1.

Fragment din Asa se intampla cu toti oamenii obisnuiti (Common Lives), Theo Herghelegiu

Albert:
Sunt mort. Am 43 de ani, am murit duminica trecuta de la o supra-doza. S-a intamplat la volanul Ford-
ului meu personal; Nu, nu ma drogam dintotdeauna, am inceput sa fac asta cand ce-a de-a cincea
nevasta m-a parasit si am ramas singur cu 6 copii - 3 fete si 3 baieti; doi - gemeni in varsta de un an
jumate. Asta s-a petrecut cam vara trecuta. Am luat-o usor, cate o dunga, seara, sau la petreceri, sau
cand mai mergeam la tarfe - coca, vreau sa spun. P’orma am trecut pe d’alea hard. Hero. Clasic. Nimic
iesit din comun. Am gresit doza. Toata lumea crede ca a fost sinucidere curata, ei, bine, nu - am gresit
doza, asta-i tot. Normal - eram beat. Manga!… Copiii au fost repartizati mamelor lor naturale, mai putin
Mocky, pentru ca ma-sa e intr-un azil de nebuni, deci este iresponsabila, deci Mocky a ajuns la un
orfelinat. Dar am impresia ca este un orfelinat foarte cumsecade, pentru ca acolo lucreaza numai femei
pana in 30 de ani, si toate sunt enervant de frumoase, au niste tzatze si niste cururi… mama, nene!…
Cred ca lu’ Mocky o sa-i placa acolo, cel putin din punct de vedere estetic; pacat ca Mocky nu e baiat,
dar se poate orienta sexual; are 12 ani, deci e momentu’. In rest - am avut o viata interesanta, si
nimeni nu s-a prins niciodata unde a disparut maica-mea, nici macar nu au anchetat cazul …
Ce ciudat! Cand suntem tineri avem impresia ca e asa, in noi, ceva, care ne facem sa fim deosebiti de
restul. Rahat. Nu e nimic, de fapt. E doar o chestiune de educatie. Pentru ca nu te invata nimeni, la
vreo scoala si nici macar acasa, ca nu exista absolut nimic ‘special’ pe lume; totul este o mare reclama
- asta e - da, se face reclama la viata, ca sa te fraiereasca sa cumperi tot ce vor ei; sa pui botu’, fiecare
produs fiind ‘foarte special’, ‘cel mai special’, ‘special de special’, si etceterea, deci si tu, esti ingrozitor
de special, si tot asa, iar cand descoperi magaria si minciuna si tot rahatul de sub acest asa-zis
adevar-general-valabil, atunci… da, atunci nu ai decat doua posibilitati - sa inchizi ochii si sa te crezi in
continuare ‘foarte special’, sau… sau… sa nu inchizi ochii… si atunci… sa vezi… sa incepi sa vezi… si
pe ce vezi mai mult… pe ce incepi sa uiti mai mult… pana cand… nu mai ramane nimic de uitat… si
atunci… atunci… iti dai in sfarsit seama… ca nu mai exista nimic… de vazut…
2. Fragment din Norway. Today, Igor Bauersima

August:
Atunci, dacă nimeni nu vrea să spună nimic acum, atunci poate că am să spun eu ceva. Fiindcă... Deci
pe mine mă cheamă August şi... Vă rog să nu mă întrebaţi de ce. Nu ştiu. Nu am nimic de-a face cu
asta....De fapt, niciodată n-am putut să-mi imaginez că aş putea avea ceva în comun cu viaţa. La
modul foarte general. Nu ştiu dacă şi alţii păţesc aşa. Cele mai multe lucruri care reuşesc în viaţă sunt
atât de ciudate... nu vreau să spun haioase, vreau să spun doar ciudate.
Ma gandesc acum la faptul că singurul lucru durabil e plictiseala. Dar trebuie luată-n serios. Se
găseşte peste tot. Întreg Universul se plictiseşte de moarte. Totul devine mai lent. DJ-ii, muzica,
maşinile, planetele, particulele elementare. Un chill out total. Într-o bună zi, Luna are să se
prăbuşească pe Pământ. Aşa am auzit. Din cauza gravitaţiei. Fiindcă Pământul absoarbe iar Luna îşi
pierde elanul. Nici taică meu nu mai are elan. El se învârteşte în jurul maică-mii. Totul absoarbe.
Universul absoarbe şi se descompune şi devine uniform şi plictisitor şi mort. Chill out. O chestie pe
care am citit-o eu, undeva. Că „Big bang-ul a fost o lovitură în tâmpla prostiei. Universul s-a născut din
recunoaşterea propriului neajuns.“ Am ţinut minte asta. Nu prea ştiu eu ce înseamnă, până la coadă,
dar se potriveşte destul de bine. Ca ton.
Vreau să spun, să cazi zece secunde e prea mult ca să nu se instaleze plictiseala. Chiar dacă nu te
mai interesează nimic, îţi mai fulgeră prin creier amintiri, ţi-aduci aminte de cine ştie ce chestii şi
evenimente absurde. Şi îţi aduci aminte de o după amiază răcoroasă pe malul lacului şi de soarele de
pe muşchiul verde şi de mirosul din casa de vacanţă şi cum te-a durut o măsea, şi copilul cu crizele de
epilepsie, şi bicicleta ta în beci, şi scara rulantă, pe care te aflai atunci când ai sărutat pentru prima
oară, şi înţelegi ce tâmpit erai, şi mincinos şi mic şi cretin, cum n-ai ştiut cu adevărat ce să faci cu toate
astea şi cu tot restul şi te copleşeşte cea mai lungă dintre toate plicitselile. E o veşnicie, zece secunde.
Mă întreb dacă n-ar trebui să sărim de undeva mai de jos.....