Olguța și un jurnal de 

milioane pandemie

Autor: Alex Moldovan
Luni
 
A treia săptămână acasă. Deocamdată e bine. Nu mă plictisesc. Prea. Tare. Serios, chiar am făcut o grămadă de
chestii interesante. Puțină lume știe, dar o latură a covorului de la mine din cameră are cu patru milimetri mai
mult decât cealaltă. Ce bine ar fi fost să avem ruletă! Așa, a trebuit să folosesc un liniar, ceea ce a fost... mă rog,
palpitant. În plus, faptul că am învățat la un moment dat să număr s-a dovedit a fi util. Am aflat cu ocazia asta
că am în bibliotecă 374 de cărți, 16 reviste și 3 viniluri cu povești. Îngropate sub foarte-foarte mult praf, pe care
m-am străduit să nu-l deranjez – s-a dovedit ce se întâmplă când stricăm bunul mers al planetei.
Am mare noroc cu Farid, că așa mai pot să ies din casă. Motivul oficial: ies „pentru nevoile animalelor de
companie/domestice, în apropierea locuinței.” Pentru asta trebuie să completez o declarație pe propria
răspundere. Ha! Inițial, am zis că ce prostie mai e și asta, eu nu completez nimic, ia lăsați-mă în pace! Când m-a
informat tata cât e amenda dacă te prinde poliția fără, m-am răzgândit subit. Am printat mai multe, să am și de
rezervă.
Pentru siguranță, i-am făcut una și lui Farid, pe care l-am pus s-o semneze cu lăbuța băgată în vopsea albastră.
Bietul de el s-a conformat, deși s-a văzut că nu i-a convenit. Detestă culoarea asta. Sper că nu-i toxică, că s-a
lins imediat. În fine, bănuiesc că vom afla în următoarele douăzeci și patru de ore.
 
 
Marți
 
De azi dimineață până acum

 am dus gunoiul de trei ori,

 am deschis frigiderul de opt ori,
 am închis frigiderul de șapte ori (în timp ce scriu pe telefon, am o mână înfiptă în caserola cu șnițele),
 am ieșit în curte de zece ori fără niciun scop precis, doar ca să mă fâțâi,
 am ieșit din curte de două ori pentru „activitate fizică individuală (cu excluderea oricăror activități sportive de
echipă/colective)”. Adică am ieșit și am intrat înapoi, că e singura activitate fizică de care-s în stare în
momentul ăsta.
Și e doar ora unsprezece! Pfffff!
Partea bună? Nu m-am întâlnit cu nimeni pe stradă.
Partea proastă? Nu m-am întâlnit cu nimeni pe stradă.
Am și uitat de când n-am mai văzut un cunoscut în carne și oase. Mi-e rușine să recunosc, dar tânjesc după
compania oamenilor. Eu, care mă lăudam că aș putea sta pe o insulă părăsită dacă aș avea suficiente cărți la
dispoziție și pe Farid, m-am surprins privind peste gardul vecinilor, ca să văd dacă observ ceva mișcare. Cât de
jos am ajuns!
Bun, mai vorbesc cu Victor și Nina pe Zoom, dar asta nu se pune, pentru c-o făceam și înainte. Și, între noi fie
vorba, am început deja să mă plictisesc la a treia întâlnire virtuală. Nu-i același lucru ca atunci când te cerți cu
cineva față în față.
 
 
Miercuri
 
M-au sunat mai mulți colegi ca să-mi confirme ceva se observasem și eu: avem mai multe teme ca de obicei.
Vouă vi se pare normal? Oricum, e remarcabil ce repede s-au mișcat profii de data asta. De fiecare dată când le
ceream noi ceva, ne spuneau „sigur, sigur, vom studia propunerea voastră și vă vom răspunde cât de curând.”
De obicei, „curândul” ăsta se transforma în „niciodată”.
Cum se-ntoarce roata!
În sfârșit au ajuns la mâna noastră. Sunt a-do-ra-bili când încearcă să țină pasul cu tehnologia. În prima zi ne-am
vorbit înainte și i-am lăsat să creadă că îngheață imaginea pe ecran: înțepeneam toți în poziții comice și
rămâneam așa până își reporneau aplicația. Asta a durat vreo oră, după care s-au plictisit și ne-au dat liber. Sunt
convinsă că ar fi apreciat gluma, dacă ar fi știut ce am făcut.
Imediat urmează să votăm dacă e cazul să le arătăm cum se pornește sonorul la live-ul de pe Zoom, să ne și
auzim.
Acum trei zile a ieșit un întreg scandal pe Facebook. Profa de geografie a scris că acum, de când
cu homeschooling-ul, părinții au ocazia să aplice metodele alea moderne de predare pe care le cereau
profesorilor. Mare greșeală. I-au sărit toți în cap, de mi s-a și făcut milă de ea. Tatăl lui Mircea, care e
neurochirurg, i-a spus că el e dispus oricând să facă schimb de joburi o săptămână, ca să vadă lumea cine se
descurcă mai bine: el cu predatul sau ea cu operatul pe creier.
De obicei, rolul de cârcotașă îi revenea mamei. În general, ea e liniștită, dar asta e numai o impresie. Nu-ți
dorești să te pui rău cu ea. N-aș putea repeta aici cuvintele pe care le rostește când e nevoită să repare ceva prin
casă sau să facă orice operațiune mai complicată decât schimbatul unui bec. Una peste alta, poate că-i mai bine
că n-a apucat să zică nimic. N-ar fi pentru prima dată când am probleme din cauza ei.
 
 

Joi
 
Așa nu se mai poate. Trăiesc ca în cocină. De mâine, gata. Mi-am făcut un program și am de gând să mă țin de
el. O să mă trezesc la oră fixă, chiar dacă n-am nimic special de făcut. O să fac duș aproape zilnic. O să-mi
schimb tricoul o dată la două trei zile. Nu o să mai stau în pijama peste zi. O să citesc măcar o sută de pagini
dintr-o carte. Orice carte, chiar și cartea de bucate.
N-am mai făcut mare lucru. Cea mai mare ispravă e că am schițat o hartă a locurilor în care scârțâie parchetul la
mine în cameră. Dacă cineva va avea nevoie vreodată de informația asta, nu va trebui să depună niciun efort, e
suficient să mi-o ceară mie! Nu-mi mulțumiți, cea mai mare răsplată e că mă simt, în sfârșit, utilă.
Mda.
 
 
Vineri
 
La naiba, am uitat că se apropie weekendul. Proiectul meu se amână pe săptămâna viitoare. Nu poți începe să
trăiești mai sănătos începând de vineri sau de sâmbătă. Chiar dacă acum toate zilele-s la fel. Nu mai știe nimeni
ce zi e decât dacă se uită la telefon.
Mă tot chinuiesc să citesc. Am început vreo cinci cărți, dar nu-mi stă capul deloc la asta. Așa că am abandonat
ideea și mi-am petrecut dimineața pe Pinterest, uitând-mă la interioare de case fabuloase pe care n-o să ni le
permitem niciodată. A fost mult mai bine, prea multă profunzime strică.
E ora două după amiaza și n-am mai rezistat. Am căutat pe YouTube clipuri cu orașe aglomerate și am dat cât
am putut de tare. A fost un răsfăț de zile mari! Pe strada noastră trece câte o mașină la fiecare zece minute! E
inuman ce se întâmplă. Liniștea asta mă omoară! (Scuze, știu că n-ar trebui să folosesc cuvântul ăsta chiar
acum, dar v-ați prins, sper, că e doar un eufemism, un fel de-a spune că nu mai pot trăi așa... știți ceva, hai s-o
lăsăm baltă, nu-i ziua mea cea mai bună.)
 
 
Sâmbătă
 
Printre altele, mi-am făcut ordine în dulap. Au fost treizeci de secunde super palpitante. Not! Nu-i cine știe ce
scofală să-ți aranjezi hainele când ai trei rochițe, cinci perechi de pantaloni și șase bluze. Cine s-ar fi gândit că
cumpătarea poate fi atât de nepotrivită pe timp de carantină? Dacă am avea fie de călcat în casă, jur că le-aș
călca.
Toată lumea spune că după ce se termină cu nebunia și lucrurile o să-și revină la normal, o să aprecieze altfel
micile bucurii ale vieții.
Puțin probabil.
Pe de altă parte, m-am surprins visând la plimbări lungi prin natură. Azi-mâine parcă văd că mă apuc de
jogging. O să mă trezesc vreodată din coșmarul ăsta?!
 
 
Duminică
 
JUR SĂ NU MAI STAU ÎN CARANTINĂ DECÂT SINGURĂ!
JUR SĂ NU MAI STAU ÎN CARANTINĂ DECÂT SINGURĂ!
JUR SĂ NU MAI STAU ÎN CARANTINĂ DECÂT SINGURĂ!