Sunteți pe pagina 1din 12

Curs 3

Dreptul conflictului armat este o ramură specială şi excepţională a dreptului


internaţional public, care se aplică în condiţii de conflict armat şi reglementează îndeosebi
relaţiile dintre state şi cetăţeni inamici. DCA are ca scop:
a) interzicerea sau limitarea metodelor şi mijloacelor de război (Dreptul de la Haga);
b) protecţia victimelor conflictului armat (Dreptul de la Geneva);
c) determinarea responsabilităţii militarilor şi angajaţilor forţelor armate pentru
încălcarea normelor dreptului conflictului armat.
Primul instrument juridic pe care s-a edificat dreptul umanitar modern a fost
„Convenţia de la Geneva pentru ameliorarea sorţii militarilor răniţi în armatele în
campanie” din 22 august 1864.
Războiul este recurgerea la forţa armată în scopul soluţionării unei situaţii de
conflict între două sau mai multe state prin impunerea unui adversar să se supună
cerinţelor celuilalt adversar. Scopurile sunt diverse: apărarea propriilor interese, a
propriului teritoriu sau lupta pentru noi teritorii, pentru sfere de influenţă, noi pieţe.
Agresiune armată – aplicarea forţei militare a unui stat împotriva suveranităţii,
independenţei şi integrităţii teritoriale ale altui stat.
Forţe armate ale unei Părţi în conflict se compun din toate forţele, grupurile şi
unităţile armate şi organizate care sunt puse sub o conducere, care răspunde de conduita
subordonaţilor, chiar dacă aceasta este reprezentată de un guvern sau o autoritate
nerecunoscută de către partea adversă. Aceste forţe armate vor trebui să fie supuse unui
regim de disciplină internă care să asigure, în special, respectarea regulilor de drept
internaţional aplicabile în caz de conflicte armate.
Membrii forţelor armate ale unei Părţi la conflict (alţii decît personalul sanitar şi
religios) sunt combatanţi, adică au dreptul de a participa direct la ostilităţi.
Partea la un conflict, care încorporează în forţele sale armate o organizaţie
paramilitară sau un serviciu armat însărcinat cu menţinerea ordinii, trebuie să notifice
aceasta celorlalte Părţi la conflict.
Neutralitate – situaţie de drept a statului, în conformitate cu care acesta nu participă
la război şi acordă ajutor părţilor beligerante. Statul neutru nu răspunde pentru cetăţenii
care în mod individual se încadrează în structurile uneia din părţile beligerante;
Stat care nu luptă – stat care nu participă la conflict, dar nu este împiedicat să ia
partea unuia dintre beligeranţi;
Ocupaţia – ocuparea temporară a teritoriului inamicului şi organizarea pe acesta a
administraţiei militare;
Armistiţiu – suspendarea sau încetarea acţiunilor militare între părţi conform unui
acord comun sau la cererea Consiliului de Securitate al ONU.
Combatant – orice persoană, care este membru al forţelor armate şi participă într-
un conflict atrmat, cu excepţia personalului medical şi religios. Dreptul conflictului armat
autorizează membrii forţelor armate ale unui stat parte la un conflict armat internaţional,
precum şi pe aceia ai altor forţe asociate care îndeplinesc condiţiile necesare, să angajeze
în mod direct ostilităţile. Aceştia sunt în mod general consideraţi ca fiind combatanţi
„legali” sau „privilegiaţi” şi nu pot fi urmăriţi pentru participarea lor la ostilităţi, atât timp
cât respectă prevederile dreptului internaţional umanitar. În cazul în care sunt capturaţi,
aceştia beneficiază de statutul de prizonier de război.
Statutul de combatant se atribuie membrilor armatei, miliţiilor şi corpurilor de
voluntari, care corespund următoarelor condiţii:
- de a avea un semn distinctiv care poate fi recunoscut de la distanţă;
- a avea în fruntea lor o persoană (comandant) responsabilă de subordonaţii săi;
- a purta armele deschis (la vedere);
- se conduce în timpul acţiunilor militare de legile şi obiceiurile războiului.
În calitate de combatanţi sunt recunoscute şi persoanele care, la apropierea inamicu-
lui, pun spontan mîina pe arme pentru a respinge invazia fără a avea timp de a se
organiza în forte armate regulate. Lor li se acordă acest statut doar dacă respectă condiţia
purtării deschise a armelor şi cea referitoare la respectarea legilor şi obiceiurilor de război.
Prizonier de război - un combatant/soldat (infanterist, marinar, aviator sau din
infanteria marină), capturat şi închis de o putere inamică în timpul sau imediat după un
conflict armat. Combatanţii au dreptul la statut de prizonier. Mercenarii şi spionii sunt
participanţi nelegitimi la conflict şi nu beneficiază de statutul de prizonier de război.
Statutul de prizonier de război nu este aplicabil necombantanţilor neînarmaţi
capturaţi în timp de război. Ei sunt protejaţi de Convenţia a IV-a de la Geneva, mai
degrabă decât de a treia, care-i apără pe militari;
Persoană protejată - orice persoană civilă, bolnavă sau rănită, prizonier de război
sau persoană lipsită de libertate, naufragiat, membru al personalului sanitar civil sau
personalul Crucii Roşii şi al organizaţiilor asimilate acesteia, precum şi oricare altă
persoană căzută sub puterea adversarului, care se bucură de protecţie în virtutea
dreptului internaţional umanitar”;
Mercenar - persoana special recrutată în ţară sau în străinătate pentru a lupta într-
un conflict armat, care ia parte la ostilităţi în vederea obţinerii unui avantaj personal sau
a unei remunerări promise de către o parte la conflict sau în numele acesteia, care nu este
nici cetăţean al părţii la conflict şi nici rezident pe teritoriul controlat de o parte la conflict,
nu este membru al forţelor armate ale unei părţi la conflict şi nu a fost trimisă de către un
stat, altul decît partea la conflict, în misiune oficială ca membru al forţelor armate ale
statului respectiv”. În caz de capturare nu beneficiază de statut de prizonier;

CAI

Definiţia conflictului armat internaţional este următoarea: conflict generat de


situaţia în care două sau mai multe state sînt angajate în folosirea forţei militare pentru
a-şi pune în aplicare pretenţiile lor opuse. Acest tip de conflict rezultă din încercarea de
impunere prin forţă a unor interese unilaterale şi constituie un grav pericol pentru pacea
internaţională.1
Acest tip de conflicte include:
- conflictele militare cu caracter internaţional între state;

1
Dicţionar diplomatic, Ed.politică, Bucureşti, 1979, p. 265.
- lupta popoarelor contra colonizării sau ocupaţiei străine, cît şi contra regimurilor
rasiste în scopul realizării dreptului la autodeterminare, consacrat de Statutul ONU şi
Declaraţia despre principiile dreptului internaţional.

CANI
Conflictul armat neinternaţional
Cea mai impunătoare parte a conflictelor armate contemporane au un caracter
noninternaţional, ceea ce generează frică, suferinţe şi anxietate în rîndul persoanelor
civile afectate direct de acestea. În timpul conflictelor armate cu caracter noninternaţional
tot mai des au loc atacuri intenţionate asupra persoanelor şi asupra obiectivelor civile. De
asemenea pot fi constatate astfel de fenomene negative ca: tâlhăria şi huliganismul,
distrugerea bunurilor proprietate privată a persoanelor civile, strămutarea sau
deplasarea forţată a populaţiei, utilizarea populaţiei civile la crearea „scuturilor vii”,
distrugerea infrastructurii care este necesară pentru supravieţuirea persoanelor civile,
violuri şi alte forme de agresiune sexuală, tortură, atacuri fără respectarea principiului
distincţiei şi alte forme de violenţă. Acest şir de probleme este provocat atît de lipsa unor
reglementări juridice clare cît şi de nerespectarea normelor de drept internaţional
umanitar existente.
Conflictele armate neinternaţionale, a căror existenţă este tot atât de veche ca şi cea
a conflictelor armate internaţionale, nu au fost reglementate decât la mijlocul secolului
XX, deşi tentativele în acest sens nu au lipsit. Art. 3, comun celor patru Convenţii de la
Geneva din 12 august 1949, prevede ca „în caz de conflict armat neprezentând un caracter
internaţional şi izbucnit pe teritoriul uneia din Înaltele Părţi contractante, fiecare din
Părţile în conflict va trebui să aplice cel puţin următoarele dispoziţii:
1. Persoanele care nu participă direct la ostilităţi, inclusiv membrii forţelor armate
care au depus armele şi persoanele scoase din luptă, prin boală, răniri, detenţiune sau
pentru orice cauză, vor fi în toate împrejurările tratate cu omenie, fără o deosebire de
caracter discriminatoriu bazată pe rasă, culoare, religie sau credinţă, sex, naştere sau
avere sau orice alt criteriu analog.
2. În acest scop, sunt şi rămân interzise, oricând şi oriunde, cu privire la persoanele
menţionate anterior:
a) atingerile aduse vieţii şi integrităţii corporale, mai ales omorul sub toate formele,
mutilările, cruzimile, torturile şi chinurile;
b) luările de ostatici;
c) atingerile aduse demnităţii persoanelor, în special tratamentele umilitoare şi
îngrozitoare;
d) condamnările pronunţate şi execuţiile efectuate fără o judecată dată de un
tribunal constituit în mod regulat, însoţită de garanţii judiciare recunoscute ca
indispensabile de către persoanele civilizate. Aplicarea dispoziţiilor care preced nu va
avea efect asupra statutului juridic al părţilor în conflict”.

Conflict armat intern sau neinternaţional este lupta armată între un guvern şi forţe
interne ale insurgenţilor, caracterizată prin acţiuni ostile cu caracter colectiv şi un
minimum de organizare contra unui guvern legal.
Acest tip include conflictele militare cu caracter neinternaţional, dacă acţiunile de
luptă se desfăşoară în teritoriul unui stat.

CAiI
Conflictele armate internaţionalizate – este vorba despre un conflict care la origine a fost
intern, iar ulterior, prin intervenţia unei componente internaţionale, şi respectivul conflict
„s-a internaţionalizat”.
- internaţionalizare prin intervenţia unui stat terţ – este vorba despre situaţia în
care un stat terţ intervine într-un CANI, în sprijinul unei părţi la conflict, următoarele
situaţii fiind posibile:
 Statul terţ intervine trimiţând forţe armate în sprijinul uneia dintre părţi → vorbim
fără dubiu despre internaţionalizarea conflictului.
 Statul terţ intervine prin trimiterea de consilieri militari şi experţi tehnici unei părţi
la conflict. Pentru a vorbi de internaţionalizare în acest caz, trebuie îndeplinite
două condiţii:
o Consilierii sau experţii trebuie să ia parte direct la ostilităţi.
o Trebuie să acţioneze în această calitate şi în numele statului care i-a trimis.
 Statul terţ trimite voluntari sau mercenari în sprijinul unei părţi → ipoteza face
încă obiect de dezbateri. Totuşi, dacă aceşti voluntari sau mercenari apar ca direct
angajaţi în ostitilităţi în numele statului din care provin, se poate vorbi despre
internaţionalizare, la fel ca şi în cazul consilierilor.
 Statul terţ trimite ajutoare materiale substanţiale uneia din părţi – o situaţie des
întâlnită (de exemplu, echipament militar) → problema internaţionalizării rămâne
în continuare delicată. În 1986 CIJ s-a pronunţat în cauza Activităţi Militare în şi
împotriva statului Nicaragua (Nicaragua c. SUA) în sensul stabilirii criteriului
„controlului efectiv asupra operaţiunilor militare sau paralimitare”, dar CIJ nu a
definit clar ce anume se înţelege prin „control efectiv”. În schimb, în cauza Tadič,
Camera de Apel a TPIY (1999) a preferat criteriul „controlului global” (un criteriu
mai suplu). Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că scopul celor două
jurisdicţii internaţionale a fost diferit, atunci când au stabilit aceste două teste.

- problema internaţionalizării conflictului prin intervenţia ONU


ONU poate interveni într-un conflict armat în următoarele ipoteze:
 Potrivit art. 43 şi urm. din Carta ONU → sistemul de autoapărare colectivă, care
nu a intrat niciodată în vigoare.
 Trimiterea unei forţe de menţinere a păcii, dotate cu un mandat coercitiv (care îi
permite utilizarea forţei) → există divergenţe în doctrină, unii autori susţinând că
respectivul conflict se internaţionalizează numai în caz de conflict (înfruntări) între
forţele de menţinere a păcii şi una dintre părţile în conflict, alţii susţinând că
simpla prezenţă a forţelor de menţinere a păcii este suficientă pentru
internaţionalizarea conflictului.
 Convenţiile în materia Dreptului Internaţional Umanitar nu prevăd o definiţie
a conflictului armat;

Definiţia conflictului armat a fost oferită de către Camera de Apel a Tribunalul Internaţional
pentru fosta Iugoslavia, în cazul Tadic, care consideră că prin conflict armat se înţelege - “orice
recurgere la forţa armată între state sau la violenţă armată între autorităţile guvernamentale şi
grupuri armate organizate sau între asemenea grupuri într-un stat. Dreptul internaţional
umanitar se aplică de la iniţierea unui asemenea conflict armat şi se extinde dincolo de încetarea
ostilităţilor până la încheierea păcii sau în cazul conflictelor armate interne o rezolvare paşnică a
conflictului este obţinută. Până la acel moment, dreptul internaţional umanitar continuă să se
aplice întregului teritoriu al statului în război sau în caz de conflict armat intern, întregului
teritoriu sub controlul unei părţi indiferent dacă pe acest teritoriu au sau nu loc lupte.”-

Starea de beligeranţă

Starea de beligeranţă – reprezintă situaţia ce se naşte atât în plan extern, cât şi în plan
intern, decurgând din faptul că două sau mai multe state recurg la forţa armată pentru
soluţionarea unui conflict dintre ele.

Este delimitată în timp prin: declaraţia de război şi respectiv încheierea unui tratat de
pace.

Cf. Convenţia a III-a de la Haga (1907): „Puterile contractante recunosc că ostilităţile între ele
nu trebuie să înceapă fără un avertisment prealabil neechivoc, ce va avea forma unei declaraţii de
război motivată, fie aceea a unui ultimatum cu declaraţie de război condiţionată”.
Notificarea stării de război trebuie făcută şi statelor neutre, efectele acestei stări
producându-se numai după înştiinţarea lor.

Declaraţia de război reprezintă un act juridic unilateral al unui stat, emisă de o autoritate
a acestuia (de regulă, parlamentul sau guvernul/şeful statului în funcţie de
reglementările interne), prin care statul emitent comunică statului ori statelor destinatare
faptul că starea de pace a încetat între ele, fiind înlocuită cu starea de război. Ca regulă
generală, declaraţia de război produce efecte imediate. Din acest moment se instituie
starea de beligeranţă. În practică, au existat situaţii în care statele au considerat că starea
de beligeranţă a preexistat transmiterii formale a declaraţiei de război (de ex., în timpul
celui de-al Doilea Război Mondial, unele state latino-americane precum Ecuador,
Uruguay, au considerat că data instituirii stării de beligeranţă cu Germania a fost în
momentul ruperii relaţiilor diplomatice – 1942 -, în timp ce notificarea declaraţiei de
război a fost făcută abia în 1945).

Ultimatumul este o somaţie formulată în termeni neechivoci, adresată de un stat unui alt
stat, prin care se indică ce condiţii trebuie îndeplinite într-un anumit interval de timp, în
caz contrar starea de război urmând a se naşte automat.
Potrivit practicii, ultimatumul îmbracă următoarele forme:
(a) declaraţie de război condiţionată (ex. ultimatumul adresat de Germania Belgiei
în 2 august 1914; ultimatumul adresat de Franţa şi Marea Britanie Germaniei, la 3
septembrie 1939).
(b) o declaraţie cu ameninţare, însoţită de o somaţie cu termen (notele ultimative
adresate la 26 iunie 1941 de URSS României pentru cedarea Basarabiei şi Bucovinei de
Nord şi notele ultimative adresate de URSS în 1940 statelor baltice)..

Efectele instituirii stării de război:

1. Devine aplicabil dreptul internaţional umanitar


2. Vorbim despre: state beligerante (statele părţi la conflictul armat); state nebeligerante
(care nu iau parte direct la ostilităţi, putând adopta diferite poziţii faţă de conflict); statele
neutre (acele state care fie şi-au formulat neutralitatea permanentă, fie la începutul
conflictului îşi declară neutralitatea şi care sunt supuse unor norme juridice distincte).
3. Ruperea sau suspendarea relaţiilor diplomatice sau consulare
- dar încetează şi alte legături: comerciale, culturale, privitore la navigaţie;
- personalul diplomatic şi consular trebuie retras în condiţii de deplină curtoazie,
iar arhivele care nu pot fi ridicate sau distruse trebuie sigilate şi lăsate în conservare.
Personalul diplomatic sau consular trebuie protejat, ca şi localurile misiunilor şi bunurile
existente în acestea.
- paza localurilor misiunii, cu bunurile ce se găsesc în aceasta, precum şi arhivele,
pot fi încredinţate unui stat terţ. Acestuia îi pot fi încredinţate de asemenea şi ocrotirea
intereselor statului acreditant şi ale cetăţenilor săi.
- în realitate, lucrurile nu se prezintă întotdeauna aşa. Au existat situaţii în care,
deşi exista o stare de beligeranţă, relaţiile diplomatice dintre state au fost menţinute
(război Irak-Iran, 1978-1988), dar şi situaţii în care nu s-a protejat personalul diplomatic
sau consular, ori bunurile din misiuni.
4. Situaţia tratatelor în vigoare între statele beligerante
- în cazul tratatelor bilaterale dintre beligeranţi, ele îşi încetează aplicarea, în
special cele cu caracter politic (ex. tratatele de prietenie, de alianţă – eventualele tratate
militare);
- tratatele cu caracter economic, de navigaţie, comercial pot fi suspendate până la
încetarea ostilităţilor;
- tratatele privitoare la convenţiile poştale, telefonice, telecomunicaţii se pot aplica
şi pe timp de război;
- tratatele multilaterale se suspendă între beligeranţi;
- tratatele prin care se înfiinţează organizaţii internaţionale rămân în vigoare.
- potrivit Cartei ONU şi a Rezoluţiei UNGA 3314/XXIX din 1974, un stat care
comite un act de agresiune nu poate să pună capăt unui tratat sau să îi suspende aplicarea
dacă o astfel de măsură este de natură să îl avantajeze.
5. Regimul juridic al bunurilor proprietate a statului advers
Până la codificarea de la Haga, existau cristalizate norme cutumiare, în sensul în care
bunurile proprietate privată nu puteau fi confiscate, dar acest lucru se putea întâmpla cu
bunurile proprietate publică.
Potrivit dreptului de la Haga:
- Este interzisă distrugerea sau sechestrarea proprietăţilor adverse, cu excepţia
cazului în care aceste distrugeri sau sechestrări sunt impuse de nevoile războiului.
- Armata care ocupă un teritoriu poate să sechestreze numerarul, valorile exigibile,
depozitele de arme, mijloacele de transport, magaziile şi, în regulă generală, orice
proprietate mobiliară a statului care, prin natura ei, serveşte operaţiunilor de
război.
- Statul ocupant nu va putea nici confisca, nici distruge bunurile proprietatea
statului advers care nu servesc direct scopurilor războiului. El trebuie să conserve
fondul acestor proprietăţi şi să le administreze.
- Bunurile comunelor (comunităţilor locale), locaşurile de cult, cele de binefacere,
cele de cultură şi educaţie vor fi tratate ca proprietate privată, chiar dacă sunt
proprietate de stat. Este interzisă distrugerea şi degradarea lor, ca şi cea a
monumentelor istorice, operelor de artă şi de ştiinţă.
- Navele comerciale aflate la începutul ostilităţilor în portul unui stat advers trebuie
să părăsească portul într-un termen de favoare (indult) spre portul de destinaţie
sau alt port indicat. La fel – navele care intră într-un port al adversarului fără a
avea cunoştinţă despre începerea ostilităţilor. Navele care din motive de forţă
majoră nu pot părăsi portul, nu pot fi confiscate, dar pot fi sechestrate, cu obligaţia
restituirii după război (sau nu se restituie, dar se plăteşte o indemnizaţie).
- Se bucură de un regim de protecţie: clădirile, materialul şi depozite stabilimentelor
sanitare fixe ale forţelor armat, sau vasele-spital. Ele pot fi totuşi capturate şi li se
poate schimba destinaţia doar dacă se asigură îngrijirea şi transportul bolnavilor
şi răniţilor.
- Bunurile cu caracter civil nu pot face obiect al atacurilor şi nici al represaliilor.

6. Raporturile dintre statul beligerant şi cetăţenii unui stat advers


Rezolvare parţială în Convenţia de la Geneva IV (privind protecţia persoanelor civile în
caz de război): orice persoană protejată care doreşte să părăsească teritoriul statului la
începutul sau în cursul unui conflict, are dreptul să o facă, dacă plecarea nu contravine
intereselor naţionale ale statului respectiv. Aceste persoane au dreptul de a părăsi
teritoriul inamic cu o sumă de bani necesară călătoriei şi „un volum rezonabil de efecte
şi obiecte de uz personal”. Persoanelor cărora le este refuzat acest drept, trebuie să
beneficieze de posibilitatea atacării în justiţie a acestei decizii. Plecările autorizate trebuie
să se realizeze în condiţii corespunzătore (de igienă, salubritate, alimentaţie).
- Beneficiază de regimul străinilor pe timp de pace → au anumite drepturi: de a
primi ajutoare individuale şi colective; dreptul la tratament medical ca şi cetăţenii
statului respectiv; exerciţiul liber al cultului lor; au dreptul de a se deplasa din
zonele expuse operaţiunile armate. Au dreptul de a munci, pentru a-şi putea
câştiga existenţa. Pot fi constrânse la muncă. Cele mai severe măsuri: stabilirea
domiciliului forţat şi internarea când ar fi impuse prin “necesităţi de securitate”,
care sunt supuse controlului judiciar. Ele au dreptul să se adreseze Puterilor
protectoare sau CICR. După încetarea ostilităţilor, toate măsurile luate împotriva
acestor persoane trebuie să înceteze cât mai curând cu putinţă. Trebuie tratate cu
umanitate fără discriminări.
7. Raporturile dintre cetăţenii statelor beligerante
- sunt raporturi guvernate de reglementări interne, dar s-au format şi cutume
internaţionale în acest sens. Beligeranţii pot interzice orice comerţ între resortisanţii săi şi
cetăţenii statului / statelor adverse(e). De asemenea, contractele încheiate pot fi declarate
ca lovite de nulitate / suspendate, iar creanţele, blocate.
- problema dacă este un regim ipso facto sau trebuie să existe un act normativ în acest sens
nu a primit o soluţie uniformă.
→ în ţările de common law se afirmă existenţa unei cutume care interzice orice
raport între cetăţenii statelor beligerante, în special a legăturilor comerciale, dacă nu sunt
autorizate printr-o licenţă specială;
→ în statele Europei continentale preferinţa este spre adoptarea unui act normativ
intern în acest sens.
Indiferent de cele două soluţii, practica statelor a fost constantă în interzicerea relaţiilor
dintre cetăţenii statelor aflate în conflict armat, regula fiind aplicată şi în timpul celor
două războaie mondiale.
8. Efecte în plan intern, în statele beligerante
Odată cu instituirea stării de război, intră în vigoare legile interne privind starea de
asediu.
Se pot limita unele drepturi fundamentale.
Se declară mobilizarea populaţiei, pregătirea teritoriului şi economiei pentru război.