa aceea pe care puteam s-o încui, şi într-acolo m
îndreptam, la stânga din capul sc rilor şi de-a lungul holului, pân
la cap t. Am ajuns la baie înaintea tatei. Am trântit uşa şi am pus
z vorul mic, argintiu.
Nu m urm rise. S-o fi gândit c era sub demnitatea lui s
fug reasc un copil. Dar, peste câteva momente, a izbit cu pumnul
în uş şi a spus: „Deschide.”

- 66 -
 N-am spus nimic. M-am aşezat pe husa de pluş a toaletei şi am
sim it cum îl ur sc aproape la fel de mult ca pe Ursula Monkton.
Uşa a bufnit, de data asta mai tare.
— Dac nu deschizi, a spus el, suficient de tare cât s fie sigur c
aud prin uş , sparg uşa.
Ar fi putut face asta? Nu ştiam. Uşa era încuiat . Uşile încuiate îi
opresc pe oameni s intre. O uş încuiat înseamn c , dac te afli
acolo, când oamenii vor s intre în baie, zgâl âie uşa, iar ea nu se
deschide, aşa c spun „Scuze!” sau strig „Ai de gând s stai
mult?”…
Uşa a explodat spre interior. Z vorul mic şi argintiu atârna de
cadrul uşii, îndoit, stricat, iar tata se afla în prag, umplând întreg
spa iul, cu ochii albi, imenşi, cu obrajii arzând de furie.
— Aşa, spuse.
Atât. Îns mâna lui m prinse de bra ul stâng, cu o strânsoare din
care nu puteam sc pa. M întrebam ce urma s fac . Avea s m
loveasc , în sfârşit, sau s m trimit în camera mea, sau s ipe la
mine atât de tare, încât s -mi doresc s fiu mort?
Nu a f cut nimic din toate astea.
M-a târât spre cad . S-a aplecat şi a îndesat dopul din cauciuc
alb în scurgere. Apoi a dat drumul la robinet. Apa rece a âşnit
afar , stropind emailul alb, apoi, încet şi sigur, a umplut cada.
Apa curgea cu zgomot.
Tata s-a întors c tre uşa deschis .
— M ocup de asta, i-a spus Ursulei Monkton.
Ea se afla în prag, inând-o de mân pe sora mea, şi p rea
îngrijorat şi blând , îns ochii ei triumfau.
— Închide uşa, a spus tata.
Sora mea a început s suspine, dar Ursula Monkton a închis uşa
cât de bine a putut, pentru c una dintre balamale nu se potrivea,
iar z vorul stricat o împiedica s se închid pân la cap t.
Am r mas doar eu cu tata. Fa a îi p lise. Îşi strângea buzele şi nu
ştiam ce are de gând sau de ce umplea cada cu ap , dar mi-era
foarte, foarte fric .

- 67 -
 — O s -mi cer scuze, i-am spus. O s spun c -mi pare r u. N-am
vrut s zic ce-am zis. Nu e un monstru. E… e chiar dr gu .
Nu mi-a r spuns. Cada era plin , aşa c a închis robinetul.
Brusc, m-a luat pe sus. M-a prins de subsuori cu mâinile lui
enorme şi m-a ridicat cu uşurin , de parc n-aş fi cânt rit mai
nimic.
M-am uitat la el, la expresia hot rât de pe fa a lui. Îşi scosese
jacheta înainte s urce. Purta o c maş bleu şi o cravat maro, cu
linii şerpuite. Şi-a scos ceasul cu curea extensibil şi l-a l sat s
cad pe pervaz.
Apoi mi-am dat seama ce urma s fac şi m-am zb tut, şi am
încercat s -l lovesc, îns nimic nu a avut vreun efect când m-a
trântit în apa rece.
Eram îngrozit. La început, a fost şocul unui lucru care se
întâmpla împotriva firii. Eram complet îmbr cat – ceea ce era
nefiresc. Aveam sandale în picioare – şi asta era nefiresc. Apa din
cad era rece, atât de rece şi de nefireasc . La asta m-am gândit
ini ial, când m-a b gat în ap , apoi îns m-a împins mai mult, m-a
vârât cu capul şi cu umerii sub apa înghe at , iar teroarea şi-a
schimbat cauza. M-am gândit: „Acum o s mor.”
Gândind aşa, m-am hot rât s tr iesc.
Mi-am agitat mâinile, încercând s g sesc un punct de sprijin,
dar nu era nimic de apucat, doar marginile alunecoase ale c zii în
care f cusem baie ultimii doi ani. (Citisem multe c r i în cada
aceea. Era unul dintre locurile unde m sim eam în siguran . Iar
acum, f r îndoial , urma s mor acolo.)
Am deschis ochii sub ap şi am v zut-o atârnând în fa a mea:
şansa mea de supravie uire. Am prins-o cu ambele mâini; era
cravata tatei.
inând-o strâns, m-am tras în sus în timp ce el m împingea în
jos, ag ându-m de cravat ca s -mi salvez via a, sco ându-mi
capul din apa aceea cumplit de rece. M ineam atât de tare de
cravat , încât n-ar mai fi putut s m împing sub ap f r s cad
şi el.

- 68 -
 Scosesem capul de sub ap şi mi-am înfipt din ii în cravat , chiar
sub nod.
Ne-am luptat. Eram leoarc şi m-am bucurat vag fiindc şi el era
leoarc . C maşa albastr i se lipea de silueta imens .
M-a împins iar în jos, îns teama de moarte ne d putere: mâinile
şi din ii mei erau bine înfipte în cravata lui, şi nu le putea desprinde
f r s m loveasc .
Nu m-a lovit.
S-a ridicat, iar eu am fost tras în sus odat cu el, complet murat,
scuipând furios, şi plângând de fric . I-am dat drumul cravatei
dintre din i, dar am inut-o mai departe cu mâinile.
— Mi-ai distrus cravata. D -i drumul, a spus.
Nodul se îngustase cât o p staie, iar c ptuşeala atârna ud .
— Ar trebui s te bucuri c nu-i şi maic -ta aici.
I-am dat drumul şi am c zut pe covoraşul din baie, leoarc şi
acela. Am f cut un pas în spate, spre toalet . S-a uitat în jos, la
mine.
— Treci în camera ta, a spus. Nu mai vreau s te v d în seara
asta.
Am plecat în camera mea.

- 69 -
 Capitolul VIII
Tremuram convulsiv, eram ud pân la os şi mi-era îngrozitor de
frig. M sim eam de parc mi se furase toat c ldura. Hainele ude
mi se lipeau de corp şi l sau b l i de ap rece pe podea. La fiecare
pas, sandalele mele scâr âiau comic, iar apa âşnea din g urelele în
form de romb de pe fe e.
Mi-am scos toate hainele şi le-am f cut gr mad , ude leoarc , pe
dalele de lâng şemineu, unde au început s b lteasc . Am luat
cutia de chibrituri de pe poli , am pornit robinetul de gaz şi am
aprins focul.
(M uit la un iaz şi-mi amintesc lucruri greu de crezut. Şi totuşi,
de ce mi se pare cel mai dificil de în eles cum de o feti de cinci
ani şi un b iat de şapte aveau o sob cu gaz în dormitor?)
În camer nu se aflau prosoape, aşa c st team acolo, ud, şi m
întrebau cum s m usuc. Am luat cuvertura sub ire de pe pat şi m-
am şters cu ea, apoi m-am îmbr cat în pijama. Era din nailon roşu,
str lucitor şi dungat, şi avea o arsur neagr , plasticat , pe mâneca
stâng , de când m apropiasem prea tare de foc, iar mâneca se
aprinsese. Printr-o minune, nu mi-am ars mâna.
Un halat pe care nu-l foloseam aproape niciodat atârna de uşa
dormitorului, în pozi ia perfect pentru a arunca umbre de coşmar
pe perete, când lumina de pe hol era aprins , iar uşa era deschis .
M-am îmbr cat cu el.
Uşa s-a deschis, iar sora mea a intrat ca s -şi ia c m şu a de
noapte de sub pern .
— Ai fost atât de obraznic, c nu am voie s stau în camer cu
tine, mi-a zis. Dorm cu mami şi cu tati în seara asta. Iar tati a zis c
pot s m uit la televizor.
Într-un col din dormitorul p rin ilor mei se afla un televizor
vechi, într-un dulap de lemn maroniu. Nu era pornit aproape
niciodat . Punctul vertical de sprijin nu era de încredere, iar
imaginea alb-negru neclar avea tendin a s alunece într-o

- 70 -
desf şurare lent : capetele oamenilor disp reau în partea de jos a
ecranului, iar picioarele urcau, impun toare, de sus.
— Nu m intereseaz , i-am spus.
— Tati spune c i-ai distrus cravata. Şi e complet ud, a mai zis
sora mea, cu satisfac ie în voce.
Ursula Monkton ap ru în uşa dormitorului.
— Nu vorbim cu el, i-a zis surorii mele. Nu mai vorbim cu el
pân nu i se permite s se al ture din nou familiei.
Sora mea s-a strecurat afar , îndreptându-se c tre camera de
al turi, camera p rin ilor mei.
— Tu nu faci parte din familia mea, i-am spus Ursulei Monkton.
Când se întoarce mama, îi spun ce-a f cut tata.
— Mai dureaz dou ore pân se-ntoarce, spuse ea. Şi ce i-ai
putea spune, ca s schimbi ceva? Doar îl sus ine pe tat l t u în
toate, nu?
Aşa f cea. Mereu f ceau front comun, perfect unit.
— Nu m enerva, a mai spus Ursula Monkton. Am lucruri de
f cut aici, iar tu îmi stai în cale. Data viitoare va fi mult mai r u.
Data viitoare, te încui în pod.
— Nu mi-e fric de tine, i-am spus.
De fapt, îmi era mai fric decât îmi fusese vreodat de ceva.
— E prea cald aici, mi-a zis, şi a zâmbit.
S-a îndreptat spre foc, l-a închis şi a luat chibriturile de pe poli .
— Nu eşti decât un purice, i-am spus.
Nu mai zâmbea. A pip it pragul de sus al uşii – mai sus decât ar
fi putut ajunge un copil – şi a luat cheia care se afla acolo. A ieşit
din camer şi a închis uşa. Am auzit cheia r sucindu-se, apoi
broasca s-a cuplat şi a f cut clic.
Auzeam voci de la televizor venind din camera al turat . Uşa
holului s-a închis şi a separat cele dou dormitoare de restul casei.
Am ştiut c Ursula Monkton cobora. M-am apropiat de broasc şi
m-am uitat prin ea. Citisem într-o carte c aş fi putut folosi un
creion ca s împing o cheie printr-o broasc pe o coal de hârtie
aflat dedesubt, şi astfel s m eliberez… Dar broasca era goal .

- 71 -
 Am plâns atunci. Îmi era frig şi eram înc ud, aşa c am plâns de
durere, de fric şi de groaz , am plâns în linişte, pentru c ştiam c
nimeni n-avea s intre şi s m vad , c nimeni n-avea s râd de
mine fiindc plângeam, aşa cum f ceau cu b ie ii de la şcoal care
erau destul de lipsi i de în elepciune încât s dea drumul lacrimilor.
Am ascultat r p itul uşor al pic turilor de ploaie pe geamul de la
dormitor, şi nici m car asta nu m-a bucurat.
Am plâns pân la ultima lacrim . Apoi am luat câteva guri
lacome de aer şi m-am gândit c Ursula Monkton, monstru de
pânz fâlfâitoare, vierme şi purice, m-ar fi prins dac încercam s
p r sesc casa. Ştiam asta. Dar Ursula Monkton m încuiase în
camer . Nu se aştepta s plec acum.
Şi poate, dac aveam noroc, ceva îi distr gea aten ia.
Am deschis geamul şi am ascultat noaptea. Ploaia uşoar
aproape foşnea. Era o noapte rece, iar mie îmi era deja foarte frig.
Sora mea se afla în camera de al turi, uitându-se la televizor. Nu
putea s m aud .
Am mers la uş şi am stins lumina.
Am traversat dormitorul întunecat şi m-am urcat înapoi în pat.
Sunt în pat, mi-am zis. Sunt întins în pat, gândindu-mă la cât de
necăjit sunt. În curând, voi adormi. Sunt în patul meu şi ştiu că a
câştigat, iar dacă verifică, voi fi în pat, adormit. Sunt în patul meu
şi e timpul să dorm… Nici nu-mi pot ine ochii deschişi. Sunt
aproape adormit. Aproape adormit în patul meu…
M-am ridicat pe pat şi m-am suit pe fereastr . Am aşteptat un
moment, apoi m-am l sat s cad cât de încet am putut pe balcon.
Asta fusese partea uşoar .
Crescând, c r ile mi-au servit multe indicii. M-au înv at
majoritatea lucrurilor pe care le ştiam despre ce fac oamenii şi
despre cum s m port. Mi-au fost profesori şi consilieri. În c r ile
mele, b ie ii se urcau în copaci, aşa c şi eu m urcam în copaci.
Uneori, erau foarte înal i, iar eu m temeam mereu s nu cad. În
c r i, oamenii se urcau şi coborau pe evile de scurgere ca s intre
şi s ias din case, aşa c şi eu m c ram şi coboram pe evile de
scurgere. Erau nişte evi groase, de fier, de mod veche, prinse

- 72 -
zdrav n de c r mid , şi nu chestiile acelea uşurele, din plastic, pe
care le vedem azi.
Nu mai coborâsem niciodat pe o eav de scurgere pe întuneric
sau în ploaie, dar ştiam unde trebuie s pun piciorul. Mai ştiam şi
c provocarea cea mai mare nu era c derea, o rostogolire de vreo
şase metri în stratul de flori ud; era faptul c eava pe care coboram
trecea pe lâng camera de jos cu televizor, în care, f r îndoial ,
Ursula Monkton şi tata se uitau la televizor.
Am încercat s nu m gândesc la asta.
M-am c rat pe zidul de c r mid care m rginea balconul şi m-
am întins pân când am atins eava de fier, rece şi ud de la ploaie.
inându-m de ea, am f cut un pas mare şi mi-am pus picioarele
goale pe clema de metal care înconjura eava şi o fixa de c r mid .
Am coborât, pas cu pas, închipuindu-mi c sunt Batman, c sunt
o sut de eroi şi de eroine din c r ile cu aventuri la şcoal . Apoi,
amintindu-mi cine sunt, mi-am imaginat c sunt o pic tur de
ploaie pe zid, o c r mid , un copac. Sunt în pat, mi-am zis. Nu m
aflam acolo, în lumina care venea din camera cu TV, f r perdele,
şi se r spândea asupra mea, transformând ploaia care c dea în fa a
ferestrei într-o serie de linii scânteietoare.
Nu te uita la mine, m-am gândit. Nu te uita pe fereastră.
Am coborât, centimetru cu centimetru. În mod normal, aş fi p şit
de pe eav pe pervazul exterior al camerei cu TV, dar acum nici
nu se punea problema. În scârb , am mai alunecat câ iva
centimetri, aplecat pe cât posibil ca s m aflu în umbr , departe de
lumin , şi am aruncat o privire îngrozit spre camer , aşteptându-
m s -i v d pe tata şi pe Ursula Monkton întorcându-mi privirea.
Camera era goal .
Lumina era aprins , televizorul pornit, dar nu şedea nimeni pe
canapea, iar uşa care d dea spre holul de jos era deschis .
Am p şit cu uşurin pe pervazul exterior, sperând c nimeni nu
se va întoarce ca s m vad , apoi mi-am dat drumul de pe pervaz
în stratul de flori. P mântul ud era moale sub picioarele mele.

- 73 -
 Voiam s fug, numai s fug, dar în salon era lumin . Noi, copiii,
nu aveam voie acolo, în camera cu lambriuri de stejar, rezervat
doar pentru ocazii speciale.
Perdelele erau trase. Erau din catifea verde, cu bordur alb , iar
lumina care trecea printre ele, acolo unde r m sese o deschiz tur ,
era aurie şi fad .
Am mers la fereastr . Perdelele nu erau complet trase. Puteam
vedea în camer ; vedeam ce se afla chiar în fa a mea.
Nu ştiam sigur la ce m uitam. Tata o lipise pe Ursula Monkton
de şemineul de pe peretele îndep rtat. Era cu spatele la mine. La
fel şi ea, cu mâinile sprijinite de poli a imens , înalt . Tata o
îmbr işa din spate. Fusta ei midi era ridicat în jurul taliei.
Nu ştiam exact ce f ceau, şi nu-mi prea p sa în momentul acela.
Tot ce conta era c Ursula Monkton avea aten ia îndreptat spre
altceva decât spre mine, aşa c m-am întors cu spatele la cr p tura
dintre perdele, la lumin şi la cas , şi am fugit, descul , în
întunericul ploios.
Nu era bezn . Era genul acela de noapte noroas , când norii par
s adune lumin din lampioanele îndep rtate şi de la casele de sub
ei, şi apoi s-o reflecte înapoi spre p mânt. Odat ce mi s-au
obişnuit ochii, am putut vedea destul de bine. Am ajuns în partea
din spate a gr dinii, am trecut de gr mada de îngr ş mânt şi de
iarba t iat , apoi am coborât dealul spre alee. M r cinii îmi în epau
picioarele, dar am continuat s fug.
Am s rit gardul jos din metal, spre alee. Ieşisem de pe
proprietatea noastr şi m-am sim it de parc tocmai sc pasem de o
migren pe care nu-mi d deam seama c o am. Am şoptit: „Lettie?
Lettie Hempstock?” şi m-am gândit: Sunt în pat. Visez toate astea.
Cât de real pare visul ăsta! Sunt în patul meu. Nu credeam îns c
Ursula Monkton se gândea la mine, atunci.
Fugind, m gândeam la tata, cu bra ele în jurul menajerei-care-
nu-era-menajer , s rutând-o pe gât. Apoi i-am rev zut chipul în
apa înghe at din cad , în timp ce m inea dedesubt, şi nu-mi mai
era fric de ce se petrecuse. Acum îmi era fric de ce însemna

- 74 -
faptul c tata o s ruta pe Ursula Monkton pe gât, c mâinile lui îi
ridicaser fusta midi deasupra taliei.
P rin ii mei erau un tot unitar, de neatins. Brusc, viitorul
devenise incert. Se putea întâmpla orice. Trenul vie ii deraiase şi
trecea peste câmpuri, coborând pe alee împreun cu mine.
Pietrele de pe alee îmi r neau picioarele, dar nu-mi p sa. Cât de
curând, eram sigur, lucrul care era Ursula Monkton avea s termine
cu tata. Poate c urmau s urce împreun la etaj, s m verifice.
Avea s vad c disp rusem şi s vin dup mine.
M-am gândit: Dacă vin după mine, or să ia maşina. Am c utat o
sp rtur prin gardul viu aflat de fiecare parte a aleii. Am v zut
pârleazul de lemn şi m-am c rat pe el, apoi am continuat s fug,
traversând pajiştea, cu inima b tându-mi de parc ar fi fost cea mai
mare şi mai r sun toare tob care existase vreodat . Eram descul ,
iar pijamaua şi halatul erau complet ude sub genunchi, şi se lipeau.
Am fugit f r s -mi pese de balegile de vac . Pajiştea era mai
blând cu picioarele mele decât fuseser pietrele de pe alee. Eram
mai bucuros şi m sim eam mai real fugind prin iarb .
În spatele meu a bubuit tunetul, deşi nu v zusem nici urm de
fulger. Am s rit un gard şi picioarele mi s-au înfundat în p mântul
reav n de pe câmpul proasp t arat. M-am împiedicat, am şi c zut
de câteva ori, dar am tot fugit. Peste un pârleaz, peste urm torul
câmp, de data asta nearat, pe care l-am traversat inându-m
aproape de gard, fiindu-mi team s nu m expun prea mult.
Farurile unei maşini au coborât pe alee, neaşteptate, orbitoare.
Am înghe at pe loc şi am închis ochii, imaginându-mi c dorm în
patul meu. Maşina a trecut de mine f r s încetineasc şi i-am
z rit farurile din spate când se îndep rta: era o dubi alb . Cred c
apar inea familiei Anders.
Totuşi, aleea p rea acum mai nesigur , aşa c am luat-o pe
pajişte. Am ajuns la urm torul câmp şi am v zut c era separat de
cel dintâi doar printr-o sârm sub ire, pe sub care era uşor s m
strecor. Nici m car nu era ghimpat , aşa c am ridicat mâna şi am
ridicat o sârm ca s -mi fac loc pe dedesubt, şi…

- 75 -
 A fost de parc aş fi fost izbit în piept, şi înc tare. Mâna îmi era
scuturat de convulsii acolo unde prinsese sârma, iar palma îmi
ardea de parc tocmai îmi lovisem olecranul de un zid.
Am dat drumul gardului electrificat şi m-am împleticit înapoi.
Nu mai puteam fugi, dar m-am gr bit, în vânt, în ploaie, în
întuneric, de-a lungul gardului, atent s nu-l ating, pân când am
ajuns la o poart . Am s rit peste ea şi am t iat-o pe câmp,
îndreptându-m spre bezna mai adânc de la cap tul îndep rtat –
copaci, m-am gândit, şi p dure – şi nu m-am apropiat prea mult de
marginea câmpului, în caz c mai era un gard electrificat care m
aştepta.
Am ezitat, f r s ştiu exact ce s fac mai departe. Parc
r spunzându-mi, p mântul a fost luminat, pre de o clip (era tot ce
aveam nevoie), de fulger. Am v zut un pârleaz de lemn şi am fugit
spre el.
Peste pârleaz. Am aterizat într-un pâlc de urzici, am constatat,
când arsura şi mânc rimea mi-au cuprins gleznele expuse şi
vârfurile degetelor, dar am luat-o din nou la fug , cât de repede
puteam. Speram c m îndrept înc spre ferma familiei
Hempstock. Trebuia. Am mai str b tut un câmp, înainte s -mi dau
seama c nu mai ştiam unde se afla aleea, sau unde m aflam chiar
eu. Ştiam doar c ferma familiei Hempstock se afla la cap tul aleii
mele, dar eram pierdut pe un câmp întunecat, iar norii de furtun
coborâser , noaptea era întunecat şi înc ploua, chiar dac nu tare;
nu înc . Mi-am închipuit întunericul colc ind de lupi şi de stafii.
Voiam s nu-mi mai imaginez, s nu mai gândesc, dar nu puteam.
Iar în spatele lupilor, stafiilor şi copacilor umbl tori era Ursula
Monkton, care-mi spunea c data viitoare când n-o ascult va fi
mult mai r u şi c m va încuia în pod.
Nu eram curajos. Fugeam de tot şi de toate, îmi era frig, eram ud
şi m sim eam pierdut.
Am urlat cât m-au inut pl mânii:
— Lettie? Lettie Hempstock! Alo!
Nu mi-a r spuns nimeni, îns nici nu m aşteptam.

- 76 -
 Tunetul morm ia şi mârâia continuu, ca un leu enervat, iar
fulgerul tremura şi pâlpâia ca un tub de neon defect. În scânteierile
sale vedeam c partea de câmp pe care m aflam ajungea într-un
loc unde se aflau garduri de ambele p r i şi nicio trecere. Nu
vedeam vreo poart sau vreun pârleaz, în afara celui peste care
trecusem, la cap tul cel lalt al câmpului.
Ceva a pârâit.
M-am uitat spre cer. V zusem fulgere în filme, la televizor,
ramifica ii de lumin lungi, pocnitoare, care str b teau câmpurile.
Îns fulgerele pe care le v zusem pân atunci cu ochii mei erau
simple jeturi de lumin , ca un bli de aparat, care ardeau lumea cu
un crâmpei de vizibilitate. Ce am v zut atunci pe cer nu era aşa.
Nu era nici vreun fulger ramificat.
Ap rea şi disp rea, o albea care se zb tea şi ardea spre albastru
pe cer. Murea şi se aprindea din nou, iar scânteierile şi pâlpâielile
sale luminau pajiştea, f când-o vizibil . Ploaia r p ia puternic,
apoi a început s -mi biciuiasc fa a, transformându-se într-o clipit
din avers r zlea în potop. Halatul meu era complet ud. În lumin
am v zut – sau am crezut c v d – o deschiz tur în gardul din
dreapta mea, aşa c am mers, fiindc nu mai puteam fugi; am mers
spre ea cât de repede am putut, sperând c era real . Halatul meu
ud fâlfâia în vânt, iar sunetul pe care-l scotea m îngrozea.
Nu m-am uitat spre cer. Nu m-am uitat în spate.
Dar vedeam cap tul îndep rtat al câmpului, iar acolo se afla,
într-adev r, un spa iu în gardul viu. Aproape îl ajunsesem, când am
auzit o voce:
— Am crezut c i-am zis s r mâi în camera ta. Iar acum te
g sesc furişându-te ca un marinar înecat.
M-am întors şi m-am uitat în spate. N-am v zut nimic. Nu era
nimeni acolo.
Apoi am privit în sus.
Lucrul care-şi spunea Ursula Monkton atârna în aer, cam la şase,
şapte metri deasupra mea, iar în spatele ei se târau şi pâlpâiau
fulgerele. Nu zbura, ci plutea, uşoar ca un balon, deşi palele
puternice de vânt n-o cl tinau.

- 77 -
 Vântul urla şi-mi biciuia fa a. Tunetul îndep rtat r cnea, iar
tunete mai mici pocneau şi scuipau, iar ea vorbea liniştit, îns
puteam auzi fiecare cuvin el de parc mi-ar fi şoptit la ureche.
— Ahhh, dr g l şenie mic şi pufoas , ai încurcat-o atââât de
r u.
Zâmbea; era cel mai larg şi mai din at rânjet pe care-l v zusem
vreodat pe o fa omeneasc , îns nu p rea deloc amuzat .
Fugisem de ea prin bezn pentru – cât timp, o jum tate de or ?
Mi-am dorit s fi r mas pe alee şi s nu fi încercat s o tai peste
câmpuri. Aş fi ajuns pân acum la ferma familiei Hempstock. În
schimb, m r t cisem şi picasem în curs .
Ursula Monkton a coborât. Bluza ei roz era descheiat . Purta un
sutien alb. Fusta midi fâlfâia în vânt, dezvelindu-i gambele. Nu
p rea ud , în ciuda furtunii. Hainele, fa a şi p rul îi erau complet
uscate.
Plutea deasupra mea acum şi a întins mâinile.
Fiecare mişcare pe care o f cea era iluminat de fulgerele blânde
care pâlpâiau şi se suceau în jurul ei. Degetele i s-au deschis
asemenea florilor într-o filmare accelerat , şi am ştiut c m
tachina, am ştiut ce voia s fac, şi m-am urât fiindc nu m-am
împotrivit, ci am f cut ce voia: am fugit.
Eram o juc rie care o amuza. Se juca, aşa cum îl v zusem pe
Monstrul, motanul portocaliu, jucându-se cu un şoarece. Îi d dea
drumul, ca s fug , apoi s lta şi-l fixa la p mânt cu laba. Dar
şoarecele tot fugea, iar eu n-aveam de ales, aşa c am fugit şi eu.
Am fugit spre deschiz tura din gard, cât de repede am putut,
împiedicându-m . M durea şi eram ud.
Când fugeam, vocea ei îmi r suna în urechi.
— i-am spus c-o s te încui în pod, nu? Aşa voi face. Acum,
t ticul t u m place. O s fac tot ce-i spun eu. Poate c , de-acum
înainte, o s urce în fiecare sear pe scar şi o s - i dea drumul din
pod. O s te fac s cobori din pod, pe scar . În fiecare sear , o s
te scufunde în cad , o s te vâre în apa rece ca ghea a. O s -l las s
fac asta în fiecare sear , pân m plictisesc, apoi o s -i spun s nu
te mai scoat din cad , ci s te in sub ap pân când nu mai mişti,

- 78 -
şi pân când pl mânii i se vor umple de întuneric şi de ap . O s -l
fac s te lase în apa rece, iar tu n-o s te mai mişti niciodat . Şi în
fiecare sear o s -l s rut, din nou, şi din nou…
Am trecut prin deschiz tura din gard. Fugeam pe iarb moale.
Pocnetul fulgerului şi un miros ciudat, metalic, erau atât de
aproape, c mi se f cea pielea de g in . În jurul meu, totul a
devenit din ce în ce mai str lucitor, sub lumina pâlpâitoare, alb-
albastr .
— Iar când t ticul t u te va l sa în cad de tot, o s fii fericit, a
şoptit Ursula Monkton, şi mi-am imaginat c buzele ei mi-au atins
urechea. Pentru c n-o s - i plac în pod. Nu doar fiindc e
întuneric acolo, cu p ianjenii şi cu fantomele. Ci şi pentru c-o s -
mi aduc prietenii. Nu-i po i vedea la lumina zilei, dar se vor afla în
pod, cu tine, şi n-or s - i plac deloc. Nu le plac b ie eii. P ianjeni
cât câinii. Haine vechi, f r nimic în untru, care trag de tine şi nu-
i dau drumul. Ce se afl în mintea ta. F r c r i, f r poveşti,
niciodat .
Mi-am dat seama c nu-mi închipuisem. Buzele ei îmi atingeau
urechea. Plutea în aer chiar lâng mine, iar capul îi era al turi de al
meu. Când m-a prins uitându-m la ea, a zâmbit, cu zâmbetul ei
fals, iar eu n-am mai putut fugi. De-abia m mişcam. Aveam un
junghi în coast , nu mai puteam respira, eram sfârşit.
Picioarele mi-au cedat. M-am împiedicat şi am c zut, f r s m
mai ridic.
Am sim it ceva cald pe picioare. Privind în jos, am v zut un jet
galben scurgându-se din pantalonii de pijama. Aveam şapte ani şi
nu mai eram un copilaş, dar f cusem pe mine de fric , ca un
bebeluş, şi nu puteam face nimic, în timp ce Ursula Monkton
atârna în aer, deasupra mea, privindu-m f r emo ie.
Vân toarea se încheiase.
S-a îndreptat în aer, la un metru deasupra p mântului. Eram
întins sub ea, pe spate, în iarba ud . A început s coboare încet,
inexorabil, ca o persoan pe un ecran stricat de televizor.
Am sim it ceva atingându-mi mâna stâng . Ceva moale. Mi-a
adulmecat mâna şi m-am uitat într-acolo, temându-m c-o s v d

- 79 -
un p ianjen mare cât un câine. În lumina fulgerelor care colc iau în
jurul Ursulei Monkton am v zut un petic de întuneric lâng mâna
mea. O pat întunecat cu un strop de alb lâng ureche. Am ridicat
pisicu a, mi-am pus-o la piept şi am mângâiat-o.
— Nu vin cu tine, am spus. Nu m po i obliga.
M-am ridicat în capul oaselor, fiindc m sim eam mai pu in
vulnerabil aşa, iar pisicu a s-a f cut confortabil în palma mea.
— Scumpete pufoas , a spus Ursula Monkton. Picioarele au
atins p mântul, luminate de propriile ei fulgere, ca un tablou cu o
femeie în nuan e de gri, verde şi albastru, o femeie deloc real .
— Tu eşti doar un b ie el. Eu sunt un adult. Eram adult pe
vremea când lumea ta nu era decât un ghem de piatr topit . Pot
s - i fac ce vreau. Acum, ridic -te. Te duc acas .
Pisicu a, care îşi îngropase fa a la pieptul meu, a scos un sunet
ascu it – nu mieunat. Mi-am întors privirile de la Ursula Monkton,
în spatele meu.
Feti a care venea spre noi peste câmp purta o hain de ploaie
roşie, care lucea şi avea glug , şi o pereche de cizme Wellington
negre, care p reau prea mari pentru ea. Ieşise din întuneric, f r
team . Privi în sus, spre Ursula Monkton.
— Dispari de pe p mântul meu, a spus Lettie Hempstock.
Ursula Monkton s-a dat înapoi şi se în l în acelaşi timp, aşa c
a ajuns s atârne în aer, deasupra noastr . Lettie Hempstock s-a
aplecat spre mine, f r s se uite în direc ia mea, şi m-a luat de
mân , împletindu-şi degetele cu ale mele.
— Nu m ating de p mântul t u, spuse Ursula Monkton. Pleac ,
feti o.
— Eşti pe p mântul meu, spuse Lettie Hempstock.
Ursula Monkton a zâmbit, în timp ce fulgerele se suceau şi se
r suceau în jurul ei. Era încarnarea puterii, aşa cum st tea în aerul
care pocnea. Era furtuna, era fulgerul, era lumea adul ilor, cu for a
şi cu secretele sale, cu cruzimea ei stupid , fireasc . Mi-a f cut cu
ochiul.
Eram un b iat de şapte ani. Picioarele îmi erau zgâriate şi
sângerau. Tocmai f cusem pe mine. Iar lucrul care plutea deasupra

- 80 -
mea era uriaş şi lacom, şi voia s m duc în pod, iar când se
plictisea de mine avea s -l fac pe tati s m ucid .
Mâna lui Lettie Hempstock într-a mea m încuraja. Dar Lettie
era doar o feti , chiar dac destul de mare, chiar dac avea
unsprezece ani, şi chiar dac avusese unsprezece ani de mult ,
mult vreme. Ursula Monkton era adult. Nu conta, în acel moment,
c era personificarea fiec rui monstru, fiec rui coşmar, fiec rei
vr jitoare. Era adult, iar când adul ii se ceart cu copiii, câştig
întotdeauna.
— Ar trebui s te întorci acolo de unde ai venit, a spus Lettie.
Nu-i s n tos pentru tine s fii pe-aici. Pentru binele t u, pleac !
Un zgomot a str b tut aerul, strident, nebunesc, plin de durere şi
de nefiresc, un zgomot care m-a f cut s scrâşnesc din din i, în
timp ce pisicu a, care se ag ase cu l bu ele din fa de pieptul
meu, s-a înfoiat. Se r suci şi îmi înfipse ghearele în um r,
scuipând. M-am uitat la Ursula Monkton. Numai când i-am v zut
fa a am ştiut de unde venea zgomotul.
Ursula Monkton râdea.
— S m întorc? Când voi, ştia, a i f cut o gaur în Veşnicie,
am profitat de ocazie. Aş fi putut conduce lumi, dar v-am urmat, şi
am aşteptat şi am fost r bd toare. Am ştiut c , mai devreme sau
mai târziu, leg turile aveau s se sl beasc , iar eu voi p şi pe
P mântul adev rat, sub Soarele Cerurilor.
Nu mai râdea.
— Totul pe-aici e atât de slab, feti o. Totul se stric atât de uşor.
Îşi doresc lucruri atât de simple. O s iau tot ce vreau din lumea
asta, ca un copil care se înfrupt cu mure dintr-un tufar.
De data asta n-am dat drumul mâinii lui Lettie. Am mângâiat
pisicu a, ale c rei gheare ca nişte ace mi se înfipseser în um r, iar
ea m-a muşcat; nu din r utate, ci de fric .
Vocea ei venea de peste tot, în b taia vântului.
— M-a i inut departe de aici pentru mult vreme. Dar apoi mi-ai
adus o uş , iar eu l-am folosit ca s m scoat din închisoare. Iar
acum c-am ieşit, ce po i face?
Lettie nu p rea sup rat . A stat pu in pe gânduri, apoi a spus:

- 81 -
 — i-aş putea face o uş nou . Sau, chiar mai bine, aş putea-o
ruga pe buni s te trimit dincolo de Ocean, acolo de unde ai venit
la început.
Ursula Monkton a scuipat pe iarb . O mingiu de fl c ri a
bolborosit şi s-a sf râmat în stropi pe p mânt, unde c zuse saliva.
— D -mi b iatul, spuse ea. Îmi apar ine. Am venit aici în untrul
lui. Este al meu.
— Nimic nu-i al t u, chiar nimic, a spus Lettie Hempstock,
sup rat . El, cu atât mai pu in.
Lettie m ajut s m ridic, se aşez în spatele meu şi m
înconjur cu bra ele. Eram doi copii pe un câmp, în noapte. M
inea, iar eu ineam pisicu a, în timp ce deasupra noastr şi peste tot
în jurul nostru se auzea o voce:
— Şi ce-o s faci? Îl iei acas , cu tine? Lumea aceasta are reguli,
feti . În fond, locul lui este lâng p rin i. Dac -l iei, p rin ii lui
vor veni şi-l vor duce acas , iar p rin ii lui îmi apar in.
— M-am plictisit de tine, spuse Lettie Hempstock. i-am dat o
şans . Te afli pe p mântul meu. Pleac .
Când a spus asta, am avut acea senza ie pe piele ca atunci când
freci un balon de pulover şi apoi îl atingi de fa sau de p r. Totul
în epa şi pişca. P rul meu era leoarc , dar chiar aşa, ud, p rea s se
fac m ciuc .
Lettie Hempstock m inea strâns. „Nu- i face griji”, mi-a şoptit,
iar eu am vrut s spun ceva, s întreb de ce n-ar fi trebuit s m
îngrijorez şi de ce trebuia s -mi fie team , când câmpul pe care ne
aflam a început s str luceasc .
Era auriu. Fiecare fir de iarb scânteia şi sclipea, fiecare frunz
din fiecare pom. Chiar şi gardurile str luceau. Era o lumin cald .
În ochii mei, p rea c p mântul de sub iarb se transformase din
materie de baz în lumin pur , iar în str lucirea aurie a pajiştii
fulgerele alb-albastre care înc mai trosneau în jurul Ursulei
Monkton p reau mult mai pu in impresionante.
Ursula Monkton s-a ridicat nesigur , de parc aerul ar fi devenit
brusc fierbinte şi ar fi purtat-o în sus. Apoi, Lettie Hempstock a
şoptit cuvinte vechi, iar pajiştea a explodat de lumin aurie. Ursula

- 82 -
Monkton a fost purtat departe, deşi n-am sim it nicio adiere de
vânt. Dar trebuia s fi fost vânt, fiindc ea se zb tea şi se
rostogolea ca o frunz pe timp de grindin . Am privit-o f când
tumbe în noapte, apoi a disp rut, cu tot cu fulgerele ei.
— Haide, spuse Lettie Hempstock. Trebuie s te duc lâng focul
din buc t rie. Ai nevoie de o baie fierbinte. Altfel, pân aici i-a
fost.
Mi-a dat drumul la mân , nu m-a mai inut în bra e şi s-a dat
înapoi. Str lucirea aurie s-a şters lent, apoi a disp rut, l sând doar
sclipiri şi luciri care p leau în tufişuri. Ar tau ca ultimele clipe ale
artificiilor din Noaptea lui Guy Fawkes.
— A murit? am întrebat.
— Nu.
— Atunci se va întoarce, iar tu o s-o încurci.
— Cel mai probabil, spuse Lettie. i-e foame?
Când m-a întrebat, am ştiut c -mi era. Uitasem, cumva, îns
acum îmi aminteam. Eram atât de fl mând, c m durea stomacul.
— S vedem…
Lettie vorbea în timp ce m conducea peste câmpuri.
— Eşti ud leoarc . Va trebui s - i g sim ceva de îmbr cat. O s
m uit în cuf rul cu sertare din camera verde. Cred c v rul Japeth
şi-a l sat aici nişte haine când a plecat s lupte în R zboaiele
Şoarecilor. Nu era cu mult mai mare decât tine.
Pisicu a îmi lingea degetele cu o limbu aspr .
— Am g sit o pisicu , am spus.
— V d şi eu. Cred c te-a urm rit de pe câmpurile de unde ai
scos-o.
— E pisicu a aia? Cea pe care-am ales-o?
— Da. Nu i-a spus înc numele ei?
— Nu. Fac asta de obicei?
— Uneori, dac ascul i cu aten ie.
Am v zut în fa a noastr luminile primitoare de la ferma familiei
Hempstock şi m-am înveselit, deşi nu-mi puteam da seama cum de
ajunsesem atât de repede la firm de pe câmpul unde ne aflam.

- 83 -
 — Ai avut noroc, spuse Lettie. Cinci metri mai în spate,
p mântul îi apar ine lui Colin Anders.
— Ai fi venit oricum, i-am zis. M-ai fi salvat.
M-a strâns de bra , dar nu a spus nimic.
— Lettie, nu vreau s merg acas .
Nu era adev rat. Îmi doream s merg acas mai mult decât orice,
dar nu în locul de unde fugisem în seara aceea. Voiam s m întorc
în casa unde locuisem înainte ca minerul de opale s se sinucid în
maşina noastr Mini, sau înainte s fi trecut cu maşina peste
pisicu a mea.
Mingea de bl ni neagr s-a lipit de pieptul meu, iar eu mi-am
dorit s fi fost pisicu a mea, şi am ştiut c nu era. Ploaia se
transformase din nou în burni .
Am c lcat prin b ltoace adânci, Lettie cu cizmele ei Wellington,
eu cu picioarele goale. Mirosul de b legar era puternic când am
ajuns în curte. Am intrat printr-o uş lateral în uriaşa buc t rie a
fermei.

- 84 -
 Capitolul IX
Mama lui Lettie scormonea cu un v trai în c minul uriaş,
apropiind buştenii care ardeau.
B trâna doamn Hempstock amesteca în oala de pe sob cu o
lingur mare de lemn. Apoi o ridic spre gur , sufl în ea teatral,
sorbi, îşi uguie buzele, apoi ad ug în oal un praf de ceva şi un
pumn de altceva. Micşor flac ra, apoi m privi, de la p rul ud la
picioarele goale, vinete de frig. Cum st team acolo, în jurul meu
începu s se formeze o b ltoac , iar din halat începur s cad cu
pleosc pic turi de ap .
— O baie cald , a spus b trâna doamn Hempstock, sau pân-aici
i-a fost.
— Aşa am zis şi eu, a îngânat Lettie.
Mama lui Lettie scotea deja o cad de tabl de sub masa din
buc t rie. O umplu cu ap fierbinte din ceainicul enorm care atârna
deasupra vetrei. Fur ad ugate oale de ap rece, pân când ea
decret c temperatura era perfect .
— Aşa. Treci în untru, a spus b trâna doamn Hempstock.
Repejor.
Am privit-o oripilat. Trebuia s m dezbrac în fa a unor persoane
pe care nu le cunoşteam?
— O s - i sp l m hainele şi o s le usc m, şi o s coasem halatul
la, i-a spus mama lui Lettie. Mi-a luat halatul şi pisicu a, pe care
nici nu-mi d dusem seama c-o ineam înc , apoi a plecat.
Mi-am scos pijamaua roşie de nailon cât de repede am putut.
Pantalonii erau leoarc , iar cracii – sfâşia i şi zdren ui i, imposibil
de recuperat. Mi-am vârât degetele de la picioare în ap , apoi am
intrat cu totul şi am stat în cada de tabl , în buc t ria aceea
liniştitoare, în fa a focului uriaş, şi m-am l sat pe spate în apa
fierbinte. Picioarele au început s -mi pulseze, revenind la via .
Ştiam c nu se cuvine s stau dezbr cat, îns familia Hempstock
p rea indiferent la goliciunea mea: Lettie disp ruse, luând cu ea
pijamaua şi halatul meu. Mama ei punea masa, sco ând şi aranjând

- 85 -
cu ite, furculi e, linguri, urcioare şi urcioraşe, bricege şi gamele de
lemn.
B trâna doamn Hempstock mi-a dat apoi o can plin cu sup
din oala neagr de pe sob .
— M nânc asta. Trebuie s te înc lzeşti mai întâi pe din untru.
Supa era dens . M înc lzea. Nu mai b usem niciodat sup în
cad . A fost o experien cu totul nou . Dup ce mi-am terminat
cana, i-am înapoiat-o, iar ea mi-a dat un calup mare de s pun alb şi
o bucat de flanel şi mi-a spus:
— Freac s n tos. S - i revin via a şi c ldura în oase.
S-a aşezat într-un balansoar, de cealalt parte a focului, şi se
leg na uşor, f r s m priveasc .
M sim eam în siguran , de parc îns şi esen a conceptului de
bunic fusese concentrat într-un singur loc, în acel moment. Nu-
mi era deloc fric de Ursula Monkton, orice ar fi fost – nu atunci.
Nu acolo.
Mai tân ra doamn Hempstock a deschis o uşi a cuptorului şi a
scos o pl cint cu crust maronie şi lucioas , pe care a aşezat-o pe
pervaz, s se r ceasc .
M-am şters cu prosopul pe care mi-l aduseser . C ldura focului
ajut la fel de mult procesului de uscare. Letti Hempstock s-a
întors şi mi-a dat o chestie alb , voluminoas , ca o pijama pentru
fete, dar f cut din bumbac, cu mâneci lungi, cu poale care se târau
pe podea, şi cu glug . Am ezitat, apoi mi-am dat seama ce era: o
c maş de noapte. V zusem poze în c r i. Wee Willie Winkie
fugea prin oraş purtând aşa ceva în fiecare carte de poezii pentru
copii pe care o avusesem vreodat .
M-am strecurat în ea. Gluga era prea mare pentru mine şi îmi
venea în ochi, iar Lettie a dat-o la o parte înc o dat .
Cina a fost minunat : carne de vit , cartofi la cuptor – aurii şi
crocan i la exterior, albi şi moi la interior – legume g tite în unt, pe
care nu le-am putut identifica, deşi acum cred c-or fi fost urzici, şi
morcovi cop i, unşi cu unt şi dulci la gust (nu crezusem c -mi plac
morcovii cop i, aşa c era s nu m nânc din ei, îns am fost curajos
şi am încercat unul, şi mi-a pl cut, aşa c am fost dezam git de

- 86 -
morcovii fier i tot restul copil riei). La desert am mâncat pl cint ,
umplut cu mere, stafide umflate şi nuci uscate, cu o şarlot
groas , de culoare galben , mai cremoas şi mai gustoas decât
orice mâncasem vreodat la şcoal sau acas .
Pisicu a a dormit pe o pernu lâng foc pân când am terminat
de mâncat, când s-a al turat unei pisici de cas de culoarea ce ii, de
patru ori cât ea, cu care a împ r it buc ele de carne.
În timpul mesei, nu s-a vorbit despre ce mi se întâmplase şi
despre motivul pentru care m aflam acolo. Doamnele Hempstock
au discutat despre ferm . Uşa grajdului folosit pentru muls avea
nevoie de un strat nou de vopsea; o vac pe nume Rhiannon p rea
s şchioapete; iar c rarea care ducea spre rezervor trebuia cur at .
— Sunte i doar voi trei aici? am întrebat. F r b rba i?
— B rba i! a exclamat hohotind b trâna doamn Hempstock. Nu
ştiu la ce ne-ar fi bun un b rbat! Niciun b rbat n-ar putea face
vreun lucru la ferm pe care eu s nu-l pot face de dou ori mai
repede şi de cinci ori mai bine.
— Mai avem b rba i aici, uneori, a zis Lettie. Vin şi pleac .
Acum suntem doar noi.
Mama ei a încuviin at.
— B rba ii din familia Hempstock au plecat s -şi încerce
norocul. Când aud chemarea, n-are rost s -i inem aici. Cap t
deodat o privire pierdut şi atât, i-am pierdut pentru totdeauna. Cu
prima ocazie, se îndreapt spre or şele şi chiar oraşe mari, şi nu
trimit decât o vedere ocazional , ca s -şi semnaleze prezen a.
B trâna doamn Hempstock a continuat:
— Vin p rin ii lui! Conduc încoace. Tocmai au trecut de ulmul
lui Parson. I-au v zut bursucii.
— Ursula Monkton e cu ei? am întrebat.
— Cine, ea?! a exclamat b trâna doamn Hempstock, amuzat .
Chestia aceea? Nu, ea nu.
M-am gândit pre de o clip .
— Or s m fac s m întorc cu ei, apoi ea o s m -ncuie în pod
şi o s -l lase pe tata s m omoare când se plictiseşte. Aşa a spus.

- 87 -
 — i-o fi zis asta, r uşc , a spus mama lui Lettie, dar n-o s-o
fac . Şi nici altceva la fel sau eu nu m numesc Ginnie Hempstock.
Mi-a pl cut numele, dar n-am crezut-o şi nu m-am liniştit. În
curând, uşa buc t riei avea s se deschid , iar tata va urla la mine
sau va aştepta s ajungem la maşin şi va urla la mine atunci, şi m
vor lua înapoi acas , unde voi fi pierdut.
— S vedem, a spus Ginnie Hempstock. Am putea fi plecate
când ajung aici. Ar putea ajunge mar ea trecut , când nu era
nimeni acas .
— În niciun caz, a intervenit b trâna. S te joci cu timpul
complic lucrurile… Am putea s transform m b iatul în altceva,
ca s nu-l g seasc , oricât ar c uta.
Am clipit. Era oare posibil? Voiam s fiu transformat în ceva.
Pisicu a îşi terminase resturile de carne (p rea s fi mâncat mai
mult decât pisica de cas ) şi acum a s rit în poala mea şi a început
s se spele.
Ginnie Hempstock s-a ridicat şi a ieşit din camer . M-am
întrebat unde plecase.
— Nu-l putem transforma în ceva, a spus Lettie, adunând de pe
mas ultimele farfurii şi tacâmuri. P rin ii lor vor fi dispera i. Şi
dac -s controla i de purice, o s alimenteze disperarea. Nici n-o s
ne d m seama când poli iştii or s înceap s dragheze rezervorul,
c utându-l. Sau, mai r u, oceanul.
Pisicu a s-a f cut covrig, transformându-se într-un cerc aplatizat
de blan pufoas . A închis ochii de un albastru viu, a dormit şi a
tors.
— Atunci? a întrebat b trâna doamn Hempstock. Ce propui?
Lettie a r mas pe gânduri, strângând din buze şi strâmbându-le
într-o parte. Şi-a înclinat capul. P rea s considere alternativele.
Apoi, chipul i s-a luminat.
— Croieşte şi taie? a întrebat ea.
B trâna doamn Hempstock a pufnit.
— Eşti o fat bun , a spus. Nu zic c nu. Dar s croieşti… nu, n-
ai putea. Nu înc . Ar trebui s tai marginile cu precizie şi s le coşi

- 88 -
înapoi f r s se vad . Şi ce-ai vrea s tai? Puricele n-o s te lase s-
o tai pe ea. Nu se afl în es tur , ci în afara ei.
Ginnie Hempstock s-a întors cu halatul meu.
— Am folosit calandrai. Dar e înc umed. Asta înseamn c
marginile vor fi mai greu de aranjat. N-ajut la nimic s coşi cât e
înc ud.
A aşezat halatul pe mas , în fa a b trânei doamne Hempstock.
Apoi a scos din buzunarul din fa al şor ului o foarfec veche şi
înnegrit , un ac lung şi un scul de a roşie.
— Cu scoruş şi a ă roşie opreşti o vrăjitoare din lucrul său, am
recitat.
Citisem asta într-o carte.
— Ar merge, şi înc bine, a spus Lettie, dac ar fi vreo vr jitoare
la mijloc. Dar nu este.
B trâna doamn Hempstock îmi examina din nou halatul. Era
maro sp l cit, cu un fel de stof ecosez de culoare sepia de-a
curmezişul. Fusese un cadou din partea p rin ilor tatei, bunicii mei,
în urm cu câteva zile de naştere, când îmi era prea mare şi
ar tasem comic în el.
— Probabil, a continuat ea, de parc ar fi vorbit singur , ar fi cel
mai bine dac tat l t u ar fi bucuros ca tu s r mâi aici peste
noapte. Dar pentru ca s fie posibil, ar trebui s nu fie sup ra i pe
tine sau îngrijora i…
Avea foarfeca neagr în mân şi f cea deja ac- ac- ac, când i-am
auzit cioc nind la uşa din fa , iar Ginnie Hempstock se ridic s
r spund .
— Nu-i l sa s m ia, i-am spus lui Lettie.
— Şşş. Lucrez, iar bunica croieşte. Tu trebuie s fii somnoros şi
calm. Fericit.
Eram departe de a fi fericit şi nicidecum somnoros. Lettie s-a
aplecat peste mas şi m-a apucat de mân .
— Nu- i face griji, a spus ea.
Uşa s-a deschis şi în buc t rie au intrat p rin ii mei. Am vrut s
m ascund, îns pisicu a şi-a schimbat pozi ia în poala mea,
liniştindu-m , iar Lettie mi-a zâmbit, înt rindu-mi încrederea.

- 89 -
 — Ne c ut m fiul, spunea tata, şi credem…
Şi chiar în timp ce-i ieşeau cuvintele pe gur , mama se îndrepta
spre mine.
— Ia uite-l! Dragule, am fost cumplit de îngrijora i!
— Ai încurcat-o, spuse tata.
ac! ac! ac! f cea foarfeca, iar buc ica inegal de material pe
care o t iase b trâna doamn Hempstock a c zut pe mas .
P rin ii mei au împietrit. Nu au mai vorbit, nu s-au mai mişcat.
Tata r m sese cu gura deschis , mama într-un picior, eap n ca un
manechin într-o vitrin .
— Ce… ce le-a i f cut?
Nu eram sigur dac ar trebui sau nu s fiu sup rat.
— Sunt în regul , a spus Ginnie Hempstock. Un pic de croial ,
apoi o cus tur şi totul va merge ca uns.
A ar tat spre bucata de stof ecosez din halat, care se afla pe
mas .
— Acolo era i tu şi t ticul t u pe hol, iar acolo, cada. A t iat
asta. Aşa c f r episodul sta, n-are motiv s fie sup rat pe tine.
Nu le spusesem despre cad . Nu m-am întrebat de unde ştia.
Acum, b trâna a b gat a a roşie în ac. A suspinat teatral.
— Ochii ştia b trâni, s-a plâns ea.
Dar a lins vârful a ei şi a împins-o cu uşurin prin gaura acului.
— Lettie, trebuie s afli cum arat periu a lui de din i, a
continuat ea. A început s coas laolalt marginile halatului, cu
împuns turi micu e şi îngrijite.
— Cum arat periu a ta? a întrebat Lettie. Zi repede.
— E verde, am r spuns. Verde aprins. Un soi de verde m r. Nu-i
foarte mare. E doar o periu verde, potrivit pentru mine.
Ştiam c n-o descriu foarte bine. Mi-am imaginat-o şi am
încercat s g sesc ceva descriptibil care s-o deosebeasc de alte
periu e. N-a servit la nimic. Mi-am imaginat-o, am v zut-o cu ochii
min ii, al turi de celelalte periu e, în suportul lor roşu cu buline
albe, deasupra chiuvetei din baie.
— Gata! a spus Lettie. Bun treab .
— Aproape am terminat aici, a spus b trâna doamn Hempstock.

- 90 -
 Ginnie Hempstock a zâmbit. Zâmbetul uriaş i-a luminat fa a
rotund şi gr su . B trâna doamn Hempstock a luat foarfeca şi a
t iat o ultim dat . O buc ic de a roşie c zu pe mas .
Mama a atins podeaua cu piciorul. A f cut un pas şi s-a oprit.
Tata spuse: „ …”.
— Iar Lettie a noastr a fost atât de bucuroas c b iatul
dumneavoastr a venit încoace, s r mân peste noapte. M tem
c -i cam demodat la noi, spunea Ginnie.
— Avem toalet în untru, a precizat b trâna. Nu ştiu dac se
poate ceva mai modern. Pentru mine, toaletele de afar şi oalele de
noapte au fost suficient de bune.
— A mâncat bine, nu? a spus Ginnie, întorcându-se, c tre mine.
— Pl cint la desert, le-am zis alor mei.
Tata se încruntase. P rea nedumerit. Apoi b g mâna în
buzunarul hainei şi scoase afar ceva lung şi verde, care avea hârtie
igienic înf şurat pe vârf.
— i-ai uitat periu a, spuse el. Ne-am gândit c i-ar trebui.
— Acum, dac vrea s vin acas , poate veni, îi spunea mama
lui Ginnie Hempstock. A vrut s stea peste noapte la familia
Kovaks, cu câteva luni în urm , şi pe la nou ne sunase deja s
venim s -l lu m.
Christopher Kovaks era cu doi ani mai mare şi cu un cap mai
înalt decât mine, şi locuia împreun cu mama lui într-o cas mare,
vizavi de intrarea pe aleea noastr , lâng vechiul turn de ap verde.
P rin ii lui erau divor a i. Îmi pl cea de mama lui. Era amuzant şi
conducea un Volkswagen Beetle, primul pe care l-am v zut
vreodat . Christopher avea multe c r i pe care nu le citisem şi era
membru Puffin Club. Puteam s -i citesc c r ile Puffin dac
mergeam la el acas . Altfel nu mi le-ar fi împrumutat.
În camera lui Christopher era un pat suprapus, deşi el nu avea
fra i. Am primit patul de jos în noaptea în care am r mas acolo. De
îndat ce m-am b gat în pat şi mama lui ne-a urat noapte bun ,
stingând lumina şi închizând uşa, Christopher s-a aplecat şi a
început s m ude cu un pistol cu ap pe care-l ascunsese sub
pern . Nu am ştiut ce s fac.

- 91 -
 — Nu e la fel ca atunci când am fost la Christopher Kovaks, i-
am spus mamei, stânjenit. Aici îmi place.
— Ce ai pe tine?
S-a uitat lung şi cu mirare la c maşa mea de noapte tip Wee
Willie Winkie.
— A avut un mic accident, a intervenit Ginnie. Poart asta pân i
se usuc pijamaua.
— Aha, în eleg, a zis mama. Atunci, noapte bun , drag .
Distrac ie pl cut cu noua ta prieten .
S-a uitat spre Lettie.
— Cum ziceai c te cheam , dr gu ?
— Lettie, spuse Lettie Hempstock.
— Vine de la Leti ia? a întrebat mama. Am cunoscut o fat pe
nume Leti ia când eram la facultate. Fireşte, to i o strigau Denti ia.
Lettie a zâmbit, f r s spun nimic.
Tata mi-a pus periu a de din i pe mas , în fa a mea. Am dat la o
parte hârtia igienic în care era înf şurat . Era, f r îndoial ,
periu a mea verde. Pe sub hain , tata purta o c maş alb , curat ,
f r cravat .
— Mul umesc, am spus.
— Deci la ce or s venim s -l lu m mâine-diminea ? a întrebat
mama.
Ginnie a zâmbit şi mai larg.
— Oh, Lettie o s vi-l aduc înapoi. Ar trebuie s le d m un pic
de timp s se joace, mâine-diminea . Acum, înainte s pleca i, am
copt nişte biscui i dup -amiaz …
A pus nişte biscui i într-o pung de hârtie, pe care mama a luat-
o, politicoas , iar Ginnie i-a condus pe ea şi pe tata pe uş afar .
Mi-am inut respira ia pân am auzit zgomotul Roverului
îndep rtându-se pe alee.
— Ce le-a i f cut? am întrebat. Asta chiar e periu a mea?
— Asta, spuse b trâna doamn Hempstock, cu o voce
satisf cut , a fost un exemplu respectabil de croit şi cusut, dac m
întrebi pe mine.

- 92 -
 Mi-a ridicat halatul. Nu se cunoştea nici de unde t iase o fâşie,
nici unde o cususe. P rea dintr-o bucat , cârpeala era invizibil .
Mi-a dat bucata de material pe care o t iase.
— Uite- i seara, a spus. Po i s-o p strezi, dac vrei. Dar dac-aş fi
în locul t u, aş arde-o.
Ploaia r p ia în geam, iar vântul zgâl âia ferestrele.
Am ridicat fâşia de material cu margini neregulate. Era umed .
M-am ridicat, trezind pisicu a, care a s rit la o parte şi a disp rut în
umbr . M-am îndreptat spre c min.
— Dac ard asta, le-am întrebat, mai înseamn c s-a întâmplat?
C t ticul meu chiar m-a împins în cad ? O s uit c aşa a fost?
Ginnie Hempstock nu mai zâmbea, ci p rea preocupat .
— Ce î i doreşti? m-a întrebat ea.
— Vreau s -mi amintesc, am spus. Pentru c mi s-a întâmplat. Şi
sunt înc eu însumi.
Am aruncat fâşia de material în foc.
Un pocnet, şi a început s fumege, apoi s ard .
Eram sub apă. Mă agă am de cravata tatei. Credeam c-o să mă
omoare…
Am ipat.
Z ceam pe podeaua acoperit cu lespezi de piatr din buc t ria
familiei Hempstock, rostogolindu-m şi ipând. Piciorul m durea
de parc aş fi c lcat, descul , pe un c rbune aprins. Era o durere
intens . Sim eam şi un alt fel de durere, adânc în piept, o durere nu
atât de acut , mai degrab un disconfort decât o arsur .
— Ce s-a întâmplat?
Ginnie era lâng mine.
— Piciorul meu. Arde. Doare atât de r u.
Ea l-a examinat, apoi şi-a lins degetul şi a atins gaura din talp
prin care scosesem viermele cu dou zile înainte. S-a auzit un
sfârâit şi durerea a început s treac .
— N-am mai v zut în via a mea una ca asta, a spus Ginnie
Hempstock. Cum a ap rut?

- 93 -
 — Era un vierme în untru, am r spuns. Aşa a venit cu noi din
locul acela cu cer portocaliu. Era în piciorul meu. Am privit-o pe
Lettie, care se ciucise lâng mine şi m inea de mân , şi am spus:
— Eu am adus-o. A fost vina mea. Îmi pare r u.
B trâna doamn Hempstock a ajuns lâng mine ultima.
S-a aplecat deasupra mea şi mi-a tras talpa în sus, la lumin .
— Urât, spuse ea. Şi foarte inteligent. A l sat gaura în untrul
t u, ca s-o poat folosi din nou. S-ar fi putut ascunde în interiorul
t u, dac era nevoie. Te-ar fi putut folosi ca pe o poart spre cas .
Nu-i de mirare c-a vrut s te închid în pod. Aşa c hai s batem
fierul cât e cald, cum a zis soldatul când a intrat în sp l torie.
A ap sat cu degetul gaura din talpa mea. Înc mai durea, dar se
calmase pu in. Acum sim eam c suf r de o migren care-mi pulsa
în picior.
Am sim it ceva zb tându-mi-se în piept, ceva ca o molie micu .
Apoi s-a oprit.
B trâna doamn Hempstock spuse:
— Po i s fii curajos?
Nu ştiam. Nu credeam c pot. Mi se p rea c tot ce f cusem în
acea sear fusese s fug de lucruri. B trâna inea acul pe care-l
folosise ca s -mi coas halatul. Îl inea de parc ar fi vrut s m
în epe, nu s coas cu el.
Mi-am retras piciorul.
— Ce vre i s face i?
Lettie mi-a strâns mâna.
— O s fac gaura s dispar , a r spuns ea. Te in de mân . Nu
trebuie s te ui i, dac nu vrei.
— O s doar , am zis eu.
— Vorbeşti prostii, o contrazis-o b trâna.
Mi-a tras piciorul spre ea, astfel încât s aib talpa sub ochi, şi a
împuns cu acul… nu în picior, mi-am dat seama, ci chiar în gaur .
Nu a durut.
Apoi a r sucit acul şi l-a tras înapoi spre ea. Am privit cu uimire
ceva care str lucea – a p rut negru, la început, apoi translucid, apoi

- 94 -
reflectorizant ca mercurul – a fost scos din piciorul meu, la cap tul
acului.
Am sim it cum îmi p r seşte piciorul. Parc m-a traversat
integral pe din untru, pân când mi-a ajuns în picior, prin pântece,
stomac şi piept. Am fost uşurat când a ieşit: senza ia de arsur s-a
redus, la fel ca teroarea pe care o sim eam.
Inima îmi b tea ciudat.
Am privit-o pe b trâna doamn Hempstock r sucind lucrul acela
şi nu eram capabil înc , într-un fel, s în eleg complet ce se
petrecea. Era o gaur care nu avea nimic în jur, de peste jum tate
de metru, mai sub ire decât o râm , asem n toare cu pielea
lep dat de un şarpe translucid.
S-a oprit din r sucit.
— Nu vrea s ias , a spus ea. Rezist .
Mi-am sim it inima cuprins de r ceal , de parc s-ar fi cuib rit
un ciob de ghea în untrul ei. B trâna îşi mişca încheietura cu
dexteritate: lucrul acela str lucitor atârna acum de ac (m-am trezit
gândindu-m nu la mercur, ci la dungile argintii l sate de melci în
gr din ). Nu s-a mai întors în piciorul meu.
Mi-a dat drumul la talp şi mi-am retras piciorul. Gaura circular
disp ruse complet, de parc nu s-ar fi aflat niciodat acolo.
B trâna doamn Hempstock a chicotit încântat :
— Se crede atât de istea , a spus ea, fiindc şi-a l sat o cale spre
cas în untrul b iatului. Iste ime? Nu cred c -i iste ime. N-aş da
nici doi bani pentru tot neamul lor.
Ginnie Hempstock a scos un borcan gol de gem Robertson, iar
b trâna a pus cap tul lucrului atârn tor în el, apoi a ridicat
borcanul ca s -l cuprind . În sfârşit, a l sat s alunece din ac dunga
invizibil , lucioas , şi puse capacul pe borcan, rotindu-şi cu
fermitate încheietura.
— Ha! a exclamat ea. Ha!
— Pot s v d? a spus Lettie.
A luat borcanul de gem şi l-a inut în lumin . În borcan, lucrul se
desf şura, leneş. P rea s pluteasc , de parc borcanul ar fi fost

- 95 -
plin cu ap . Îşi schimba culoarea când reflecta diferit lumina;
uneori era negru, alteori argintiu.
Cândva, g sisem un experiment într-o carte despre lucruri pe
care le pot face b ie ii. Fireşte c l-am f cut. Dac iei un ou şi-l
înnegreşti complet cu funingine de la flac ra unei lumân ri, iar
apoi îl pui într-un recipient curat, plin cu solu ie de ap şi sare, va
pluti în ap şi va p rea de argint: un argint bizar, artificial, nimic
mai mult decât o am gire a luminii. Mi-a venit în minte oul acela.
Lettie p rea fascinat .
— Aşa e, şi-a l sat o cale spre cas în untrul lui. Nu-i de mirare
c nu voia ca el s plece.
— Lettie îmi pare r u c i-am dat drumul la mân , am spus.
— Oh, taci, a r spuns ea. Întotdeauna e prea târziu pentru
regrete, dar apreciez sentimentul. Iar data viitoare o s m ii de
mân indiferent ce lanseaz spre noi.
Am încuviin at. Ciobul de ghea din inim p rea s se
înc lzeasc şi s se topeasc , iar eu am început s m simt din nou
întreg şi în siguran .
— Deci, a continuat Ginnie, am pus mâna pe drumul ei spre cas
şi b iatul e în siguran . Dac asta n-a fost treab bun pentru
noaptea asta, nu ştiu ce a fost.
— Dar îi are pe p rin ii b iatului, a spus b trâna doamn
Hempstock. Şi pe sora lui. Nu putem s-o l s m s -şi fac mendrele
în voie. V aminti i ce s-a întâmplat pe timpul lui Cromwell? Şi
înainte de asta? Pe vremea când Red Rufus umbla de colo-colo?
Puricii atrag parazi i.
A rostit ultimele cuvinte ca pe o lege a firii.
— Poate aştepta pân mâine, a spus Ginnie. Acum, Lettie. Ia
b iatul şi g seşte-i o camer în care s doarm . A avut o zi lung .
Pisicu a se încovrigase în balansoarul de lâng c min.
— Pot s iau pisicu a cu mine?
— Dac n-o faci, are s te g seasc oricum, a spus Lettie.
Ginnie a scos dou sfeşnice, din cele cu mânere mari, rotunde,
fiecare cu un bo diform de cear în el. A aprins o lumânare sub ire

- 96 -
de la focul din buc t rie, apoi a trecut flac ra de la un muc de
lumânare la cel lalt. Un sfeşnic ajunse la mine, iar altul la Lettie.
— Nu ave i electricitate? am întrebat. În buc t rie erau becuri
electrice, mari şi demodate, care atârnau din tavan, cu filamentele
str lucind.
— Nu şi în partea aceea a casei, a spus Lettie. Buc t ria e
nou … într-un fel. ine mâna în fa a lumân rii când mergi, ca s
nu se sting .
Îşi f cu mâna c uş în jurul fl c rii, iar eu am imitat-o şi am
pornit în urma ei. Pisicu a neagr ne-a urmat afar din buc t rie,
dincolo de o uş de lemn vopsit în alb. Am coborât o treapt şi am
ajuns în interiorul fermei.
Era întuneric, iar lumân rile noastre aruncau umbre imense, aşa
c mi se p rea, mergând, c totul se mişca, împins şi modelat de
umbre: orologiul cel vechi, p s rile şi animalele împ iate (oare
erau chiar împ iate? m-am întrebat; se mişcase bufni a aceea sau
flac ra lumân rii m f cuse s cred c îşi întorsese capul când am
trecut pe lâng ea?), masa de pe hol, scaunele. Toate se mişcau, şi
toate erau complet imobile. Am urcat nişte sc ri, apoi înc nişte
trepte, şi am trecut de o fereastr deschis .
Lumina lunii se r spândea c tre stele, mai puternic decât
fl c rile lumân rilor. Am privit în sus, pe fereastr , şi am v zut
luna plin . Cerul senin era stropit cu o infinitate de stele.
— Aceea e luna, am spus.
— Bunicii îi place aşa, a spus Lettie Hempstock.
— Dar ieri era în creştere, iar acum e plin . Şi ploua. Plouă. Dar
acum nu mai plou .
— Lui buni îi place lumina lunii pline în partea asta de cas .
Spune c -i odihnitoare şi c -i aminteşte de când era copil , a spus
Lettie. Ai grij s nu te împiedici de sc ri.
Pisicu a ne-a urmat în sus pe trepte, din salt în salt. M-a f cut s
zâmbesc.
În vârful casei se afla camera lui Lettie, iar lâng ea, o alt
camer , în care am intrat. În c min ardea focul, luminând
înc perea în nuan e de portocaliu şi galben. În untru era cald şi

- 97 -
primitor. Patul avea stâlpi la fiecare col şi baldachin. V zusem
ceva asem n tor în desene animate, dar niciodat în realitate.
— i-am preg tit deja haine, ca s ai pentru mâine-diminea , a
spus Lettie. Eu dorm în camera al turat , dac ai nevoie de mine.
Strig sau bate dac ai nevoie de ceva, şi o s vin. Buni a spus c
po i folosi baia din cas , dar e drum lung pân acolo şi s-ar putea
s te r t ceşti, aşa c dac - i trebuie, po i folosi oala de noapte care
se afl sub pat, ca întotdeauna.
Am suflat în lumânare şi am urcat în pat, printre draperii.
Camera era c lduroas , dar cearşafurile erau reci. Patul s-a
cl tinat când ateriz ceva pe el, apoi nişte l bu e au lip it deasupra
p turilor şi o prezen cald şi îmbl nit mi s-a lipit de fa .
Pisicu a a început s toarc încet.
În casa mea se afla înc un monstru, iar într-un fragment de timp
care fusese, poate, decupat din realitate, tat l meu m inuse sub
apa din cad şi încercase, poate, s m înece. Str b tusem
kilometri, alergând în bezn . Îl v zusem pe tata s rutând şi
atingând creatura care-şi spunea Ursula Monkton. Durerea nu-mi
p r sise conştiin a.
Îns pe perna mea era o pisicu care torcea lipit de fa a mea şi
vibra uşor cu fiecare zgomot. În curând, am adormit.

- 98 -
 Capitolul X
În noaptea petrecut în casa aceea am avut vise ciudate. M-am
trezit în întuneric, ştiind doar c un vis m speriase atât de tare,
încât trebuia s m trezesc sau s mor. Şi totuşi nu-mi puteam
aminti ce visasem, oricât aş fi încercat. Visul m bântuia; st tea
lâng mine, prezent, dar invizibil, la fel ca şi ceafa mea, care era şi
nu era acolo, în acelaşi timp.
Îmi era dor de tata şi de mama, şi de patul meu din casa noastr ,
la mai pu in de doi kilometri. Îmi era dor de ziua de ieri, de
dinainte de Ursula Monkton şi de furia tat lui meu, de dinainte de
episodul din cad . Îmi doream acea zi de ieri înapoi; mi-o doream
cu ardoare.
Am încercat s -mi aduc aminte de visul care m sup rase într-
atât, îns n-am reuşit. Ştiam c inea de tr dare, de pierdere şi de
timp. Visul m f cuse s -mi fie team s adorm din nou. C minul
era aproape întunecat acum; numai lucirea de un roşu profund a
c rbunilor semnala c focul arsese cândva şi c d duse lumin .
Am coborât din patul cu baldachin şi am pip it sub el pân am
g sit oala de noapte din por elan greu. Mi-am ridicat c maşa de
noapte şi am folosit-o. Apoi am mers la fereastr şi am privit afar .
Luna era înc plin , îns acum coborâse pe cer şi era de un
portocaliu închis – ceea ce mama numea „lun a recoltei”. Îns
recolta avea loc toamna, nu prim vara, eu aşa ştiam.
În lumina portocalie a lunii am v zut o femeie b trân – era
aproape sigur b trâna doamn Hempstock, deşi nu-i puteam z ri
bine chipul – plimbându-se de colo-colo. Avea un b lung, de care
se sprijinea când mergea, ca de un toiag. Îmi amintea de solda ii pe
care-i v zusem la o parad , în timpul unei excursii la Londra, lâng
Palatul Buckingham, mergând când într-o direc ie, când în alta.
Privind-o, m-am liniştit.
M-am urcat iar în pat pe întuneric, mi-am pus capul pe perna
goal şi m-am gândit: „N-o s reuşesc niciodat s adorm – nu
acum.” Apoi am deschis ochii şi am v zut c era diminea .

- 99 -
 Pe un scaun de lâng pat erau haine pe care nu le mai v zusem
niciodat . Mai erau şi dou urcioare din por elan pline cu ap , unul
cu ap fierbinte, cel lalt cu ap rece, lâng un lighean. Mi-am dat
seama c era o chiuvet încastrat într-o m su de lemn. La
piciorul patului şedea o pisicu neagr . Când m-am ridicat, a
deschis ochii. Erau de un albastru verzui viu, nefiresc şi ciudat, de
culoarea m rii v ratice. A mieunat cu un sunet strident, întreb tor.
Am mângâiat-o şi m-am dat jos din pat.
Am amestecat apa fierbinte cu apa rece în lighean şi m-am sp lat
pe mâini şi pe fa . Mi-am cl tit din ii cu ap rece. Nu era past de
din i, ci o cutie rotund de alam pe care scria Remarcabil de
eficientul praf pentru din i al lui Max Melton, cu litere demodate.
Am pus nişte praf alb pe periu a mea verde şi mi-am cur at din ii
cu el. Avea gust de ment şi l mâie.
Am examinat hainele. Nu sem nau cu nimic din ce purtasem
pân atunci. Nu existau chilo i. Era un maiou alb, f r nasturi, dar
cu o coad lung . Apoi, pantaloni maro pân la genunchi, ciorapi
lungi, albi, şi o jachet de culoarea castanei, t iat în V la spate, ca
o coad de rândunic . Şosetele maro deschis, lungi. M-am
îmbr cat cum m-am priceput şi mi-am dorit s fi avut fermoare sau
capse, în loc de cârlige, nasturi şi g ici epene, dificil de p truns.
Pantofii aveau catarame argintii în fa , îns erau prea mari şi nu
mi se potriveau, aşa c am ieşit din camer în ciorapi, iar pisicu a
m-a urmat.
Ca s ajung în camer , noaptea trecut urcasem pe sc ri, apoi, în
capul sc rilor, f cusem la stânga. Acum m-am întors la dreapta şi
am trecut de camera lui Lettie (uşa era întredeschis , iar camera,
goal ) şi m-am îndreptat spre sc ri. Dar sc rile nu se mai aflau
acolo unde-mi aminteam eu. Coridorul se sfârşea cu un perete gol
şi cu o fereastr care d dea spre p dure şi câmpii.
Pisicu a neagr cu ochi albaştri-verzui a mieunat tare, parc
pentru a-mi atrage aten ia, şi s-a întors pe coridor, cu un mers
an oş, plin de importan , cu coada ridicat . M-a condus pe hol,
dup un col şi printr-un pasaj pe care nu-l mai v zusem niciodat ,
c tre o scar . A s ltat prietenos pe trepte în jos, iar eu am urmat-o.

- 100 -
 Ginnie Hempstock se afla la baza sc rilor.
— Ai dormit mult şi bine, a spus ea. Am muls deja vacile. Micul
dejun e pe mas , iar lâng c min ai o farfuriu cu smântân pentru
prietena ta.
— Unde este Lettie, doamn Hempstock?
— S-a dus s fac rost de nişte lucruri care s-ar putea s -i
trebuiasc . Lucrul acela din casa voastr trebuie s dispar , sau vor
fi probleme şi ne putem aştepta la mai r u. A legat-o deja o dat ,
iar ea a sc pat, aşa c trebuie s-o trimit acas .
— Vreau ca Ursula Monkton s plece, am spus. O ur sc.
Ginnie Hempstock a întins un deget şi l-a trecut peste jacheta
mea.
— Nu-i tocmai ce se poart pe-aici în zilele noastre, a spus ea,
dar mama i-a dat un pic de str lucire, aşa c n-o s observe nimeni.
Po i s-o por i oricât doreşti şi niciun suflet n-o s cread c -i ceva
ciudat cu ea. Dar f r pantofi?
— Nu-mi vin.
— O s - i las ceva pe m sura ta lâng uşa din spate, atunci.
— Mul umesc.
— Eu n-o ur sc, a spus ea. Face ceea ce-i st în fire. Dormea, s-a
trezit, iar acum încearc s le dea tuturor ceea ce vor.
— Mie nu mi-a dat nimic din ce vreau. A spus c vrea s m
închid în pod.
— Foarte posibil. Ai fost drumul ei încoace, şi e lucru
primejdios s fii o uş .
Mi-a atins pieptul cu degetul ar t tor, deasupra inimii.
— Îi era mai bine acolo. Am fi trimis-o în siguran acas , doar
am mai f cut-o de zeci de ori pentru cei de teapa ei. Dar e
înc p ânat . Nu-i chip s -i înve i. Aşa. Micul dejun e pe mas . O
s fiu pe câmpul de nou acri, dac are cineva nevoie de mine.
Pe masa din buc t rie se afla un castron cu fiertur de ov z, iar
lâng el, o farfuriu cu un fagure auriu şi un urcior cu smântân
groas , g lbuie.
Am luat un bulg re de miere cu lingura şi l-am amestecat în
fiertura dens , apoi am turnat smântân .

- 101 -
 Era şi pâine pr jit , f cut sub gr tar, în stilul tatei, cu gem de
mure preg tit în cas . Am b ut cel mai bun ceai din via a mea.
Lâng c min, pisicu a lip ia dintr-o farfurioar cu lapte smântânit
şi torcea atât de tare, încât o auzeam din cealalt parte a înc perii.
Îmi doream s pot toarce şi eu. Aş fi f cut-o, atunci.
A intrat Lettie, c rând o plas de cump r turi demodat : femeile
mai în vârst le purtau la magazin, nişte plase mari, esute, care
ar tau ca nişte coşuri, f cute din rafie şi c ptuşite cu cârp , cu
mânere din sfoar . Coşul era aproape plin. Obrazul îi fusese zgâriat
şi sângerase, deşi sângele era uscat. P rea foarte nefericit .
— Bun , am spus.
— Ei bine, a zis ea, dac - i închipui c-a fost amuzant, n-a fost
deloc, nicidecum. M tr gunele fac atât de mult zgomot când le
smulgi, iar eu nu aveam dopuri pentru urechi, şi am schimbat-o pe
o sticl de umbre, una de soi vechi, cu o gr mad de umbre
dizolvate în o et… Şi-a uns nişte pâine pr jit cu unt, apoi a
zdrobit un bulg re de miere deasupra şi începu s molf ie. Şi asta
doar ca s ajung la bazar, şi nici m car nu trebuia s fie înc
deschis. Dar am reuşit s ob in de acolo mai tot ce voiam.
— Pot s m uit?
— Dac vrei.
M-am uitat în coş. Era plin de juc rii stricate: ochi de p puşi,
capete şi mâini, maşinu e f r ro i, bile de sticl ochi-de-pisic ,
ciobite. Lettie s-a întins şi a luat borcanul de gem de pe pervaz.
În untru, gaura de vierme argintie-translucid se mişca, se sucea,
se învârtea şi se r sucea. Lettie a pus borcanul în plasa de
cump r turi, cu juc riile stricate. Pisicu a dormea şi ne ignora
complet.
— Nu trebuie s vii cu mine la partea asta. Po i s r mâi aici cât
timp merg s vorbesc cu ea.
M-am gândit la asta.
— M-aş sim i mai în siguran cu tine, i-am spus.
N-a p rut prea încântat .
— S mergem la ocean, a spus.

- 102 -
 Pisicu a şi-a deschis ochii albaştri şi s-a uitat lung, dar f r
interes, la noi.
O pereche de cizme din piele neagr , precum cele de c l rie, m
aştepta la uşa din spate. P reau vechi, dar bine între inute, şi erau
tocmai pe m sura mea. Le-am înc l at, deşi m sim eam mai
confortabil în sandale. Lettie şi cu mine am mers împreun spre
ocean – adic spre iaz.
Ne-am aşezat pe banca cea veche şi am privit suprafa a calm a
iazului, nuferii şi linti a de la marginea apei.
— Voi nu sunte i oameni, am spus.
— Ba da.
Am cl tinat din cap.
— Pun pariu c n-ar i de fapt aşa, am zis. Nu tocmai.
Lettie a ridicat din umeri.
— Nimeni nu arat aşa cum e de fapt pe din untru. Nici tu, nici
eu. Oamenii sunt mult mai complica i decât atât. Aşa e pentru toat
lumea.
— Eşti un monstru? am întrebat. Aşa ca Ursula Monkton?
Lettie a aruncat o pietricic în iaz.
— Nu cred, spuse ea. Monştrii sunt de toate felurile şi m rimile.
Unii sunt lucruri de care se tem oamenii, iar al ii sunt lucruri care
arat ca nişte lucruri de care oamenilor le era fric acum mult
vreme. Uneori, monştrii sunt lucruri de care oamenilor ar trebui s
le fie fric , dar nu le este.
— Oamenii ar trebui s se team de Ursula Monkton, am spus.
— Posibil. De ce crezi c -i este fric Ursulei Monkton?
— Habar n-am. De ce crezi c -i e team de ceva? E o persoan
adult , nu? Adul ilor şi monştrilor nu le este team de nimic.
— Ah, ba monştrilor le este, spuse Lettie. Cât despre adul i…
S-a oprit şi şi-a frecat nasul cu degetul.
— Uite, o s - i spun ceva important. Nici adul ii nu arat ca nişte
adul i pe din untru. Pe dinafar , sunt mari şi nep s tori, şi
întotdeauna ştiu ce fac. Pe din untru, arat la fel ca întotdeauna; la
fel cum ar tau când erau de vârsta ta. Adev rul este c nu exist
adul i. Nici m car unul în întreaga lume.

- 103 -
 S-a gândit pre de o clip , apoi a zâmbit.
— Cu excep ia lui buni, fireşte.
Am stat acolo, unul lâng altul, pe banca cea veche de lemn, f r
s spunem nimic. M-am gândit la adul i. M-am întrebat dac era
adev rat şi dac existau copii înveli i în corpuri adulte, asemenea
unor c r i pentru copii ascunse în mijlocul unor c r i lungi şi
plicticoase, de felul celor f r poze şi dialog.
— Ador oceanul sta, spuse Lettie, într-un târziu.
— Şi totuşi, te prefaci doar, i-am spus, sim ind c tr dez
copil ria recunoscând asta. Iazul t u nu-i un ocean. Nu poate fi.
Oceanele sunt mai mari decât m rile. Iazul t u este doar un iaz.
— Este taman de m rimea potrivit , a spus Lettie Hempstock,
în epat .
Apoi a oftat.
— Ar fi mai bine s mergem s-o trimitem pe Ursula cum-o-
cheam înapoi de unde a venit. Eu ştiu de ce-i este fric . Şi ştii
ceva? Şi mie mi-e fric de ei.
Pisicu a nu era nic ieri când ne-am întors în buc t rie, deşi
pisica de culoarea ce ii şedea pe pervaz, privind lumea. Tacâmurile
pentru micul dejun fuseser strânse şi aranjate, iar pijamaua mea
roşie şi halatul, împ turite cu grij , m aşteptau pe mas , într-o
pung mare de hârtie, lâng periu a mea de din i verde.
— N-o s-o laşi s pun mâna pe mine, nu-i aşa? am întrebat-o pe
Lettie.
A cl tinat din cap şi am pornit împreun pe aleea şerpuitoare,
plin de pietricele, care ducea spre casa mea şi spre lucrul care-şi
spunea Ursula Monkton. ineam în mân punga de hârtie maro în
care erau hainele mele, iar Lettie îşi c ra plasa de cump r turi din
rafie, prea mare pentru ea, plin cu juc rii stricate, pe care o
ob inuse în schimbul unei m tr gune care ipa şi al umbrelor
dizolvate în o et.
Dup cum am mai spus, copiii folosesc drumuri l turalnice şi
c r ri ascunse, în timp ce adul ii o iau pe drumul obişnuit şi pe
traseele oficiale. Noi ne-am ab tut din drum şi am luat-o pe o
scurt tur pe care o cunoştea Lettie, care ne-a dus peste nişte

- 104 -
câmpuri, apoi în gr dinile abandonate ale casei d r p nate care
apar inea unui om bogat, şi înapoi pe alee. Am ieşit chiar înaintea
locului unde trecusem gardul metalic.
Lettie a adulmecat aerul.
— Niciun semn de parazi i înc , a spus ea. Asta e bine.
— Ce sunt parazi ii?
— O s ştii când o s -i vezi. Iar eu sper s nu-i vezi vreodat .
— O s ne furiş m?
— De ce am face asta? Vom merge pe alee şi pe uşa din fa , ca
nişte oameni civiliza i.
Am pornit în sus pe alee.
— Ai s faci o vraj ca s-o trimi i înapoi? am întrebat-o.
— Noi nu facem vr ji, a r spuns ea.
P rea uşor dezam git s recunoasc .
— Câteodat , folosim re ete. Îns nu vr ji şi descântece. Buni nu
vrea s aib de-a face cu aşa ceva. Spune c -s obişnuite.
— Atunci pentru ce-s lucrurile din plas ?
— Sunt ca s opreasc lucrurile s c l toreasc , dac vrei s le
împiedici. Marcheaz limite.
Sub razele soarelui de diminea , casa mea p rea primitoare şi
prietenoas . Avea c r mizi roşiatice, calde, şi un acoperiş din igl
roşie. Lettie scotoci în plas . Scoase o bil şi o îndes în p mântul
umed. Apoi, în loc s intre în cas , se întoarse la stânga şi merse
de-a lungul marginii terenului. Ne-am oprit lâng stratul de legume
al domnului Weller, iar ea a scos altceva din plas : un corp roz de
p puş , f r cap şi f r picioare, cu mâinile foarte bine mestecate.
A îngropat-o lâng tulpinile de maz re.
Am cules nişte p st i, le-am deschis şi am mâncat boabele
din untru. Maz rea m uimea. Nu în elegeam de ce adul ii luau
lucruri care aveau un gust atât de bun crude, le puneau în crati e şi
le f ceau revolt toare.
Lettie a aşezat o giraf de juc rie, ca figurinele din plastic care
se g seau la gr dina zoologic sau pe o arc pentru copii, în
magazia de c rbuni, lâng un mald r mare de c rbuni. Magazia
mirosea a umezeal , întuneric şi p duri vechi, strivite.

- 105 -
 — Lucrurile astea or s-o fac s plece?
— Nu.
— Atunci pentru ce-s?
— Ca s-o împiedice s plece.
— Dar noi vrem ca ea s plece.
— Nu. Vrem s plece acasă.
M-am uitat lung la ea: la p rul ei scurt, şaten, la nasul cârn, la
pistrui. P rea s fie cu trei-patru ani mai mare decât mine. Putea fi
cu trei-patru mii de ani mai mare, sau de o mie de ori pe atât. Aş fi
avut încredere în ea pân la por ile iadului şi înapoi. Şi totuşi…
— Ar fi frumos dac ai explica mai clar, i-am spus. Vorbeşti în
cimilituri tot timpul.
Totuşi, nu mi-era fric , şi n-aş putea s v spun de ce. Aveam
încredere în Lettie, la fel cum avusesem când pornisem în c utarea
lucrului acela fâlfâitor de sub cerul portocaliu. Credeam în ea, ceea
ce însemna c nu avea s mi se întâmple nimic r u cât timp eram
cu ea. Ştiam asta, la fel cum ştiam c iarba era verde, c trandafirii
aveau spini lemnoşi şi ascu i i, sau c cerealele pentru micul dejun
erau dulci.
Am intrat în cas pe uşa din fa . Nu era încuiat . Când nu eram
pleca i în vacan , nu-mi amintesc s-o fi încuiat vreodat . Eram
în untru.
Sora mea exersa la pian în camera din fa . Am intrat. A auzit
zgomot, s-a oprit din cântat Be işoare şi s-a întors. M-a privit
curioas .
— Ce s-a întâmplat seara trecut ? m-a întrebat. Am crezut c ai
încurcat-o, dar mami şi tati s-au întors şi au spus c stai la nişte
prieteni. De ce-ar fi spus una ca asta? Tu nu ai prieteni.
Apoi o remarc pe Lettie Hempstock.
— Cine-i asta?
— Prietena mea, am r spuns. Unde-i monstrul acela oribil?
— Nu-i zice aşa. E drăgu ă. Îşi face siesta.
Sora mea nu a zis nimic de hainele de pe mine.

- 106 -
 Lettie Hempstock a luat un xilofon stricat din plasa de
cump r turi şi l-a l sat s cad pe grohotişul de juc rii, care se
strânsese între pian şi cutia albastr de juc rii cu capacul desprins.
— Aşa, a spus ea. Acum e timpul s mergem s-o salut m.
Atunci am sim it primele furnic turi de team în sufletul şi în
mintea mea.
— Vrei s spui, s mergem în camera ei?
— Da.
— Ce face acolo sus?
— Înc le d oamenilor bani, a r spuns Lettie. Numai
localnicilor, deocamdat . G seşte lucrurile de care cred ei c au
nevoie şi încearc s li le ofere. Face asta pentru a transforma
lumea într-un loc unde va fi mai fericit , într-un loc mai
confortabil pentru ea – un loc mai curat. Şi nu-i mai pas atât de
mult s le dea bani. Acum se îngrijeşte ca oamenii s sufere.
Pe m sur ce urcam sc rile, Lettie punea câte ceva pe fiecare
treapt : o bil de sticl transparent , cu o pat de verde în interior;
unul dintre obiectele acelea mici, metalice, c rora le spunem
arşice; o m rgea; o pereche de ochi de p puş de un albastru
str lucitor, lega i la spate cu plastic alb, ca s se închid şi s se
deschid ; un magnet mic, în form de potcoav ; o pietricic
neagr ; o insign de felul celor ataşate de felicit rile aniversare, pe
care scria Am şapte ani; o cutie de chibrituri; o buburuz de plastic
cu un magnet negru la baz ; o maşinu pe jum tate strivit , f r
ro i; şi, în sfârşit, un soldat de plumb c ruia îi lipsea un picior.
Ne aflam la cap tul sc rilor. Uşa dormitorului era închis .
— N-o s te închid în pod, a spus Lettie.
Apoi, f r s bat , a deschis uşa şi a intrat în camera care fusese
cândva a mea. Am urmat-o, cu îndoial .
Ursula Monkton z cea pe pat, cu ochii închişi. Era prima
persoan adult pe care o vedeam dezbr cat , în afar de mama, şi
m-am uitat curios la ea. Dar m interesa mai mult camera decât ea.
Era şi nu era vechiul meu dormitor. Mai mult nu era. Chiuveta
mic , galben , taman pe m sura mea, era acolo, iar pere ii mai erau
înc vopsi i în culoarea oului de ra . Acum îns , de tavan atârnau

- 107 -
fâşii de material, cenuşii, zdren uite, ca nişte bandaje, unele lungi
de treizeci de centimetri, altele spânzurând pân la podea.
Fereastra era deschis , iar vântul le împingea şi le f cea s
foşneasc , aşa c oscilau cenuşiu, iar camera p rea s se mişte, ca
un cort sau ca un vapor pe mare.
— Acum trebuie s pleci, a spus Lettie.
Ursula Monkton s-a ridicat în picioare pe pat, apoi deschise
ochii, care erau de aceeaşi nuan de gri ca a cârpelor care atârnau:
— M întrebam ce ar trebui s fac ca s v aduc pe amândoi aici,
şi iat c a i venit, a zis ea cu o voce pe jum tate adormit .
— Nu ne-ai adus tu aici, i-a r spuns Lettie. Am venit pentru c
aşa am vrut. Iar eu voiam s - i ofer o ultim şans s pleci.
— Nu plec acum, a spus Ursula Monkton, capricioas ca un
copilaş care vrea ceva. Abia am ajuns. Acum am o cas . Am
animale de companie – tat l lui e cel mai dulce. Fac oamenii
ferici i. Nu mai exist nimic ca mine în întreaga lume. Asta
c utam, chiar când a i intrat. Sunt unic . Nu se pot ap ra. Nu ştiu
cum. Aşa c -i cel mai bun loc din lume!
Ne-a zâmbit larg. Chiar era frumoas , pentru un adult, dar când
ai şapte ani, frumuse ea este ceva abstract, nu imperativ. M întreb
ce aş fi f cut dac mi-ar fi zâmbit aşa acum, dac i-aş fi d ruit
mintea, sufletul sau identitatea mea, aşa cum f cuse tata.
— Crezi c lumea asta e aşa, a spus Lettie. Crezi c -i uşor. Dar
nu e.
— Fireşte c e, ce tot vorbeşti? C tu şi familia ta o s ap ra i
lumea asta împotriva mea? Tu eşti singura care p r seşte
împrejurimile fermei, şi ai încercat s m legi f r s -mi cunoşti
numele. Mama ta n-ar fi fost atât de necugetat . Nu mi-e team de
tine, feti o.
Lettie a scotocit în plasa de cump r turi. A scos borcanul de gem
cu gaura de vierme translucid în untru şi l-a pus la vedere.
— Aici i-e drumul înapoi, a spus ea. Sunt bun şi dr gu . Ai
încredere în mine. Ia-l. Nu cred c po i ajunge mai departe de locul
în care te-am întâlnit, sub cerul portocaliu, dar e suficient. Nu te
pot duce de aici acolo de unde ai venit la început. Am întrebat-o pe

- 108 -
buni, iar ea spune c nu se mai afl acolo. Dar, odat întoars ,
putem s - i g sim un loc asem n tor. Un loc unde s fii fericit . În
siguran .
Ursula Monkton s-a dat jos din pat. S-a ridicat şi s-a uitat la noi.
Nu mai era înconjurat de fulgere, dar era şi mai însp imânt toare,
stând dezbr cat în dormitorul acela, decât fusese când plutea în
mijlocul furtunii. Era o persoan adult ; mai mult decât atât, era
bătrână. M-am sim it mai copil ca niciodat .
— Sunt atât de fericit aici, a spus. Atât de fericit !
Apoi a ad ugat, aproape cu p rere de r u:
— Voi nu.
Am auzit un sunet: stins, zdren uit, fâlfâitor. Cârpele cenuşii au
început s cad de pe tavan, una câte una. C deau, îns nu în linie
dreapt . C deau spre noi, de parc am fi fost magne i care le
atr geau spre corpurile noastre. Prima fâşie de material gri a ajuns
pe mâna mea stâng şi a r mas acolo. Am apucat-o cu mâna
dreapt şi am tras-o. A rezistat o clip , iar când s-a desprins, a scos
un sunet de aspira ie. Unde se aflase cârpa era acum un petic
decolorat, roşu de parc l-aş fi supt mult , mult vreme, mai mult
şi mai tare decât o f cusem vreodat , şi era granulat cu sânge.
Pic turi de umezeal roşie m-au mânjit când am atins-o. Apoi, o
cârp -bandaj lung a început s se prind de picioarele mele, iar eu
m-am îndep rtat, îns o cârp mi-a aterizat pe fa şi pe frunte, iar
alta mi s-a înf şurat peste ochi, orbindu-m , aşa c am tras de
cârpa de pe ochi, îns alta mi-a încercuit încheieturile şi le-a legat
laolalt , lipindu-mi bra ele pe lâng corp. M-am cl tinat şi am
c zut pe podea.
Dac tr geam de cârpe, m r neau.
M aflam într-o lume cenuşie. Atunci am renun at. Am z cut
acolo şi nu m-am mişcat, concentrându-m doar s respir prin
spa iul pe care fâşiile de cârp îl l saser pentru nas. M ineau şi
p reau vii.
Am z cut acolo şi am ascultat. Nici nu puteam face nimic
altceva.

- 109 -
 — Trebuie s in b iatul în siguran . Am promis c -l voi ine în
pod, aşa c asta se va întâmpla. Dar cu tine, micu fermier , ce s
fac? Ceva potrivit. Poate c-ar trebui s te întorc pe dos, aşa încât
inima, creierul şi carnea s - i fie pe dinafar , iar pielea, pe
din untru. Apoi o s te in împachetat bine aici, în camer , cu
ochii c sca i spre întunericul din interiorul t u. Pot face asta.
— Nu, a spus Lettie.
Mi s-a p rut trist .
— De fapt, nu po i. Şi i-am dat deja o şans .
— M-ai amenin at cu vorbe goale.
— Eu nu amenin . Chiar am vrut s ai o şans . Când te-ai uitat
prin lume dup lucruri la fel ca tine, nu te-ai întrebat de ce nu erau
prea multe lucruri mai vechi în jur? Nu, niciodat . Ai fost atât de
bucuroas c erai doar tu aici, c nu te-ai oprit s te gândeşti. Buni
numeşte lucrurile asemenea ie purici, Skarthach din Donjon. Ar
putea s v spun oricum. Cred c purici i se pare amuzant… Nu o
deranjeaz cei ca voi. Spune c sunte i destul de inofensivi, îns un
pic proşti. Asta pentru c exist lucruri care m nânc purici, în
partea asta de crea ie. Parazi i, le spune buni. ştia nu-i plac deloc.
Spune c -s r i şi greu de alungat. Sunt mereu fl mânzi.
— Nu mi-e fric , a spus Ursula Monkton.
P rea speriat . Apoi spuse:
— De unde-mi ştii numele?
— L-am c utat în diminea a asta. Am c utat şi alte lucruri. Nişte
însemne de hotar, ca s te împiedic s fugi prea departe. Şi o urm
de firimituri de pâine care duce aici, în aceast camer . Acum,
deschide borcanul, mergi la intrare şi hai s te trimitem acas .
Am aşteptat ca Ursula Monkton s r spund , îns ea nu a spus
nimic. N-a urmat niciun r spuns, doar o uş trântit şi zgomot de
paşi, rapizi şi grei, fugind în jos pe sc ri.
Vocea lui Lettie s-a auzit foarte aproape de mine:
— I-ar fi fost mai bine dac r mânea aici şi accepta oferta mea.
I-am sim it mâinile tr gând de cârpele de pe fa a mea. Am fost
eliberat cu sunete umede de aspirare, dar cârpele nu mai p reau vii,
iar când se desprindeau, c deau pe podea şi r mâneau acolo, f r

- 110 -
s se mişte. De data aceasta, nu aveam urme de sânge pe piele. Cel
mai r u era c bra ele şi picioarele mele amor iser . Lettie m-a
ajutat s m ridic.
Nu p rea fericit .
— Unde s-a dus? am întrebat.
— De-a lungul urmei care duce afar din cas . E speriat ,
s rmana. Foarte speriat .
— Şi tu eşti.
— Un pic da. Chiar acum o s -şi dea seama c -i prizonier între
hotarele pe care le-am stabilit, cred, a spus Lettie.
Am ieşit din dormitor. În capul sc rilor, acolo unde se aflase
soldatul, era acum o ruptur . E cea mai bun descriere: era de
parc cineva ar fi f cut o fotografie cu sc rile şi apoi ar fi smuls
soldatul din ea. În spa iul unde se aflase soldatul nu era nimic, doar
o por iune cenuşie, vag , care-mi r nea ochii dac o priveam prea
mult.
— De ce i-e fric ?
— Ai auzit doar. De parazi i.
— ie î i este fric de parazi i, Lettie?
A ezitat o clip , apoi a r spuns simplu:
— Da.
— Dar nu i-e fric de ea, de Ursula.
— Nu are cum s -mi fie fric de ea. E întocmai cum spune buni.
E ca un purice, umflat toat de mândrie, putere şi l comie, ca un
purice ghiftuit cu sânge. Dar nu m-ar putea r ni. Am v zut zeci de
al ii ca ea, la vremea mea. Era unul care ap ruse pe timpul lui
Cromwell – la era cu adev rat ceva. Îi f cea pe oameni s se simt
singuri. Apoi, îşi f ceau r u doar ca s nu mai simt singur tatea:
îşi scoteau ochii sau s reau în fântâni, şi în tot timpul sta lucrul
acela patetic şedea în pivni a hanului Capul ducelui, ar tând ca o
broasc pitic , mare cât un buldog.
Ne aflam jos şi mergeam pe hol.
— De unde ştii unde s-a dus?
— Ah, n-ar fi putut merge decât pe drumul pe care i l-am croit
eu.

- 111 -
 În camera din fa , sora mea cânta înc Be işoare la pian.
Da da DUM da da
da da DUM da da
da da DUM da DUM da DUM da da…
Am ieşit pe uşa din fa .
— la de pe vremea lui Cromwell a fost r u. Dar l-am scos de-
acolo chiar înainte s apar p s rile foamei.
— P s rile foamei?
— Buni le zice parazi i. Fac cur enie.
Nu p reau ceva r u. Ştiam c Ursulei îi este team de ei, dar mie
nu-mi era. De ce m-aş fi temut de nişte p s ri care fac cur enie?

- 112 -
 Capitolul XI
Am ajuns-o din urm pe Ursula Monkton pe peluz , lâng tufele
de trandafiri. inea borcanul de gem cu gaura de vierme
mişc toare în untru. Ar ta ciudat. Tr gea de capac, apoi se oprea
şi privea cerul. Pe urm se mai uita o dat la borcan.
A fugit spre fagul meu, cel cu scara de frânghie, şi a izbit
borcanul cât de tare putea de trunchi. Dac încercase s -l sparg ,
nu reuşise. Borcanul a s rit înapoi şi a aterizat pe muşchiul care
acoperea par ial încâlceala de r d cini, r mânând acolo, neatins.
Ursula Monkton s-a încruntat la Lettie.
— De ce? spuse.
— Ştii de ce, a r spuns Lettie.
— De ce i-ai l sa s intre?
A început s plâng , şi m-am sim it nelalocul meu. Nu ştiam ce
s fac când plângeau adul ii. Era un lucru pe care-l v zusem doar
de dou ori înainte: îi v zusem plângând pe bunicii mei, când
m tuşa mea murise în spital, şi o v zusem plângând pe mama. Ei
nu aveau mame care s -i consoleze.
M-am întrebat dac Ursula Monkton avusese vreodat o mam .
Avea noroi pe fa şi pe genunchi şi bocea.
Am auzit un sunet îndep rtat, bizar, nep mântean. Era un sunet
grav, de parc cineva ar fi tras de o coard întins .
— Nu-a eu aia care s -i lase s intre, a spus Lettie Hempstock.
Merg unde vor. De obicei, nu vin încoace, pentru c nu-i nimic de
mâncare pentru ei. Acum este.
— Trimite-m înapoi, a spus Ursula Monkton.
Acum nu mi se mai p rea nici pe departe uman . Fa a ei era
greşit , cumva, un ansamblu accidental de tr s turi care d deau
impresia unui chip omenesc, la fel ca spiralele şi umfl turile gri şi
noduroase de pe trunchiul fagului meu, sau ca modelele de pe
t blia patului din casa bunicii, care, dac te uitai altfel la ele în
lumina lunii, p reau s închipuie un b trân cu gura c scat larg, de
parc ar fi urlat.

- 113 -
 Lettie ridic borcanul de pe covorul de muşchi şi r suci capacul.
— L-ai strâns prea tare, a spus ea.
A luat-o pe c rarea pietruit , a întors borcanul cu susul în jos,
inându-l de fund cu capacul în jos, şi l-a izbit o dat ferm de
p mânt. Apoi l-a întors cu gura în sus şi a r sucit capacul, care de
data asta a ieşit.
I-a dat borcanul Ursulei Monkton, care a scos din el lucrul
translucid care fusese cândva o gaur în piciorul meu. Acesta s-a
contorsionat, s-a împleticit şi s-a îndoit, p rând încântat de
atingerea ei.
L-a aruncat. A c zut pe iarb şi a crescut. Numai c nu crescuse,
ci se schimbase – de parc ar fi fost mai aproape de mine decât
credeam. Vedeam prin el, de la un cap t la altul. Aş fi putut fugi
prin el, dar cap tul îndep rtat al tunelului se termina cu un cer
amar, portocaliu.
Cum m uitam la el, am sim it din nou un junghi în piept, o
senza ie rece ca ghea a, de parc aş fi mâncat prea mult înghe at
şi corpul mi s-ar fi r cit pe din untru.
Ursula Monkton se îndrept spre gura tunelului. (Cum putea fi
un tunel? Nu în elegeam. R m sese o gaur de vierme translucid ,
când argintie, când neagr , str lucitoare stând în iarb , la vreo
treizeci de centimetri distan . Cred c era de parc o imagine mic
s-ar fi apropiat. Dar era şi un tunel; ai fi putut trece o cas prin el.)
Apoi se opri şi aştept .
— Drumul înapoi, a spus.
Atât.
— Incomplet, a ad ugat. E stricat. Ultima poart nu este acolo…
A privit în jur, tulburat şi confuz . Şi-a concentrat aten ia
asupra mea. Nu mi-a privit fa a, ci pieptul.
Apoi s-a scuturat. Acum era o femeie adult , dezbr cat şi
murdar de noroi, şi apoi, într-o clip , se deschisese, ca şi cum ar fi
fost o umbrel de culoarea pielii.
Deschizându-se, s-a întins şi m-a prins, tr gându-m în sus, la
distan mare de p mânt. De fric , m-am întins şi m-am ag at şi
eu de ea.

- 114 -
 Am atins carne. M aflam la cinci metri distan de p mânt, ca
într-un copac.
Nu atingeam carne, ci un material vechi, o pânz putrezit , iar
sub ea sim eam lemn. Nu era lemn bun, ci lemn din acela vechi pe
care-l g seai acolo unde se sf râmaser copacii, lemnul p rea
mereu ud, pe care-l puteai rupe cu degetele, care avea în untru
gând cei, şi cari, şi era plin de ciuperci a oase.
În timp ce m inea, trosnea şi se cl tina.
— AI BLOCAT DRUMURILE, îi spuse lui Lettie Hempstock.
— Eu nu blochez niciodat nimic, r spunse Lettie. D -i drumul
prietenului meu.
Se afla la mare distan dedesubtul meu, iar mie mi-era fric de
în l imi şi de creatura care m inea.
CALEA ESTE INCOMPLET . DRUMURILE SUNT
BLOCATE.
— Pune-l jos. Acum. Cu grij .
EL COMPLETEAZ CALEA. CALEA SE AFL
ÎN UNTRUL LUI.
Am fost convins c voi muri.
Nu voiam s mor. P rin ii mei îmi spuseser c nu aveam s mor
cu adev rat; nu eu, cel adev rat. C , atunci când murea, nimeni nu
murea cu-adev rat, c pisicu a mea şi minerul de opale c p taser
forme noi şi urmau s se întoarc în curând. Nu ştiam dac era sau
nu aşa. Ştiam doar c m obişnuisem s fiu eu, şi c -mi pl ceau
c r ile mele, bunicii mei şi Lettie Hempstock, şi c moartea mi-ar
fi luat toate aceste lucruri.
O S -L DESCHID. CALEA E STRICAT . R MÂNE
ÎN UNTRUL LUI.
Aş fi lovit, dar nu aveam ce lovi. Am tras cu degetele de bra ul
care m inea, dar unghiile mele au intrat în materialul putrezit, iar
sub el se afla lemn tare ca osul. Iar lucrul acela m inea aproape.
— D -mi drumul! am ipat. D -mi… drumul!
NU.
— Mami! am ipat. Tati! Lettie, f -o s m pun jos, am zis apoi.
P rin ii mei nu erau acolo. Lettie era. Spuse:

- 115 -
 — Skarthach, las -l jos. i-am dat de ales. Va fi mai greu s te
trimit acas , dac e în untrul lui cap tul tunelului. Dar putem face
asta – buni poate, dac eu sau mama nu putem. Aşa c pune-l jos.
E ÎN UNTRUL LUI. NU ESTE UN TUNEL. NU MAI ESTE.
E nesfârşit. Am fixat prea strâns calea din untrul lui, atunci când
am f cut-o. Ultima parte a r mas în el. Nu conteaz . TOT CE
TREBUIE S FAC CA S SCAP DE-AICI ESTE S -I
P TRUND ÎN PIEPT, S -I SCOT AFAR INIMA CÂT ÎNC
MAI BATE, S ÎNCHEI DRUMUL ŞI APOI S DESCHID
UŞA.
Vorbea f r cuvinte, lucrul acela fâlfâitor, f r fa . Vorbea
direct în capul meu, şi totuşi era ceva în cuvintele sale care-mi
amintea de vocea pl cut şi muzical a Ursulei Monkton. Ştiam c
are într-adev r de gând s fac ceea ce spune.
— i-ai irosit toate şansele, a zis Lettie, de parc ne-ar fi spus c
cerul este albastru. Ridic dou degete la buze şi, dulce, dar
p trunz tor de ascu it, fluier .
Venir , de parc ar fi aşteptat s -i cheme.
Se în l aser sus pe cer şi erau negri ca noaptea, atât de negri
încât p reau pete pe retina mea şi nu lucruri reale. Aveau aripi, dar
nu erau p s ri. Erau mai b trâne decât p s rile şi zburau în cercuri,
în bucle şi în spirale. Erau zeci, poate sute, iar fiecare ne-pas re
fâlfâitoare coborî neverosimil de lent.
M-am trezit c -mi imaginez o vale plin de dinozauri, acum
milioane de ani, dinozauri care muriser în lupt sau de boal . Mi-
am imaginat mai întâi scheletele şopârlelor-tunet aflate în
putrezire, mai mari decât autobuzele, apoi vulturii din acea er :
cenuşii spre negru, golaşi, înaripa i, dar f r pene, cu chipuri de
coşmar – boturi ca nişte ciocuri, pline cu din i sub iri şi ascu i i,
f cu i ca s smulg , s sfâşie şi s devoreze, şi ochi fl mânzi, roşii.
Aceste creaturi se n pustiser asupra cadavrelor marilor şopârle-
tunet şi nu l saser decât oasele.
Erau uriaşi, lucioşi şi atât de b trâni, c era dureros s -i privesc.
— Acum, îi spuse Lettie Hempstock Ursulei Monkton, pune-l
jos.

- 116 -
 Lucrul care m inea r mase nemişcat. Nu spuse nimic, doar se
mişc repede, asemeni unei cor bii înalte, zdren uite, traversând
iarba c tre tunel.
Am v zut furia de pe chipul lui Lettie Hempstock. Strângea atât
de tare pumnii, încât i se albiser încheieturile. Deasupra noastr ,
p s rile foamei f ceau cerc dup cerc…
Apoi unul dintre ei s-a lansat în jos, mai repede decât putea
concepe mintea uman . Am sim it un şuier pe lâng mine, am
v zut o falc neagr -neagr , în esat de ace, şi ochi care ardeau
precum propulsoarele, şi am auzit un sunet de sfâşiere, ca o perdea
care se rupe.
Lucrul zbur tor se avânt iar pe cer, strângând în f lci o bucat
de cârp cenuşie.
Am auzit o voce v itându-mi-se în cap şi în afara lui, iar vocea
era a Ursulei Monkton.
Atunci au coborât, de parc aşteptaser doar ca primul dintre ei
s fac o mişcare. Au c zut din cer asupra lucrului care m inea,
coşmaruri h cuind un coşmar, smulgând fâşii de material. Peste
toate, am auzit-o pe Ursula Monkton plângând.
— LE-AM DAT NUMAI CEEA CE AVEAU NEVOIE, spunea,
capricioas şi tem toare. I-AM F CUT FERICI I.
— L-ai f cut pe tati s m loveasc , am spus, iar lucrul care m
inea se zb tu necontrolat sub atacul coşmarurilor care-i smulgeau
es tura. P s rile foamei tr geau de ea, fiecare smulgând în t cere
buc i de cârp şi fâlfâind greu înapoi pe cer, doar pentru a se roti
şi a coborî iar.
Nu l-am silit PE NICIUNUL DINTRE EI S FAC NIMIC,
mi-a spus.
Pentru o clip , am crezut c râdea de mine, apoi râsul se
transform într-un ip t atât de puternic, încât m dureau urechile
şi mintea.
Era de parc vântul abandonase pânzele sfâşiate, iar lucrul care
m inea se sf râmi ase, împr ştiindu-se încetişor pe p mânt.

- 117 -
 Am lovit iarba cu putere, jupuindu-mi genunchii şi palmele.
Lettie m-a tras în sus şi m-a ajutat s m îndep rtez de r m şi ele
c zute, bo ite, ale lucrului care-şi spusese cândva Ursula Monkton.
es tura gri mai exista înc acolo, dar nu era o es tur : se
contorsiona şi se rostogolea pe p mânt, în jurul meu, f r s fie
mânat de vreun vânt pe care l-aş fi putut sim i, o murd rie
viermuitoare, frem tând .
P s rile foamei s-au coborât asupra ei asemeni pesc ruşilor pe o
plaj cu peşti eşua i, sfâşiind-o de parc nu mai mâncaser de o
mie de ani, aşa c acum trebuiau s se îndoape, fiindc era posibil
s mai treac alt mie de ani pân s m nânce iar. În timp ce
sfâşiau materia aceea cenuşie şi îi înghesuiau carnea din pânz
putrezit în ciocurile lor ascu ite, în mintea mea auzeam ipând
continuu.
Lettie m inea de mân şi nu spunea nimic.
Am aşteptat.
Iar când ipetele încetar , am ştiut c Ursula Monkton disp ruse
pe veci.
Când creaturile negre au terminat de devorat lucrul de pe iarb ,
când nu mai r mase nimic, nici ultima f râm de es tur cenuşie,
şi-au îndreptat aten ia c tre tunelul translucid, care se sucea şi se
r sucea ca un lucru viu. Câ iva l-au prins în gheare şi au zburat cu
el, tr gându-l spre cer, în timp ce al ii l-au sfâşiat, devorându-l cu
gurile lor fl mânde.
Am crezut c , dup ce terminau de mâncat, aveau s plece, s se
întoarc de unde veniser , dar n-a fost aşa. Au coborât. Am
încercat s -i num r, pe m sur ce coborau, şi nu am reuşit. M
gândisem c-ar fi putut fi sute, dar s-ar putea s m fi înşelat. Era
posibil s fi fost dou zeci. Sau o mie. Nu-mi puteam explica: poate
c veneau dintr-un loc unde asemenea concepte nu se aplicau, de
undeva dincolo de timp şi de numere.
Au coborât şi m-am uitat la ele, dar n-am v zut decât umbre.
Foarte multe umbre.
Se holbau la noi.

- 118 -
 — V-a i îndeplinit scopul, a spus Lettie. V-a i luat prada. A i
f cut cur enie. Acum pute i pleca acas .
Umbrele nu s-au mişcat.
— Pleca i! a spus ea.
Umbrele de pe iarb au r mas nemişcate. P reau chiar mai
întunecate, mai reale decât fuseser înainte.
— Nu ai nicio putere asupra noastră.
— Poate c n-am, spuse Lettie. Dar eu v-am chemat aici, iar
acum v zic s pleca i acas . A i devorat-o pe Skarthach din
Donjon. V-a i f cut treaba. Acum pleca i.
— Ne ocupăm de cură enie. Pentru asta am venit.
— Ei bine, a i cur at lucrul pentru care a i venit. Pleca i acas .
— Nu complet, au suspinat vântul prin tufele de rododendron şi
foşnetul ierbii.
Lettie s-a întors spre mine şi m-a cuprins în bra e.
— Vino repede, a spus.
Am traversat rapid peluza.
— Te duc la inelul zânelor, a spus ea. Trebuie s aştep i acolo
pân când vin s te iau. S nu pleci pentru nimic în lume.
— De ce nu?
— Pentru c s-ar putea s i se întâmple ceva r u. Nu cred c te
pot duce în siguran înapoi la ferm , şi nu pot rezolva de una
singur situa ia. Dar în inel vei fi în siguran . Orice vezi, orice
auzi, nu-l p r si. Stai unde eşti şi va fi bine.
— Nu e un inel al zânelor adev rat, i-am zis. Sunt doar jocuri
de-ale noastre. E numai un cerc în iarb .
— Este ceea ce este, spuse ea. Nimic din ce ar vrea s - i fac r u
nu poate intra în el. Deci, r mâi în untru.
M-a strâns de mân şi m-a condus în interiorul cercului de iarb
verde. Apoi a fugit în tufele de rododendron şi a disp rut.

- 119 -
 Capitolul XII
În jurul marginilor cercului începuser s se adune umbrele. Pete
amorfe, care se aflau cu adev rat acolo doar dac le z ream din
col ul ochilor. Atunci, c p tau form de p s ri şi p reau fl mânde.
Nu mi-a mai fost niciodat atât de team ca atunci, stând în
cercul de iarb cu un copac mort în centru, în dup -amiaza aceea.
P s relele nu ciripeau, insectele nu bâzâiau. Nimic nu se schimba.
Am auzit foşnetul frunzelor şi suspinul ierbii, când vântul trecea
prin ea, îns Lettie Hempstock nu era acolo şi n-am auzit nicio
voce purtat de briz . Nu m speriau decât umbrele, iar umbrele
nici m car nu se vedeau bine, dac m uitam direct la ele.
Soarele cobora pe cer, iar umbrele îşi pierdur contururile în
amurg, devenind chiar mai greu de distins, aşa c acum nu eram
sigur c se mai afla ceva acolo. Dar n-am p r sit cercul de iarb .
— Hei, b iete!
M-am întors. Traversa peluza în direc ia mea. Era îmbr cat la fel
ca ultima dat când îl v zusem: cu o jachet de sear , o c maş
alb cu vol naşe, şi un papion negru. Chipul înc îi era alarmant de
roşu, de parc ar fi petrecut prea mult timp pe plaj , dar mâinile îi
erau albe. Ar ta ca o figur de cear şi nu ca o persoan ; ca un
lucru pe care te aştep i s -l vezi în Camera Ororilor. A rânjit când
m-a v zut privindu-l, p rând o figur de cear care zâmbeşte, iar
eu am înghi it în sec şi mi-am dorit ca soarele s reapar .
— Haide, b iete, a spus minerul de opale. Nu faci decât s amâni
inevitabilul.
N-am r spuns nimic. L-am privit. Pantofii s i negri, lucioşi, s-au
îndreptat spre cercul de iarb , dar nu au p truns în el.
Inima îmi b tea atât de tare în piept, c eram sigur c o poate
auzi. M mâncau gâtul şi pielea capului.
— B iete, spuse el, cu accentul s u sud-african. Trebuie s -şi
termine treaba. Asta le e menirea. Sunt din cei care se hr nesc cu
stârvuri, vulturi ai vidului. Asta fac. Cur ce r mâne dup un

- 120 -
dezastru. Frumos, ordonat. Te şterg de pe fa a p mântului, de parc
nici n-ai fi existat. Accept . N-o s doar .
M-am uitat lung la el. Adul ii spuneau asta doar când urma s
doar cumplit.
Omul cel mort, în jachet de sear , şi-a întors încet capul, pân
când a ajuns s m priveasc drept în fa . Ochii îi erau rostogoli i
în untrul capului, iar el p rea s se holbeze orbeşte la cerul de
deasupra mea, ca un somnambul.
— Prietena ta nu te poate salva, spuse el. Soarta i-a fost
pecetluit acum câteva zile, când prada lor te-a folosit ca uş spre
locul acesta, croindu-şi calea prin inima ta.
— Nu eu am început! i-am spus mortului. Nu e corect. Tu ai
început.
— Da, spuse mortul. Vii?
M-am aşezat cu spatele lipit de copacul mort din centrul inelului
zânelor, am închis ochii şi nu m-am mişcat. Ca s -mi distrag
aten ia, mi-am amintit poezii şi le-am recitat în gând.
Când mâniosul domn Azor, într-o zi, prin pridvor, se întâlni c-un
şoricel, tam-nesam se şi repezi la el…
Înv asem pe de rost poezia când eram la şcoal . O spunea
şoarecele din Alice în ara Minunilor, şoarecele care înota în lacul
format din lacrimile ei. În exemplarul pe care-l aveam, cuvintele
poeziei se ondulau şi se învârteau precum o coad de şoricel.
Puteam s spun toat poezia dintr-o suflare, şi am spus-o, pân am
ajuns la sfârşitul inevitabil.
Când am deschis ochii şi m-am uitat în sus, minerul de opale nu
mai era acolo.
Cerul devenea cenuşiu, iar lumea îşi pierdea din profunzime şi se
aplatiza îndreptându-se c tre amurg. Dac umbrele se mai aflau
acolo, eu nu le puteam vedea. Sau, mai degrab , întreaga lume se
transformase în umbre. Surioara mea a ieşit în fug din cas ,
strigându-m . Se opri înainte s ajung la mine şi spuse:
— Ce faci?
— Nimic.
— Tata e la telefon. Spune c trebuie s vii s vorbeşti cu el.

- 121 -
 — Ba nu.
— Poftim?
— N-a spus asta.
— Dac nu vii acum, o s-o încurci.
Nu ştiam dac este sau nu sora mea, dar eu m aflam în
interiorul cercului de iarb , iar ea, la exterior.
Îmi doream s fi adus o carte cu mine, chiar dac era prea
întuneric ca s citesc. Am mai spus odat în gând poezia cu
şoarecele. Haide, nu accept un refuz, trebuie să ne judecăm, chiar
în diminea a asta trebuie să plecăm…
— Unde-i Ursula? a întrebat sora mea. S-a dus în camera ei, dar
nu mai e acolo. Nu-i în buc t rie şi nici la baie. Vreau ceai. Mi-e
foame.
— Î i po i preg ti singur ceva, i-am zis. Nu eşti bebeluş.
— Unde e Ursula?
A fost sfâşiată în bucă i de monştri extratereştri în chip de
vulturi, şi cred sincer că eşti unul dintre ei, sau eşti controlată de
ei.
— Nu ştiu.
— Le zic la mami şi la tati când ajung c te-ai purtat oribil cu
mine azi. O s-o încurci.
M-am întrebat dac era sau nu sora mea. Cu siguran p rea s
fie ea. Dar n-a f cut niciun pas în cercul de iarb mai verde,
în untrul inelului. A scos limba la mine şi a fugit înapoi spre cas .
Văzând aşa, şoricelul bâigui către jigodie: „Lumină ie!
Preacinstite domn Azor! În această urmărire, de n-or fi judecători,
nici arbitri, ni-i-n zadar alergătura!”…
Se l sase înserarea, profund , f r culoare şi nefireasc . ân arii
îmi bâzâiau în urechi şi îmi aterizau pe obraji şi pe mâini. M-am
bucurat c purtam hainele demodate şi ciudate ale v rului lui
Lettie, pentru c aveam mai pu in piele expus . Am omorât
insectele care se aşezau pe mine, dar unele au zburat. Una dintre
ele a r mas şi a început s se ghiftuiasc pe partea interioar a
încheieturii mele, şi a pocnit când am lovit-o, l sând o pic tur
întins din sângele meu s -mi curg de-a lungul bra ului.

- 122 -
 Deasupra mea zburau liliecii. Îmi pl cuser întotdeauna liliecii,
îns în noaptea aceea erau prea mul i, şi m duceau cu gândul la
p s rile foamei, gând care mi-a dat fiori.
Amurgul s-a transformat pe nesim ite în noapte, iar acum
şedeam într-un cerc pe care nu-l mai puteam vedea, în partea din
spate a gr dinii. Lumini electrice prietenoase se aprinseser în
cas .
Nu voiam s -mi fie team de întuneric. Nu-mi era team de
nimic real. Pur şi simplu nu mai voiam s stau acolo, aşteptând în
bezn s vin prietena mea, care fugise de lâng mine şi p rea s
nu se mai întoarc .
„Ce atâta tura-vura!”, a făcut repede Azor, judecător voi fi
chiar eu! Şi arbitru, fiindcă ii, el de colo, cică hâtru, tot eu sunt…
Am r mas pe loc. O v zusem pe Ursula Monkton sfâşiat în
buc i, iar buc ile fuseser devorate de mânc tori de cadavre
veni i din afara universului pe care-l în elegeam. Dac ieşeam din
cerc, eram sigur c vor proceda la fel şi cu mine.
Am trecut de la Lewis Carroll la Gilbert şi Sullivan. Când
migrena cumplită nu te lasă să dormi, iar odihna-i exclusă de
anxietate, îmi închipui că po i să vorbeşti cum soco i, fără teamă
de impietate… Îmi pl cea cum sun cuvintele, chiar dac nu eram
tocmai sigur ce înseamn o parte dintre ele.
Trebuia s fac pipi. M-am întors cu spatele la cas şi m-am
îndreptat cu câ iva paşi de copac, speriat c o s fac unul în plus şi
o s m trezesc afar din cerc. Am urinat în întuneric. Tocmai
terminasem şi m întorceam cu fa a spre cas , când am fost orbit
de o lantern , iar vocea tat lui meu a spus:
— Ce Dumnezeu faci acolo?
— Eu… doar stau aici, am r spuns.
— Da. Aşa a zis şi sora ta. E timpul s intri în cas . Te aşteapt
mâncare pe mas .
Am r mas pe loc.
— Nu, am spus, cl tinând din cap.
— Te compor i prosteşte.
— Ba nu. R mân aici.

- 123 -
 — Haide, a zis, ad ugând, pe-un ton mai vesel: Haide, Chipeşule
George.
Era numele lui de alint pentru mine, de când eram bebeluş.
Compusese chiar şi un cântec pe care-l cânta în timp ce m s lta în
poal . Era cel mai tare cântec din lume.
N-am zis nimic.
— N-am de gând s te duc în spinare, a zis tata. Vocea începea
s i se în spreasc . Eşti prea mare pentru asta.
Aha, m-am gândit. Iar tu trebuie să intri în inelul zânelor ca să
mă iei.
Dar inelul zânelor p rea o prostie. sta era tata, nu o figur de
cear creat de p s rile foamei ca s m momeasc afar . Era
sear . Tata se întorsese de la serviciu. Era timpul.
— Ursula Monkton a plecat, am spus. Nu se mai întoarce
niciodat .
A p rut iritat.
— Ce-ai f cut? I-ai zis ceva oribil? Ai fost obraznic?
— Nu.
Mi-a vârât lanterna în ochi. Lumina era aproape orbitoare. P rea
c se str duie s -şi in vocea sub control. A spus:
— Ce i-ai zis?
— Nimic. A plecat, pur şi simplu.
Era aproape adev rat.
— Treci în cas , acum.
— Te rog, tati. Trebuie s r mân aici.
— Treci în cas în secunda asta! a strigat tata din r sputeri, şi nu
m-am putut ab ine: buza de jos a început s -mi tremure, nasul s -
mi curg , iar lacrimile mi-au âşnit din ochi. Aveam vederea
înce oşat şi sim eam c -mi dau lacrimile, îns ele nu curgeau, aşa
c am clipit şi le-am risipit.
Nu ştiam dac vorbesc sau nu cu propriul meu tat .
— Nu-mi place s strigi la mine, am spus.
— Ei, mie nu-mi place când te por i ca un mic animal! a strigat
el, iar acum chiar plângeam, iar lacrimile îmi curgeau pe obraji, şi
îmi doream s m fi aflat oriunde, numai acolo nu.

- 124 -
 Îndurasem lucrurile mai rele în ultimele câteva ore. Şi dintr-o
dat am ştiut: nu-mi mai p sa. Am privit în sus, spre forma
întunecat din spatele şi de deasupra lanternei, şi am spus:
— Te face s te sim i important când faci un b ie el s plâng ?
Şi am ştiut, în clipa aceea, c era unicul lucru pe care n-ar fi
trebuit s -l spun.
Chipul lui, sau cât puteam z ri din el în lumina reflectat a
lanternei, i s-a bo it, p rând şocat. El a deschis gura s vorbeasc ,
apoi a închis-o la loc. Nu-mi amintesc s -l fi v zut vreodat pe tata
r mânând f r cuvinte, înainte sau dup asta. Doar atunci. M-am
sim it groaznic. M-am gândit c urma s mor acolo, curând. Nu
voiam s mor cu acele vorbe pe buze.
Dar lanterna încetase s m mai lumineze.
— O s fim în cas , spuse tata. Î i pun mâncare în cuptor.
Am privit lumina lanternei mişcându-se peste peluz , trecând de
tufele de trandafir şi ajungând la cas , pân când se stinse. Am
auzit uşa din spate deschizându-se şi închizându-se iar.
Când odihnă primeşti şi ni el a ipeşti, deşi ochii î i ard, iar capul
te doare, somnul i se umple de vise-atât de crunte, că i-ar fi mult
mai bine-n picioare…
Cineva râse. M-am oprit din cântat şi am privit în jur, îns n-am
v zut pe nimeni.
— Cântecul Coşmarului, spuse o voce. Ce bine se potriveşte.
S-a apropiat, pân când i-am putut vedea fa a. Ursula Monkton
zâmbea. Înc mai era cam dezbr cat . O v zusem rupt în buc i
cu câteva ore în urm , îns acum era întreag . Totuşi, p rea o
apari ie mai consistent decât toate cele pe care le v zusem în
seara aceea. Puteam vedea luminile din cas lic rind în spatele ei,
prin ea. Zâmbetul ei era neschimbat.
— Eşti moart , i-am zis.
— Da. Am fost mâncat , a r spuns Ursula Monkton.
— Eşti moart . Nu eşti real .
— Am fost mâncat , a repetat ea. Nu sunt nimic. Şi m-au l sat s
ies, pentru o clip , din locul din untrul lor. Acolo e frig şi foarte
pustiu. Dar mi te-au promis, ca s am ceva cu care s m joc, ceva

- 125 -
care s -mi in de urât în întuneric. Iar când eşti mâncat, şi tu vei
deveni nimic. Dar orice ar r mâne din nimicul acela va fi lâng
mine, mânca i şi împreun , juc ria, distrac ia mea, pentru
eternitate. O s ne distrăm atât de bine.
Stafia unei mâini se ridic , atinse zâmbetul şi sufl spre mine
spectrul unei s rut ri de la Ursula Monkton.
— Te aştept, îmi spuse.
Rododendronii din spatele meu foşnir , iar o voce feminin ,
tân r şi voioas , spuse:
— E în regul . S-a ocupat buni. Totul este în ordine acum.
Haide.
Luna devenise vizibil deasupra tufei de azalee – o semilun
str lucitoare, ca un rest uriaş de unghie t iat .
M-am aşezat lâng copacul mort şi nu m-am mişcat.
— Haide, deşteptule. i-am spus doar. Au plecat, spuse Lettie
Hempstock.
— Dac eşti cu adev rat Lettie Hempstock, i-am zis, vino aici.
A r mas pe loc, o feti din umbre. Apoi a râs, s-a întins şi s-a
cutremurat, devenind doar o alt umbr care umplea noaptea.
— i-e foame, spuse o voce în noapte, o voce care nu-i mai
apar inea lui Lettie.
Ar fi putut fi vocea din mintea mea, îns vorbea tare.
— Eşti obosit. Familia ta te ur şte. Nu ai prieteni. Iar Lettie
Hempstock – regret s te informez – nu se mai întoarce.
Aş fi vrut s v d cine vorbea. Dac i-e team de un lucru
anume, ceva vizibil, mai degrab decât de un lucru care-ar putea fi
orice, e mai simplu.
— Nu-i pas nim nui, spuse vocea. Acum ieşi din cerc şi vino la
noi. F doar un pas. Pune piciorul dincolo de prag, iar noi vom face
durerea s dispar pe veci, durerea pe care o sim i acum şi cea care
va s vin . Nu se va întâmpla.
Nu mai era o singur voce. Erau doi oameni vorbind la unison;
sau o sut . N-aş fi putut spune. Atât de multe voci.
— Cum po i fi fericit în aceast lume? Ai o gaur în inim . Ai o
poart în tine c tre lumi aflate dincolo de lumea pe care-o cunoşti.

- 126 -
Te vor chema, cât creşti. Nu va exista un moment în care s le ui i,
în care s nu ceri, în adâncul sufletului, lucruri pe care nu le po i
avea, pe care nu i le po i imagina limpede, iar lipsa lor î i va
distruge somnul, zilele şi via a, pân când închizi ochii pentru
ultima oar , pân când cei dragi ie te otr vesc şi te vând
Anatomiei, şi chiar şi atunci vei muri cu o gaur în untrul t u, şi
vei plânge şi- i vei blestema via a tr it greşit. Dar nu vei creşte.
Po i ieşi acum, iar noi vom încheia socotelile, curat, sau po i muri
acolo, de foame şi de fric . Iar când vei fi mort, cercul t u nu va
mai însemna nimic, iar noi î i vom sfâşia inima din piept şi- i vom
lua sufletul ca suvenir.
— Poate o s fie, am spus, c tre întuneric şi umbre, sau poate nu.
Şi poate, dac este aşa, ar fi fost oricum aşa. Nu-mi pas . O s-o
aştept aici pe Lettie Hempstock, iar ea o s se întoarc la mine. Iar
dac mor aici, atunci voi muri aşteptând-o, şi e o moarte mai bun
decât cea pe care mi-o oferi i voi şi toate lucrurile voastre oribile
care m-ar sfâşia în buc i pentru c am ceva în untru pe care nici
m car nu-l vreau!
Se l s t cerea. Umbrele p reau s fi fost înghi ite de noapte. M-
am gândit din nou la ce spusesem şi am ştiut c era adev rat. În
acel moment, pentru prima dat în copil ria mea, nu-mi era team
de întuneric, şi eram preg tit s mor (atât cât poate fi un b iat de
şapte ani, convins c este nemuritor), atâta vreme cât muream
aşteptând-o pe Lettie. Pentru c era prietena mea.
Timpul trecea. Am aşteptat ca noaptea s -mi vorbeasc iar, ca
oamenii s vin , ca toate fantomele şi monştrii din imagina ia mea
s apar în jurul cercului şi s m cheme, dar nu s-a întâmplat
nimic. Nu atunci. Am aşteptat.
Luna s-a ridicat mai sus. Ochii mi se obişnuiser cu întunericul.
Am cântat încetişor, repetând iar şi iar cuvintele.

O epavă şi-atât, cu un junghi rău în gât,

Şi tot sforăi aşa căci dormişi pe podea,
Şi te-n eapă şi taie de la tălpi la urloaie,
Şi pielea i-e de găină căci picioru-a prins rugină,

- 127 -
 Şi ai crampe în pas şi o muscă în nas, în plămâni ai doar scame,
iar limba î i arde,
Şi de sete mori intens, iar totul capătă sens, fiindcă n-ai dormit
chiar în puf…

Am cântat pentru mine întregul cântec, pân la cap t, de dou

sau de trei ori, şi am fost uşurat c -mi aminteam cuvintele, chiar
dac nu le în elegeam chiar pe toate.

- 128 -
 Capitolul XIII
Când a sosit Lettie, de data aceasta cea adev rat , c ra o g leat
cu ap . Trebuie s fi fost grea, dup felul în care o ducea. A p şit
peste locul unde trebuia s se fi aflat marginea inelului în iarb şi a
venit direct la mine.
— Îmi pare r u, a spus ea. A durat mai mult decât credeam. N-a
vrut nici s coopereze şi, în final, a trebuit s m ajute şi buni, iar
ea a ridicat aproape toate greut ile. N-aveam de gând s m cert
cu ea, dar n-a folosit la nimic, şi nu e uşor…
— Poftim? am întrebat. Despre ce vorbeşti?
Puse g leata de metal pe iarba de lâng mine, f r s verse nici
m car o pic tur .
— Oceanul, spuse ea. Nu voia s plece. A for at-o pe buni într-
atât, încât a spus c va trebui s mearg şi s se întind dup aceea.
Dar am reuşit în cele din urm s -l b g m în g leat .
Apa din g leat str lucea, emi ând o lumin albastru-verzuie.
Lumina chipul lui Lettie. Vedeam valurile şi fream tul de la
suprafa a apei, le priveam în l ându-se şi izbindu-se de marginea
g le ii.
— Nu în eleg.
— Nu te-am putut duce la ocean, a spus ea. Dar nimic pe lume
nu m putea împiedica s aduc oceanul la tine.
— Mi-e foame, Lettie. Şi nu-mi place asta.
— Mama a preg tit cina. Dar va trebui s mai r mâi o vreme
fl mând. i-a fost fric , de unul singur, aici?
— Da.
— Au încercat s te scoat din cerc?
— Da.
Atunci mi-a luat mâinile într-ale ei şi mi le-a strâns.
— Dar ai r mas unde trebuia şi nu i-ai ascultat. Foarte bine. Ai
caracter, asta e.
P rea mândr de mine. Am uitat de foame şi de fric .
— Ce s fac acum? am întrebat-o.

- 129 -
 — Acum trebuie s intri în g leat . Nu trebuie s - i sco i
pantofii. Doar s intri.
Nici m car nu mi s-a p rut o cerere stranie. Mi-a dat drumul la o
mân şi a re inut-o pe cealalt . M-am gândit, Niciodată n-o să- i
dau drumul la mână, doar dacă îmi spui tu. Am pus un picior în
apa sclipitoare din g leat , ridicându-i nivelul pân aproape de
margine. Piciorul meu se afla pe fundul de tabl . Apa era
r coroas , nu rece. Am pus cel lalt picior în ap şi m-am pr v lit,
ca o statuie de marmur , iar valurile oceanului lui Lettie
Hempstock mi-au trecut peste cap.
Am sim it acelaşi şoc pe care l-a i sim i dac a i p şi în spate,
f r s v uita i, şi a i c dea într-o piscin . Am închis ochii s m
feresc de usturimea provocat de ap şi i-am inut închişi strâns,
foarte strâns.
Nu ştiam s înot. Nu ştiam unde m aflu sau ce se întâmpla, dar
chiar şi sub ap sim eam c Lettie m ine înc de mân .
Îmi ineam respira ia.
Mi-am inut-o pân când n-am mai rezistat, apoi am înghi it cu
l comie, crezând c o s m înec, o s scuip ap şi o s mor.
Nu m-am înecat. Am sim it r ceala apei – dac era ap –
curgându-mi în nas şi în gât, am sim it-o umplându-mi pl mânii,
dar nu mi-a f cut niciun r u.
Acesta e un soi de apă pe care-l po i respira, m-am gândit. Şi
apoi, mi-am mai zis: poate că există un secret legat de felul în care
respiri apa, un lucru simplu pe care l-ar putea face toată lumea,
dacă ar şti. La asta m-am gândit.
A fost primul lucru la care m-am gândit.
Al doilea lucru la care m-am gândit a fost c ştiam totul.
Oceanul lui Lettie Hempstock curgea în untrul meu, umplând tot
universul, de la Ou la Roz . Ştiam asta. Ştiam unde se afla Oul,
unde începea universul, c tre sunetul vocilor necreate care cântau
în vid, şi ştiam unde se afla Roza, cuta aceea bizar de spa iu peste
spa iu, în dimensiuni care se îndoaie ca hârtia de origami şi
înfloresc ca nişte orhidee stranii, şi care marcheaz ultima perioad
bun înainte de sfârşitul tuturor lucrurilor şi de urm torul Big

- 130 -
Bang, care urma s fie, ştiam acum, f r asem nare cu ceea ce
fusese.
Ştiam c b trâna doamn Hempstock avea s se afle aici când se
va întâmpla, la fel cum fusese prezent şi ultima oar .
Am v zut lumea prin care p şeam de când m-am n scut şi am
în eles cât era de fragil , c realitatea pe care o cunoşteam era un
strat sub ire de glazur pe un tort de aniversare uriaş şi întunecat,
colc ind de larve, coşmaruri şi foame. Am v zut lumea de
deasupra şi de dedesubt. Am v zut c erau modele şi por i şi c i
dincolo de realitate. Am v zut toate aceste lucruri şi le-am în eles,
iar ele m-au umplut, la fel ca apele oceanului.
Totul şoptea în untrul meu. Totul vorbea despre toate, iar eu le
ştiam pe toate.
Am deschis ochii, curios s aflu cum aş vedea în lumea din afara
mea şi dac se asem n cu lumea din untrul meu.
Eram scufundat adânc sub ap .
Am privit în jos, iar lumea albastr de sub mine s-a retras în
întuneric. Am privit în sus, iar lumea de deasupra a f cut întocmai.
Nimic nu m tr gea în jos mai adânc, nimic nu m împingea spre
suprafa .
Apoi am întors pu in capul s m uit la ea, pentru c înc m
inea de mân . Nu-mi d duse nicio clip drumul. Am v zut-o pe
Lettie Hempstock.
La început, nu cred c am ştiut la ce m uit. Nu avea niciun sens.
Dac Ursula Monkton fusese f cut din cârpe cenuşii, care
fâlfâiau, şuierau şi pocneau în vânturile furtunii, Lettie Hempstock
era f cut din aşternuturi de m tase de culoarea ghe ii, pline de
fl c ri de lumânare micu e, pâlpâitoare – sute şi sute de fl c ri de
lumânare.
Puteau s ard fl c rile de lumânare sub ap ? Puteau. Ştiam asta
cât m aflam în ocean, şi ştiam în ce fel. În elegeam asta la fel cum
în elegeam Materia Întunecat , substan a universului care creeaz
tot ce trebuie s fie acolo, dar pe care n-o g sim. M-am trezit
gândindu-m la un ocean care exista sub întregul univers, asemeni
apei de mare întunecate care clipoceşte sub scândurile de lemn ale

- 131 -
unui vechi chei: un ocean care se întinde de la întotdeauna spre
întotdeauna, şi totuşi poate intra într-o g leat , dac te ajut
b trâna doamn Hempstock, dup ce ai rugat-o frumos.
Lettie Hempstock ar ta precum m tasea palid şi fl c rile de
lumânare. M-am întrebat cum ar tam eu pentru ea, în locul acela,
şi ştiam c , fie şi într-un loc care era alc tuit din ştiin a lucrurilor,
acela era singurul pe care nu-l puteam şti. C ci, dac priveam
în untru, aş fi v zut doar oglinzi infinite şi aş fi privit în mine
însumi pentru eternitate.
M tasea plin de fl c rui s-a mişcat, o mişcare lent , gra ioas ,
subacvatic . A fost tras de curent, şi acum avea bra e şi mâna care
nu-mi d dea drumul niciodat , şi un trup şi un chip pistruiat foarte
cunoscut. A deschis gura şi a spus, cu vocea lui Lettie Hempstock:
— Îmi pare foarte r u.
— Pentru ce?
Nu a r spuns. Curen ii oceanului m tr geau de p r şi de haine,
asemenea brizelor de var . Nu-mi mai era frig şi ştiam totul. Nu-mi
era foame. Lumea aceea mare şi complicat era simpl , tangibil ,
uşor de descifrat. Aveam s r mân aici pentru tot restul timpului,
în oceanul care era universul, care era sufletul, care era tot ce
conta. Aveam s r mân pentru totdeauna.
— Nu po i, spuse Lettie. Te-ar distruge.
Am deschis gura s spun c nimic nu m-ar putea ucide, nu acum,
dar ea a zis:
— Nu te-ar ucide. Te-ar distruge. Te-ar dizolva. Nu ai muri aici,
pentru c nimic nu moare aici, îns dac ai r mâne aici prea mult
vreme, un pic din tine ar exista peste tot, împr ştiat. Iar sta nu e
un lucru bun. N-ar fi niciodat suficient din tine într-un loc, aşa c
n-ar r mâne nimic care s se considera un „eu”. N-ai mai avea un
punct de vedere, fiindc ai fi o înşiruire nesfârşit de vederi şi de
puncte…
Voiam s-o contrazic. Se înşela, trebuia s fie aşa. Îmi pl cea
locul acela, starea aceea, senza ia aceea, şi nu voiam s le p r sesc
niciodat .

- 132 -
 Apoi capul meu trecu prin ap . Am clipit şi am tuşit. St team în
picioare, afundat pân la coapse în iazul din spatele fermei familiei
Hempstock, iar Lettie Hempstock st tea lâng mine, inându-m de
mân .
Am tuşit din nou şi am sim it c apa îmi p r sea nasul, gâtul,
pl mânii. Am tras aer curat în piept, în lumina lunii pline, de
toamn , care str lucea deasupra acoperişului cu igle roşii al
familiei Hempstock. Şi în clipa final , perfect , înc am mai ştiut
totul: îmi amintesc c am ştiut cum s faci astfel încât luna s fie
plin când voiai s fie plin , şi s str luceasc taman în spatele
casei, în fiecare noapte.
Ştiam totul, dar Lettie Hempstock m scotea din iaz.
Purtam înc hainele demodate, stranii, pe care le primisem în
diminea a aceea. P şind afar din iaz, pe iarba care-l m rginea, am
descoperit c hainele şi pielea îmi erau perfect uscate. Oceanul se
întorsese în iaz, şi tot ce mai ştiam, de parc m trezisem dintr-un
vis, într-o zi de var , era c nu demult ştiusem totul. Am privit-o pe
Lettie în lumina lunii.
— Aşa e pentru tine? am întrebat.
— Aşa e ce pentru mine?
— Ştii totul, aşa, mereu?
A cl tinat din cap, f r s zâmbeasc .
— Ar fi plicticos s ştiu totul. Trebuie s renun i la toate
chestiile alea dac vrei s prinzi r d cini aici.
— Deci ştiai totul cândva?
Şi-a încre it nasul.
— To i ştiau. i-am spus doar. Nu-i nimic special s ştii cum
func ioneaz lucrurile. Şi chiar trebuie s renun i la toate, dac vrei
s intri în joc.
— În care joc?
— În sta, a spus ea.
A ar tat spre cas , spre cer şi spre luna plin imposibil , spre
ghemele şi es turile de lân şi şaluri şi grupurile de stele
str lucitoare.

- 133 -
 Aş fi vrut s ştiu ce voia s spun . Era de parc ar fi vorbit
despre un vis pe care-l avusesem amândoi. Pre de o clip , s-a aflat
atât de aproape de mintea mea, încât aproape c l-am putut atinge.
— Probabil c eşti fl mând, spuse Lettie, şi clipa se destr m .
Da, îmi era foarte foame, iar foamea îmi acapara mintea şi îmi
înghi ea visele care ad stau înc acolo.
Pe locul meu de la masa din buc t ria uriaş a fermei se afla o
farfurie. Pe ea, o por ie din pl cinta ciobanului, cu piureul de
cartofi acoperit de o crust maronie şi cu carne tocat , legume şi
sos dedesubt. Îmi era team s m nânc ceva în afara casei, pentru
c era posibil s vreau s las deoparte ceva ce nu-mi pl cea şi s
fiu certat, sau s fiu obligat s stau şi s m nânc ce nu-mi pl cea în
por ii minuscule, pân terminam, aşa cum se întâmpla la şcoal –
îns mâncarea de la familia Hempstock era întotdeauna perfect .
Nu m speria.
Ginnie Hempstock era prezent , învârtindu-se de colo-colo,
purtând şor , plinu şi primitoare. Am mâncat f r s vorbesc, cu
ochii pleca i, înfulecând mâncarea binevenit . Femeia şi fata
vorbeau pe ton sc zut, îngrijorat.
— Au s ajung cât de curând aici, spuse Lettie. Nu-s proşti. Şi
n-au s plece pân când nu primesc şi ultima buc ic din lucrul
pentru care au venit.
Mama ei pufni. Obrajii s i roşii erau îmbujora i de la c ldura
focului.
— Aiureli, a spus ea. Numai gura e de ei.
Nu mai auzisem expresia aceea, şi m-am gândit c ne spunea c
acele creaturi erau doar guri, şi nimic mai mult. Nu p rea imposibil
ca umbrele s fi fost doar guri, de fapt. Le v zusem devorând
lucrul cenuşiu care-şi spunea Ursula Monkton.
Mama mamei mele m certa c m nânc ca un animal s lbatic.
— Trebuie s essen, s m nânci, spunea, ca un om, şi nu ca un
chazzer, ca un porc. Când m nânc animalele, elefress. Oamenii
essen.
Fressen: aşa o luaser p s rile foamei pe Ursula Monkton şi aşa
aveau s m consume şi pe mine, nu m îndoiam.

- 134 -
 — N-am mai v zut niciodat atât de multe, spuse Lettie. Când
ap reau, pe timpuri, erau doar câteva.
Ginnie îmi turn ap în pahar.
— E vina ta, îi spuse lui Lettie. Ai trimis semnale, i-ai chemat.
Ai sunat clopo elul pentru cin . Nu-i de mirare c-au venit to i.
— Voiam doar s m asigur c pleac ea, spuse Lettie.
— Pureci, zise Ginnie. ştia de teapa ei sunt ca puii care ies din
cote şi-s atât de mândri de ei şi de umfla i în pene fiindc pot
mânca toate râmele, to i gândacii şi toate omizile, c nu se gândesc
la vulpi, spuse Ginnie. Oricum ar fi, acum avem de-a face cu
vulpile. A amestecat în şarlota pus pe foc cu o lingur lung de
lemn, f când mişc ri largi, iritate.
— Oricum, în momentul sta avem de-a face cu vulpi. Şi o s le
trimitem pe toate acas , aşa cum am f cut de fiecare dat când au
venit s adulmece pe-aici. Am mai f cut asta, nu-i aşa?
— Nu tocmai, spuse Lettie. Fie c am trimis puricele acas , iar
parazi ii n-au mai avut motiv s r mân , aşa cum a fost cu puricele
din pivni , pe vremea lui Cromwell, fie c au venit şi au luat
lucrul pentru care se aflau aici, apoi au plecat. Aşa cum s-a
întâmplat cu puricele acela gras care îndeplinea visele oamenilor,
pe vremea lui Rufus cel Roşu. L-au luat, s-au ridicat cu el în cioc şi
au plecat. Niciodat n-a trebuit s ne descotorosim noi de ei.
Mama ei ridic din umeri.
— E la fel, oricum. O s -i trimitem înapoi de unde au venit.
— Şi de unde au venit? întreb Lettie.
Încetinisem ritmul şi încercam s fac s dureze ultimele buc ele
de pl cinta ciobanului pe cât puteam, împingându-le uşor prin
farfurie cu furculi a.
— Nu conteaz , spuse Ginnie. To i se întorc, în final. Probabil se
plictisesc s aştepte.
— Am încercat s -i bruschez, spuse Lettie Hempstock, firesc. N-
am ob inut nicio reac ie. I-am inut departe cu o aur de protec ie,
dar nu avea s mai dureze mult. Aici suntem în siguran : nimic nu
intr pe p mânturile fermei f r permisiunea noastr .
— Şi nici nu iese, spuse Ginnie.

- 135 -
 Îmi lu farfuria goal şi o înlocui cu un castron plin cu budinc
de coac ze, cu o şarlot galben , groas , împr ştiat deasupra ei.
Am mâncat bucuros.
Nu mi-e dor de copil rie, ci de felul în care m bucuram de
lucrurile m runte, chiar dac lucrurile importante se pr buşeau. Nu
puteam controla lumea în care tr iam, nu puteam p r si oamenii
sau momentele care m f ceau s suf r, dar m bucuram de
lucrurile care m f ceau fericit. Şarlota era dulce şi cremoas ,
coac zele negre, umflate, erau uşor picante în structura delicat ,
groas ca o pr jitur , a budincii, şi poate c urma s mor în acea
noapte şi s nu m mai întorc niciodat acas , dar cina era gustoas
şi aveam încredere în Lettie Hempstock.
Lumea din afara buc t riei aştepta înc . Pisica de culoarea ce ii a
familiei Hempstock – nu cred c am ştiut vreodat cum se numea –
intr în buc t rie. Atunci mi-am amintit…
— Doamn Hempstock, pisicu a este înc aici? Cea neagr , cu o
ureche alb ?
— Nu în seara asta, spuse Ginnie Hempstock. Mişun . Toat
dup -amiaza a dormit pe scaunul din hol.
Aş fi vrut s-o mângâi pe bl ni a moale. Mi-am dat seam c
voiam s -mi iau la revedere.
— P i, cred c … dac … trebuie… neap rat… s mor… în seara
asta, am început, nesigur unde voiam s ajung. Voiam s cer ceva,
cred: s le spun lui mami şi lui tati r mas-bun, sau s -i spun
surorii mele c nu era cinstit c ei nu i se întâmpla niciodat nimic
r u, c via a ei era fermecat , sigur şi protejat , în timp ce eu m
îndreptam veşnic spre dezastru. Dar nimic nu p rea cum trebuie,
aşa c-am fost uşurat când Ginnie m-a întrerupt.
— Nimeni nu moare în seara asta, spuse ea cu fermitate.
Îmi lu castronul gol şi-l sp l în chiuvet , ştergându-şi mâinile
de şor . Îşi scoase şor ul, ieşi pe hol, şi se întoarse câteva clipe mai
târziu, purtând o hain simpl , maronie, şi o pereche de cizme
Wellington mari, de culoare verde-închis.

- 136 -
 Lettie p rea mai pu in sigur decât Ginnie. Dar Lettie, în ciuda
vârstei şi a în elepciunii ei, era o feti , în timp ce Ginnie era un om
mare, iar siguran a ei m liniştea. Aveam încredere în amândou .
— Unde este b trâna doamn Hempstock? am întrebat.
— S-a întins un pic, a spus Ginnie. Nu mai e tân r .
— Câ i ani are, de fapt? am întrebat, f r s aştept un r spuns.
Ginnie a zâmbit, iar Lettie a ridicat din umeri.
Am luat-o pe Lettie de mân când am ieşit din cas şi mi-am
promis c , de data asta, nu aveam s -i dau drumul.

- 137 -
 Capitolul XIV
Când am intrat în cl direa fermei prin uşa din spate, fusese lun
plin , într-o noapte perfect de var . Când am plecat, am ieşit cu
Lettie Hempstock şi cu mama ei pe uşa din fa , iar luna era un
zâmbet alb, curbat, sus pe un cer noros, în timp ce noaptea foşnea
de brize prim v ratice bruşte, indecise, b tând când dintr-o
direc ie, când din alta. Din când în când, o pal de vânt putea aduce
o ploicic scurt , atât şi nimic mai mult.
Am mers prin curtea fermei, care duhnea a b legar, şi am urcat
pe alee. Am trecut de o curb şi ne-am oprit. Deşi era întuneric,
ştiam exact unde m aflam. Acolo începuse totul. Era col ul unde
minerul de opale parcase maşina Mini alb a familiei mele, locul în
care murise de unul singur, cu fa a de culoarea sucului de rodii,
suferind dup banii pierdu i, la marginea p mânturilor familiei
Hempstock, unde grani a dintre via şi moarte era foarte sub ire.
— Cred c-ar trebui s-o trezim pe b trâna doamn Hempstock,
am spus.
— Nu merge aşa, a spus Lettie. Când oboseşte, doarme pân
când se trezeşte singur . Câteva minute sau o sut de ani. N-o
putem trezi. E ca şi cum am încerca s trezim o bomb atomic .
Ginnie Hempstock se opri şi se înfipse în mijlocul aleii, privind
în direc ia opus fermei.
— Bine, strig ea în noapte. Ar ta i-v .
Nimic. A izbucnit o pal de vânt, şi apoi nimic.
— Poate au plecat cu to ii acas …? a întrebat Lettie.
— Ar fi tare bine, a r spuns Ginnie. Toate tâmpeniile astea.
M-am sim it vinovat. Ştiam c era vina mea. Dac aş fi inut-o
pe Lettie de mân , nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. Ursula
Monkton, p s rile foamei – erau, indubitabil, r spunderea mea.
Chiar şi ce se întâmplase – sau acum, poate, nu se mai întâmplase
– în baia rece, noaptea anterioar .
Mi-a venit o idee.

- 138 -
 — N-a i putea s -l t ia i? Lucrul din inima mea, pe care-l vor?
A i putea s -l t ia i aşa cum a t iat buni lucrurile ieri sear ?
Lettie îmi strânse mâna în întuneric.
— Poate c buni ar fi în stare, spuse ea. Eu nu. Cred c nici
mama. E greu s sco i lucruri în afara timpului: trebuie s te asiguri
c muchiile se aliniaz , şi nici chiar buni nu reuşeşte de fiecare
dat . Iar asta ar fi mai greu, pentru c e un lucru real. Nu cred c
buni ar putea s -l scoat f r s - i r neasc inima. Şi ai nevoie de
inim .
Apoi spuse:
— Vin.
Dar am ştiut c se întâmpla ceva; am ştiut chiar înainte s
deschid gura. Pentru a doua oar , am v zut p mântul cum începe
s str luceasc auriu. Am v zut copacii şi iarba, gardurile vii şi
pâlcurile de s lcii, şi ultimele p p dii r t cite poleite de o lumin
palid . Am privit în jur, pe jum tate tem tor, pe jum tate uimit, şi
am remarcat c lumina str lucea cel mai tare în spatele casei şi spre
vest, unde se afla iazul.
Am auzit b taia unor aripi enorme şi o serie de bufnituri
înfundate. M-am întors şi i-am v zut: vulturii vidului, de soiul care
se hr neşte cu stârvuri, p s rile foamei.
Nu mai erau umbre – nu aici. Erau prea reali, şi aterizar în
întuneric, chiar dincolo de str lucirea aurie de pe p mânt. Aterizar
în aer şi în copaci şi avansar , cât de aproape puteau ajunge de
marginea aurie a fermei familiei Hempstock. Erau uriaşi: fiecare
era mult mai mare decât mine.
Mi-ar fi fost foarte dificil s le descriu fe ele, totuşi. Îi vedeam, îi
priveam, înregistram fiecare tr s tur , îns în clipa în care priveam
în alt parte, disp reau, iar în mintea mea, acolo unde se aflaser
p s rile foamei, nu erau decât ciocuri care sfâşiau şi gheare sau
tentacule mişc toare şi mandibule p roase, chitinoase. Nu le
puteam re ine tr s turile. Când m întorceam, singurul lucru pe
care-l ştiam era c se uitaser direct la mine şi c erau h mesi i.
— Aşa, frumoşilor, a spus tare Ginnie Hempstock.
St tea cu mâinile în şolduri, peste haina maronie.

- 139 -
 — Nu pute i r mâne aici, şti i asta. E timpul s disp re i.
Apoi a spuse simplu:
— Acum.
Nenum ratele p s ri ale foamei se mişcar şi începur s fac
zgomot. M-am gândit c şuşoteau între ele, pân când mi-am dat
seama c zgomotul pe care-l f ceau era un chicotit amuzat.
Le-am auzit vocile, diferite, dar împletindu-se, astfel încât n-aş fi
putut spune care dintre creaturi vorbea.
— Suntem păsările foamei. Am devorat palate şi lumi şi regi şi
stele. Putem rămâne oriunde dorim.
— Ne îndeplinim menirea.
— Suntem necesare.
Şi au râs atât de tare, încât p rea c se aude zgomotul unui tren
care se apropie. Am strâns-o pe Lettie de mân şi ea m-a strâns, la
rândul ei.
— Dă-ne băiatul.
— Pierde i vremea, spuse Ginnie, şi-mi irosi i şi mie timpul.
Pleca i acas .
— Am fost chema i aici. Nu trebuie să plecăm până ce nu facem
lucrul pentru care am venit. Noi facem lucrurile să fie din nou cum
trebuie să fie. Ne vei împiedica să îndeplinim menirea?
— Fireşte c da, spuse Ginnie. V-a i mâncat cina. Acum sunte i
doar o pacoste. Disp re i, parazi ilor! N-aş da nici doi bani pe to i
ai voştri. Pleca i acas !
Îşi scutur mâna, alungându-i.
Una dintre creaturi scoase un vaiet lung de foame şi frustrare.
Lettie m inea ferm de mân .
— El se afl sub protec ia noastr , spuse ea. E pe p mânturile
noastre. Şi dac face i un pas pe p mântul nostru, s-a zis cu voi.
Aşa c pleca i.
Creaturile p reau s se înghesuie mai aproape. În noaptea din
Sussex domnea t cerea. Se auzea doar foşnetul frunzelor în b taia
vântului, doar strig tul îndep rtat al unei bufni e, doar suspinul
brizei care trecea. Îns , în liniştea aceea, auzeam p s rile foamei

- 140 -
sf tuindu-se, cânt rindu-şi op iunile, complotând. În linişte, le
sim eam ochii a inti i asupra mea.
Ceva aflat într-un copac a b tut din aripile imense şi a ipat, un
strig t de triumf amestecat cu încântare, un ip t afirmativ de
foame şi bucurie. Am sim it cum ceva din pieptul meu
reac ioneaz la strig t – probabil f râma minuscul de ghea din
inima mea.
— Nu putem trece grani ele voastre, este adevărat. Nu putem
lua copilul de pe pământurile voastre, într-adevăr. Nu putem să
facem rău fermei voastre sau fiin elor din ea…
— Aşa e, nu pute i. Aşa că, gata, duce i-vă acasă. N-ave i un
război la care să vă-ntoarce i?
— Nu putem să facem rău lumii voastre, aşa e.
— Dar putem să-i facem rău acesteia.
Una dintre p s rile foamei înfipse un cioc ascu it în p mântul de
sub ea şi începu s -l sfâşie, nu ca o creatur care se hr neşte cu
p mânt şi cu iarb , ci de parc ar fi mâncat o perdea sau fundal
dintr-un decor cu lumea pictat pe el. Acolo unde iarba era
devorat nu mai r mânea nimic; un nimic perfect, doar o culoare
care-mi amintea de cenuşiu, un cenuşiu amorf, care pulsa,
asem n tor cu electricitatea static de pe ecranul televizorului când
deconectai cablul antenei şi imaginea disp rea complet.
Acesta era vidul. Nu era întuneric, nici nimicnicie. Era ceea ce se
afla dincolo de pânza groas , acoperit cu un strat sub ire de
vopsea, a realit ii.
P s rile foamei începur s se agite şi s se adune.
Aterizar pe un stejar uriaş, îl sfâşiar şi îl înfulecar , iar copacul
disp ru în câteva clipe, împreun cu tot ce se aflase în spatele lui.
O vulpe se strecur de dup un gard viu şi se fofil pe alee, cu
ochii, botul şi coada stufoas str lucind auriu în luminile fermei.
Înainte s apuce s ajung la jum tatea aleii, fusese deja sfâşiat de
pe fa a p mântului, iar în urma sa r mase doar vidul.
— Ai auzit ce-a spus. Trebuie s-o trezim pe buni, a spus Lettie.
— N-o s -i plac asta, a spus Ginnie. Am putea la fel de bine s -
ncerc m s trezim o…

- 141 -
 — Nu conteaz . Dac n-o trezim, o s distrug toat crea ia asta.
— Nu ştiu cum, a spus Ginnie.
Un pâlc de p s ri ale foamei au zburat c tre un petic de cer
noptatic, pe care stelele se i eau în sp rturile dintre nori, şi au
sfâşiat o constela ie în form de zmeu, al c rei nume nu-l ştiusem
niciodat , şi zgâriind, şi rupând, şi mestecând, şi înghi ind. În
câteva secunde, acolo unde se aflaser cerul şi constela ia, nu mai
r mase decât nimicnicia pulsând care-mi r nea ochii dac o
priveam direct.
Eram un copil normal, adic eram egoist şi nu tocmai convins de
existen a lucrurilor din afara mea. Aveam o siguran
incontestabil , c eu eram cel mai important aspect al crea iei. Nu
era nimic mai important pentru mine decât eu însumi.
Chiar şi aşa, am în eles ce vedeam. P s rile foamei aveau s …
de fapt, distrugeau lumea, o transformau în nimic. În curând,
lumea urma s piar . Mama, tata, sora mea, casa, colegii mei de
şcoal , or şelul, bunicii, Londra, Muzeul de Istorie Natural ,
Fran a, televizorul, c r ile, Egiptul Antic – din pricina mea, toate
aceste lucruri aveau s dispar , iar locul avea s le fie luat de
nimic.
Nu voiam s mor. Mai mult, nu voiam s mor la fel ca Ursula
Monkton, sub pintenii şi ciocurile t ioase ale unor lucruri care,
posibil, nu aveau nici picioare, nici chipuri. Nu voiam deloc s
mor. În elege i.
Am dat drumul mâinii lui Lettie Hempstock şi am fugit cât de
repede am putut, ştiind c s ezit, chiar s încetinesc, ar fi însemnat
s m r zgândesc, adic cel mai r u lucru pe care-l puteam face, şi
ce puteam face era s -mi salvez via a.
Cât de departe am fugit? Nu prea departe, cred. Lettie
Hempstock striga s m opresc, şi totuşi am fugit, traversând
p mântul fermei, pe care fiecare fir de iarb , fiecare pietricic ,
fiecare salcie şi tuf de alun str lucea în auriu. Am fugit spre
întuneric. Am fugit, şi m-am detestat fiindc fugeam, la fel cum m
uram când s risem de pe trambulina mare în piscin , ştiind c nu

- 142 -
era cale de întoarcere, c nu se putea termina altfel decât dureros.
Şi mai ştiam c eram dispus s -mi dau via a ca s salvez lumea.
În timp ce fugeam spre p s rile foamei, ele s-au ridicat în aer,
aşa cum zboar porumbeii când fugi în direc ia lor. Ştiam c se
rotesc.
Am r mas acolo, în întuneric, şi am aşteptat s coboare. Am
aşteptat ca ciocurile lor s -mi sfâşie pieptul, s -mi devoreze inima.
Am r mas acolo pre de dou b t i de inim – poate, şi mi s-a
p rut o veşnicie.
Apoi se întâmpl . Ceva se izbi în mine din spate şi m împinse
în noroiul de pe marginea aleii, cu fa a în jos. Am v zut scântei
luminoase care nu erau de fapt acolo. P mântul m-a izbit în
stomac, şi mi s-a t iat respira ia.
(Aici intervine fantoma unei amintiri: un moment-fantomă, o
reflec ie tremurătoare în lacul memoriei. Ştiu cum m-aş fi sim it
când mi-ar fi smuls inima. Cum m-aş fi sim it dacă păsările
foamei, numai guri, mi-ar fi sfâşiat pieptul şi mi-ar fi scos inima,
bătând încă, şi ar fi devorat-o ca să ajungă la ce se afla înăuntrul
ei. Cunosc sentimentul, de parcă ar fi fost într-adevăr o parte a
vie ii şi a mor ii mele. Apoi, amintirea se întrerupe, se desprinde,
şi…)
O voce a spus:
— Idiotule! Nu mişca! Nu… mişca, iar vocea îi apar inea lui
Lettie Hempstock, dar eu nu m-aş fi putut mişca nici dac aş fi
vrut.
Era deasupra mea şi era mai grea decât mine, şi m împingea în
iarb , în p mântul umed, iar eu nu puteam vedea nimic.
Totuşi, i-am sim it.
I-am sim it izbindu-se în ea. M inea culcat, f când din corpul
ei o barier între mine şi restul lumii.
I-am auzit vocea v itându-se de durere.
Am sim it cum se cutremura şi se chircea.
Erau ipete amenin toare de triumf şi foame şi mi-am auzit
propria voce scâncind şi hohotind, atât de tare…
— Este inacceptabil, a spus o voce.

- 143 -
 Era o voce cunoscut , dar n-am putut-o identifica şi nu m-am
putut nici mişca s v d cine vorbea.
Lettie era deasupra mea, înc tremurând, dar când se auzi vocea,
nu se mai mişc . Vocea continu :
— Cu ce drept îmi r ni i copilul?
O pauz . Apoi:
— Se afla între noi şi prada noastră de drept.
— V hr ni i cu stârvuri. Leşuri, r m şi e, gunoi. Cur a i.
Crede i c -mi pute i r ni familia?
Ştiam cine vorbea. Suna ca vocea bunicii lui Lettie, b trâna
doamn Hempstock. Ca ea, şi totuşi foarte diferit . Dac b trâna
doamn Hempstock ar fi fost împ r teas , ar fi vorbit aşa, cu o
voce mai pompoas şi mai formal , şi totuşi mai muzical decât
vocea de b trân pe care o cunoşteam.
Ceva umed şi cald îmi curgea pe spate.
— u… Nu, doamnă.
A fost prima dat când am identificat team sau îndoial în
vocea uneia dintre p s rile foamei.
— Exist pacte, exist legi şi tratate, iar voi le-a i înc lcat pe
toate.
Urm o t cere mai puternic decât cuvintele. Nu aveau nimic de
spus.
Am sim it cum trupul lui Lettie a fost rostogolit de pe mine, şi
am privit în sus, c tre chipul sensibil al lui Ginnie Hempstock.
Şedea pe jos, la marginea drumului, şi mi-am îngropat fa a la
pieptul ei. M-a cuprins cu un bra , iar pe Lettie, cu cel lalt.
Din umbre, a vorbit o pas re a foamei, cu o voce care nu era o
voce, şi a spus doar atât:
— Ne pare rău pentru pierderea suferită.
— V pare r u? Cuvintele au fost scuipate, nu spuse.
Ginnie Hempstock se leg na dintr-o parte în alta, fredonând
încet şi f r cuvinte pentru mine şi pentru fiica ei. M înconjurase
cu bra ul. Am ridicat capul şi am privit persoana care vorbea, cu
ochii înce oşa i de lacrimi.
M-am uitat lung la ea.

- 144 -
 Era b trâna doamn Hempstock, presupun. Era şi nu era. Era
bunica lui Lettie, la fel cum…
Vreau s zic…
Str lucea precum argintul. P rul ei era înc lung, înc alb, îns
st tea dreapt ca o adolescent . Ochii mei se obişnuiser prea mult
cu întunericul şi nu i-am putut privi chipul, ca s v d dac era cel
cu care m obişnuisem: era prea luminos. Luminos ca o flac r de
magneziu. Luminos precum o noapte luminat de artificii. Era
precum soarele de amiaz reflectându-se într-o moned de argint.
Am privit-o cât de mult am putut, apoi am întors capul şi mi-am
lipit strâns pleoapele, incapabil s v d ceva, având doar o senza ie
pulsând de dup imagine.
Vocea care sem na cu a b trânei doamne Hempstock spuse:
— S v leg în inima unei stele întunecate, ca s v îndura i
suferin a într-un loc în care fiecare frac iune de secund dureaz o
mie de ani? S invoc învoielile Crea iei şi s v şterg de pe lista
lucrurilor create, aşa încât s se piard orice urm de p s ri ale
foamei, iar orice lucru ar dori s hoin reasc dintr-o lume în alta s-
o poat face f r amenin area vreunui pericol?
Am aşteptat un r spuns, dar n-am auzit nimic. Doar un scheunat,
un mârâit de durere sau de frustrare.
— Am terminat-o cu voi. M voi ocupa de voi în felul meu şi la
vremea mea. Acum trebuie s m ocup de copii.
— Da, doamnă.
— Mul umim, doamnă.
— Nu v gr bi i. Nimeni nu pleac nic ieri pân nu pune i toate
lucrurile înapoi unde erau. Bootes lipseşte de pe cer. Au disp rut
un stejar şi o vulpe. Face i bine şi pune i-le înapoi, unde erau.
Apoi vocea argintat a împ r tesei ad ug , cu un ton care-i
apar inea, f r îndoial , b trânei doamne Hempstock:
— Parazi ilor.
Cineva fredona un cântecel. Mi-am dat seama, parc de la mare
distan , c eram eu, chiar în momentul în care mi-am dat seama şi
ce anume cântam: Feti e şi băie ei, haide i afară la joacă.

- 145 -
 … luna luceşte ca ziua.
Lasă- i cina, las-o iar
hai la joacă, hai afară.
Hai strigând şi hai pe loc,
Hai, din suflet sau deloc…

M-am ag at de Ginnie Hempstock. Mirosea a ferm , a

buc t rie, a animale şi a mâncare. Mirosea foarte real, iar realitatea
îmi era necesar în clipa aceea.
Am întins o mân şi am atins timid um rul lui Lettie. Nu s-a
mişcat, nici nu a reac ionat.
Atunci, Ginnie a început s vorbeasc , dar la început n-am ştiut
dac vorbea cu ea îns şi, cu Lettie sau cu mine.
— Au întrecut m sura, spunea. Te-ar fi putut r ni, copile, şi n-ar
fi însemnat nimic. Ar fi putut r ni lumea asta f r ca un cuvânt s
fie spus – e doar o lume, în fond, şi sunt doar fire de nisip în deşert,
aceste lumi. Dar Lettie face parte din familia Hempstock. E în
afara influen ei lor, copila mea. Şi au r nit-o.
Am privit-o pe Lettie. Capul îi atârna şi nu îi vedeam chipul.
Avea ochii închişi.
— O s fie bine? am întrebat.
Ginnie nu mi-a r spuns. Doar ne-a îmbr işat mai strâns pe
amândoi, ne-a leg nat şi a fredonat un cântecel f r cuvinte.
Ferma şi p mântul din jur nu mai scânteiau în auriu. Nu mai
sim eam nimic pândindu-m din umbr .
— Nu- i face griji, spuse o voce b trân , din nou familiar . Eşti
în perfect siguran , ca o stânc . Mai sigur decât multe stânci pe
care le-am v zut. Au plecat.
— Se vor întoarce, am zis. Îmi vor inima.
— N-au s revin în lumea asta pentru tot ceaiul din China,
spuse b trâna doamn Hempstock. Nu c le-ar putea folosi la ceva
ceaiul – sau China – nu mai mult decât orice stârvar.
De ce mi se p ruse c are o str lucire argintie? Purta un halat
cenuşiu, peticit şi r speticit, deasupra unei c m şi de noapte,

- 146 -
probabil, o c maş de noapte care nu mai fusese la mod de câteva
sute de ani.
B trâna puse o mân pe fruntea palid a nepoatei sale, o ridic ,
apoi îi d du drumul.
Mama lui Lettie cl tin din cap.
— S-a terminat, spuse ea.
Atunci am în eles, în sfârşit, totul, şi m-am sim it ca un prost
fiindc nu pricepusem mai devreme. Fata de lâng mine, inut în
bra e de mama ei, la pieptul acesteia, îşi d duse via a pentru ca eu
s tr iesc.
— Trebuiau s m r neasc pe mine, nu pe ea, am spus.
— Nu exista niciun motiv s v ating pe niciunul dintre voi, a
spus b trâna, pufnind.
M-am sim it vinovat, o vin dincolo de orice sentiment încercat
pân atunci.
— Ar trebui s-o ducem la spital, am spus, plin de speran . Am
putea chema un doctor. Poate ar face-o s se simt mai bine.
Ginnie cl tin din cap.
— A murit? am întrebat.
— Dac a murit? repet b trâna îmbr cat în halat. P rea
ofensat . De paaarc , continu ea, lungind fiecare vocal ca şi
cum ar fi fost singurul mod de a-mi transmite gravitatea cuvintelor
sale, de paaarc o Hempstooock ar faceee vreodat cevaaa atââât
de… comun…
— E r nit , spuse Ginnie Hempstock, strângându-m mai
aproape, mai r u de-atât nu se putea. E atât de aproape de moarte,
încât n-o s mai aib nicio şans dac nu facem ceva, repede.
M mai îmbr iş o dat , apoi spuse:
— Ridic -te de-acum.
M-am ridicat, cl tinându-m pe picioare.
Ginnie Hempstock s-a ridicat şi ea. Trupul fiicei sale îi atârna
moale pe bra e. Când mama ei s-a sculat de jos, Lettie s-a cl tinat
şi s-a scuturat ca o p puş de cârp , iar eu am privit-o lung, mut de
uimire.
— A fost vina mea, am spus. Îmi pare r u. Îmi pare foarte r u.

- 147 -
 — Ai avut inten ii bune, a spus b trâna doamn Hempstock, îns
fiica ei n-a spus nimic.
S-a îndreptat c tre ferm , cotind prin spatele magaziei de muls.
M-am gândit c Lettie era prea mare ca s fie purtat în bra e, îns
Ginnie o ducea de parc n-ar fi cânt rit mai mult ca un pisoi, cu
capul şi trunchiul odihnindu-se pe um rul ei, ca un copil adormit
dus seara la culcare. Ginnie o ducea mai departe, pe c rare, pe
lâng gard, tot mai în spate şi mai în spate, pân când am ajuns la
iaz.
Acolo nu era nici o adiere, iar noaptea era cuprins de-o t cere
perfect . C rarea ne era luminat doar de lun , şi atât. Iazul, când
am ajuns acolo, era doar un iaz. Nu se vedea nicio lumin aurie,
sclipitoare. Nicio lun plin , în mod miraculos. Iazul era negru şi
ce os, iar luna nou , cea adev rat , se oglindea în el.
M-am oprit la marginea iazului şi b trâna doamn Hempstock s-
a oprit lâng mine.
Dar Ginnie Hempstock a continuat s mearg .
S-a împleticit, avansând cu greu prin apa iazului, pân când i-a
ajuns la coapse, cu haina şi fusta plutind în jurul ei, împr ştiind
reflec ia lunii în zeci de luni mai mici, care se risipeau şi se
regrupau, înconjurând-o.
În mijlocul iazului, când apa îi ajunse peste şolduri, se opri. O
lu pe Lettie de pe um r, astfel încât corpul feti ei era sus inut, sub
cap şi sub genunchi, de mâinile sale îndemânatice. Apoi – încet,
chinuitor de încet – o l s pe Lettie în ap .
Corpul feti ei plutea la suprafa a iazului.
Ginnie a f cut un pas în spate, apoi înc unul, f r s -şi ia
privirea de la fiica sa.
Am auzit un zgomot brusc, parc scos de un vânt teribil care se
apropia de noi.
Trupul lui Lettie s-a scuturat.
Nu am sim it nicio adiere, dar la suprafa a iazului au ap rut pete
albe de spum . Am v zut valuri, mai întâi blânde, care abia
clipoceau, apoi tot mai mari, lovindu-se de marginea iazului. Un

- 148 -
val s-a ridicat şi s-a spart aproape de mine, stropindu-mi hainele şi
fa a. Am sim it umezeala apei pe buze – era s rat .
— Îmi pare r u, Lettie, am şoptit.
Ar fi trebuit s pot vedea cel lalt mal al iazului. Îl v zusem cu
câteva minute înainte. Îns valurile care se izbeau l-au f cut s
dispar , şi nu puteam vedea nimic dincolo de corpul plutitor al lui
Lettie, în afar de vastitatea oceanului singuratic, şi de întuneric.
Valurile au crescut. Apa a început s str luceasc în lumina
lunii, la fel cum str lucise când se afla în g leat – într-o nuan de
albastru palid, perfect. Forma întunecat de la suprafa a apei era
trupul unei feti e care-mi salvase via a.
Nişte degete osoase mi se aşezar pe umeri.
— Pentru ce î i pare r u, b iete? Pentru c-ai ucis-o?
Am dat din cap, pentru c ştiam c vocea m-ar tr da.
— Dar nu a murit. Nu ai ucis-o tu, şi nici p s rile foamei, deşi
au f cut tot posibilul s ajung la tine prin ea. I-a fost redat
oceanului ei. Într-o zi, când va decide c-a venit timpul, oceanul ne-
o va înapoia.
M-am gândit la cadavre şi schelete cu perle în loc de ochi, la
sirene cu cozi care se unduiau când se mişcau, la fel cum se
mişcaser şi cozile peştişorilor aurii, înainte ca peştişorul meu
auriu s nu se mai mişte, ci s zac pe spate, la fel ca Lettie,
deasupra apei.
— Va fi la fel? am întrebat.
B trâna hohoti, de parc aş fi spus cel mai amuzant lucru din
lume.
— Nimic nu e vreodat la fel, a spus ea, nicio secund mai
târziu, nici peste o sut de ani. Iar oamenii se schimb la fel de
mult ca şi oceanele.
Ginnie ieşi cu dificultate din ap şi r mase pe mal, lâng mine,
cu capul plecat. Valurile se sp rgeau şi se izbeau, apoi se
retr geau. Se auzea un zgomot îndep rtat, care devenea din ce în
ce mai tare: ceva se apropia de noi, de dincolo de ocean. De la
kilometri distan , de la sute şi sute de kilometri, venea; o linie

- 149 -
sub ire, alb , gravat în albastrul str lucitor, crescând pe m sur ce
se apropia.
Valul imens venea, iar lumea se cl tina. Eu am privit în sus când
a ajuns la noi. Era mai înalt decât copacii, decât casele, decât
puteau s cuprind mintea şi ochii, decât putea inima s urmeze.
Doar când atinse corpul plutitor al lui Lettie Hempstock, valul
enorm se sparse. M-am aşteptat s fiu udat pân la piele sau, mai
r u, s fiu purtat departe de apa furioas a oceanului, şi am ridicat
o mân ca s -mi acop r fa a.
Dar niciun val n-a împroşcat, izbindu-se asurzitor de mal, iar
când mi-am coborât mâna n-am mai v zut decât apa neagr ,
liniştit , a unui iaz în noapte. Nimic nu se mai afla la suprafa ,
decât o spoial de nuferi şi reflec ia meditativ , incomplet a lunii.
B trâna doamn Hempstock disp ruse şi ea. M-am gândit c era
lâng mine, dar numai Ginnie se afla acolo, al turi, privind t cut
în oglinda întunecat a micului iaz.
— Aşa, spuse ea. Te duc acas .

- 150 -
 Capitolul XV
În spatele grajdului pentru vaci era parcat un Land Rover.
Portierele erau deschise, iar cheia se afla în contact. M-am aşezat
pe locul din stânga, acoperit cu ziare, şi am privit-o pe Ginnie
Hempstock întorcând cheia. Motorul a bolborosit de câteva ori
înainte s porneasc .
Nu mi-o imaginasem conducând pe niciuna dintre femeile din
familia Hempstock.
— Nu ştiam c ave i o maşin , am spus.
— Nu ştii multe lucruri, a spus cu acreal doamna Hempstock.
Apoi m-a privit mai blând şi a spus:
— Nu le po i şti pe toate.
A pornit Land Rover-ul în marşarier şi acesta şi-a croit anevoios
drum peste brazdele şi b ltoacele din spatele fermei.
Aveam ceva în minte.
— B trâna doamn Hempstock a spus c Lettie n-a murit, am
zis. Dar p rea moart . Cred c e, de fapt, moart . Nu cred c e
adev rat c nu e moart .
Ginnie p rea gata s spun ceva despre natura adev rului, dar a
spus doar atât:
— A fost r nit foarte grav. A luat-o oceanul. Sincer, nu ştiu
dac ne-o va înapoia vreodat . Dar putem spera, nu-i aşa?
— Da.
Am strâns pumnii şi am sperat din toate puterile.
Am s ltat şi ne-am hurducat pe alee, cu dou zeci şi cinci de
kilometri la or .
— Chiar era… chiar este fiica dumneavoastr ? am întrebat.
Nu ştiam şi înc nu ştiu de ce am întrebat-o aşa ceva.
Poate fiindc voiam s ştiu mai multe despre fata care-mi salvase
via a, care m salvase nu doar o dat . Nu ştiam nimic despre ea.
— Mai mult sau mai pu in, a spus Ginnie. B rba ii din familia
Hempstock, fra ii mei, au plecat în lume şi au avut copii care au
avut al i copii, la rândul lor. Exist alte femei din familia

- 151 -
Hempstock în lume, şi pun pariu c fiecare dintre ele este o minune
în felul ei. Îns doar buni, eu şi Lettie suntem esen a.
— N-a avut un t tic? am întrebat.
— Nu.
— Dumneata ai avut un t tic?
— Eşti de neîntrecut la întreb ri, aşa-i? Nu, dragule. Niciodat
n-am apelat la asta. Ai nevoie de b rba i doar dac vrei s creşti
al i b rba i.
— Nu trebuie s m duce i acas , am spus. Aş putea r mâne cu
voi. Aş putea aştepta pân când Lettie se va întoarce din ocean. Aş
putea lucra la ferm , s v car lucruri şi s înv s conduc un
tractor.
— Nu, a spus ea, dar cu blânde e. Trebuie s - i continui via a.
Lettie i-a oferit-o. Trebuie doar s creşti şi s încerci s fii demn
de ea.
Am sim it un fior de ciud . Deja era greu s fii în via , s
încerci s supravie uieşti în lume şi s - i g seşti locul în ea, s faci
ceea ce trebuie ca s te descurci, dar mite s te mai şi întrebi dac
ce ai f cut, orice-ar fi fost, a meritat ca o persoan s -şi fi dat…
poate chiar via a pentru asta. Nu era corect.
— Via a nu-i dreapt , a spus Ginnie, de parc aş fi vorbit cu
voce tare.
A întors pe aleea noastr şi a oprit în fa a uşii de la intrare. Ne-
am dat jos.
— Ar fi mai bine s - i uşurez întoarcerea acas , a spus ea.
Doamna Hempstock a sunat la uş , deşi aceasta nu era niciodat
încuiat , şi s-a şters cu sârg pe picioarele înc l ate în cizme
Wellington, pân când mama a venit s deschid . Era îmbr cat de
culcare şi purta halatul roz cu p tr ele.
— Iat -l, a spus Ginnie. În siguran , ca un soldat întors din
r zboaie. S-a sim it de minune la petrecerea de plecare a lui Lettie,
dar acum e timpul ca acest tân r s se odihneasc .
Mama avea o privire goale, aproape confuz . Apoi confuzia a
fost înlocuit de un zâmbet, de parc lumea s-ar fi remodelat într-o
form care avea sens.

- 152 -
 — Oh, n-ar fi trebuit s -l aduce i, a spus mama. Unul dintre noi
ar fi venit s -l ia.
Apoi s-a uitat în jos, c tre mine.
— Ce-i spui doamnei Hempstock, dragule?
Am spus automat:
— Mul umesc-c -a i-avut-grij -de-mine.
— Foarte bine, drag , a spus mama, continuând. Apoi: Lettie
pleac undeva?
— În Australia, a zis Ginnie, ca s stea cu tat l ei. Ne va fi dor
de b ie elul sta şi de jocurile lui, dar v vom anun a când se
întoarce Lettie. Poate veni din nou s se joace, atunci.
Deveneam din ce în ce mai obosit. Petrecerea fusese amuzant ,
deşi nu-mi aminteam mare lucru. Totuşi, ştiam c nu aveam s mai
vizitez ferma familiei Hempstock. Nu f r Lettie acolo.
Australia se afla la mare, mare distan . M întrebam cât va dura
pân se va întoarce din Australia cu tat l ei. Câ iva ani, probabil.
Australia se afla de cealalt parte a lumii, dincolo de ocean…
Un col neînsemnat al min ii mele îşi amintea un fir diferit al
evenimentelor. Apoi l-am pierdut, parc trezit dintr-un somn
confortabil. Am privit în jur, m-am acoperit cu aşternuturile şi m-
am întors la visul meu.
Doamna Hempstock a urcat înapoi în vechiul s u Land Rover,
atât de stropit cu noroi (acum puteam vedea asta, în lumina de
deasupra uşii din fa ), încât aproape c nu mai r m sese vreo
urm din vopseaua original . A mers în marşarier în josul aleii,
c tre drum.
Mama nu p rea deranjat c m întorsesem acas îmbr cat
elegant, când era aproape unsprezece noaptea. Dar a spus:
— Am o veste proast , dragule.
— Care?
— Ursula a trebuit s plece din cauza unor probleme de familie.
Probleme urgente. A plecat deja. Ştiu cât de mult o pl cea i voi,
copiii.
Ştiam c mie nu-mi pl cuse, dar n-am zis nimic.

- 153 -
 Nu mai dormea nimeni în camera mea din capul sc rilor. Mama
m-a întrebat dac mi-ar pl cea s -mi primesc dormitorul înapoi
pentru o vreme. Am spus c nu, f r s fiu sigur de ce. Nu-mi
puteam aminti de ce nu-mi pl cuse deloc Ursula Monkton. M
sim eam vag vinovat fiindc o detestam atât de absolut şi de
ira ional, îns nu doream defel s m întorc în dormitorul acela, în
ciuda chiuvetei galbene taman pe m sura mea, aşa c am r mas în
camera pe care-o împ r eam cu sora mea pân când familia noastr
s-a mutat din casa aceea, cinci ani mai târziu (noi am protestat, iar
adul ii au fost, cred, uşura i c îşi rezolvaser dificult ile
financiare).
Dup ce ne-am mutat, casa a fost demolat . N-am vrut s merg şi
s-o v d nelocuit , şi am refuzat s asist la demolare. O prea mare
parte a vie ii mele era legat de c r mizile şi grinzile acelea, de
evi şi de pere i.
Mul i ani mai târziu, sora mea, ea îns şi adult, mi-a m rturisit c
avea impresia c mama noastr o concediase pe Ursula Monkton
(pe care şi-o amintea cu pl cere drept o îngrijitoare dr gu dintr-
un şir de moroc noase) pentru c tata avea o aventur cu ea. Era
posibil, am c zut de acord. P rin ii noştri tr iau înc , pe atunci, şi
i-aş fi putut întreba, îns n-am f cut-o.
Tata nu a vorbit despre întâmpl rile din acele seri, nici atunci,
nici mai târziu.
Pe când aveam vreo dou zeci de ani, m-am împrietenit, în
sfârşit, cu tata. Aveam foarte pu ine în comun când eram copil, şi
eram sigur c -l dezam gisem. Nu ceruse un copil pasionat de c r i,
pierdut în lumea lui. Voia un b iat care s fac tot ce-i pl cea lui:
s înoate şi s boxeze, s joace rugby şi s conduc maşina cu
pl cere; dar nu avusese parte de asta.
N-am mai coborât pân la cap tul aleii. Nu m-am gândit la
maşina Mini alb , iar când îmi venea în minte minerul de opale, se
întâmpla fiindc vedeam cele dou opale neprelucrate de pe poli a
de deasupra şemineului nostru. Mi-l aminteam purtând c maş
cadrilat şi blugi. Pielea lui era bronzat , nu în acea nuan roşu-

- 154 -
cireşie cauzat de otr virea cu monoxid de carbon. Nu purta
papion.
Monstru, motanul roşcovan pe care ni-l l sase minerul de opale,
plecase s caute mâncare pe la alte familii, şi, cu toate c îl vedeam
din când în când bântuind prin şan urile şi copacii de la cap tul
aleii, nu venea când îl chemam. M-am sim it uşurat, cred. Nu
fusese niciodat pisica noastr . Ştiam asta, şi cred c şi el ştia.
B nuiesc c o poveste conteaz doar în m sura în care
personajele sale se schimb . Dar eu aveam şapte ani când s-au
întâmplat toate astea şi am r mas la fel ca la început, nu-i aşa? E
valabil şi pentru to i ceilal i. Oamenii nu se schimb .
Şi totuşi, unele lucruri s-au schimbat.
Cam la o lun dup aceste întâmpl ri, şi la cinci ani înainte ca
lumea d r p nat în care locuiam s fie demolat şi înlocuit de
case scunde, drepte şi aliniate, locuite de tineri inteligen i care
lucrau în oraş, dar st teau în or şelul meu, care f ceau bani şi
plasau banii dintr-o parte în alta, dar care nu construiau, nu s pau,
nu lucrau la ferm şi nu eseau, şi cu nou ani înainte s-o s rut pe
Callie Anders…
M-am întors de la şcoal . Eram în mai, sau poate în primele zile
de iunie. Şedea lâng uşa din spate, de parc ştia precis unde se
afla şi pe cine aştepta: o pisic neagr , ceva mai mare decât un pui,
cu o pat alb deasupra urechii şi cu ochi de un albastru-verzui
intens şi neobişnuit. S-a inut dup mine în cas .
Am hr nit-o dintr-o conserv pe care o luasem pentru Monstru,
în cr ticioara pr fuit a acestuia.
P rin ii mei, care nu observaser dispari ia motanului roşcovan,
n-au observat, la început, sosirea noii pisici, iar când tata a
comentat ceva pe marginea existen ei sale, locuia deja cu noi de
câteva s pt mâni, explorând gr dina pân când m întorceam de la
şcoal , apoi stând cu mine cât timp citeam sau m jucam. Noaptea
aştepta sub pat pân la stingerea luminilor, apoi îşi f cea loc pe o
pern , lâng mine, lingându-m pe p r şi torcând încet, ca s nu o
deranjeze pe sora mea.

- 155 -
 Adormeam cu fa a în bl ni a ei, ascultând cum torcea profund,
electric, mângâindu-mi obrazul.
Avea nişte ochi atât de neobişnui i! M f ceau s m gândesc la
mare, aşa c i-am spus Ocean, şi n-aş fi ştiut s explic de ce.

- 156 -
 EPILOG
Am stat pe banca verde, hodorogit , de lâng iazul pentru ra e, în
spatele cl dirii din c r mid roşie a fermei, şi m-am gândit la
pisicu a mea.
Mi-am amintit doar c Oceanul devenise o pisic , pe care am
adorat-o mul i ani la rând. M-am întrebat ce se petrecuse cu ea, iar
apoi m-am gândit. Nu contează că nu-mi mai pot aminti detaliile.
A ajuns-o moartea. Ni se întâmplă tuturor.
În cl direa fermei s-a deschis o uş şi am auzit paşi pe c rare.
Curând, b trâna s-a aşezat lâng mine.
— i-am adus o ceaşc de ceai, a spus ea. Şi un sandvici cu
brânz şi roşii. Stai de ceva vreme aici. Am crezut c-ai leşinat.
— Într-un fel, aşa a fost, i-am spus. Mul umesc.
Cât timp st tusem acolo, se înserase f r s bag de seam .
Am luat ceaiul şi am sorbit din el, privind-o pe femeie, de data
aceasta cu grij . Am comparat-o cu amintirile de-acum patruzeci
de ani.
— Nu sunte i mama lui Lettie. Sunte i bunica ei, nu-i aşa?
Sunte i b trâna doamn Hempstock?
— Întocmai, a r spuns ea, netulburat . M nânc - i sandviciul.
Am luat o muşc tur . Era bun, foarte bun. Pâine proasp t coapt ,
brânz s rat , tare, roşii care au cu adev rat gust de roşii.
Eram pierdut în amintiri şi am vrut s ştiu ce însemna totul.
— E adev rat? am întrebat, sim indu-m ca un prost.
Dintre toate întreb rile pe care le-aş fi putut pune, o alesesem
tocmai pe aceea.
B trâna doamn Hempstock ridic din umeri.
— Ce i-ai amintit? Probabil. Mai mult sau mai pu in. Oamenii
îşi amintesc lucrurile diferit, şi nu vei g si doi oameni s -şi
aminteasc la fel, fie c se aflau sau nu acolo. ştia ca voi stau
unul lâng altul şi se pot afla la distan de continente.
Mai era o întrebare la care aveam nevoie de r spuns.
— De ce am venit aici?

- 157 -
 S-a uitat la mine de parc ar fi fost o întrebare-capcan .
— Înmormântarea, a spus. Ai vrut s pleci departe de to i şi s fii
singur. Aşa c , mai întâi, ai condus înapoi la locul unde ai stat când
erai copil, iar când nu i-a oferit lucrurile de care- i era dor, ai veni
aici, aşa cum faci mereu.
— Aşa cum fac mereu?
Am mai b ut nişte ceai. Era înc fierbinte şi destul de tare, o
ceaşc excelent din ceaiul muncitorului.
O lingură ar sta dreaptă în el, spunea mereu tata despre o ceaşc
de ceai pe gustul lui.
— Aşa cum faci mereu, a repetat ea.
— Nu, am spus. N-am mai fost aici de când a plecat Lettie în
Australia. De la petrecerea ei de plecare. Apoi am ad ugat: Care n-
a avut loc. Şti i ce vreau s spun.
— Uneori, te întorci, a spus ea. Ai fost o dat aici când aveai
dou zeci şi patru de ani, aşa-mi amintesc. Aveai doi copii mici şi- i
era team . Ai venit aici înainte s pleci din p r ile astea. Cred c
aveai vreo treizeci de ani. i-am dat s m nânci zdrav n la
buc t rie şi mi-ai spus despre visele tale şi despre arta pe care o
creai.
— Nu-mi amintesc.
Îşi înl tur p rul din ochi.
— E mai uşor aşa.
Mi-am b ut ceaiul şi mi-am terminat de mâncat sandviciul. Cana
era alb , la fel şi farfuria. Seara nesfârşit de var se apropia de
final.
— De ce am venit aici? am întrebat iar.
— Aşa a vrut Lettie, a spus cineva.
Persoana care spusese asta se plimba în jurul iazului. Era o
femeie cu hain maronie şi cizme Wellington. Am privit-o confuz.
P rea mai tân r decât mine acum. Mi-aminteam c era mare,
adult , îns am observat acum c avea spre patruzeci de ani. O
ştiam solid , dar era trupeş , atractiv – genul acela de femeie
îmbujorat . Era înc Ginnie Hempstock, mama lui Lettie, şi ar ta,
eram sigur, la fel ca acum peste patruzeci de ani.

- 158 -
 S-a aşezat pe banc , lâng mine, aşa c eram flancat de câte o
femeie din familia Hempstock. A spus:
— Cred c Lettie vrea doar s ştie c a meritat.
— Ce a meritat?
— Tu, zise b trâna, cu asprime.
— Lettie a f cut ceva foarte important pentru tine, a spus Ginnie.
Cred c vrea doar s ştie ce s-a întâmplat dup aceea şi dac a
meritat ce-a f cut.
— S-a… sacrificat pentru mine.
— Se poate spune şi aşa, a zis Ginnie. P s rile foamei î i sfâşiau
inima. ipai atât de cumplit. N-a putut îndura asta. Trebuia s fac
ceva.
Am încercat s -mi aduc aminte.
— Nu aşa îmi amintesc eu, am spus.
B trâna doamn a pufnit.
— Nu i-am zis c n-ai s g seşti doi oameni s -şi aminteasc la
fel acelaşi lucru?
— Pot s vorbesc cu ea?
— Doarme, a spus mama lui Lettie.
— Nu pân nu termin ce are de f cut acolo unde e, a zis bunica
lui Lettie, gesticulând, dar nu mi-am putut da seama dac ar ta
spre iaz sau spre cer.
— Când se va întâmpla asta?
— Când va fi preg tit , a spus b trâna.
— Curând, a zis, odat cu ea, fiica ei.
— Ei bine, am zis, dac m-a adus aici s se uite la mine, atunci,
s se uite.
Iar când am spus-o, am ştiut c se întâmplase deja. Cât timp
şezusem pe banc ? Pe când mi-o aminteam, m examinase.
— Ah… A f cut-o deja, nu-i aşa?
— Da, dragule.
— Şi am trecut testul?
Chipul b trânei din dreapta mea era impenetrabil. Se l sa seara.
Din stânga mea, femeia mai tân r spuse:

- 159 -
 — Nu po i trece sau pica. S fii om nu e un test pe care s -l treci
sau s -l pici.
Am aşezat cana şi farfuria goal pe p mânt.
— Cred c te descurci mai bine decât ultima oar când te-am
v zut, spuse Ginnie Hempstock. Pentru început, î i creşte o inim
nou .
În amintirile mele femeia asta era cât un munte. Suspinasem şi
tremurasem la pieptul ei. Acum era mai scund decât mine în
în l ime şi nu mi-o puteam imagina consolându-m ; nu aşa. Pe
cerul de deasupra iazului, luna era plin .
Nu-mi puteam aminti nici în ruptul capului în ce faz era luna,
ultima dat când m uitasem la ea. Nu-mi aminteam, de fapt, când
fusese ultima dat când aruncasem mai mult de o privire lunii.
— Ce se va întâmpla acum?
— Ce se întâmpl de fiecare dat când vii aici, spuse b trâna.
Vei pleca acas .
— Nu mai ştiu unde e, le-am zis.
— Mereu spui acelaşi lucru, a spus Ginnie.
În mintea mea, Lettie Hempstock era în continuare cu un cap
mai înalt decât mine. În fond, avea unsprezece ani. M întrebam
ce aş fi v zut – pe cine aş fi v zut – dac s-ar fi aflat acum în fa a
mea.
Luna care se reflecta în iaz era plin şi ea, şi m-am trezit
gândindu-m , pe neaşteptate, la nebunii din poveste, cei care
plecaser s pescuiasc luna dintr-un lac, cu plase, convinşi c
imaginea din ap era mai aproape şi mai uşor de prins decât globul
care atârna pe cer.
Fireşte c aşa şi este.
M-am ridicat şi am f cut câ iva paşi spre malul iazului.
— Lettie, am spus, încercând s ignor cele dou femei din
spatele meu. Î i mul umesc c mi-ai salvat via a.
— N-ar fi trebuit s te ia cu ea de la bun început, când a plecat s
g seasc lucrul de la care a pornit totul, a pufnit b trâna doamn
Hempstock. Nimic n-o împiedica s rezolve totul singur . Nu era

- 160 -
nevoie s te ia şi pe tine s -i ii de urât, prostu a. Asta o s -i fie
înv tur de minte pe viitor.
M-am întors şi am privit-o pe b trâna doamn Hempstock.
— Chiar v aminti i când a fost f cut luna? am întrebat.
— Îmi amintesc multe lucruri, a spus ea.
— O s m întorc aici?
— Asta n-ai de unde s ştii, a spus b trâna.
— E vremea s pleci acum, a spus Ginnie Hempstock, cu
blânde e. Oamenii se întreab pe unde umbli.
Şi când a vorbit despre ei, mi-am dat seama, cu groaz , c sora
mea, so ul ei, copiii ei şi ai mei, to i cei care veniser s -mi
prezinte condolean e şi s jeleasc , to i musafirii, se vor fi
întrebând ce s-a ales de mine. Cu toate astea, dac exista o zi în
care puteau ierta mai uşor felul meu absent de-a fi, aceasta era
ziua. Fusese lung şi dificil . Eram bucuros c se terminase.
— Sper c n-am f cut prea mare deranj, am spus.
— Nu, dragule, a zis b trâna. Chiar deloc.
Am auzit o pisic mieunând. O clip mai târziu, a âşnit din
umbr într-un petic de lumin str lucitoare a lunii. S-a apropiat de
mine încrez toare şi s-a frecat cu capul de pantoful meu.
M-am aşezat pe vine lâng ea şi am sc rpinat-o pe frunte, apoi
am mângâiat-o pe spate. Era o pisic frumoas , neagr , sau aşa am
crezut, fiindc luna înghi ise culoarea lucrurilor. Avea o pat alb
lâng o ureche.
— Aveam cândva o pisic aşa ca asta, am spus. I-am spus
Ocean. Era frumoas . Nu-mi amintesc ce s-a întâmplat cu ea.
— Ne-ai adus-o înapoi, a zis Ginnie Hempstock.
Pe urm mi-a atins um rul cu mâna, strângându-l o clip , şi a
plecat.
Mi-am luat farfuria şi cana şi le-am dus cu mine pe c rarea de
întoarcere spre cas , înso it de b trân .
— Luna chiar str luceşte ca ziua, am spus. Aşa, ca în cântec.
— E bine s ai lun plin , a fost de acord.
— Ciudat. Pe moment, am crezut c era i dou . Nu-i bizar?
— Sunt doar eu, a spus b trâna. Mereu doar eu.

- 161 -
 — Ştiu, am spus. Fireşte c aşa este.
Voiam s duc farfuria şi cana în buc t rie, îns ea m-a oprit la
uşa casei.
— Acum ar trebui s te întorci la familia ta. Or s trimit oameni
s te caute.
— Or s m ierte, am spus.
Speram c aşa vor face. Sora mea avea s fie îngrijorat , şi vor fi
oameni dezam gi i c nu putuser s -mi spun cât de r u le p rea
pentru pierderea suferit .
— A i fost atât de bun c m-a i l sat s stau şi s m gândesc
aici, lâng iaz. V sunt recunosc tor.
— Aiureli, a spus ea. Nu-i vorba de bun tate.
— Data viitoare când v scrie Lettie din Australia, s -i
transmite i salut ri.
— Aşa voi face, a spus. Se va bucura c te-ai gândit la ea.
M-am urcat în maşin şi am pornit motorul. B trâna a stat în
prag şi m-a privit politicos pân când am întors maşina şi am pornit
la drum pe alee.
M-am uitat înapoi la cas în oglinda retrovizoare, şi o iluzie
optic a f cut s par c dou luni atârnau pe cer deasupra ei, ca o
pereche de ochi care m vegheau de sus: o lun perfect rotund şi
cealalt , geam na ei de pe reversul cerului, o semilun .
Curios, m-am întors pe scaun şi am privit în urm . O singur
semilun se afla deasupra fermei, liniştit , palid şi perfect .
M-am întrebat de unde venise iluzia celei de-a doua luni, îns a
durat doar o clip şi apoi am alungat gândul. Poate c era doar o
imagine ulterioar percep iei, am decretat, sau o fantom ; ceva ce
îmi r scolise atât de puternic mintea, încât pre de o clip am
crezut c era real , îns acum disp ruse, dec zuse în trecut, ca o
amintire uitat – ca o umbr în asfin it.

- 162 -
 MULŢUMIRI
Cartea pe care tocmai a i citit-o se încheie aici. Aici sunt
mul umirile. Ce voi spune acum nu face parte din carte şi nu este
necesar s citi i. În mare parte e o înşiruire de nume.
Le datorez mul umiri multor persoane, celor care mi-au fost
al turi în via când am avut nevoie de ele, celor care mi-au adus
ceai, celor care au scris c r ile care m-au crescut. Ar fi o prostie s
le men ionez individual, dar iat .
Când am terminat de scris aceast carte, am trimis-o mai multor
prieteni s-o citeasc , şi au f cut asta cu ochi în elep i. Apoi mi-au
spus ce mergea şi ce avea nevoie de îmbun t iri. Le sunt
recunosc tor tuturor, îns mul umiri aparte se îndreapt c tre
Maria Dahvana Headley, Olga Nunes, Alina Simone (regina
titlurilor), Gary K. Wolfe, Kathleen Howard, Kelly McCullough,
Eric Sussman, Hayley Campbell, Valya Dudycz Lupescu, Melissa
Marr, Elyse Marshall, Anthony Martignetti, Peter Straub, Kat
Dennings, Gene Wolfe, Gwenda Bond Anne Bobby, Lee „Budgie”
Barnett, Morris Shamah, Farah Mendelsohn, Henry Selick, Clare
Coney, Grace Monk şi Cornelia Funke.
Cartea aceasta a început – deşi pe atunci nu ştiam c urma s fie
un roman – când Jonathan Strahan mi-a cerut o povestire. Am
început s scriu pentru el despre minerul de opale şi familia
Hempstock (care locuiau în mintea mea de mult vreme), iar
Jonathan a fost în eleg tor şi amabil când am recunoscut c nu
avea s fie o povestire şi m-am aventurat s scriu un roman.
În Sarasota, Florida, Stephen King mi-a amintit de bucuria de a
scrie, pur şi simplu, în fiecare zi. Câteodat , cuvintele ne salveaz
via a. Art Speigelman mi-a oferit permisiunea de a folosi drept
motto de deschidere un citat din conversa ia sa colaborativ cu
Maurice Sendak în New Yorker.
Pe când tastam primul manuscris, îi citeam munca de peste zi
so iei mele, Amanda, seara, la culcare, şi am înv at mai multe
despre cuvintele scrise citindu-le tare decât am înv at vreodat

- 163 -
despre ceva scris de mine. Amanda a fost primul cititor, iar mirarea
ei, întreb rile şi entuziasmul m-au c l uzit spre schi ele urm toare.
Am scris aceast carte pentru Amanda, pe când era foarte departe
şi-mi era foarte dor de ea. Via a mea ar fi cenuşie şi plictisitoare
f r ea. Familia mea adev rat mi-a permis cu generozitate s le
aşez versiuni extrem de fictive într-o carte care-mi jefuieşte
aleatoriu amintirile din copil rie şi le remodeleaz în ceva nou şi
ciudat. Le sunt recunosc tor tuturor şi mai ales surorii mele celei
mai mici, Lizzy, care nici m car nu exist în aceast versiune a
evenimentelor, dar care m-a încurajat şi mi-a trimis fotografii de
mult uitate. Fiicele mele, Holly şi Maddy, au citit cartea şi au fost
cei mai în elep i şi mai blânzi critici. Am editori minuna i pe
ambele maluri ale Atlanticului: Jennifer Brehl şi Jane Morpeth, şi
Rosemary Brosnan. Toate au citit cartea în prim faz şi mi-au
sugerat aspecte pe care trebuia s le modific, s le repar şi s le
reconstruiesc, iar Jane şi Jennifer s-au descurcat excelent cu sosirea
unei c r i pe care nu o aşteptau. Aş dori s mul umesc foarte mult
comitetului de Prelegeri Zena Sutherland, care au avut loc la
biblioteca public din Chicago. Prelegerea pe care am inut-o în
2012 a fost, în retrospectiv , o conversa ie cu mine însumi despre
aceast carte, în timp ce o scriam, pentru a încerca s în eleg ce
scriam şi pentru cine. Merrilee Heifetz este de 25 de ani agentul
meu literar. Sprijinul s u în favoarea acestei c r i şi a altor lucruri,
timp de un sfert de secol, este nepre uit. Jon Levin, agentul meu
pentru filme şi altele asemenea, este un cititor cultivat şi chiar
aduce a Ringo Starr. Persoanele de treab de pe Twitter au fost de
mare folos când a trebuit s verific cât costau dulciurile de tip
blackjack şi salata de fructe în anii ’60. F r ei, aş fi scris cartea de
dou ori mai repede. În sfârşit, mul umirile mele membrilor
familiei Hempstock, care, într-o form sau alta, au fost întotdeauna
acolo când am avut nevoie de ei.
Neil Gaiman
Insula Skye, iulie 2012

- 164 -