Pentru cineva ca mine, a ține un jurnal e o senzaţie foarte stranie.

Nu numai că n- am mai scris

niciodată, dar cred că mai târziu nici eu, nici altcineva nu va fi inte - resat de efuziunile unei școlăriţe
de treisprezece ani. Dar de fapt nu asta contează, am chef să scriu și, mai mult 17 decât atât, să mă
destăinui odată ca lumea și pe de- a- n - tregul în privinţa a tot felul de lucruri. „Hârtia este mai
răbdătoare decât oamenii.“ Mi- am amin tit de vorba asta într- una din zilele mele ușor melancolice
când, stând plictisită cu capul sprijinit în mâini, nu mă puteam hotărî, în apatia mea, dacă- i mai bine
să ies sau să rămân acasă, și astfel, în cele din urmă, am ră mas lo cului, continuând să mă frământ.
Da, într- adevăr, hârtia este răbdătoare și, cum n- am intenţia să dau vreodată cui - va să citească
acest caiet cartonat care poartă numele pompos de „jurnal“, afară de cazul că o să- mi fac cândva în
via ţă un prieten sau o prietenă care să devină Prietenul sau Prietena mea, probabil că n- o să- i pese
nimănui de el. Am ajuns acum în punctul de unde a pornit toată ideea asta cu jurnalul: n- am nici o
prietenă. Ca să fie și mai limpede, trebuie să dau o explicaţie, căci nimeni nu va înţelege cum se
poate ca o fată de trei - spre zece ani să fie complet singură pe lume. Și nici nu- i adevărat. Am niște
părinţi adorabili și o soră de șaisprezece ani, am, dacă le- adun pe toate, cel puţin treizeci de cunoș -
tinţe sau ceea ce se cheamă prietene. Am o grămadă de admi ratori care nu mă scapă din ochi și,
când nu se poa te altfel, încearcă în clasă să- mi prindă chipul măcar într- un ciob de oglindă de
buzunar. Am rude, mătuși drăguţe și un cămin agreabil. Nu, în aparenţă nu- mi lipsește nimic, în
afară de o Prietenă. Cu nici una dintre cunoștinţele mele nu pot face mai mult decât să mă amuz, n-
ajung niciodată să vorbesc cu ele despre altceva decât lucruri cotidiene, n- ajungem să ne spunem
lucruri mai intime. Aici e buba. Poate că această lipsă de intimitate vine de la mine, în orice caz, asta-
i realitatea și din păcate ea nu poate fi schimbată. De aceea am acest jurnal. 18 Și pentru a întări și
mai mult în imaginaţia mea ideea prietenei îndelung așteptate, nu vreau doar să înșir faptele în acest
jurnal așa cum fac toţi ceilalţi, vreau ca acest jurnal să fie prietena însăși, iar această prietenă se va
numi Kitty. Povestea mea! (Ce tâmpenie! Așa ceva nu se uită.) Fiindcă nimeni n- ar înţelege nimic din
ce- i povestesc lui Kitty dacă încep așa, pe nepusă masă, trebuie să redau pe scurt povestea vieţii
mele, chiar dacă asta nu- mi face nici o plăcere. Tata, cel mai scump dintre toţi tăticii întâlniţi
vreodată, avea deja treizeci și șase de ani când s- a căsătorit cu mama, care avea atunci douăzeci și
cinci de ani. Sora mea Margot s- a născut în 1926 în Frankfurt pe Main, în Germania. Pe 12 iunie
1929 am urmat eu. Până la vârsta de patru ani, am locuit la Frankfurt. Fiindcă suntem evrei sută la
sută, tata a venit în 1933 în Olanda. A ajuns direc - tor al societăţii neerlandeze Opekta, specializată
în fabricarea de gemuri. Mama, Edith Frank- Hol länder, a venit și ea în sep tembrie în Olanda, iar eu
și Mar got ne- am dus la Aachen, unde locuia bunica. Margot a venit în Olanda în decembrie, iar eu în
februarie, când m- au pus pe masă pe post de cadou pentru Margot de ziua ei. Curând după aceea
am fost înscrisă la grădiniţa școlii Montessori. Am rămas aici până la șase ani, apoi am intrat în clasa
întâi. Într-a șasea, am ajuns în clasa doamnei directoare Kuperus. La sfârșitul anului școlar, ne- am
despărţit cu inimile înduioșate și am plâns amândouă, căci fu sesem admisă la Liceul Evreiesc, la care
învăţa și Margot. Viaţa ne- a fost marcată de momente tensionate ușor de imaginat, căci rudele
noastre rămase în Germania n- au 19 fost ferite de legile lui Hitler privitoare la evrei. După pogro
murile din 1938, cei doi unchi ai mei, fraţii mamei, au fugit și au ajuns teferi în America de Nord, iar
bunica a venit la noi. Avea atunci șaptezeci și trei de ani. Începând din mai 1940, s- a terminat cu
vremurile bune: mai întâi războiul, apoi capitularea, intrarea nemţilor, când pentru noi, evreii, au
început nenorocirile. Le gile antievreiești au venit una după alta și libertatea ni s- a restrâns foarte
tare. Evreii trebuie să poarte o stea galbenă; evreii trebuie să- și predea bicicletele; evreii n- au voie
să meargă cu tramvaiul; evreii n- au voie să circule cu nici o mașină, nici măcar cu una particulară;
evreii nu- și pot face cumpărăturile decât între orele 15.00 și 17.00; evreii nu pot merge decât la un
frizer evreu; evreii n- au voie să iasă pe stradă între orele 20.00 și 6.00; evreii n- au voie să
frecventeze teatrele, cinematografele și alte locuri de divertisment; evreii n- au voie să meargă la
piscină și nici pe terenurile de tenis, de hochei ori pe alte terenuri de sport; evreii n- au voie să
practice canotajul; evreii n- au voie să practice nici un sport în spaţiul public; după ora opt seara,
evreii nu mai au voie să stea în propria grădină și nici la cunoștinţe de- ale lor; evreii n- au voie să
meargă acasă la creștini; evreii trebuie să meargă la școli evreiești: și așa mai departe. Așa ne- am
dus traiul de pe o zi pe alta, fiindu- ne interzis să facem ba una, ba alta. Jacque îmi spune mereu: „Nu
mai îndrăznesc să fac nimic, căci mi- e teamă să nu fie interzis.“ În vara lui 1941 bunica s- a
îmbolnăvit grav. A trebuit să fie operată și de aniversarea mea nu s- a ales mare lucru. La fel s- a
întâmplat și în vara lui 1940, când războiul toc mai se terminase în Ţările de Jos. Bunica a murit în ia
nuarie 1942. Nimeni nu știe cât mă gândesc la ea și cât 20 o mai iubesc încă. Anul ăsta, în 1942, mi-
am sărbăto rit ziua de naștere ca să le recuperez pe cele care s- au pierdut, iar lumânarea bunicii a
fost aprinsă și ea. Pentru noi patru lucrurile stau încă bine, și uite- așa am ajuns la data de astăzi, a
inaugurării festive a jurnalului meu, 20 iunie 1942. SÂMBĂTĂ, 20 IUNIE 1942 Dragă Kitty! Atunci să
încep numaidecât; este o liniște așa de plăcută acum, tata și mama au ieșit, Margot s- a dus
împreună cu câţiva tineri la prietena ei Trees să joace ping-pong. În ultima vreme, și eu joc destul de
des ping-pong, ba chiar atât de des, încât am înfiinţat un club de cinci fete. Clubul se numește „Ursa
Mică minus două“. Un nu me cam trăsnit, dar a apărut dintr- o eroare. Am vrut să alegem un nume
deosebit și, fiind cinci, ne- am gândit la stele, la Ursa Mică. Cre deam că are cinci stele, dar ne- am
înșelat, căci are șapte, la fel ca Ursa Mare. De aceea „minus două“. Ilse Wagner are un set de
pingpong, iar su frageria cea mare a familiei Wagner ne stă mereu la dispoziţie. Pentru că nouă, celor
cinci jucătoare de ping-pong, ne place foarte mult îngheţata, mai ales vara, iar atunci când joci ping-
pong te încălzești, partidele noastre se termină de cele mai multe ori cu o plimbare la unul dintre
cele mai apropiate saloane de în ghe ţată deschise pentru evrei, Oase sau Delphi. Nici nu ne mai
căutăm portmoneul sau banii, căci în Oase, de cele mai multe ori, este așa de aglomerat, încât
printre toţi cei de- acolo se găsesc întotdeauna câţiva domni 21 gene roși din cercul nostru de
cunoștinţe sau vreun admi - rator care să ne ofere mai multă îngheţată decât am putea să mâncăm
noi într- o săptămână. Presupun că te surprinde un pic faptul că la vârsta mea vorbesc despre
admiratori. Din păcate, sau în unele cazuri deloc din păcate, acest rău pare imposibil de evitat în
școala noastră. De îndată ce un băiat mă întreabă dacă poate să mă însoţească cu bicicleta până
acasă și începem să stăm de vorbă, pot fi sigură în nouă din zece cazuri că junele cu pricina va avea
proasta idee de a i se aprinde căl - câiele după mine și de a nu mă mai scăpa din ochi. După o vreme,
înflăcărarea i se mai potolește, mai ales că nu prea bag în seamă privirile focoase și- mi văd veselă
mai departe de pedalat. Dacă se îngroașă gluma, fac în așa fel încât bici cleta să mi se clatine puţin,
geanta îmi cade, tânărul, din galanterie, trebuie să se dea jos și, după ce mi- am recă - pătat geanta,
am trecut deja la un alt subiect de discuţie. Și ăștia sunt încă inofensivii. Există, bineînţeles, și din - tr-
aceia care trimit bezele sau încearcă să mă prindă de braţ. Dar greșesc cu siguranţă adresa, căci
atunci cobor de pe bicicletă și refuz să le mai accept compania, ori fac pe ofensata și le spun, scurt pe
doi, că e cazul să plece acasă. Gata, am stabilit bazele prieteniei noastre. Pe mâine! A ta, Anne
DUMINICĂ, 21 IUNIE 1942 Dragă Kitty, Toată clasa noastră tremură. Cauza este, bineînţeles,
apropierea consiliului profesoral. Jumătate din clasă face pariuri cu cine va trece clasa și cine va
rămâne repetent. 22 Eu și G.Z. ne prăpădim de râs pe seama celor doi colegi din banca din spatele
nostru, C.N. și Jacques Kocernoot, care și- au pariat deja toţi banii de vacanţă. „Tu treci“, „ba nu“,
„ba da“, de dimineaţa devreme până seara târziu. Nici măcar privirile lui G. implorând să se facă
liniște ori remarcile mele veninoase nu au darul să- i potolească pe cei doi. După părerea mea, un
sfert din clasă trebuie să rămână repetentă, așa de mulţi dobitoci sunt, dar profesorii sunt cei mai
capricioși oameni din câți există, așa că poate de data asta, în mod excepţional, vor fi capricioși și în
direcţia bună. Pentru mine și pentru prietenele mele nu mi- e așa de teamă, noi o să trecem. Doar pe
matematică sunt ne si - gură. În fine, nu ne rămâne decât să așteptăm. Până una- alta, ne facem
curaj reciproc. Eu mă înţeleg destul de bine cu toţi profesorii. Sunt nouă la număr, dintre care șapte
bărbaţi și două femei. Domnul Keesing, bătrâ - nul profesor de matematică, a fost o vreme foarte
supărat pe mine pentru că trăncăneam fără încetare. După o serie de avertismente am fost
pedepsită să scriu o compunere cu tema „O palavragioaică“. O palavragioaică, ce poţi scrie despre
asta? Om vedea mai târziu. După ce mi- am notat pedeapsa, am bă gat agenda în geantă și am
încercat să stau liniștită. Seara, după ce mi- am terminat toate celelalte teme, am dat cu ochii de
notiţa despre compunere. Cu capătul stiloului în gură, am început să mă gândesc la temă. Să scrii pur
și simplu ceva acolo, și cât mai lăbărţat cu putinţă, asta poate oricine, dar să găsești o dovadă
convingătoare a necesităţii de a pălăvrăgi, asta e o adevărată artă. După ce m- am tot gândit, mi- a
venit dintr- odată o idee și am umplut cele trei pagini impuse, mulţumită de ce 23 mi- a ieșit. Am dat
drept argument faptul că sporovăiala este proprie femeilor, am spus că voi face tot ce- mi va sta în
puteri ca să mă controlez cât de cât, dar că n- o să mă pot dezvăţa niciodată de acest obicei,
deoarece mama vorbește la fel de mult ca mine, dacă nu cumva mai mult, și că e greu să schimbi
însușirile ereditare. Argumentele mele l- au amuzat foarte tare pe domnul Keesing, dar, când la ora
următoare m- am apucat din nou să pălăvrăgesc, mi- a dat încă o compunere. De data asta tema a
fost „O palavragioaică incorigibilă“. Am predat și compunerea asta și, la următoarele două ore,
Keesing n- a avut de ce se plânge. Dar la ora următoare i s- a părut că iar întrec măsura. „Anne Frank,
drept pedeapsă că ai vorbit prea mult, să scrii o compunere cu titlul «Mac, mac, mac și iarăși mac,
spune rața neîncetat».“ Toată clasa a izbucnit în hohote de râs. N- am avut ce face și am râs și eu,
deși imaginaţia mea pe tema pălă - vrăgelii se epuizase. Trebuia să găsesc altceva, ceva foarte
original. Prietena mea Sanne, poetă înzestrată, s- a oferit să mă ajute să scriu compunerea de la cap
la coadă în ver - suri. Am jubilat. Dându- mi tema asta idioată, Keesing voise să mă ia peste picior, dar
cu poezia mea aveam să i- o plătesc cu vârf și îndesat. A ieșit o poezie splendidă! Era vorba despre o
mamă raţă, un tată lebădoi și trei boboci pe care tatăl lor, pentru că măcăiseră prea mult, atâta îi
mușcase, până îi omorâse. Din fericire, Keesing a înţeles gluma. A citit poezia în clasă, adăugând
comentarii proprii, după care a citit- o și în alte clase. Din acel moment am avut voie să pălăvrăgesc
și n- am mai fost niciodată pedepsită, ba dimpotrivă, acum Keesing se ţine tot timpul de glume. A ta,
Anne 24 MIERCURI, 24 IUNIE 1942 Dragă Kitty, Este o căldură toridă, toată lumea se sufocă și se
coace, și pe arșiţa asta trebuie să fac toate drumurile pe jos. Abia acum îmi dau seama ce minunat
este un tramvai, mai ales unul deschis, dar plăcerea asta nu ne mai e îngăduită nouă, evreilor, noi
trebuie să ne mulţumim cu mersul pe jos. Ieri, în pauza de prânz, a trebuit să merg la dentist în Jan
Luykenstraat. E foarte departe de Stadstimmertuinen, unde se află școala noastră. După- amiază, era
cât pe ce să adorm în timpul cursurilor. Din fericire, oamenii îţi oferă ceva de băut fără să le ceri.
Asistenta dentistului este cu adevărat drăguţă. Singurul mijloc de transport pe care mai avem voie
să- l folosim este bacul. La Josef Israëlskade, mecanicul conductor ne- a luat imediat când l- am rugat
să traversăm. Chiar nu sunt de vină olandezii pentru mizeriile prin care trecem noi, evreii. Mi- aș dori
să nu mă mai duc la școală. Bicicleta mi- a fost furată în vacanţa de Paști, iar tata a dat- o spre
păstrare pe- a mamei unor cunoscuţi creștini. Din fericire, vacanţa se apropie cu pași mari, încă o
săptămână și tot greul trece. Ieri- dimineaţă mi s- a întâmplat ceva drăguţ. Tocmai treceam pe lângă
remiza pentru biciclete, când m- a strigat cineva. M- am întors și am dat cu ochii, în spatele meu, de
un băiat drăguţ pe care- l întâlnisem cu o seară înainte la Wilma. Este un văr de- al doilea al Wilmei,
iar Wilma este o cunoștinţă. La început mi s- a părut foarte drăguţă. Și chiar este, doar că toată ziua
nu vorbește de cât despre băieţi, nimic altceva decât băieți, iar asta începe să mă sâcâie. Cu mișcări
cam timide, s- a apropiat de mine și s- a prezentat: Hello Silberberg. Am fost puţin surprinsă, 25
neștiind prea bine ce voia, dar lucrurile s- au lămurit repede. Voia să se bucure de prezenţa mea și să
mă însoţească până la școală. „Dacă trebuie să mergi oricum în aceeași direcţie, atunci vin și eu cu
tine“, i- am răs puns și am plecat împreună. Hello are deja șaisprezece ani și știe să povestească
frumos despre tot felul de lucruri. Azi- dimineaţă m- a așteptat din nou și sper că va continua s- o
facă și de- acum înainte. Anne MIERCURI, 1 IULIE 1942 Dragă Kitty, Până astăzi nu mi- am putut face
deloc timp să scriu din nou. Joi am fost toată după- amiaza la cunoștinţe, vineri am avut oaspeţi și
până astăzi a mers tot așa. În săptămâna asta, eu și Hello am ajuns să ne cunoaștem bine; mi- a
povestit multe despre viaţa lui. Este din Gelsenkirchen și a venit aici, în Ţările de Jos, fără părinţi. Stă
la bunici, iar părinţii lui sunt în Belgia. Nu există nici o posibilitate să ajungă și el acolo. Hello a avut o
prietenă, Ursula. O cunosc, este un model de fată blân dă și plic ticoasă. De când m- a cunoscut,
Hello a descoperit că prezenţa Ursulei îl face să adoarmă. Carevasăzică, eu sunt un fel de leac
împotriva somnului. Nu știi nici odată ce întrebuinţare ţi se mai găsește! Jacque a dormit sâmbătă
seara la mine. După- masă, Jacque s- a dus la Hanneli, iar eu m- am plictisit de moarte. Hello trebuia
să treacă seara pe la mine, dar pe la șase mi- a dat un telefon. Când am răspuns, l- am auzit: „La 26
telefon Helmuth Silberberg. Aș putea vorbi cu Anne, vă rog?“ „Da, Hello, Anne la telefon.“ „Bună,
Anne, ce mai faci?“ „Bine, mulţumesc.“ „Voiam să- ţi spun că, spre regretul meu, în seara asta nu pot
veni la tine, dar aș vrea să stăm totuși puţin de vorbă. E bine dacă în zece minute sunt în fața ușii?“
„Da, e bine. Atunci, pa!“ „Pa, vin numaidecât!“ Telefonul în furcă. M- am schimbat repede și mi- am
aranjat puţin părul. Și- apoi, nerăbdătoare, m- am dus să pândesc la fereastră. În cele din urmă a
venit. Incredibil, dar adevărat: nu m- am năpustit imediat pe scări în jos, ci am așteptat liniștită până
a sunat. Am coborât, și el a intrat direct în subiect. „Știi, Anne, bunică- mea crede că ești prea tânără
ca să umblu cu tine. Ea zice să frecventez familia Löwenbach, dar poate că știi că nu mai ies cu
Ursul.“ „Nu? De ce? V- aţi certat?“ „Nu, dimpotrivă. I- am spus lui Ursul că și- așa nu ne înţelegem
prea bine și că, de aceea, ar fi mai potrivit să nu mai ieșim împreună, dar că va fi întotdeauna
binevenită în casa noastră și sper că la fel voi fi și eu în casa ei. De fapt, am crezut că Ursul umbla cu
alt băiat și am tratat- o în consecinţă. Dar nu era deloc adevărat, și atunci unchiul meu mi- a spus că
trebuie să- i cer scuze lui Ursul, dar bineînţeles că eu n- am vrut și de aceea am pus punct relaţiei.
Dar ăsta n- a fost decât unul dintre multe alte motive. Acum, bunica vrea ca eu să mă văd cu Ursul,
nu cu tine, însă eu nu sunt de părerea asta și nici n- am de gând s- o 27 urmez. Oamenii bătrâni au
uneori concepţii foarte învechite, eu nu mă pot orienta după ele. Sigur că am nevoie de bunicii mei,
dar într- un anumit fel au nevoie și ei de mine. Miercuri seara am liber pentru că bunicii mei cred că
mă duc la cursul de xilografie, dar eu mă duc la un mic club al partidului sionist. N- am voie să fac
asta, fiindcă buni cii mei nu sunt de- acord deloc cu sionismul. Nici eu nu sunt un partizan fanatic, dar
mă interesează. În ultima vreme însă domnește așa o confuzie, încât am de gând să renunţ. De
aceea, miercuri seară mă duc pentru ultima oară acolo. Apoi o să fiu liber miercuri seara, sâmbătă
după- masa, sâmbătă seara, duminică după- masa și tot așa.“ „Dar dacă bunicii tăi nu sunt de acord,
n- ar trebui să faci asta fără știrea lor.“ „Iubirea nu îngăduie porunci.“ Și- atunci am ajuns în dreptul
librăriei Blankevoort, și acolo era Peter Schiff cu încă doi băieţi. A fost pentru prima oară după multă
vreme că m- a salutat și asta mi- a făcut multă plăcere. Luni seară Hello a venit la noi acasă ca să- i
cunoască pe tata și pe mama. Cumpărasem tort și dulciuri, ceai și fursecuri, de toate, dar nici eu, nici
Hello n- aveam chef să stăm pe scaun unul lângă altul, așa că am plecat să ne plimbăm. M- a adus
înapoi acasă abia la opt și zece. Tata s- a supărat foarte tare, mi- a spus că așa ceva nu se face, să vin
prea târziu acasă, și a trebuit să promit că pe viitor aveam să fiu acasă la opt fără zece. Sâmbăta
viitoare am fost invitată la Hello. Wilma mi- a spus că Hello a fost într- o seară la ea și că ea l- a
întrebat: „De cine îţi place mai mult, de Ursul sau de Anne?“ La care el a răspuns: „Asta nu- i treaba
ta.“ Dar când a plecat (nu mai stătuseră de vorbă toată seara), el i- a spus: „Anne, să știi! Pa și să nu
spui la nimeni!“ Și a zbughit- o pe ușă. 28 Am toate semnele acum că Hello este îndrăgostit de mine,
și, ca variaţie, asta- mi place. Margot ar spune că Hello este un băiat foarte potrivit, și asta cred și eu,
ba chiar mai mult decât atât. Și mama îl ridică în slăvi. „Un băiat frumușel, politicos și simpatic.“ Îmi
pare bine că Hello le place atâta celor din familia mea. Doar prietenelor mele nu le place de el, iar el
crede despre ele că sunt foarte infantile, și are dreptate. Jacque mă tachinează tot timpul cu Hello;
nu sunt deloc îndrăgostită, nu, dar am voie să am prieteni băieți, nimeni n- are nimic împotrivă.
Mama vrea mereu să știe cu cine mi- aș dori să mă mărit mai târziu, dar cred că n- o să ghicească
niciodată că este vorba de Peter, fiindcă neg asta tot timpul, fără măcar să clipesc. Îl iubesc pe Peter
așa cum n- am mai iubit pe nimeni și mă amăgesc tot timpul în sinea mea că Peter umblă cu toate
fetele alea doar pentru a- și ascunde sentimentele. Acum poate crede că Hello și cu mine suntem
îndrăgostiţi unul de altul. Dar nu- i adevărat. El nu- i decât unul dintre prietenii mei sau, cum ar
spune mama, un cavaler.