Sfârşitul concertului

de
Nina Cassian

Ce să vă spun? Când aveam 16 ani - niciodată n-am fost atât de urâtă

ca atunci - îmi purtam părul prins într-o plasă albastru închis, cu ochiuri prin
care ieşeau fire de păr decolorate şi ţepene.
Dacă m-ar întreba cineva câte bucurii am avut în viaţă, cred că aş
putea răspunde fără şovăire: şase. M-am gândit atât de mult la ele, că le-am
ostenit, le-am sleit de vlagă. Nu au putere să mai facă nici o mişcare.
E timpul să nu mă mai gândesc la nimic. Tot ce vreau e să nu mai aud
niciodată zgomotul apei în lighean, dimineaţa, când oamenii se trezesc din
somn şi se spală.
Dacă-mi pare rău de ceva e că n-am fost niciodată la mare. Acolo aş fi
învăţat să mă dezbrac şi să stau cu subsuorile în soare fără să-mi fie ruşine.
Multe ar fi trebuit să fac. Poate gimnastică. Sau să fac dragoste. Eu, în
privinţa asta am fost muşcată de umăr. Aşa este. Ori nu ţi se întâmplă
niciodată nimic, ori ţi se întâmplă deodată un lucru năprasnic care te
pecetluieşte pe toată viaţa. Semnul s-a şters după o săptămână şi n-am mai
putut face nimănui dovada a ceea ce mi s-a întâmplat. Asta şi pentru că
după aceea n-a mai urmat nimic.
Nici nu stiu daca totul ar fi putut fi altfel – si nici nu ma intereseaza.
Dar as minti daca as pretinde ca n-am stiut niciodata ce inseamna o caisa
coapta, de pilda, sau ca n-am alergat in nari cu mirosul prafului din preajma
furtunii – si as mai putea numara asa o suta de intamplari fundamentale. Ce-
mi pasa mie de toate acestea? Daca te legi prea mult de astfel de lucruri, nu
mai poti sa mori. Imi vine sa fac o gluma, sa deschid fereastra si sa strig in
noapte. “ Oameni buni, fie-va mila. Nu ma lasati. Nu treceti pe langa mine
fara sa ma salutati. Fie-va mila oameni buni.” Ce-as mai rade de mutrele
oamenilor buni (atatia cati sunt)
Sau sa bata la usa. O data, de doua ori. Intrati, sa zic eu. Si pe urma sa
intre Maxim, carn, botos, cu ochelari. “ Buna seara”, “buna seara”. Ma
ascund sub plapuma, san nu-mi vada camasa bej cu maneca lunga. Ii spun –
de ce nu? – ca l-am vazut si pe el la concert. El imi povesteste ce-a mai
facut, eu ii fac reprosuri ca, dupa ce m-a muscat de umar, nu m-a cerut de
nevasta si el imi explica ca eram prea tanara, aveam 16 ani.
Odata cineva m-a banuit de furt. A fost ceva foarte penibil. Alta data mi
s-a inchis din greseala usa in nas. Nu e mai putin penibil.
 De fapt cel mai rau a fost cand am stat o dupa-amiaza intreaga acasa
asteptandu-l pe Maxim. De la fereastra la masa, de la pat la fereastra. Si
notam pe hartie: 5 minute. Imi pusesem in gand ca va veni la 7. Cand s-a
facut 7, era prea intuneric ca sa ma uit pe fereastra. Am aprins lampa, m-am
pieptanat. La 8 fara 10, mi-am luat pardesiul si m-am dus spre el. Mi-a fost
rusine sa sun la usa. Mi-a fost rusine sa stau in strada, sa nu ma vada cineva.
Am ocolit, am umblat pe strazi, m-am intors si am sunat. Maxim era acasa si
citea. L-am gasit in pajama, cu o carte in mana. “ M-a durut capul”, s-a
justificat. M-am asezat pe un scaun fara sa-mi scot pardesiul. Maxim si-a
luat iar cartea si-a inceput sa citeasca. M-am ridicat dupa cateva minute si i-
am spus: Iarta-ma ca te-am deranjat.” Da, tin minte: cel mai rau lucru a fost
cand Maxim mi-a raspuns: Nu m-ai deranjat, la revedere.”
E timpul sa nu ma mai gandesc la nimic. Tot ce vreau, e sa nu mai aud
niciodata zgomotul apei in ligheane, dimineata, cand oamenii se trezesc din
somn si se spala”