CURS 2

Izvoarele tradiţionale ale Dreptului conflictului armat – cutuma şi tratatul

Prin izvoarele dreptului internaţional al conflictului armat se înţeleg acele mijloace

juridice de exprimare a normelor rezultate din acordul de voinţă al statelor.
.
Principalele izvoare de drept internaţional al conflictului armat sunt tratatele şi
cutuma internaţională.Cutuma precede în timp tratatul.Începînd însă cu perioada
interbelică şi, mai ales după cel de al doilea război mondial,tratatul reglementează
majoritatea domeniilor vieţii internaţionale.
Prin izvor de drept nu ne referim la factorii care determină formarea normelor de
drept(izvoare în sens material), ci la procedeele tehnice de formare şi de validare a
normelor juridice.
Dreptul internaţional al conflictului armat nu oferă o „listă” a mijloacelor prin care
se exprimă normele sale, făcută o dată şi pentru totdeauna.Aceasta ne permite să afirmăm
că în urma proliferării şi diversificării relaţiilor internaţionale nu este exclusă posibilitatea
apariţiei unor izvoare de drept inetrnaţional.
Un text la care se fac deseori referiri pentru identificarea izvoarelor dreptului
internaţional este art.38 al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie,potrivit căruia:
„Curtea, a cărei misiune este de a soluţiona conform dreptului internaţional diferendele
care îi sunt supuse, va aplica:
a) convenţiile internaţionale,fie generale,fie speciale, care stabilesc reguli
recunoscute de statele în litigiu;
b) cutuma internaţională ca dovadă a unei practici generale,acceptată ca drept;
c) principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate;
d) hotărîrile judecătoreşti,sub rezerva dispoziţiilor art.591 şi doctrina celor mai
calificaţi specialişti în dreptul public ai diferitelor naţiuni,ca mijloace auxiliare de
determinare a regulilor de drept”.
Izvoarele regulilor care obiectivează, în conflictul armat, principiile acţiunii militare
legale folosite ca mijloc de pedeapsă protectivă împotriva agresorului sunt tratatele şi
convenţiile internaţionale care privesc conduita beligeranţilor, adoptate în organizaţiile
comunităţii internaţionale.
Acordurile internaţionale între state în vederea reglementării conflictelor militare
au fost cunoscute în diferite timpuri. Perioada de codificare a normelor Dreptului
internaţional umanitar a început la mijlocul sec. XIX şi a fost pentru prima dată reflectată
în 2 documente normative internaţionale:
- Convenţia de la Geneva din 1864 „Cu privire la tratamentul aplicat prizonierilor
de război în războiul terestru”;
CURS 2

- Declaraţia de la Petersburg din 1868 „Cu privire la interzicerea glonţilor

explozibili şi a celor incendiari”.
Convenţia de la Geneva din 1864 cu privire la îmbunătăţirea sorţii combatanţilor
răniţi şi bolnavi în timpul războiului terestru a pus începutul codificării legilor privind
protecţia jertfelor războiului, iar Declaraţia de la Petersburg din 1868 cu privire la
interzicerea glonţilor explozibili şi a celor incendiari a servit drept punct de pornire
pentru codificarea legilor de ducere a războiului.
Documentele internaţionale în domeniul Dreptului conflcitului armat se împart de
obicdei în două părţi: Dreptul de la Haga, referitoare la regulile de ducere a războiului
pentru părţile beligerante şi Dreptul de la Geneva, cu privire la protecţia jertfelor
războiului, combatanţi şi populaţie civilă.

Cele mai multe convenţii au fost adoptate la începutul sec. XX. Astfel, cea mai mare
parte a Convenţiilor de la Haga datează din 1907. În 1949 au fost adoptate cele 4 Convenţii
de la Geneva, mai tîrziu, în 1977 au fost adoptate Protocoalele I şi II adiţionale la
Convenţiile de la Geneva din 1949, iar în 1980 – Convenţia despre interzicerea sau
limitarea aplicării unor tipuri de armament clasic.
Dreptul conflictului armat este compus din 2 părţi: Convenţiile de la Haga (Dreptul
de la Haga) şi Convenţiile de la Geneva (Dreptul de la Geneva).
Deosebirea dintre aceste două părţi componente este esenţială şi importantă pentru
înţelegerea Dreptului conflictului armat. Convenţiile de la Haga se referă la participanţii
la război şi regulile de ducere a războiului, iar Convenţiile de la Geneva se referă în
general la jertfele războiului - răniţii, bolnavii, prizonierii, populaţia civilă, bunurile
culturale, ecologie ş.a.

Izvoarele fundamentale sau componentele Dreptului conflictului armat îl constituie

Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907, şi Convenţiile de la Geneva referitoare la
protecţia victimelor de război din 12 august 1949 şi 2 Protocoale adiţionale la ele din 1977:

CONVENŢIILE DE LA HAGA – sînt documentele adoptate de Conferinţa de la

Haga din 1899 şi cea din 1907.
Cele trei Convenţii adoptate la Conferinţa de la Haga din 1899 se referă la:
- reglementarea diferendelor internaţionale;
- adaptarea la războiul maritim a Convenţii la Geneva din 22 august 1864;
- legile şi obiceiurile războiului.
CURS 2

Convenţia privind legile şi obiceiurile războiului constituie o codificare a

dreptului de război. Conferinţa de la Haga din 1907 cuprinde 14 convenţii, mai
importante pentru militari fiind:
- Convenţia referitoare la începerea ostilităţilor;
- Convenţia privind legile şi obiceiurile războiului terestru;
- Convenţia referitoare la drepturile şi obligaţiile puterilor şi persoanelor neutre în
cazul războiului terestru;
- Convenţia referitoare la transformarea de vase de comerciale în vase de război;
- Convenţia cu privire la punerea de mine submarine automate;
- Convenţia privind bombardarea prin forţe navale în timp de război;
- Declaraţia referitoare la interdicţia de a lansa proiectile şi explozive din baloane.
Cea mai însemnată dintre aceste înţelegeri a fost Convenţia cu privire la legile
şi obiceiurile războiului terestru, care a reprezentat, în esenţă, dreptul cutumiar în
vigoare în ceea ce priveşte dreptul aplicabil în timp de război, fund parţial înlocuită,
după al II-lea Război Mondial, prin Convenţiile de la Geneva pentru ameliorarea
soartei victimelor de război, din 12 august 1949.
Convenţia referitoare la începerea ostilităţilor (Haga, 18 octombrie 1907). Conform
acestei convenţii, părţile contractante recunosc că ostilităţile între ele nu trebuie să
înceapă fară un avertisment prealabil neechivoc(neclar), ce ar avea fie forţa unei declaraţii
de război motivată, fie aceea a unui ultimatum - declaraţie de război condiţionată.
Convenţia a fost semnată de peste 40 de state şi a intrat în vigoare la 26 ianuarie 1910.
Convenţia privind legile şi obiceiurile războiului terestru (Haga, 18 octombrie
1907) - conform acestei Convenţii, Puterile contractante ofereau forţelor lor armate
terestre instrucţiuni conforme Regulamentului privitor la legile şi obiceiurile războiului
terestru, anexat la prezenta Convenţie. Regulamentul includea următoarele
compartimente: 1) Calitatea de beligerant; 2) Prizonierii de război; 3) Bolnavii şi răniţii;
4) Mijloacele de a vătăma pe inamic; 5) Asedii şi bombardamente; 6) Spionii; 7)
Parlamentarii; 8) Capitularea; 9) Armistiţiul; 10) Autoritatea militară pe teritoriul statului
inamic. În vigoare din 26 ianuarie 1910.
Convenţiile de la Geneva
Este vorba de documentele internaţionale adoptat de state în cadrul Conferinţelor de
la Geneva din august 1949 (I-IV) şi Protocoale I şi II adiţionale la ele din 8 iunie 1977, care
au completat Convenţiile de la Geneva din 1949:
- Convenţia I pentru ameliorarea soartei răniţilor şi bolnavilor în forţele armate în
campanie;
- Convenţia II pentru ameliorarea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor în
forţele armate pe mare;
CURS 2

- Convenţia III referitoare la tratamentul prizonierilor de război;

- Convenţia IV referitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război;
- Protocolul I adiţional la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 referitor la
protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale;
- Protocolul II adiţional la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 referitor la
victimele conflictelor armate neinternaţionale.
- La data de 8 decembrie 2005 a fost adoptat un al treilea protocol la Convenţiile
de la Geneva, intrat în vigoare la data de 14 ianuarie 2007 şi care a instituit o a treia
emblemă (Cristalul Roşu), pentru a răspunde cererii unor state (precum Israelul şi
Eritreea) ce respingeau atât simbolul Crucea Roşie, cât şi Semiluna Roşie.

Principiile Dreptului internaţional umanitar

Dreptul umanitar se bazează pe distincţia dintre combatanţi şi necombatanţi şi

dintre bunurile civile şi obiectivele militare.

Regula fundamentală a Dreptului umanitar este aceea a prevenirii, evitării

suferinţei inutile. Prin urmare, dreptul părţilor implicate în conflict de a alege
metodele şi mijloacele de război nu este nelimitat, iar beligeranţii nu au voie să
provoace suferinţă şi distrugere depăşind proporţia impusă de scopul războiului,
care constă în slăbirea sau distrugerea potenţialului militar al inamicului.

Principiul umanităţii – clauza Martens:

Clauza Martens1 – introdusă în 1899 în Convenţia II de la Haga cu privire la legile

şi cutumele războiului pe mare:

Nu există o interpretare generală cu privire la Clauza Martens. Prin urmare, ea

este supusă unei varietăţi de interpretări, atât restrictive cât şi largi. O interpretare
mai largă este aceea că, întrucât foarte puţine dintre tratatele ce reglementează
regulile războiului vor fi complete, clauza stipulează că, în materia dreptului

1
- După numele lui Fyodor Fyodorovich Martens, delegatul rus la Conferinţa de Pace de la Haga din 1899.
CURS 2

internaţional umanitar, dacă ceva nu este în mod expres interzis, nu înseamnă că

este permis.
Cea mai largă interpretare este aceea că, conduita în timpul conflictelor armate nu
va fi judecată numai potrivit tratatelor şi cutumei, dar şi principiilor de drept
internaţional la care se face referire în această clauză.

Principiul inviolabilităţii şi securităţii celor scoşi din luptă - Persoanele care nu

iau sau nu mai iau parte la ostilităţi au dreptul de a le fi respectate viaţa şi
integritatea fizică şi psihică. Aceste persoane trebuie, în orice împrejurări, să fie
protejate şi tratate cu umanitate, fără nicio distincţie defavorabilă, oricare ar fi
aceasta.

Principiul proporţionalităţii – părţile la conflict nu trebuie să cauzeze

adversarilor lor pagube şi pierderi decât în măsura necesară atingerii scopului
acţiunilor militare, care este acela de a slabi sau distruge potenţialul militar al
inamicului.

Principiul discriminării sau al distincţiei – are două componente: distincţia între

civili şi combatanţi, pe de o parte, şi distincţia între obiectivele militare şi cele
civile. Membrii forţelor armate au dreptul de a ataca inamicul şi de a-i rezista, dar
nu au dreptul de a ataca populaţia şi bunurile civile, bunurile culturale sau alte
categorii de persoane şi bunuri protejate.

Principiul limitării mijloacelor şi metodelor de luptă – dreptul beligeranţilor de

a-şi alege mijloacele şi metodele de luptă nu este nelimitat, fiind interzise, spre
exemplu, acele metode şi mijloace ce cauzează suferinţe inutile.

Principiul neutralităţii asistenţei umanitare-asistenta umanitara se acorda

tuturor celor care au nevoie, independent de religie, etnie, etc.