Coperta de SILVIA COȚOVANU

KAFFKA MARGIT
SZINEK ES EVEK
Szepirodalmi Konyvkiado, Budapest, 1962

Toate drepturile asupra acestei versiuni sînt rezervate

EDITURII UNIVERS
 KAFFKA MARGIT

CULORI $1 ANI

în românește de VERONICA BÂRLĂDEANU

EDITURA UNIVERS
București — 1979
 DE MULTA VREME mă învăluie o liniște deplină, în- cîntătoare.
Undeva, departe de mine, viața își urmează cursul, frămîntată de
necazuri, nemulțumiri, strădanii și cînd îmi arunc uneori cîte o privire
spre ea, mă cuprinde mirarea vă- zîndu-i pe oamenii care trăiesc acum,
cît de copilăroși sînt în curiozitatea lor de a ști ce le va aduce ziua de
mîine sau de poimîine. Și e ciudat să vezi că tinerilor de azi lucrurile li
se par tot atît de noi și de interesante cum mi se păreau a fi și mie, cu
treizeci de ani în urmă. Privind lucrurile cu ochii mei de acum, văd
limpede că o bună parte din goana și feluritele schimbări ale vieții
oamenilor conțin și foarte multă ficțiune. Cum zice copilul : mă joc
de-a băcănia sau de-a tata sau de-a furtuna pe mare, așa se antrenează
și omul în toată firea în rolul de ins stăruitor, harnic, neserios, pătimaș
sau stăpînit de ură. Timpul trebuie umplut cu ceva, trebuie să ne
convingem măcar pentru o vreme că unul sau altul dintre lucruri sînt
importante. Altfel am sta de o parte, cu mîinile încrucișate și cine știe,
poate că așa ar fi chiar firesc, tot restul fiind un fel de autoiluzionare
prețioasă.
La urma urmei, omul își joacă pînă la capăt, în ordinea hotărîtă,
rolurile asumate. Atîta doar că lucrurile nu se petrec ca în piesele
scrise pentru scenă, unde totul decurge în funcție de rolul personajului
principal ; în viață fiecare din noi e personaj principal și nimeni nu-și
asumă vreun rol secundar, fiecare se joacă pe sine și pentru sine. De
aici complicațiile atît de întîmplătoare și de diverse care ne preocupă
cît se poate de tare cîtă vreme sîntem implicați. Cine pe cine iubește,
cu cine se căsătorește, cum își crește copiii, ce

4
loc ar vrea să ocupe în lume și cum e înfrînt în lupta pentru sine. Iar cînd de lipsa vreunui țel. Eu, care iubeam cîndva atît de tare mulțimea
omul a ajuns la capătul drumului, l'.uind ce a putut și ce s-a putut face din oamenilor, eu, care toată vremea m-am străduit pentru cîte ceva, acum stau
viața lui, se liniștește, în sfîrșit, dacă i-au mai rămas cîțiva ani de răgaz. aici, în grădinița asta caldă sau privesc din dosul jaluzelelor strada umbrită
Pot să le dau de știre tinerilor care, îngroziți, se tem de bătrînețe că ea de salcîmi, abia ies și trec săptămîni în șir fără să-mi deschidă cineva ușa.
nu-i nici pe departe atît de cumplită și de categoric rea pe cît pare a fi cînd Uneori mă gîndesc că poate e prea devreme ca lumea să mă uite pînă într-
o privești de la distanță. Omul nu resimte mai intens o stare decît alta și nu atît. Dar se vede că am obosir prea tare.
se simte frustrat de lucrurile pentru care i-a pierit disponibilitatea. Dacă Sînt în stare să stau vreme îndelungată țintuită locului cu mîinile
are cît de cît o sănătate bună, nu simte bătrînețea ofi- lindu-i trupul ; își încrucișate în poală ; cine și-ar fi închipuit așa ceva ? Locuința asta a mea
poate mișca mîinile, picioarele ; o cafeluță caldă, o odăiță plăcută, un are o portiță separată, prin grădină, spre o străduță îngustă ; pe acolo
somn dulce pot fi plăceri neasemuite ; și pentru bucuriile astea nu plătești obișnuiesc să mă duc la biserică ; pe ai casei, niște bătrîni șvabi înstăriți,
cine știe ce, nu riști nimic, nu trebuie să faci sacrificii spre a le dobîndi. dacă nu vreau, nu sînt obligată să-i întîlnesc. La nevoie, sînt totuși aproape
Sînt o femeie bătrînă, astă-primăvară am împlinit cincizeci de ani ; bătrînă și sînt oameni liniștiți și de treabă. Așa stau uneori pe cerdac, iar văzduhul
și singuratică ; dar dacă stau să mă gîndesc la trecut, am trăit eu și lucruri alb-albăstrui al verii filtrează pînă aici dangătul de după-amiază al
mai rele decît starea asta de liniște și mult mai puține bucurii adevărate, clopotelor amestecat cu parfumul crăițelor înflorite pe o palmă de loc. în
care acum par a fi fost doar un vis. Nu mă simt cu mult mai rău ca ori- partea cealaltă, lîngă calcanul casei vecine înfloresc toporașii, mai încoace
cînd altă dată și deduc de aici că nici moartea, chiar ea, privită de aproape, o rezedă și un strat cu flori de vanilie, condurași, bujori și creasta-
nu va fi atît de îngrozitoare pe cît mi se pare acum. cocoșului, amestecate ; la piciorul cerdacului, printre micuțele și
Omul simte bătrînețea mai degrabă din lucrurile exterioare, străine lui. modestele panseluțe, cîteva tufe roșiatice de nalbă și trei ciubere cu
De pildă, faptul că, încetul cu încetul, e exclus din toate și asta nu-1 mai
leandri. Mlădițele acestora le rup- sesem eu de pe crengile unor leandri
neliniștește, pentru că omul nu poate fi înlăturat pînă cînd nu dorește și el
lucrul acesta. Afară, comedia se reia de la început, aceeași piesă, cu alta mai bătrîni, crescuți și înfloriți toți printre ai mei. în casă, în locuința
distribuție, cu altă regie se declanșează și curge ; și pe noi nu ne mai alcătuită dintr-o singură cameră și o bucătărie, toate lucrușoarele și mobila
interesează. Uneori ai avea chef să-i întrerupi și să le spui : „Lăsați-o veche sînt rămase din zestrea mea dintîi, de acum treizeci și doi de ani. Și
baltă ! Ce se schimbă dacă lucrurile stau așa sau altfel ? Totul e asta e straniu 1 Căci multe lucruri am risipit în viață, multe am împrăștiat ;
indiferent !“ dar acum, în ciuda stăruințelor copiilor mei, tocmai pentru niște calaba-
Și n-aveam dreptate deloc, atîta doar că asta e piesa lor. în linii mari, lâcuri batrînești, dar cu care m-am obișnuit, nu am să pă
noi jucăm tot la fel cum joacă și partenerii noștri.
La bătrînețe, oamenii nu mai au scopuri, idealuri vitale, dar asta nu e o
nefericire chiar atît de mare pe cît își închipuie tinerii. Ei își pot imagina
amurgul vieții doar măsu- rîndu-1 cu propria lor stare de spirit, deși ne
schimbăm încă în viață fiind, nu numai prin moarte ; și eu azi nu mai pot
răspunde pentru faptele aceleia care purta acum douăzeci de ani numele
meu. Ba chiar, uneori mă gîndesc la ea ca la o străină. De pildă, omul se
zbate și se opintește pentru copii, crezînd că așa va fi cît lumea : și într-
adevăr, cei mai mulți bătrîni sînt de bine, de rău legați de viață tocmai prin
copiii lor, numai că asta nu e decît joacă, asumarea unui rol. în realitate
copiii se duc foarte departe ; interesul pentru soarta lor nu este decît
intenție și autoamăgire ; la vremea asta, nici destinele, nici schimbările nu
ți se mai par inedite sau prea importante. Poate pentru alții să nu fie chiar
așa ; dar eu am rămas tare singură.
Cu siguranță că nu spun asta ca să mă plîng nici de singurătate și nici

6
1
- popas. Poate că așa este și cu întîmplările și poate că ceea ce socotesc eu
răsese orășelul acesta searbăd de provincie. Aici mi s-au scurs zilele,
aici mă cunosc toți, mă știu, n-ar fi nevoie să explic nimănui cine sînt și pe
a cui seamă trăiesc. Tinerii și noii veniți mă privesc cu interes, iar cele
cîteva dintre vechile mele cunoștințe rămase pe aici, care m-au iubit, m-au
invidiat ori mi-au făcut rău, s-au îmbunat, încetul cu încetul, față de mine.
Totul se împăienjenește. Uneori, cînd ne în- tîlnim pe strada Bisericii, ne
bucurăm de revedere, cu mirarea unor consăteni risipiți prin lume.
N-aș putea spune că acești ani din urmă, de cînd trăiesc fără grijă și
fără agitație, nu mi-au oferit și multe noutăți. Sînt lucruri pentru care am
timp de-abia acum. Citeam foarte puțin și foarte pe fugă ; acum, în liniștea
asta copleșitoare, am timp pentru mai mult și mă pot concentra mai în
amănunt. Dar în zadar încearcă fetele mele să-mi trimită scrieri științifice
sau moderne ; citindu-le, simt foarte puternic schimbările, înstrăinarea
mea, chiar dacă limba o înțeleg. Eu n-am să mai pot concepe altfel lumea,
n-am să mă mai pot gîndi într-un fel nou la ale vieții. Dar abia acum îmi
plac într-a- devăr poeziile, romanele, și abia acum reușesc să deosebesc
scrierile bune de cele fără noimă. Și apoi, n-am gîndit eu înainte în trei ani
cît gîndesc acum într-unul singur.
Așadar, să stai să te gîndești mereu la aceleași lucruri : cum a fost și
cum ar fi putut să fie. Cuget atît de intens la toate îneît aproape că îmi
retrăiesc viața. Alții visează în tinerețe. Eu am fost întotdeauna foarte
întreprinzătoare, acum îmi iau revanșa. Așa se schimbă firea ! Dar acest
fel de a fi al meu a trăit mereu în mine, a ars mocnit undeva în adînc.
Așa pot să-mi explic teama care m-a reținut întotdeauna, ca un fel de
lașitate în fața faptelor și hotărîrilor cu adevărat mari. Știu că au fost
momente cînd aș fi putut să-mi schimb soarta, să o îndrept într-altă
direcție decît cea în care ar fi vrut ea să mă ducă... Acum însă, oricum, ar
fi totuna 1 Oricum, am avut parte destulă și de bune și de rele, am la ce mă
gîndi pînă la moarte. Uneori întorc foile zilelor mele ca paginile pestrițe
ale unei cărți ilustrate, străină mie, și doar rareori mă străfulgeră gîndul că
e vorba aici despre aceea care am fost eu. Și-atunci mă opresc și spun :
bine, ce a fost a trecut, dar eu de la început n-aș mai lua-o niciodată.
Cînd stau sa refac în gînd și retrăiesc iar și iar întîmplările vieții mele,
o mulțime de legături mi se încurcă în fața ochilor. Toate întîmplările
izbucnesc din cauze multiple și nu știu dacă o găsesc pe cea adevărată
atunci cînd caut una anume și nu știu dacă toate mărunțișurile s-au
întîmplat chiar așa sau mi se pare mie, pentru că de atunci le-am gîndit și
le-am spus de nenumărate ori într-un anumit fel îneît am ajuns să cred eu
însămi că așa a fost. Am auzit o dată că atunci cînd mergi printre munți,
peisajul se schimbă văzînd cu ochii, la numai cîțiva pași distanță, poziția
piscurilor și a văilor fiind mereu modificată. Panorama e alta la fiecare
1 11
azi că ar fi fost istoria vieții mele, nu este decît o imagine a ei conformă
gîndurilor mele de acum. Dar dacă este așa, atunci îmi aparține cu atît mai
mult și nici nu mi-aș închipui să pot găsi în după-amiezile singuratice
mîngîiate de dangătul clopotelor un joc mai interesant, mai colorat și mai
scump mie decît acesta.
2
ÎN VECHEA GRADINĂ a casei Zimăn, unde mi-am petrecut
copilăria, înfloreau aceleași flori de nalbă roșie, trai- sta-ciobanului,
busuioc, rezedă și condurașii-doamnei. Numai că aceea era o grădină
mare, foarte mare : se întindea de la strada Hetsastoll pînă la Hajduvăros,
iar mai tîrziu, cînd s-au construit locuințe pe strada Megye, bunica noastră
a vîn- dut pe bani buni două, poate chiar trei locuri de casă din acest teren.
Dar pe vremea cînd noi ne jucam încă acolo, fugeam o bună bucată de
drum de la cotețele și ruinele vechii afumători pînă la banca răcoroasă din
colțul cu tufe de soc, peste straturile cu zarzavaturi pînă la șopronul stu-
pinei părăsite. Grădinile copilăriei sînt întotdeauna largi și primitoare.
Anul trecut, cînd casa aceea a fost dărîmată, cînd a dispărut deci pentru
totdeauna (pe locul ei se află azi baia de aburi), am trecut pe acolo și m-am
uitat printre stinghiile gardului. Acum grădina mi s-a părut mult mai mica
și destul de oarecare.
Grădina fusese imperiul nostru, al meu și al fraților mei de pe vremea
cînd eram mici de toț — după moartea tatii ; acolo ne certam, acolo ne
zbînțuiam, ne jucam liberi, sălbatici și, cred eu, fericiți. Păcat ca memoria
păstrează atît de puțin din tezaurul amintirilor copilăriei : doar scene, în-
tîmplări mărunte și chiar și pe acelea într-o formă denaturată, așa cum le
vedem astăzi cînd ne gîndîm la ele, așa cum le pomenim de-a lungul anilor
care trec. Acuma, cînd le cunosc viața de mai tîrziu a fraților mei, îmi
amintesc ca, încă de pe atunci, Săndorka era un copil blajin, gînditor, un
băiețel delicat și plin de nevinovăție. Cînd eram numai noi doi, inventam
jocuri bizare și pline de fantezie, pe care le continuam mereu, traindu-le
aproape. Ziceam, de fapt, că noi locuim undeva în adîncul pămîntului
printre coridoare tainice și întunecoase, luminate de lampioane albastre și
viorii. Eu eram regina Vulpaverga și el regele Rombertăro. Aici, pe
pămînt, noi venim travestiți și trăim în cșsa bunicii doar în- tîmplător,
altfel avem treburi foarte importante, el îngrijește acolo jos rădăcinile
copacilor și ale florilor și orînduiește vremea zăpezilor și a ploilor, iar eu
am mii de griji cu parfu- marea florilor, cu o droaie de zîne leneșe și
mofturoase care uită să deschidă la vreme mugurii, să curețe frunzele de porumb în odaia bunicii. Aveam vreo zece ani pe atunci. Coridorul
pentru ca dimineața să fie proaspete și mai fac o sumedenie de alte acela înfiorător, învăluit în ceață, l-am visat de multe ori de-a lungul
năzbîtii. Acum, parcă mi se pare că toată povestea ni se năzărise dintre întregii mele vieți, la fel de îngrozitor și de străin ca atunci, cu toate că,
filele unei cărți nemțești cu povești, dar noi o trăiam în realitate și ore în mare fiind, treceam uneori la lumina zilei pe lîngă el. Acum locul acesta
șir vorbeam în limba Vulpa- verga-Rombertăro și ne construisem atît de nu mai există de ani de zile ; s-au construit temnițe moderne în aripa cea
amănunțit această lume de basm încît pînă la urmă începea să mă nouă.
plictisească și să mă apese și-atunci îi propuneam : „Hai acum fii iar
Săndor și eu Magda“ — dar el nimic ; se elibera greu din universul lui de
ficțiune și continua să-mi spună „Măria-ta“. De obicei mă salvam cu forța.
Cînd scăpăm, mă asociam cu Csaba într-o prietenie mai strînsă, mai
ștreangară și, zile în șir, îl umileam cu bună- știință și îl batjocoream pe
bietul împărat Rombertăro, fără să trădez însă vreodată secretul nostru.
Știam prea bine că am să mă întorc la el, dar simțeam nevoia acestei
evadări care mă înviora. Csaba comanda exhibițiile executate pe scara
rezemată de stupină ; făceam acrobații ca circarii pe care-i văzusem în
piață, în dosul gheretei cu bilete. Apoi mă învăța să trag cu praștia în
vrăbii sau săream amîndoi pe furiș gardul de piatră dinspre Hajdusikător.
Acolo făcea cot vechiul zid de cetate al prefecturii, iar gardul grădinii
noastre era, pe o porțiune, lipit de el. De fapt, se pare că erau zidite de
același pietrar pe vremea cine știe cărui prefect dintre Zimâni.
Aici, chiar vizavi, se deschidea o poartă boltită spre culoarul îngust și
muced al pușcăriei, la capătul căruia locuia gardianul. Pe nevasta acestuia
o cunoșteam ; era precupeața și cumpăra din livada noastră vișinele și
caisele înainte de a fi culese. Spre casa noastră se deschideau doar
ferestruicile mici și cu gratii, iar noi ne fugăream uneori prin fața cîtorva
dintre ele, părîndu-ni-se că vedem umbre cenușii, cămăși lungi, vărgate, și
fețe crunte, palide. Inima îmi bătea puternic, îmi era îngrozitor de teamă,
dar simțeam nevoia să accept pînă și spaima. O dată am auzit că e închis
acolo un tîlhar — Olăh Gergb — care va fi spînzurat. Era cu noi și Kallos
Pali, băiatul vecinului nostru și știu că eu am fost cea care i-am îndemnat
să ne ducem să ne uităm la Olăh Gergb. Dar cînd am ajuns în ulicioară, eu,
de spaimă, n-am putut să merg mai departe, m-am rezemat de zidul de
piatră și i-am îndemnat pe băieți să-și urmeze drumul : „Mergeți înainte ;
fereastra lui e a treia !“ Și ei s-au dus. înaintau în vîrful picioarelor, se
înserase și din geamurile cu gratii de fier se revărsau asupra lor
îngrozitoare umbre alungite. Deodată mi s-a părut că văd pe un coridor
fără sfîrșit, pășind fără zgomot, două stafii străvezii, îngrozitor de lungi și
de jur împrejur, liniște... Acum au dispărut în dosul parapetului !... Păreau
să fie în adîncuri, grozav de îndepărtate... Am scos un țipăt sfîșietor și am
căzut aproape leșinată pe pragul de piatră, dar tropăitul băieților care
fugeau tot îl auzeam. De la un geam îi înjurase urît cineva, pe urmă a venit
nevasta gardianului și m-a ridicat. Acasă a ieșit un scandal monstru din
afacerea asta și mi-am ispășit pedeapsa sitînd o oră în genunchi pe boabe

2 11
 Pînă atunci învățasem acasă cu un preparator ; și cam tot pe atunci
mama Klări m-a dus la școala ținută de tante Wagner Zsdfi. Era un biet
institut de provincie, condus de o fostă guvernantă nemțoaică pripășită pe
aici din Germania. Zsdfi avea două fete, învățătoare și ele. Mai venea, o
dată pe săptămînă, de la piariști, un profesor preot, care ne vorbea ba de
una, ba de alta, dar nu se străduia cine știe ce. îmi amintesc că o dată a
agățat un plumb de o sfoară zicînd că e un pendul. Dar ce a zis el mai
departe despre asta, nu prea țin minte. Fetele mele rîd uneori de mine ;
căci toate cîte le știu eu azi despre lucrurile astea, s-au lipit de mine, ce-i
drept, puțin cam neorînduit. După aceea am mai învățat cîte ceva din
auzite sau din ziare.
In institutul lui tante Wagner taxele erau la fel pentru bogați ca și
pentru săraci, dar „burghezele11, fetele meseriașilor și ale negustorilor îi
ziceau „gne-e-edige frău“, iar noi îi spuneam „tante". Limba germană era
obligatorie și „tante" îi admonesta cu severitate pe acelea care se abăteau
de la poruncă. „Dar dacă nu știm ?“ se apărau fetele meseriașilor de pe
strada Magyar. „Atunci trebuie să întrebați cum se cheamă cutare sau
cutare lucru". „Cum trebuie întrebat ?“ „Așa : IF'ze sagt man das deutsch
f“‘ De aici am căpătat toate obișnuința de a amesteca întrebarea aceasta în
tot ce aveam de spus ; întîmplări întregi le istoriseam zicînd : „Să vezi,
vizagman das doici așa și pe dincolo..." Era ca o scuză, dacă ne apostrofa
cineva să vorbim tot pe limba noastră. Doar fetele unor țărani șvabi mai
înstăriți vorbeau pe limba lor cîntată și urît deformată. Spre norocul
cîtorva dintre noi, în familiile noastre cunoșterea limbii germane era cît de
cît tradițională ca și moda de a avea slujnice de prin Szepes. Acum citesc
deseori cărți germane. Dealtfel tanti Sophie se ocupa și de educația noastră
; la un moment dat mă împrietenisem foarte tare cu fata unui frînghier,
Nagy Maria ; învățătoarea m-a chemat și mi-a explicat că trebuie să
încetez cu această prietenie fără nici o perspectivă, căci o domnișoară
Pdrtelky, ieșind în lume, oricum nu va putea să continue o asemenea
amiciție și totul s-ar solda cu suferințe și jigniri reciproce, dacă ruptura ar
interveni mai tîrziu. Azi toată lumea ar dezaproba o asemenea concepție,
dar eu cred că pentru timpurile acelea, ea avea dreptate. Era o femeie
deșteaptă și aprecia bine situația. Mama Klări i-a condus o dată sau de
două doua ori fetele la bal și au făcut-o pe rînd și alte mame, înda- torînd-
1 13
o mult prin aceasta.
Cei doi frați ai mei începuseră să urmeze și ei gimnaziul preoților, dar
acasă ne duceam veacul copilărește, jucîndu-ne în grădină și printre cotețe.
Am trăit întotdeauna printre băieți — cei doi ai noștri și băieții vecinilor
— și nici nu-mi prea plăcea să mă joc cu păpușile. Le coseam doar pălării
imense cu bibiluri și rochii de bal la modă, ca cele pe care le adusese de la
Viena mama Klări. Le îmbrăcam și le părăseam preferind tovărășia
băieților.
Am păstrat foarte vie amintirea unei seri tîrzii de mai.
3
PE VREMEA ACEEA mai dormeam încă toți trei în „casa cuhniei",
într-o odaie plăcută și veche, în care totul amintea timpurile de odinioară,
din tinerețea bunicii. Se spunea că aceasta clădire separată de restul casei
ar fi avut mai bine de trei sute de ani ; era o casă joasă, cu ziduri groase,
ferestre boltite și grinzi de brad înnegrite, deasupra alcovului, în stînga se
deschidea o ușă spre bucătărie, în tindă era un cuptor cu horn deschis. Cît
de bine îmi amintesc camera noastră ! Aici erau cărate din casa de sus
toate obiectele uzate și de prisos ; aici fusese adus și bătrînul scrin cu
vitrine de cristal al bunicii, împodobit pe dinăuntru cu rozetele de tul cu
care erau „decorați" dansatorii cotilionului, amintiri ale făinoaselor baluri
de demult ; aici erau atîrnate pe pereți pasteluri cu crinoline gălbejite de
timp, și draperiile roșii, vechi, mîncate de soare și praf, dintr-o și mai
bătrînă cameră de oaspeți de la țara. Aveam niște paturi mari cu capete
curbate și cu susur de carii în lemnul bătrîn, dulapuri dărăpănate cu
feronerie multă și sertare pîntecoase, o masă așezată pe capre, grea de nu o
puteai urni din loc. Asta era piesa cea mai veche a familiei.
îmi plăcea încă de pe atunci să mă întreb, îngîndurată, cîte mîini de
femeie au atins moliciunea catifelei tocite pînă la ruginiu, a feței de masă
spălăcite ; cine erau cei care stătuseră pe jilțurile înalte și bogat
ornamentate, pe canapeaua veche și desfundată. Această cameră a fost
dintotdeauna casa
copiilor din familia Zimân și — cu vreo douăzeci de ani înaintea noastră
— tot aici dormise mama Klări, cu cei trei frați ai ei, facînd, ca și noi, o
mulțime de năzdrăvănii și fusese, tot ca noi, pedepsită să stea în genunchi
pe boabe de porumb pentru că, jucîndu-se de-a doctorul a lipit smoală sub
codițele Marikăi, așa cum văzuse ea că le pune buna lipitori țăranilor care
veneau la ea să-i doftoricească. Astfel lucrurile vechi, amintirile, snoavele
de odinioară unesc familia, ne fac să simțim că sîntem continuatorii
vieților dinaintea noastră ; și toate acestea îți dau sentimentul unei mari
certitudini : trebuie doar să-i privim pe bătrîni și să le primim sfaturile ; la
fel ca ei vom răzbi și noi ! Acum gîndul meu zboară din nou către cele trei
fete ale mele. Picioarele lor nu mai sînt înfipte în același pamînt ; lumea s-
a schimbat parcă prea dintr-odată.
Oare pe la paisprezece ani, mama Klări era frămîntată și ea de
neliniști străine și tulburătoare ? mă întrebam eu atunci. Dar buna, severa
și prea serioasa doamnă roșea, oare, și ea pînă în vîrful urechilor, la cîte un
gînd ciudat, rușinin- du-se uneori, pe întuneric ? Stăteam pe atunci în pat,
sprijinită în coate pe pernele mele și priveam cum clarul de lună din
grădină inundă cu penumbră albăstrie camera adormită. Afară, la colțul
dinspre Hajdu, paznicul de noapte anunța orele unsprezece cu un fluierat
metalic tremurat și melodios.
Acum, în casa de sus se cîntă la pian, în marea cameră de recepție se
joacă ciardașul și mama mea, femeia aceasta frumoasă și înfloritoare își
răspîndește deplinul, strălucitorul ei farmec. Dealtfel are în preajmă doar
cîteva femei : tușa Iii și cele două verișoare slăbănoage Reviczky,
întotdeauna vesele. în schimb, seară de seară, bărbați și cîte patru-cinci
tineri zumzăie în jurul mamei, îi pîndesc gesturile, o doresc, îi vorbesc și
fiecare mișcare a lor îi este adresată ei. Cît de drăguță, e ea, fără nici un
efort, cu toată lumea ! Cît de naturală și de simplă ! Păi nu este ea socotită
încă și azi drept cea mai frumoasă femeie din șapte județe ?! Spre care
dintre ei întinde oare mîna, cu un gest de împăciuire, leneș și nepăsător, ca
al omului obișnuit să fie dorit, sau cu siguranță de sine, ironie și viclenie,
peste colțul pianului ori deasupra gheridonului cu albume ? Se mai retrage
oare pe berjeră pentru o emoționantă, pătimașă, mînioasă șușoteală, cu
înăbușite reproșuri și nerăbdătoare iubire ? Ei da, acolo se desfășoară viața
1 15
adulților, aparte, ascunsă ochilor noștri de copii ; viața adevărată, iar
iubirea este, de fapt, lucrul cel mai important, pentru că despre ea vorbesc
toți, cu obrajii îmbujorați, cu lăcomie sau curiozitate. Pe noi, copiii, ne
exclud și ne înlătură din toate !“ mă gîndeam eu revoltată, amintindu-mi
fără nici o plăcere tortul de cjocolată și înghețata de zmeură care se
serveau acolo fără să ni se dea și nouă. Eram pe jumătate copil, pe
jumătate adolescentă.
— Săndorka ! l-am strigat pe neașteptate, doar pentru că eram plină de
frămîntări și trebuia să vorbesc cu cineva. Dormi, Săndorka ?
— Nu ! se auzi îndată glasul lui din patul de vizavi.
— De ce ?
— Așa !
— Nu te prosti ! De ce ?
— Aseară cînd ne-am făcut rugăciunea, ajungînd la partea unde
spuneam : „Stă de-a dreapta atotputernicului Dum- ncz.cu" ma dureau deja
genunchii, așa că rn-atn sprijinit pe calciie. Acum mă tot gîndesc că
rugăciunea asta nu e valabilă.
— Prostule ! l-am certat eu cu o furie iscată din te miri ce. Cum poate
să fie atît de netot un băiat de doisprezece ani ?
— Și nu numai de asta ! bîigui înfricoșat frățiorul meu. Dar...
dimineață aș vrea să mă pot trezi devreme, cînd vine Zsuzsi să ia pantofii.
— Ce vrei ?
— Măgduța, să nu spui nimănui ! Csaba și Kallds Jani au prins azi un
corb, e acolo sub acoperișul șurei, și mîine vor să-i scoată ochii. Eu aș vrea
să-i dau drumul.
Consternată de vestea asta, am căzut iar pe gînduri. Se auzea doar
sforăitul regulat al lui Csaba.
— Bine, i-am răspuns într-un tîrziu mezinului, am să te s£o1 ^evreme ȘÎ am
să te ajut, dar tu să-mi arăți și mie cămăruța voastră secretă din podul cu
fîn.
— Ce cămăruță ?
— Nu te preface, vicleanule ! Știi și tu unde e ascunsă cheia. E acolo
lada aceea veche de la pianul mamei, acolo v-ați aranjat voi odăița și nu
vreți să primiți nici o fată în ea. Vezi, să nu-i spun mamei ce faceți acolo !
— Eu n-am fumat, mie nici nu vor să-mi dea.
 — Vezi cum te-ai dat de gol, prostule ?! Fumați foi de tutun. Daca Dădu buzna înapoi pînă în pragul camerei, unde Zsuzsi stătea
mîine nu intru și eu acolo, îi spun mamei tot ce faceți ! rezemată de ușă. Acolo însă, fără o vorbă, îi aținu calea bunica. Ținea în
— Vai, nu Măgduța ! Eu am să-ți dau drumul. mînă un opaiț, dar mantila ei de mătase neagră era încheiată pînă la
— Oho, nici chiar așa ! urlă Csaba, ca un canibal. Tră- dătorule, ultimul nasture ; părul lucios, strîns pe tîmple, era acoperit cu grijă de
mișeilor, nemernicilor ! Ptiu, fată ! Gîscă curioasă, rușine să-ți fie ! boneta de dantelă cu mărgelușe. Ridică opaițul și privi în odaie.
Nu m-am speriat deloc. Toată încordarea cuibărită în mine a izbucnit — Uite cît sînt de nenorocită ! se zbătea cu capul în mîini mama. Se
năvalnic, într-o clipită m-a și cuprins fier-* bințeala furiei : bat la sînge ! O omor pe asta !
Pierzîndu-și cumpătul se năpusti spre mine, dar bunica o prinse de
— Tot tu faci pe grozavul, derbedeule ?!
mînă și o sili să se așeze pe scaun.
Ai tras cu urechea ! Prefăcutule ! Cavaler gîndac ! Am s-o chem pe — Vai, doamne ! gemea mama neputincioasă, cu obrazul îngropat în
Kallds Agnes să vadă cum i se prăfuiesc domnișorului pantalonii. palme.
— Ba tu ai s-o încasezi, domnișoară, dacă dau eu drumul la cîte știu. Bunica așeză opaițul pe patul lui Csaba care, amuțit, suporta să i se
De pildă despre conversațiile tale din stupină, cu Kallds Pali ; sau despre dea cămașa deoparte.
bluza aia cu mîneci, despicată la gît, cînd ți-a descheiat un nasture în plus — Nu-i decît o zgîrietură, spuse ea calm cerîndu-i servitoarei niște
și tu l-ai lăsat... apă rece. Dar putea să-4 nimerească și în cap...
— Minți ! Mi-a spus doar că mătușă-sa a murit de cancer și... Se apropie de patul în care Săndorka, chircit și tremurînd tot, suspina
Mincinos nerușinat ! Cîine ! mereu. îl mîngîie pe creștet, încet, abia perceptibil.
— N-ai decît să te smiorcăi, șerpoaică afurisită ! Pliu !... — Ce să mă fac cu asta ? întrebă mama, arătînd spre mine cu un gest
Nu mai eram stăpînă pe mine. Am pus mîna, la întîm- plare, pe un de amărăciune și resemnare.
sfeșnic de fier, care se găsea pe masă și prin întuneric, l-am azvîrlit spre el. — Acum las-o în pace ! îi răspunse bunica sever, ban- dajînd cu grijă
în clipa următoare însă mi-a și părut rău și... aș fi vrut să-1 rog să tacă, dar brațul lui Csaba. Pe urmă veni cu opaițul și îmi lumină obrazul răvășit.
el își daduse- drumul la smiorcăială și plîngea răcnind din răsputeri. Minu- — A crescut și ea ! spuse încet, pe gînduri și se întoarse. Ce mai, e
tele treceau și el urla cu dăruire totală și cu o forță inepuizabilă. în fată mare ! adăugă mai tîrziu.
bucătăria vecină cu camera noastră servitoarea începuse să orbecăie, Am scăpat de bătaie...
trezită din somn ; cineva bătea în ușa casei.
— Hei, Zsuzsa ! Deschide ! N-auzi că ăia se omoară acolo ?!
Era mama. Mă bucuram aproape că vine și că o să mă- nînc bătaie,
căci după asta va fi iar liniște.
— Ce faceți ? Ce i s-a întîmplat ăstuia ? Vai de mine, sîngerează !
M-am speriat de moarte, aș fi vrut să mă duc lîngă ea, să plîng, s-o
sărut la nesfîrșit; dar știam că oricum eu sînt cea rea și mi s-au uscat
vorbele în gîtlej.
— A aruncat cu sfeșnicul în mine, ăla de fier ! Mi-a frînt umărul, e
plin de sînge !
— Nu plînge ! Lasă-mă să văd ! Ah, păgîno, vezi tu acuși ! Tu !
— El a început ! țipai în sfîrșit tremurînd și izbucnind în plîns, m-a
batjocorit și m-a înfuriat. Pentru că a prins o pasăre și a închis-o în șură,
iar mîine vrea să-i scoată ochii. Și fumează în fiecare zi ascunși în lada
pianului.
— Maică preacurată ! Păgînilor ! Incendiatorilor !
— Da și ea se înghesuie cu Pali în prisacă și el îi descheie bluza la gît.
— Tîrîtură ! Ce să fac cu tine ? Rău m-a pedepsit pe mine
Dumnezeu ! Dar lasă tu, că acuși găsesc eu făcălețul...

1
6 1
 Și, în liniștea nopții, tresărind cînd și cînd din ațipit mi se părea că tot
mai văd din alcovul întunecat pîlpîitul galben, molatic al opaițului bunicii
așezat pe masa cea mare de stejar. Stăteau încă alături, mama sprijinită în
coate, cu mînecile largi ale rochiei vaporoase de batist înflorat răs- frînte,
eliberîndu-i gropițele alb-trandafirii ale articulațiilor, dezgolindu-i brațul
frumos și plin, împodobit cu brățara veche de aur, cu cap de șarpe. Silueta
sveltă, uscățivă a bunicii rezemată drept de spătarul scaunului, răspîndea
în jur umbre maronii ca pe o veche pînză în ulei înfățișînd o scenă
luminată doar de o candelă.
— Ai treizeci și unu de ani, dragă, spuse în șoaptă, dar dur, în
întuneric, ca argument la ceva rostit pare-se anterior.
Mama privea fix în lumină.
— O dragoste cu năbădăi ca asta, continuă fără menajamente, n-are
nici cap nici coadă. O vreme am crezut că se lămurește într-un fel, dar
acum, a fost destul. Acușica se împlinesc patru ani...
— Dar mamă... oricum... este...
— Bine, bine ! Pînă acum n-a fost decît treaba ta. Și eu, Klări, nu m-
am amestecat. Uite, sînt aproape zece ani de cînd v-ați întors acasă și
nicicând, nu te-am întrebat nimic. La început am zis să te las să-ți trăiești
și tu viața ; destul ai tras cu bărbatul tău. Te-ai întors acasă, văduvă și cu
trei suflete după tine, deși mai erai încă, aproape un copil.
— A cui e vina ? ridică mama din umeri cu îndărătnicie, dar și cu un
fel de tremur.
— Klări, nimeni nu poate să cunoască viitorul. Știi bine, călcau două
surori în urma ta, te-au cerut devreme, te-am dat. Aveai șaisprezece ani ;
bărbatul tău, ce-i drept, treizeci și cinci, dar era sănătos și înstărit. Avocat
de mîna-ntîi, lucra cu patru secretari. Tocmai se judecau și la Portelek cu
Abris. în vremurile tulburi de atunci, avocatura era cea mai buna meserie.
Cine ar fi putut să prevadă că nebunia agoniselii, veghea nopților de
muncă îl vor împinge către băutură. Bine că s-a dus, sărmanul, doborît de
pneumonie, înainte să prăpădească totul.
Din întunericul nișei, vedeam bine chipul luminat al mamei ; dar
bunica n-avea cum să observe schima de dezgust care îi umbrea obrazul.
— Ei da, continuă ea blînd. Erai atît de frumoasă încît nici mie nu-
mi părea rău că-ți trăiești viața, că te distrezi ! Cele două fete le
măritasem, taică-tu murise, fratele tău era încă student pe atunci. Aveați
loc să stați aici. N-ai avut grija casei, a copiilor, te-am scutit de ele
luîndu-le asupra mea. Eu am fost orfană, mie, pe lîngă taică-tău mi-a
fost dat să trag din greu, nu mă plîng acum, am fost făcută pentru asta.
într-o viață de om am sporit puținul pe care l-am avut la început, am
trăit și ne-am crescut în cinste copiii.
Gestul mamei era acum aproape nerăbdător.
18
— Ani în șir, Klări, nu m-am amestecat în treburile tale. Gura lumii
vorbea, dar eu eram aici și mă așezam printre musafirii tăi ca să salvez
aparențele. împotriva casei mele nimeni nu a îndrăznit să cîrtească. Mă
gîndeam să te las să alegi după pofta inimii. La început a fost Bojer. L-ai
amăgit multă vreme, apoi ai zis că e bătrîn. E. drept, era văduv, dar era
primul moșier din județ. A venit la rînd tînărul Gebey, nici din asta n-a
ieșit nimic. Ți-ai pus mintea cu Kendy, un om însurat ; e adevărat că
nevastă-sa fiind paralizată nici ' sa meargă nu putea, dar uite, așa cum e,
mai trăiește și azi în scaunul ei cu rotile. Acum, acest Szechy. Cînd e,
cînd nu e. Aud că alaltăieri a plimbat-o cu trăsura pe actriță...
— Ei, dar multe se mai atld ! bătu mama iritată cu pumnul în masă.
Se îndreptă în scaun cu ochii scînteind de furie. Bunica o privea
neclintită, aproape cu indiferență.
— Bine, să nu mai vorbim despre asta. Altceva vreau să-ți spun. Tu
știi că eu am și un băiat.
Mama Klări se întoarse mirată spre ea.
— Acum, Istvăn e ajutor de notar districtual, dar în doi ani bătrînul
Belteky se pensionează cu siguranță și intră el în locul lui. Pentru un om
atît de tînăr e mare lucru. Ei, ; ■ da, și dacă Istvăn se însoară, vor locui
aici.
— Aha ! spuse mama cu o undă de acreală.
— Da. Nurorii mele am să-i port eu de grijă.
— Să fie adevărat că matale te gîndești la micuța Kallos...
— Deocamdată nu-ți face tu griji pentru asta ! Altceva vreau să-ți
spun, Klări ! Pe voi v-am măritat, după cum știi, așa cum se cuvine, pe
toate trei. Mai știi și că situația pămînturilor de la Bere am lămurit-o de
cînd a murit tatăl
1
 tău. Cu el le-am cumpărat și pentru jumătate rămăsesem datori. Acum
strădania mea e să vă mulțumesc pe voi trei. Pentru că Bere va fi al
fiului meu, asta ți-o spun de pe acum, să o știi.
Brusc se făcu liniște... Cred că, intr-un fel, mama se aștepta la toate
cite le aflase.
— Moștenirea ta de văduvă a fost de zece mii de fo- rinți... Nu știu cît
mai ai din ei, aici ai cheltuit numai pe îmbrăcăminte ; e drept, destul de
mult... Eu îi dau fiecăruia din fetele mele cincisprezece mii. Cît despre
copiii tăi, ei au cîte opt mii.
— De ce mi le spui toate astea, mamă ? întrebă mai- că-mea. Eu... pot
sta și în altă parte.
— Astea-s vorbe-n vînt ; știi și singură că e cu neputință ! Aici eu ți-
am purtat de grijă... în toate privințele... Vreau să te măriți, Klări.
— Cu ăștia după mine ? făcu mama un gest către noi, îmbufnată și
tristă.
— Nu contează. Ești foarte frumoasă !... Băieții pleacă, se vor duce la
școli. Fata... e măricică. într-un an, doi...
— Va fi oare frumoasă ?
— Va fi interesantă ! Acum o să se formeze... A trecut de paisprezece
ani. La iarnă o poți scoate la bal. Așa cum văd eu, pisica asta nu-ți stă prea
mult pe cap !
Se ridică și trecu încet prin cameră, privind printre perdelele
alcovului. Toți trei respiram adînc, regulat.
— Dorm ! constată ea.
Se opri o clipă la căpătîiul patului meu.
— Ea, începînd de mîine, va dormi sus, în camera ta, Klări !...
Rămăsese o clipă locului și, prin pleoapele închise, simțeam ascuțișul
privirii serioase a ochilor ei mari. Apoi se întoarse, ridică încet opaițul și
ieși.
Parcă văd și acum statura ei înaltă și dreaptă ca trunchiul falnic al unui
copac. Era un om integru, drept, echilibrat, în iubire, neînduplecat,
cumpătat, cu o voință fermă, secondată de inteligență ; avea un
temperament și o fire, de adevărat monarh. Țelul ei suprem era ridicarea
familiei și știa să lupte pentru acest ideal, să-și mobilizeze forțele cu calm,
cu demnitate, sigură întotdeauna pe faptele și .intențiile ei. în felul cum se
2
0
purta cu adversarii, prietenii, asociații, subalternii sau chiar cu noi, n-am
văzut-o niciodată călcîndu-și cuvîntul, gîndind contradictoriu, greșind sau
revenind asupra cuvîntului dat, schimbîndu-și sau abandonîn- du-și
intențiile.
O . vreme, mama rămase pe loc, privind întunericul din fața ei.
Privirea îi era îngîndurată dar liniștită, vedeam bine că fața de cele auzite,
nu o încearcă nici un sentiment de revoltă sau dușmănie. Bunica avea
dreptate ! mă gîndeam și eu, cu convingere fermă și cu sufletul împăcat.
Pe atunci încă, noi — mama, bunica și copiii — ne înțelegeam unii pe
alții cu o nemărginită încredere plină de devotament. Poate nici nu eram
mai supuși sau mai buni decît cei de azi ; eram doar într-un anume fel mai
asemănători, între noi.
4
~ PAN1OFIORI CU ZORZOANE învechite și toc înalt, pălăriuță bebe,
fundulițe, prima rochie de fată mare cu corsaj și tunică, doamne, unde se
duc oare rochiile vechi devenite zdrențe, măruntele gesturi ale unui eu care
a fost și nu mai este, zborul zilelor obișnuite, urma unor neînsemnate cea-
suri ! Cît ar fi de bine să ne regăsim policromele clipe ale tinereții,
melodia cuvintelor, vechiul colorit al rochiilor, al părului și al razelor de
soare care ne mîngîiau și ne învă- luiau în dănțuitoarea lor strălucire ! Și
cauzele uitate sau neștiute a tot ce ni s-a întîmplat, ascunse acum în
adîncu- rile cenușii ale zilelor stinse sau cuibărite la adăpostul mean-
drelor adînci și tainice ale sufletului nostru. Bine ar fi să mă regăsesc și pe
mine, cea de atunci, pentru că dintre toate lucrurile existente în univers,
pentru mine, tot eu sînt lucrul cel mai interesant și bine ar fi să ne amintim
de noi înșine, cînd totul își pierde culoarea și peisajul devine cenușiu ; căci
pierdem cu adevărat doar acele zile de care nu ne aducem aminte...
în pantofiori lucioși, cu vârfuri ascuțite și panglicuțe, cu tunică, cu
gentuța de catifea atîrnată de braț, treceam de-a lungul străzii Megye,
mergînd spre școala de croitorie ; din dosul obloanelor trase pe jumătate
mă străpungea pe furiș ascuțișul privirilor cercetătoare ale femeilor,
critica, aprecierile,
1
pronosticurile sau simpatia lor. „Ia uite-o pe micuța Portelky Magda !“ se
înștiințau, în amiezile învăluite în dangăt de clopot, bătrânele case înrudite
mijind ochii geamurilor. începuseră să mă și ia în seamă : intrasem în
rîndul acelora care merită să te preocupe, a celor care devin într-un fel sau
altul subiect de conversație ; ușor, cu grijă, se deschidea în urma mea cîte
un oblon vopsit în verde și simțeam cum — prudente și cercetătoare
cîrlige — privirile lor mi se încurcă printre călcîie, îmi urmăresc cutele
fustei, unduirea mijlocului și mă pipăie toată... Din umbra acestor ferestre,
aceleași priviri ascunse au’urmărit, decenii în șir, mersul vremii, făcînd
judecăți de valoare, apreciind posibilitatea închegării unor relații,
înregistrînd aparițiile unor figuri noi ; într-un cuvînt, viața. Aici, de-a
lungul străzii Megye, noul venit trebuie să se facă înainte de toate
acceptat, familiar sau să devină, din copil, un cineva care vrea ceva pe
lumea asta ; aici, pe porțiunea dintre Hajduvăros și Vărkert. Atît era
întregul meu univers și poate că în suflet îmi mai trăiesc și azi culorile și
regulile acestui univers ; de atunci însă am învățat că universul nimănui nu
e mai larg : este doar altfel.
— Bine făcută puștoaica, piciorușe delicate, rasă de dansatoare !
clipea binevoitoare în urma mea, de sub ciudatele streșini de piatră,
fereastra drăguței tanti Belteky. Formele sînilor de fetișcană sînt ca ale
maică-si ; doar să se împlinească un pic puicuța și se face porumbiță !
— Năsucul e curat, nodulețul Pdrteleky-lor, cugeta mama Reviczky,
tresărind numai pe o parte, cu un umăr scuturat de frisoane. Chiar așa,
gura nu e cine știe ce mică, dar are ceva bizar. Parcă ar fi o țigăncușă cu
fața albă ca zăpada. Asta vine de la ochi...
— De pe acum știe ce să facă cu ei, replicau înaltele frontoane
viclene și insinuante ale bătrînei și surpatei case din colț a Ilkăi Zimăn ;
făceau în urma mea tainice și malițioase semne cele două ferestre viclene
ori poate ochii prudenți ai stăpînei.
— Ia te uită, e atrăgătoare de pe acum, sînge bun, vioi, nu stins sub
cenușă, adăugă repede, pentru ca observația să treacă drept laudă, dacă s-
ar găsi careva să o trădeze bunicii.
Pentru că toți țineau seama de ea, îi știau de frică și o stimau ; iar noi,
știind și fiindu-i recunoscători pentru bunul acesta, trăiam la umbra
22
importanței și respectului de care se bucura ea, prin viața, mîndria și
averea sau comportarea ei inteligentă cu care ne învăluia și pe noi. Cam
devreme mi-am dat eu seama de aceste mărunte corelații ale vieții, printre
care urma să fiu nevoită să mă descurc. Mă trăgeam din- tr-un neam
puternic, dominator, deloc sentimental ; aveam reale aptitudini pentru
viață, eram puternică și vioaie. îmi intraseră în sînge și-mi
vibrau .inconștient în tonul cu care dădeam bună ziua, drămuind instinctiv
amabilitatea cu care salutam, simpatiile și dușmăniile sau obligațiile de
familie pe care le știam, trăind de mică în atmosfera lor.
— Bună ziua ! spuneam cu o blîndețe ireproșabilă, dar adăugind
cuvintelor un accent oficial, atunci cînd tînărul Vodicska se înclina adînc,
ridicîndu-și cu un gest larg, după obicei, pălăria rotundă, orășenească ; dar
el trebuia să remarce neapărat că tocmai atunci eu, zîmbind confidențial,
cu o ușoară înclinare a capului răspund la salutul vreunuia dintre „băieții
comitatului". Bună ziua, răsuna în sufletul : meu propria-mi voce în timp
ce cîntăream dacă a fost corect i sau nu ; și remarcam, după cum era cazul,
tonul bizar, alin- tător, glumeț, drăgăstos sau malițios ca și familiaritatea
cu care mi se spusese : „Sărut mîna !“, „Ia te uită !" și tot ' focul sîngelui
înfierbîntat de mînia mea de fetiță mi se urca în obraji. „Un nimeni 1 Un
oarecare !“
Toate astea aparțineau lumii vecine, de dincolo de strada Megye.
Dincolo de Vărkert, imensul parc al domeniului, se aflau casele de modă
nouă, cu turnulețe de piatră, în care locuiau oamenii contelui : intendentul,
ispravnicul, logofătul. Familii cu nume străine, cu trecut necunoscut,
pripășite cine știe cum, pe aici ; despre unii știam doar că bunul plac al
stăpînilor îi ridicase la rangul de rîndași la sobe din grăj- dari sau cine știe
din ce. Tatăl acestui Vodicska, bătrînul inginer, se spune că ar fi fost un
simplu tovarăș de joacă pe lîngă copiii contelui ; îi stimula pe domnișori la
învățătură cu exemplul sîrguinței lui. Mai tîrziu îi însoțise și prin străi-
nătăți și știuse pînă în ziua de azi să păstreze cu inteligență această relație
de așa-zisă prietenie. Știam că în anumite cercuri bătrînul cu mutră de
vulpe e foarte stimat, pînă și inspectorul îi făcea ochi dulci. Și numai prin
viclenia și cu mintea lui sucită izbutește stăpînirea să ducă la bun sfîrșit
împărțelile și rechiziționările unor pămînturi năpăstuite de
1
ape. Treaba făcută de el o va continua feciorul său întors de curînd de la devenise în ultima vreme chipul bărbierit al tînărului Telekdy, fantastul,
examenul de avocatură și devenit de pe acum jurisconsult al administrației întors din străinătate de la școli înalte. într-o strălucitoare dimineață de
domeniilor. Acum își plimbă de-a lungul străzii Megye, fălindu-se, vară, venind de la un chef, a intrat tam-nisam în curtea noastră cu toată
pălăriuța tare, după ultima modă, pantofii fini și bine lustruiți, cravata de banda de lăutari a lui Bankd după el și i-a aliniat pe țigani sub streașină
mătase subțire. „Dar mie... Ia te uită !“ bucătăriei.
Bărbații de condiția noastră poartă demonstrativ jambiere de piele, — Ziceți-i, mă, mama ei de lume, că i se cuvine frumoasei, cînd
lavaliere înfoiate și pălării ușoare, moi, pe -care le ridică într-un salut mînușițele ei de nea amestecă rîntașul !
repede, vioi, cu o bucurie camaraderească : „Sărut mînușițele, Măgduța !“ .Ce limpede văd imaginea asta ! Trandafirii galbeni și roșii erau la
Eu simțeam încă de pe atunci cu mîndrie, în toată ființa mea, puterea ultimul înflorit ; globurile de sticlă de pe aracii din rondoul mare reflectau
și demnitatea neînfrîntă, proaspătă și nealterată a neamului meu răzbătător, cu strălucirea lor multicoloră arșița soarelui ; dinspre poarta grădinii se
a familiei mele independente, cu oameni capabili să sfințească locul prin auzeau țipetele godacilor înfometați de prin cotețe și peste tot plutea
propriile lor forțe. Numai că mă lămurisem, deplin conștientă, în legătură aroma fermentată a smeurei coapte amestecată cu unduirea încinsă a
cu o seamă de lucruri pe care generația mamei mele le bănuise doar : gunoaielor care își răspîndeau aburii în aerul înfierbîntat. laraful cînta în
înainte de toate, aproape îmi însușisem știința de a fi femeie. Uneori, stînd fața tufelor de mălini. Telekdy, sprijinit de canatul ușii, se răsucea exaltat,
în fața oglinzii, observam mirată cîte o nouă trăsătură a chipului meu, o cu fața lui urîtă, dar plăcută totuși, urmărind cu priviri lacome fiecare pas
expresie spontană de volubilitate, cîte o mișcare maiestuoasă a capului, pe al mamei, care cu mînecile suflecate, cu obrajii împurpurați glumea
care, ținîndu-le minte, le repetam, folosindu-mă de ele ca de niște arme prăjind gogoși. „Azi tot orașul o să vorbească numai despre asta !“
utile. Priveam opulența și deplina frumusețe a mamei mele fără pic de gîndeam eu cu exaltată bucurie. „Toți ochii de pe. strada .Megye ne
tristețe : „Eu voi fi cu totul alt gen“, îmi ziceam în gînd. Eram o ființă mai privesc ! Dar e bine așa ! Nouă ne dă mîna să. înflorim, să ne împăunăm,
dinamică, mai fermă și mai neliniștită. Ca și cum în mine ar fi înflorit cu să primim semnele adorației, să ne^trăim tinerețea după pofta inimii,
toată vigoarea ultimei eflorescențe feminitatea noastră ancestrală, vitalistă dansînd în îndestulare, să ne bucurăm de tot ce e frumos : de sublimul
și dăruită bucuriei, dar sortită de pe acum tulburării și schimbărilor. îmi iubirii !“
contemplam buzele mobile, cu o linie ieșită din comun, nările De atunci mi-a fost dat să cunosc mulți oameni de pe alte meleaguri,
fremătătoare deasupra cărora se arcuiau, subțiindu-se, nasul vulturesc lăsat dar cred că nicăieri, de-a lungul și de-a latul
mie moștenire de spița bărbătească a neamului, îmi priveam încîrligarea
zvăpăiată a șuvițelor de păr negru și știam că ochii pot orice vreau eu.
Simțeam că pot fi privită îndelung fără să plictisesc ; că rare ori chipul
meu are aceeași expresie și că acel care ar dori să mă descrie ar trebui să
dispună de o mare bogăție de cuvinte.
Eram martora modului în care își trăiește mama mea viața, o iubeam
și eram mîndră de ea. Simțeam că îndrăznește să sfideze, simțeam sublima
vigoare a libertății ei interioare, deși era atît de pîndită și de bîrfită în
taină. Nouă ne e îngăduit ! Celebra Zimăn Klăra își poate permite să se
plimbe, parfumată, duminică dimineața înainte de slujbă în caleașca cu
patru cai a lui Bojer, nababul hodorogit ; se poate afișa deschis, trimițînd
de la fereastră mesaje spre biroul tinerilor notari, aflați vizavi. Anul trecut,
ziua-n amiaza mare, valetul țicnitului de Szechy, versificatorul, îi căra cele
mai scumpe și mai frumoase camelii care se găseau la Pesta, iar lumea o
pîndea și era vorbită de jumătate din tîrg. Și-acum că povestea s-a
terminat, nimeni n-a surprins pe chipul ei nici o undă de tristețe, ci doar o
mînie mîndră și nepăsătoare, o mare și strălucitoare bună dispoziție cu
care sucește capul oricui vrea. N-a fost în casa noastră asemenea
vînzoleală de curtezani nici la sorocul de măritiș al fetelor, zicea uneori cu
seriozitate, dar fără a avea ceva împotrivă bunica. Obișnuit de-al casei
24 1
 acestui pămînt, nimeni nu știe să facă atît de spectaculos, de avîntat și
trist, atît de zburdalnic și solemn jocul iubirii, 'așa cum știau odinioară
oamenii de pe la noi. Urmașii lor au învățat mai mult, știu cîte ceva din
toate științele și asta i-a făcut isă devină mai aspri. în cuvintele insinuante
se simte îndată dorința neînfrîntă, rudimentară și crudă, emfaza lor nu este
decît o neîndemînatecă atitudine scenică, nedemn suspin motănesc sau
falsa pudoare, prostească și mincinoasă a disprețului pentru femeie. Cu
vremea, a pierit o frumoasă și delicată cultură, cum s-ar spune în limbaj
modern ; azi nimeni nu are timp să-și însușească arta de a te purta cu o
femeie !
Și au uitat cu toții cît de mult prețuiește bătălia dragostei, cu
nenumăratele, dezlănțuitele, încăpățînatele și splendidele ei îndîrjiri...
Nicăieri cuvîntul nu are atîta culoare, atîta parfum, atîta acoperire, ca
acolo unde izbucnește scurt și semnificativ din mulțimea simțirilor
stăvilite ; nicăieri mîhnirea nu se învăluie într-un orgoliu atît de sublim ;
nicăieri nu știu oamenii să părăsească o viață pentru o clipă de sublim,
cum știau atunci, aici, pe acest meleag străbun mocirlos, mărginit de
hățișurile neumblate ale stufărișului. Mi-a fost dat, o dată, venind prin
negura înserării dintr-o plimbare sau de la o petrecere, să surprind obrazul
mamei, subțierea mîndră a buzelor ei, pe cînd lua fățiș brațul tânărului
Telekdy, pentru că Szechy, care pe atunci nu ne mai călcase pragul de luni
de zile, vroia să o conducă acasă. „Da, îmi ziceam in gînd clocotind de
furie, o asemenea clipă poate compensa multe amărăciuni". . . prin evenimente, luptîndu-mă cu viltorile tulburi ale unui puhoi sau
„ plutind, scurtă vreme, în bună stare, pe creste însorite. Totuși, parcă atunci,
— Bărbații se întorc întotdeauna, obișnuia sa spună Bunica. încearcă ;
nu se pot împăca, cu gîndul ca și femeile își îngăduie să uite. Numai că
ciorba încălzită nu aduce nici o bucurie.
De minune se pricepea ea la toate acestea ;. cu mintea ei ascuțită, lega
și dezlega regulile acestui joc bizar , al vieții, înțelesul și rostul lui
principal, poate. Dar pe aici, pe la noi, toată lumea era preocupată de
relațiile amoroase. Perechile își trăiau viața sub ochii tuturor., Ja. lumina
zilei, problemele lor erau probleme ale comunității, se. discutau, erau
consemnate în madrigale ; birfa era plină .de înțelegere, îndrăgostiții erau
priviți aproape cu stima și simpatie, jocul se desfășura ca pe scenă, în bună
2 2
parte parcă de dragul spectatorilor. Era în toată treaba asta ceva țărănesc ;
căci de I apt,, aici, felul de a se purta și de a vorbi al domnilor era foarte
apropiat de acela al țăranilor, fiind doar ceva mai înflorit, și așa a rămas
pînă în ziua de azi. încă și acum mi-e foarte greu uneori să înșir vorbele
așa cum se înșiră în cărți, cu toate că, zice-se, limba cărților își are obîrșia
pe aceste meleaguri. Mi-a fost dat să văd pe-aici nenumă- rați tineri țărani,
cu o înfățișare ireproșabilă, de o vioiciune rară, cu ochi scînteietori, care n-
ar fi trebuit să-și schimbe decît portul ca să semene perfect cu oricare
dintre tinerii pretori din regiune. Știu că aici a fost dintotdeauna leagănul
celor mai multe cîntece și nicăieri nu s-au mai născut atîția poeți, literați,
cîntăreți și oameni de seamă cîți s-au născut în județul nostru. Așa am citit
eu undeva. De la o vreme privesc adeseori fruntea lată și ochii întunecați
ai.poetului aproape orb, capul lui aplecat cu tristețe: statuie de piatră
așezată între gratii, cu cîțiva ani în urmă, în unul din colțurile umbrite de
frunzișul des al salcîmilor, în piața mare. Și el, rudă apropiată cu noi, era
localnic.
Ei, dar uite cum am luat-o razna bătrînește... îmi amintesc că pe
atunci, de mult, tare de mult, sufletul meu de ■copila o lua razna
cufundîndu-se în gînduri, visînd, pînă la uitarea de sine, la fel ca acum, în
zilele toamnei vieții mele. Numai că pe atunci visam viitorul așa cum evoc
acum trecutul, colorîndu-1 poate fără să vreau cu credință și imaginație. în
timpul scurs între cele două extreme, am trăit, Iară a privi în lături, trecînd
la începutul începuturilor, trăirile sufletului au fost mai adevărate, mai
profunde.
Uneori, în^ vechea casă cu grinzi mâncate de carii, cu mobila batnna,
cu tablouri infațișind doamne în crinolină și plutind in pași de cotilion,
coboram în copilărie. Era o liniște atît de ciudată aici ! Le pregăteam
băieților cafeaua țl cu,? suverană. îngăduință îi expediam Ia școală. Crescu-
sem, îi lăsasem în .urmă ! „Viperă" sîsîia uneori Csaba în urma mea, dar
față de colegii lui de școală se mîndrea cu mine, pentru, că pe stradă,
întîlnîndu-mă după slujbă, la colțul bisericii, profesorii teologi de la
gimnaziu mă salutau
7
ei mai întîi. Nu i-am mai pomenit nici despre „cămăruța" secretă din lada
pianului ; ba dimpotrivă, uneori șterpeleam pentru el, de la masa celor
mari, cîte o țigară adevărată. „Na, mă gîscane !“ îi spuneam și îi trăgeam
una, prietenește, ca să-l împac. Iar lui Săndorka îi ziceam : „Dacă plecați,
lasă-mi cărțile la vedere".
Era o ciudată încîntare să te odihnești astfel și cu mintea ta de fetiță să
pătrunzi în tainele ascunse printre file, in Joc să ștergi praful.
Descopeream imagini cu notații străine, simboluri cifrice necunoscute și
mă gîndeam „Trebuie să ii trăit cîndva oameni și cu siguranță mai există și
azi, undeva foarte departe, alții care și-au închinat și își închină viața
acestor probleme, acestor descoperiri. Cît de îndepărtate și străine idealuri
și destine pot fi prin lumea larga, despre care noi nu știm și nu vom afla
nicicînd !.„“ Apoi am dat peste un text de tradus din latină și am tăiat acele
pagini pe care sîrguința elevilor le ocolise scutindu-le de urme de creion și
degete murdare. Versurile vorbeau despre neamuri îndepărtate de
navigatori, despre o lume războinică, ^ziduri de cetate ridicate sau năruite.
„Dacă aș fi băiat, mă gîn- disem o dată, aș pleca de aici, m-aș duce poate
undeva foarte departe"... Gîndul acesta al depărtărilor terestre era atît de
fantastic aici, atît de străin de tot ceea ce mă înconjura ! La noi, în mijlocul
acestei abundențe prețioase a căruțelor încărcate cu grîu, a canistrelor
pline, a șirurilor nesfîrșite de șunci afumate, de gîște îndopate, m . această
lume a onomasticelor și a ospețelor, călătoriile^ nesilite erau considerate
un capriciu, o nebunie, o risipă fără noimă. Nici nu se prea îndemna
nimeni la drum, iar pe bătrînul și răutăciosul Telekdy l-a bîrfit tot județul
cînd, rămas văduv, și-a alungat prin cele străinătăți feciorul rămas orfan.
„Auzi ! cică îl trimite la învățătură ! O fi știind el de ce ! Omul de omenie
tot la cuibul lui are parte de mai multă cinstire !“ spunea Pdrtelky Abris,
unchiul meu după tată, care acuși face șaizeci de ani bătuți pe muche, dar
încă n-a scos piciorul peste hotarele județului.
Nici din Portelek, sătucul strămoșesc ascuns printre mlaștini, n-a ieșit
decît cu prilejul adunărilor consiliului județean, sau cînd era chemat la
vreo consfătuire de familie, și se mai spunea despre el că nu se urcase
niciodată în tren.
2»
„Lumi îndepărtate și străine, căi necunoscute !“ — meditam totuși
uneori pe atunci. Dacă m-ar lua cineva de aici ! Poate un bărbat !... Și
împreunîndu-mi mîinile, scăpăm cîrpa de praf, privind visătoare frunzele
înfiorate ale pomilor din grădina tăcută, scăldată în soare. Trecerea de la
adolescența la feminitate cunoaște atîtea înmuguriri bizare ; în vremea
primei treziri ești neîndemînatică și uimită, dar neîndemînă- rile,
curiozitățile frivole și nesațul cunoașterii fetișcanelor se topesc atît de
curînd în conștiința de sine, repede pîrguită, a fecioriei. Mă gîndeam
rușinată și mînioasă la Kallos Pali și la conversațiile noastre mărunte dar
deplasate, intuiam pentru cîte o clipă, în cu totul alte culori și într-o lumină
mai clară, mai gravă, relația bărbat-femeie. Oare dacă m-ar fi trimis să
învăț la un internat sau așa ceva, n-aș fi devenit șt eu o femeie tăcută și
introvertită, așa cum a devenit Kallos Agnes, fina bunicăi, în atmosfera
aceea de domestică austeritate ?... „Dacă m-ar vedea și m-ar îndrăgi
cineva, mă gîndeam în rarele clipe de singuratică reverie, cineva de foarte
departe, dintr-o lume cu totul străină, și m-ar lua cu el în necunoscut!“
Pentru că, la fel ca acele întîmplări „înfricoșătoare" din copilărie de pe
coridoarele închisorii, această aventură visată, eu nu mi-o puteam închipui
realizată decît prin altcineva : prin intermediul unui bărbat. Dacă m-ar zări
o dată un domn, un foarte mare domn, contele Lajos de pildă, mezinul
familiei Szinyery, dacă ar li de față la balul județului cînd mă vor scoate și
pe mine în lume, pentru întîia dată... ! Dar am ridicat cu înfumurare din
umeri, mi-am săltat capul și m-am ironizat în gînd ru- șinîndu-mă. Un
conte Szinyeri ! Auzi cine ! Și mi-am amintit considerațiile de o acreală
trufașă ale unchiului Abris, cu privire la spița noastră mai veche și mai
nobilă decît posesorii unor titluri și avuții obținute întîmplător, sau prin
viclenie.
în neamul nobiliar al Portelkylor nu s-a nimerit nicicînd vreo slugă
împărătească, vreun domn dispus să plece capul sau vreun curtean linge-
blide de al străinilor ; nu se pomenise așa ceva în ramura rămasă în
nobilimea de rînd. Cît despre cealaltă, ajunsă la rangul de baroni, al cărei
cap
1
n-a pregetat să devină după patruzeci și opt comisar guvernamental ; ei, pe
aceea a repudiat-o și a pus-o sub anatemă străbunul pămînt cu mlaștini și
smîrcuri, de la. care ne tragem numele : neclintita temelie mîndră și
mînioasă a celor rămași în vechea vatră. „O, îmi ziceam eu, cu obrajii îm-
purpurați, cine sînt conții ăștia Szinyery față de noi
— Praful, domnișoară, mai repede ! mă admonesta mama grăbită.
Camerista îți calcă volanele gulerelor. Azi rămîne-n grija ta camera de
primire.
Tresăream trezită la realitate și fugeam sus să șterg praful de pe
albumele legate în piele, tava de argint pentru cărțile de vizită, suportul
pentru chibrituri, cei doi păuni de porțelan cu cozile aurite și picioarele
negre și strălucitoare ale pianului uriaș. Scuturam cîrpa de praf pe
fereastra ce dădea spre strada Megye și odată cu grăuncioarele buimace de
praf, se spulberau din sufletul meu gîndurile hai-hui, reveriile neputîndu-
se închega în vorbe. Poate că doar acum, în amurgul zilelor de dobîndită
liniște se întorc ele, stol, către mine, adunîndu-se din nou deasupra capului
meu încărunțit-
Scuturam cîrpa aplecîndu-mă o clipă în afară și flutu- rîndu-mi de sub
basmaua roșie mulțimea de zulufi negri, deschideam pe jumătate oblonul.
Mă aplecam zîmbind pe fereastră, trăgînd cu coada ochiului înapoi de
parcă aș fi simțit în urma mea pînda severă a ochilor mamei. Era o
prefăcătorie instinctivă, căci de știut, știam că mamei nu-i displace
cochetăria mea și că acum nici bunica nu mai zice nimic. Răspundeam
dînd din cap tînărului secretar de prefectură care se bucura pe atunci de
renumele celui mai bun dansator ; cu tîmpla înclinată spre umăr, cu brațul
sprijinit pe tocul ferestrei, nemișcată, îi surîdeam. Plăcut surprins, întorcea
capul, se uita îndărăt, apoi se oprea brusc și grăbit traversa. „Am reușit 1"
triumfam eu în taină spriji- nindu-mi repede coatele de canaturi pentru a
mă apleca în afară să schimb cîteva vorbe și cîteva întrebări șăgalnice.
Vedeam de departe că tocmai atunci apărea Vodicska Jeno la colțul străzii,
cu pantofii lui lucioși, în haine noi, frumoase și cenușii.
5
verandei cu geamlîc. Ce binecuvînta.tă bunătate ascundea sufletul acestei
făpturi deșirate și cu pieptul surpat ! Gîndindu-mă cu mintea de acum, îmi
dau seama cît de greu este să privești în tăcere, și cu liniște bunăstarea
altora ! Dar ea se bucura alaturi .de noi. Pentru cîteva vorbe bune se topea
de dragoste și devotament. Cîtă smerenie, cîtă afecțiune era în gesturile cu
Care ridica rochiile, opere ale unor maiștri stră- jni ; cîtă delicatețe avea în
degete, cînd le ridica cu obrajii îmbujorați sub deschiderea verzuie a
ochilor mărunți. „Ah, cît sînt de minunate ! Nici urmă de greșeală pe
nicăieri !“ — zicea, în timp ce ne ajuta să le îmbrăcăm, trecîndu-și palmele
înguste cu pielea uscată, peste valurile de tul ale eșarfelor, peste linia
mîndră a bustului și a șoldurilor noastre.
La început așteptam cu emoție și uimire, pîndindu-i gesturile^ cu
care le scotea ; apoi băteam din palme și, rîzînd, mamă și fiică, ne
îmbrățișam rostogolindu-ne pe covor. Iar cînd . am terminat de îmbrăcat
toate acele minunății meșteșugite, ne-am oprit tăcute și drepte, cu ochii
strălucitori și largi, palide de emoție, în fața oglinzii pînă-n podea ! Mama
strîngea înovlburarea verde, fîșîitoare, a trenei, se întorcea,^se înclina,
pășea maiestuos și se așeza brusc. Asta trebuia să învăț, și eu, să mînuiesc
cu grație și ușurință voalurile,* să le ridic, să le atîrn de braț sau să le trag
după mine într-o mișcare șerpuită. Cît de repede și de ușor puteau deveni
caraghioase mișcările într-o astfel de îmbrăcăminte ! Dar tocmai de asta
era o artă delicată și nobilă să știi să le porți in virtejul fierbinte al
dansului, plutind, răsucin- du-te sau unduindu-te pe loc, fără să te dăruiești
pînă la

NE TRIMISESERĂ de la Pesta rochiile de mătase comandate la

salonul Găch ; tremurînd de bucurie, îngenunchia- sem pe covor în camera
de primire, lingă cutia mare, maro. Rochia .mamei era. o adiere verde ca
iarba, cu ghirlande de trandafiri mărunți, roșu-căpșună ; a mea, albul de
rigoare. Se mai aflau acolo pantofiorii ascuțiți, suflați cu praf auriu și
podoabele florale de prins în păr. Degetele palide, subțiri și pistruiate ale
Hanikăi le scoteau una cîte una ; ea era croitoreasa noastră, roșcovană și
slută, care zile și săptămîni de-a rîndul chinuia mașina de cusut din colțul
30 1
 uitarea de sine, fără să uiți de îndatorirea pe care o ai față de felul
cum te arăți lumii.
Ne-am îmbrățișat și valsînd, cu șoldurile unduinde, ușor, I zburînd, am
înconjurat sufrageria. Hanika ne fredona cu un fir de voce subțire și
tremurătoare și ferea, grăbită, scaunele din calea noastră. „Sînteți cele mai
frumoase ! Fără pereche în toată lumea asta !“ suspina ea într-un extaz
fierbinte. Bunica deschise ușa, se opri în prag, privindu-ne cu atenție și
dădu doar din cap : | Toate privirile se îndreptau acum spre mine ; eram în atenția tuturor,
— Cinci sute de forinți, amîndouă ; pe banii ăștia cum să nu fie
frumoase, mormăia parcă pentru sine. Superbe, ce mai ! adăugă apoi ceva
mai vioi. Parcă sînt turnate pe talie... în cele din urmă se întoarse și plecă
înapoi în camera ei mare dinspre curte. în ultima vreme ne acorda mai
puțină atenție. Stătea așezată pe podiumul de lingă firida ferestrei și
primea în audiență părțile cu care făcea afaceri, pe aceia cărora le acorda
mici împrumuturi cu procente grase, preten- denți la arende sau misiți de
terenuri ieftine, avocați, negustori, concilianți — cel mai des pe Lipi,
ovreiul nostru, priceput la toate, deștept și sprinten, care îi era tovarăș de |
afaceri și om de credință în treburile astea. Acum era absorbită cu totul de
idealul vieții ei : ridicarea familiei, pe seama unicului fecior moștenitor.
Istvăn împlinea într-ade- văr treizeci de ani și era ajutor de notar în vecini ;
cu părul pieptănat lins, și cu cărare la mijloc, în rochița de muselină albă,
cucernică și blîndă, creștea discret Agnes, favorita bunicii ; era cu doi ani
mai mare ca mine și cu totul alt gen. „Astea două, lasă să facă treaba la
repezeală, cum le-o tăia capul !“ gîndul acesta al ei îl bănuiam din felul
cum se purta cu noi. Simțeam că felul de viață și modalitățile noastre de a
ne rezolva problemele sînt cu totul diferite de ale ei deși nu o condamna
pe marna pentru rochiile luxoase. Știa că pentru noi ele sînt arme cu
ajutorul cărora trebuie sa izbîndim, să cucerim, să cîștigăm marea bătălie a
vieții. Cînd pleca de la ea, Lipi venea pe veranda închisă cu geam- lîc și
mă saluta vesel. „Vai ce mare s-a făcut domnișoara Magda ! Frumos a
crescut! O fabrică nouă din Cluj face acum mobilă de nuc, grozavă. Eu vă
fac rost de ea la prețul la care mi-o dă numai mie !“ Venea și Trezsi,
baragladina bătrînă și se mira și ea : „Scumpeteo ! Floricica mea ! Ce-o
să-ți mai cînite frate-meu la nuntă !“. Spach Nani, altă babă, aducea în
2 3
spate într-un coș, fote ardelenești cusute cu fluturi, cămăși de pînză cu
volane și danteluțe, broboade ; dacă mama era în toane bune, o lăsa să-și
așeze boarfele pe verandă, căpăta și o cafeluță cu caimac și i se permitea
să-și istorisească poveștile ei despre fețele de masă de damasc, țesături
vechi de trei ani din recolta aceea grozavă de cînepă, pe care negustorii le
vor duce la anul la tîrgul din Debrețin. „Tocmai la timp !“ spunea ea
mîngîindu-mă cu privirea lingușitoare a ochilor ei bătrîni.
toată lumea mă băga în seamă. Venise vremea cînd eram datoare să fac
puțină zarvă în lume, să se întîmple ceva care în consecință mi-ar fi
determinat soarta.
Dar eu știu că în prima mea ieșire și, de aici, în toată reușita vieții
mele de tînără purtată pe la baluri, a existat foarte mult neprevăzut. Pe
vremea aceea, bunica a înăbușit neînțelegerile mărunte cu liota de feciori
din neamul Pdrtelky veniți de prin județ să dea tonul petrecerii la
carnavaluri. Poate că vreunul dintre junii care treceau prin fața ferestrei
mele începuse să zică : „Zău că Potelky Magda va fi fruntea fetelor anul
acesta !“ Mama, la începutul iernii a dat cîteva mese cu prilejul cărora i-a
impresionat și onorat cu drăgălășenia ei și pe unii pe care, dacă ar fi fost
după pofta inimii ei, nici nu i-ar fi băgat vreodată în seamă. Era
fermecătoare în postura asta nouă, de mamă grijulie și preocupată. în
perioada aceea fuseseră invitați la noi și cîțiva „aleși" din ceata angajaților
de pe moșie. Scherer, feciorul inspectorului însă s-a eschivat ; ăștia nu se
potoleau. în fundal, stăruia o foarte veche și tristă întîmplare : Ilonka,
tînăra și frumoasa lor fiică, căreia împotriva tuturor conveniențelor, tînărul
Szechy Pista îi făcea o curte nebună și plină de capricii, murise în
împrejurări tragice. Asta se întîmplase atunci cînd mama, cine știe dacă
din răutate muiercască, din orgoliu sau dintr-o dragoste atunci ațîțată, îl
atrăsese cu îndrăzneală și bună știință în mrejele ei, în- lănțuindu-l ;
romantica fată îndrăgostită și-a făcut rost din farmacia veterinară a tatălui
ei de o doză de stricnină suficient de mare ca să-i fie fatală. De atunci
trecuseră șase ani, dar lucrurile astea se uită greu... în schimb Vodicska
Jeno a venit. îmi amintesc că discutase cu bunica niște chestii juridice, și
ea zicea că e băiat deștept; mai tîrziu
3
a cucerit simpatia ardentă a lui Telekdy. Acesta se bucurt de faima unui
original din pricina ideilor lui cam exagerate despre egalitate și despre
rolul primordial al gîndirii ; „Cu știința lui «la nimic folositoare» adusă de
prin străini și cu cărțile lui de filozofie, cît de nepotrivit este în mediul
acesta și cît de neplăcut e amalgamul din el !“ gîndeam eu uneori, dar
mama Klara îl admira cu naivitate și era mîn- dră de el. Nu era obișnuită
ca cineva să discute cu ea asemenea probleme și cu toate acestea, curtea
pe care i-o făcea era galantă și plină de frumusețea tradițională a
reverenței.
Balul județului a fost primul meu bal ; mă îmbrăcaseră în rochia de
mătase albă cu tuberoze și trenă lungă.
Hanika îmi pieptăna și îmi prindea părul răsucit mel- cișori, în timp ce
mama îmi pudra cu gingășie umerii. Cînd m-am oprit în fața oglinzii, așa
spectaculoasă, împodobită cu măreția și orgoliul tinereții mele, s-a
statornicit în sufletul meu convingerea fermă că voi fi cu adevărat prima.
Poate că aș fi avut motive să mă tem și să șovăi, gîndin- du-mă că acolo,
printre multe alte fete, la fel de frumoase și de tinere, gătite și ele ca și
mine, aș putea să fiu pusă în umbră. Dar eu am pășit în sala inundată de
revărsarea de lumini a candelabrelor, cu strălucirea avîntată și clocotitoare
a acestei credințe. Datorită ei, mișcările mele erau sigure și armonioase,
eram îndrăzneață și promptă în ocheade, le provocam sau le răspundeam,
îmi veneau spontan idei potrivite, originale și iscusite, întrebări amabile,
replici spirituale și inedite, purtate apoi din gură în gură. N-am privit
niciodată cu îngrijorare sau cu invidie la celelalte fete ; nu am căutat
nicicînd să le „cîntăresc" : simțeam că aici sînt eu, numai eu singură și
totul e făcut pentru plăcerea mea ! Nu era cum se cuvine și poate nici
echitabil nu era, dar atitudinea mea se dovedea a fi plină de succes.
Sublimă, fascinantă agitație de carnaval ; aclamații, lumini
strălucitoare, lipsă de griji ; bal, bal !... O viață întreagă, S'trăluminarea
razelor unei seninătăți trandafirii îmbălsămează liniștitor conștiința
feminității. Eu eram aceea : așa am fost cîndva !
Frumoase și fericite au fost acele timpuri fugare, pline de culori
strălucitoare și proaspete, de ani planînd în plutiri. Parcă ar fi trecut pe
deasupra mea în vîrtejul valsului, într-o dulce și adîncă visare. Uneori,
34
chiar și acum, în visele mele de noapte, zbor și mă învîrtesc ; aud încă
melodia valsurilor vechi, la modă pe atunci, și mă trezesc bine dispusă, cu
toate că vîrtejul ciardașurilor lungi și înfocate mi se potrivea mai bine !
Aproape de taraf, înlănțuită de un dansator pe potriva mea, topindu-mă,
învîrtindu-mă și unduin- du-mă, simțeam ca printr-o ceață scînteietoare de
foc aurit cum totul obosește și se liniștește în jurul meu, cum în sală abia
mai dansează cîteva perechi și pînă la urmă se întrerup și ele făcînd cerc în
jurul nostru, privindu-ne pe noi, pe mine, urmărindu-mi fiecare mișcare,
fiecare zvîcnire a sângelui meu, pierderea mea totală în contopire cu
muzica și duhul nebunesc al dansului.
Nu există o beție atît de sublimă și chiar dacă iubirea e
atoatedăruitoare, nu poate fi mai mult decît această simbioză a mișcărilor
în uitare de sine, a privirilor...
— E foarte cochetă ! Parcă ar fi argint viu ! Ar urni și munții din loc,
mormăia cîte o muiere cu privire ascuțită, dar o zicea mai mult ca să nu
tacă, așa, ca o constatare.
Pentru că era exclus să fi îndrăznit cineva să ne bîr- fească sau să ne
dezaprobe. Eram apărate de un roi de bărbați gata să pună mîna pe spadă
pentru noi ; cumnat pretor, cumătru subprefect, unchi notar ; supușii
bunicii, curtezanii mamei și neamurile de prin județ, unite la necaz. Toată
lumea știa acest lucru. „Fata maică-si ! spunea zîmbind șugubăț tușa
Zimăn Ilka. Dar îi șade bine orice ar face. Poate să-și pună scăunelul în loc
de rochie sau să se dea de-a tumba ! Deh, cînd ești frumoasă îți poți
permite orice !“
La cadril eram în aceeași coloană cu mama, ea era întotdeauna, vizavi
de mine. Așa voiam eu, simțeam că ne stă bine, că oferim astfel o
priveliște plăcută.
— Are mama pereche ? îi întrebam zeloasă pe curtezanii mei.
Pînă la sfîrșitul carnavalului ne obișnuisem cu prezența lui Vodicska
Jeno : era umbra noastră nelipsită. îi încredințam invitațiile și evantaiele,
iar el le păstra cu o grijă blajină și îl surprindeam adeseori, în timp ce eu
dansam, că stă rezemat de canatul ușii, privindu-mă atent, cu căldură și cu
încîntare. Dar, spre a nu deveni ridicol, știa să discute între timp cu unul
sau altul, drăguț, serios și blajin. Făptura lui îngrijită, prea îngrijită, cu
puțină tendință de
1
îngrășare, cu obrazul bărbătesc, simpatic, nu era o efigie neplăcută.
La masă, stătea de obicei cu noi, dar niciodată lingă mine. „Ce se
tot învîrtește feciorul ăsta de institutor pe lingă tine, Măgduțo ?“
șopteau cu evidentă invidie, puși pe gîlceavă, frații Kehiday, verii mei
de-a doua spiță. Ridicam din umeri rîzînd cu cochetărie. Atunci se
porneau pe răutăți mărunte, povestind că o dată și-a luat și el inima-n
dinți, vrînd să petreacă cu orice chip : tii, cît de caraghios fusese cînd,
după al patrulea pahar de vin, i s-au întors mațele pe dos ! Mai ziceau
că de dansat știe numai acasă, dacă pornește cu stîngul, de la colțul din
dreapta al comodei.
Nu le dădeam atenție, îmi înmuiam buzele în paharul cu șampanie
și îmi cufundam privirile în ochii profunzi și arzători cu care mă scruta
lăutarul Banko. Era un țigan frumos și cînta pentru mine, cu capul
plecat, cu o umilință fericită, fiindu-mi recunoscător pentru un zîmbet
ce i-1 adresam. Se apropia de mine încet, cu emoție și începea, în sur-
dină, tremurat, o melodie veche și grea ca de bucium.
Toată lumea se liniștea, cu privirile în gol și mama, veselă pînă
atunci, era învăluită parcă de tristețea adîncă a amintirii unor neamuri
de mult pierite, căci Banko îi aduna într-o tainică înțelegere pe oamenii
de același fel. L-am privit din nou cufundîndu-mi rotunjimea pupilelor
visătoare în arderea strălucitoare a ochilor lui. Arcușul juca scînteind
argintat pe brațul subțire și negricios ; știam că îl primise în dar, din
străinătate, de la o prințesă britanică, care i-1 trimisese ou maestrul ei
de ceremonii, pentru că răsfățatul și îndrăgitul nostru lăutar, fratele mai
mic al lui Trezsi, țiganca cu haine vechi, era considerat „maestru" și
acolo, în străinătate...
în clipa asta, singur treaz printre domnii amețiți de șampanie, era
măreț prin luciditatea, prin arta lui cuceritoare și pornirile înfrînate ; cu
o plăcută străfulgerare de duioșie, am simțit admirația sa de bărbat nu
numai de artist. Am șoptit „Bravo !“, am dat din cap și, foarte discret,
am mimat o scurtă bătaie din palme ; s-a înclinat adînc cu arcușul lăsat
în jos și s-a retras în timp ce contrabasistul înconjura mesele cu
farfuria întinsă. Picau monede mări- șoare și, fără să vreau, îl
urmăream pe Vodicska Jeno ; da,

2
era bine : pusese și el o monedă de zece ! Ochii lui calzi și inteligenți
mă priveau calmi, limpezi, fără nici o pornire pătimașă.
N-aș mai putea spune acum precis la care dintre baluri — sau
poate de sărbătoarea maialului — să se fi întîmplat asta. S-ar putea să
fie și frînturi de amintiri disparate, acum contopite în memoria mea. E
atît de mult de atunci !
— Vedeți, atîta știu oamenii de pe la noi ! îi spunea mamei în
spatele meu Telekdy conducîndu-ne spre casă. Se prind și țopăie ca să
se poată îmbrățișa în voie sau ascultă cu o întristare de neînțeles o
muzică primitivă, demodată și naivă, în timp ce toarnă în ei tot felul de
lichide dăunătoare, pînă turbează sau se tîmpesc ca vitele. Nimic nu
iese din ungurii ăștia, cît e lumea !...
„Cum se pot spune acum asemenea vorbe ?“ mă gîndeam eu
furioasă și obosită, grăbindu-mi pașii ca să nu-1 mai aud. De ce n-a
rămas acolo, unde toți sînt atît de savanți, de lucizi și la locul lor. La
urma urmei, șampanie băuse și el și vedeam că avea fața buhăită de
otrava băuturii. Dacă nu dansează, e din cauza infirmității piciorului.
Nici el nu e mai acătării !“
— A citit mult, dar la întîmplare și acum le cam încurcă, spuse
încet Vodicska Jeno, care mergea lîngă mine. Dar e un suflet nobil și
un entuziast. Va fi un dezamăgit.
M-am întors spre el. în noaptea liniștită de primăvară, spunînd
aceste vorbe împăciuitoare, bine gîndite și simple, vocea lui suna
moale, emoționată. îmi amintii că acum el e singurul care mă conduce
acasă ; azi toți ceilalți sînt sub masă.
„De m-aș putea culca odată, să dorm !“ se născu atunci pentru
prima oară în mintea mea un gînd cu o undă de proastă dispoziție.
Dar pînă a doua zi dimineața, odihna printre pernele bune,
comode, spulberase tot, pentru că seara eram invitați din nou la familia
Belteky.
Acasă, toate ale gospodăriei se făceau după programul nostru, în
raport cu ceasurile tîrzii de culcare, de somn îndelung, de găteli. Pe cei
doi băieți îi vizita uneori un chiul nostru, Zimăn Pista, care năvălea
peste ei în casa mică, mîrîia, țipa, îi mai și altoia cîteodată ; apoi iar
aveam liniște cîteva luni. Nimeni nu se îngrijea de învățătura lor,
de hoinărelile lor nesupravegheate. Așa, în treacăt, uneori, mama, cînd
își amintea, se văicărea din cauza lui Csaba care era din nou corijent la
trei materii ; doar o dată fusese spi riată și tristă cîteva zile în șir.
Săndor făcuse o boală curioasă la \inele gîtului, care-i strîmbase capul
într-o neplăcută înțepeneală scuturată uneori de spasme și însoțită de
un glas împiedicat. „Pubertatea", spunea nenea Jakobi, bătrînul nostru
doctor, dar privea lung și cu îngîndurare fața străvezie a copilului,
ochii lui neliniștiți.
în vara aceea a fost nevoie să-l trimitem departe, la băi cu ape
iodurate. A costat foarte mult, dar bunica a contribuit și ea. Dintre noi
toți, Săndor îi era cel mai drag, și cu el avea ea și un plan la care ținea
mult ; să-l Iacă preot, să existe în familia noastră un episcop bogat,
influent, un preot nobil și elegant.
— Așa, așa, vulpe papistașă, neam de satană cu anteriu ! se înfuria
uneori unchiul Abris, fratele tatii, aflîndu-i intenția. Familia Pdrtelky
fusese dintotdeauna reformată și firesc, asta ar fi fost și religia
băieților. Dar bunica Zimăn și mama și-au respectat întotdeauna, deși
fără evlavie sau cucernicie, credința lor catolică. îi simțeau noblețea,
puterea și frumusețea, ca și valabilitatea ei integrată cu totul în
contemporaneitate.
— Sublimă dezordine este acolo unde comandă muierile ! se
războia cu duritate unchiul Abris, trăgîndu-se de mustățile decolorate.
Am auzit eu ce puneți voi la cale și cu găi- nuța asta ! Unul Kicska...
Vodicska o să-ți fie ginere, nu-i așa ?
— Dac-o mărit, am să te invit la nuntă, cumnate ! Treaba
dumitale, dacă vii sau nu ! răspundea tăios mama. Dar nu s-a rostit
încă nici un nume !
— Păi sigur, sigur ! rîdea hîtru unchiul și mă privea insistent.
Numai că eu îmi mai aduc bine aminte vremea cînd eram un băiețaș,
elev la școala normală. Ieșind pe poarta școlii, colegii spuneau :
„Haideți băieți să mergem la piață că iar îl flocăie pe bătrînul
Vodicska!“ Știi tu, porumbița mea, cine era ? Era drăguțul de bunic al
acestui măsurător de pămînturi boșorog și îngîmfat. Iobag sărac lipit
pămîntului, pe care uneori îl băga la zdup paz

1
 nicul pentru că fura ouă de porumbel din pădurea Vadas. Acolo în
piață era banca pe care îl întindea să-l bată la spate...
Pînă la urmă, bunică-mea ridica ochii la el, uitîndu-se drept,
provocator și dur în ochii oaspetelui. în privirea ei scînteia opoziția
familiei de boiernași a Zimănilor față de puternicul, prestigiosul și
orgoliosul neam al ginerelui ei.
— încetează cumetre cu vorbele astea fără noimă ! Tî- nărul acela
a fost oaspete poftit în casa mea și i-a făcut cinste. Nu te îngriji ou cine
se va mărita nepoată-mea, sîntem aici destule ca să-l alegem. Iar noi
vrem unul care să fie în stare să țină o femeie cît o avea zile în lumea
asta. Că după taică-său — odihnească-se în pace — nu s-ar scălda în
lapte și miere...
Tăcînd posacă într-un colț ascultam aceste izbucniri răutăcioase
despre treburi de demult. Eu știam prea bine și ceea ce părțile nu își
spuneau ; cunoșteam, cum s-ar zice, resorturile intime. Cu zece ani în
urmă, unchiul Abris o ceruse de nevastă pe tînăra și frumoasa cumnată,
rămasă de curînd văduvă. Era și el văduv și avea o fată. După refuzul
neașteptat, nu încetase niciodată să fie cusurgiu și dușmănos, cu toate
că, mai tîrziu, dădea de înțeles că ar fi vrut-o pe mama numai pentru
copiii fratelui decedat, pentru bunăstarea familiei. Și Vodicska ! Da,
inginerul moșiei, în calitate de expert juridic, îi zădărnicise o destul de
ambiguă acțiune de rotunjire a pământurilor lui.
Numai că știam și de ce sare bunica atît de hotărîtă și năpraznică
în apărarea tînărului Vodicska. Pe la sfîrșitul Iernii își pusese în gând să
mă mărite cu șontorogul de Kendy Efemer care avea opt sute de jugăre
de pămînt. N-a izbutit, căci ai lui n-au fost mulțumiți cu averea mea.
Mă năpădise atunci, brusc, pentru prima oară, un fel de
amărăciune simțindu-mi neputința, inferioritatea condiției mele de
femeie. Dar nu mi-am exprimat sentimentele, m-a înfrânat disciplina
de familie, respectul pentru tradiție, liniștitor tocmai pentru că e fără
drept de apel. Apoi îmbu- nîndu-mă, mi-am zis : „Bunica știe cel mai
bine !“

2
 ERAM DOAR LA AL doilea carnaval ; împlinisem optsprezece
ani.
Foarte lent, ca o trezire cu gura năclăită, mă ajungea uneori, vag și
prea devreme, o undă de dezgust.
Anul acesta la dans veneau aceiași tineri de anul trecut, atît doar că
la începutul iernii unii dintre ei se logodiseră ; luaseră fără multă zarvă
fete fără pretenții, modeste. Un văr de-al nostru își adusese nevastă din
alt județ ; de dragul fetei mai mari a lui Reviczky demisionase un
locotenent blond și bine făcut, care vorbea cu un ușor accent străin.
Fuseseră prezentate și cîteva fete noi, le pîndeam speriată dacă nu
sînt cumva mai bine, mai frumoase ca mine ? Nu, suita mea rămăsese
aproape întreagă în jurul meu. Dar parcă de anul trecut și pînă acum
totul îmbrăcase alte culori, mai șterse, mai obișnuite și mai ponosite.
Eram încă stăpână absolută, deși nu mai eram socotită trufanda ; și nici
mie nu mi se mai părea nimic inedit. Mă încînta încă amețeala
dansului, dar după aceea, îmi aminteam acreala lui Telekdy : la ce bun
această tâmpită bîțîială, această trudnică țopăială de noapte ? E oare
acesta un scop ?
De fapt, răul venea tocmai din faptul că nu o mai făceam de dragul
de a străluci, de a juca, de a mă învîrti pînă la amețeală. Trezindu-mă
cît de cît din mrejele încîntării, în drum spre casă trebuia adeseori să
mă întreb dacă avansaseră oare cu ceva treburile mele, dacă mă
apropiasem, cu un pas măcar, de țelul dorit : măritișul, un mărițiș avan-
tajos !
Și în căminul nostru, încetul cu încetul se schimbase atmosfera ;
uneori era tensionată și plină de iritare. Se întâmpla tot mai arareori ca
noaptea după petrecere, cu mama alături, așezate pe marginea patului,
să ne povestim întîmplările mărunte ale serii, complimentele,
remarcile. Acum tăceam uneori îndârjite, ca și cum, străine, ne-am fi
urmărit fiecare interesele egoiste. Uneori mama își bătea joc cu răutate
de câte o figură caraghioasă de la bal, deși înainte vreme nici nu avea
răgaz să observe asemenea amănunte. Cele două sărmane domnișoare
Tyukody, care îmbătrâneau văzînd cu ochii, rude de departe cu noi, cu
orgoliul lor nobiliar și cu gro-

3
 solănia lor stridentă și ridicolă, deveniseră ținta săgeților noastre ;
rîdeam că și-au pus la gît, pregătindu-se pentru bal, lipitori din
mlaștină, „Ca să fim palide, drăguță, nu rumene ca țărăncile". Și pe
urmă povesteau oricui ar fi vrut să le asculte că : „să nu creadă cumva
că sîntem scrofuloase, dragă !“ Societatea se distra la reuniuni
amintindu-și cum se răstise Erzsus la partenerul ei, în timpul unui
îndelung tropot de ciardaș, cu o voce stridentă și accent regional „fete-
te că s-a spart de zî !“ Și cît de amarnic își chema o dată sora, care
stătea neinvitată la dans de nimeni spre standul cu portocale : „Haida,
soro, macar să mîncăm niște lămîiuri !“ Și mama Klări o imita pe
mama lor care lungise un gît ca de curcan și-l măsurase cu trufie pe
Vodicska Jeno cînd i-1 prezentasem : „Nu pricep bine, drăguță,
numele ăsta ! E de familie ?“
Mi se părea bizar acest amănunt nou, faptul că la noi orgoliul de
familie este ironizat cu hohote stridente. „Asta e învățătura de la
Telekdy, socoteam eu. Cît de influențabilă e mama !“
Și totuși, din toate, se mai putea observa ceva : faptul că la noi
toată lumea, cu un fel de inevitabilă autoamăgire, se obișnuise cu
ideea că Vodicska va fi logodnicul meu acceptat. „Ce prostie, mă
gîndeam uneori uimită. Ce prostie, ca viitorul și soarta mea să depindă
atît de mult de hazard ! De faptul că dintre toți bărbații de seama mea,
nu se găsește la repezeală, pe aici prin preajma mea, unul mai
potrivit."
Dacă aș mai putea aștepta vreo doi-trei ani ! Dar nu mai e totul
cum a fost la început! Simțeam uneori o teamă ciudată : dacă pînă la
urmă lumea s-ar obișnui cu firea mea, cu bizareriile mele și aș deveni
plicticoasă ; dacă mi-ar lua locul o alta ? Pentru mine ar fi o rușine de
moarte dacă n-ar fi întruna doi, trei cavaleri pretendenți la dansul
următor. Unei fete primite cu vîlvă, cu mare tam-tam, nu-i este permis
să iasă nemăritată mai mult de un an pe la baluri.
Acum, în perspectiva celor trei decenii care s-au scurs, mă gîndesc
la soarta fetelor mele și o tot compar cu a mea, cea de atunci. Cea mai
mică dintre ele are acum optsprezece ani, se pregătește de bacalaureat,
se zbate, dă lecții și se milogește pentru burse, drăguța și buna
făptură ! Și totuși îmi scrie, pe drept cuvînt, că viața ei e o viață mai
adevărată și tinerețea ei e o tinerețe mai adevărată ca a mea. Aflată

4
 încă înaintea tuturor începuturilor, mai poate aștepta și plănui ; se poate
bucura de viitorul pe care-1 simte așezat în puterea palmelor ei.
Bănuiesc că poartă o mică corespondență, probleme amoroase, dar fără
vreun plan anume, fără un scop precis ; acum n-o interesează din toate
astea decît dulceața micilor emoții, sărbători și lacrimi. Noi, cei de
demult, am trăit altfel...
Pentru lunile de vară, mama a fost trimisă la țară, la sora ei mai
mică.
Casa joasă, construită aiurea în curtea de la Hirip, cu nenumăratele
ei odăi, a fost mereu un loc de recreație pentru familie ; întotdeauna
găseai aici făcîndu-și veacul două-trei fete de măritat de ale
rubedeniilor, iar musafirlîcul ținea cît era ziua de lungă, adunînd lume
din tot județul. Fără să se țină seama de manierele protocolare
demodate, nici de moda zilei, aici domnea un confort lejer și plăcut, un
mare belșug de țară. Oaspeții erau tratați conform unui înțelept și atră-
gător sistem de a fi lăsați în pace ; pe cele două terase imense, boltite
cu viță sălbatică, masa era întinsă din zori și pînă în noapte ; fiecare se
scula, se culca, hoinărea, după pofta inimii. Tușa Piroșka nu mai apărea
din prisacă, din livada sau de pe lanurile de cînepă cîte o jumătate de
zi ; bărbatul ei era ocupat la batoză, în hambar sau în tutuniș ; mulțimea
de plozi mărunți se pierdea amestecată printre copiii argaților, pe sub
căpițe și prin jurul morii cu pietre. Se ducea aici un mod de viață
tradițional, nimeni nu se zgîrcea, nimic nu se drămuia, totul era din
belșug, roiuri de meseni, mulți musafiri, multe slugi, cete de copii.
Pentru lux, pentru mobilă, nu cheltuise de la nuntă ; farfurii, pahare
cumpărau de la negustori ambulanți români din Ardeal, iar platourile
crăpate erau pur și simplu reparate cu sîrmă. Pe podeaua bine frecată se
întindeau traverse țesute din zdrențe. Dar cu toate astea, ai casei trăiau
tot timpul într-o febrilă agitație a muncii. Mătușă-mea se ocupa, fără
răgaz, de păsări, de livadă, de gospodărirea laptelui, de negoțul cu
precupețele de zarzavat și cu toate astea, an de an mai aducea un copil
pe lume ; unchiul se scula de cum se crăpa de ziuă, era în picioare sau
călare din zori pînă noaptea, îi suduia pe lucrători pe ungurește sau pe
românește, cu pipa mereu între dinți, apoi se cufunda în îndelungi
tăceri. Condei, hîrtie, nu se prea găseau prin casă ; ținea minte pe de
rost numărul sacilor,

5
 leafa lucrătorilor sau cine știe, poate le rezolva așa, la nimereală.
în mare, nu se prea consuma cît se producea și totul mergea precum
fusese cu o sută de ani în urmă. Aici încă se turnau luminările din seu
de oaie, se făceau săpun și tăi- ței de casă, slujnicele așezate lîngă
oloinițe torceau și țeseau cîntînd pînă în zori, cu toate că în prăvăliile
din orașe toate lucrurile astea se găseau mai ieftin și erau mai bune ;
dar ei munceau așa, din obișnuință și pentru faimă, pentru că odihna,
visarea, cititul romanelor era o treabă doar pentru cucoanele leneșe de
la oraș. O asemenea lume mi-a fost dat mie să cunosc și să mai apuc...
Dar pe noi, musafirii, nu ne puneau la treabă ; cu îngăduință și cu
un soi de desconsiderare, ne lăsau să ne facem veacul cum ne plăcea.
La capătul livezii imense era o popi- cărie mare și răcoroasă unde se
putea retrage întotdeauna cîte un grup sau cîte o pereche singuratică. Pe
tăblia veche a mesei de start, în loc de cifre se înscriau adesea cu creta
neagră, mărturisiri, întrebări gingașe. întrebări, jurăminte, răspunsuri ;
apoi, speriați, nervoși, „făptașii" mîzgăleau totul ; dacă s-ar mai afla pe
undeva masa aceea bătrînă din grădină, dacă vreodată cineva ar încerca
ușor, cu grijă, să o spele, ar putea citi aici micile romane ale unui întreg
șir al generațiilor de fete, înscrise straturi, straturi, unele peste altele.
Și în vara aceea se adunaseră acolo mulți dintre tinerii de prin
împrejurimi și știam că bună parte dintre ei veniseră de dragul meu. A
fost și acesta un timp ferice pe care nu-1 pot uita ! Erau cunoștințe din
timpul iernii sau necu- noscuți despre ale căror familii auzisem
pomenindu-se încă din copilărie. Se purtau cu mine într-un mod
familiar, obișnuit față de un camarad pe placul tău sau față de o făptură
frumoasă și amuzantă de care se cuvine, în numele modei, să fii
îndrăgostit, individual sau colectiv, cu melancolie, galant și inutil, în
frumoasele după-amiezi însorite și în serile de petrecere și muzică.
Un drum tivit cu plopi bătrîni, întunecați, ducea de la casă spre
șosea ; o dată, într-o splendidă noapte cu lună, ne plimbam cu toții pe
această alee. Departe, deasupra ariei de la batoză strălucea argintat
praful verii mirosind a grîu copt. Eram cufundați cu toți într-o adîncă
tăcere. Greierii cîntau și din cînd în cînd trecea cîte o româncuță firavă
care

6
 ne saluta încet, lăsîndu-și puțin mai jos grebla purtată pe Umeri.
Eram cu Tabody Endre, mult înaintea celorlalți.
— Vezi, îmi spuse dintr-o dată cu o voce nefirească, vezi, aș putea
merge în liniște și fără oprire, la nesfîrșit, pe un asemenea drum alb.
Dumneata m-ai lua de braț și am păși alături în aceeași legănare, ca
două bărci ancorate una lingă alta. Să mergi așa, în uitare, plutind
parcă, pe un drum care nu s-ar sfîrși nicicînd ! Și te-ai pomeni deodată
că nu mai gîndești !
Vocea i se înecă într-o șoaptă voită sau impusă de emoție. Și cu
foarte multă grijă și gingășie îmi strînse încheietura mîinii, deasupra
brățării. Mergeam așa, ușor, cu grație, călcînd cu pași moi, cuprinsă de
o eliberare ciudată. Simțeam zburătăcind deasupra creștetului meu un
fel de amețeală molatică ca o vălurire de ceață argintată. Mergeam
amîndoi în neștire. Ajunsesem la capătul șirului de plopi, ne ascundea
mărăcinișul din marginea ariei. Atunci Endre, cu o privire rugătoare, de
o profundă tristețe, se întoarse încet spre mine și ușor, cu grijă, se
aplecă spre obrazul meu. Nici azi nu știu cum s-a întâmplat, dar amețită
cum eram și emoționată, capul meu s-a aplecat pe brațul lui ferindu-se
de buzele ce le căutau pe ale mele ; m-am dat îndărăt un pas și, cu
capul plecat, m-am întors pe alee. „Ai dreptate, Magda !“ spuse atunci-
răsuflînd greu, în timp ce îi așteptam pe ceilalți să ne ajungă din urmă.
în seara aceea, îmi amintesc că amîndoi am fost foarte tăcuți. Eu
aveam pentru întîia oară în viață o asemenea senzație ciudată și gravă,
pe care singură nu o înțelegeam. Mă cuprinsese o dulce sfîrșeală, o
nevoie de lacrimi reținută în suflet și o curiozitate fremătătoare : „Ce
este asta ? Va fi și mai departe tot așa ?“
Pînă a doua zi dimineața totul îmi trecuse. Societatea se întîlni pe
verandă, aproape de amiază, așteptînd venirea unor oaspeți noi, familii
de prin vecinătate. După-amiază, Endre puse să i se înhame caii și
plecă împreună cu fratele lui. Luîndu-și rămas bun, îmi strînse mîna
puțin mai tare decît se obișnuia și îmi căută privirea. Azi parcă toate
astea mi se par puțin jignitoare, doar lucrurile se lămuriseră încă de ieri.
Nu am răspuns gesturilor lui.
în săptămîna aceea m-a vizitat Vodicska Jeno. îl adusese pretorul și
îl prezentase familiei, zicînd că au trecut pe

7
 aici cu treburi : umblă să facă măsurători de comasare și ne-au
adus salutări de la bunica. Mătușa mea îi primi cu afecțiune, știam că
cei de acasă îi pomeniseră în scrisori despre ce este vorba, dar unchiul
s-a purtat cu el foarte reținut, poate cu o politețe prea evidentă. îi
spunea tinere prieten, domnule, amice, dar nu-i zicea frate. Și nu-1
tutuia ca pe ceilalți. La masă priveam gînditoare ținuta lui îngrijită,
curată, cravata frumoasă, mîinile albe cu unghii îngrijite, barba
rotunjită scurt. „El o fi oare ? Numai că îndrăgostită n-am să fiu
niciodată. Uite că nu pot!“
— Te-ai bucurat puțin că m-ai văzut, Măgduța ? mă întrebă după-
amiază, cînd ne-au lăsat singuri să ne plimbăm în grădină, pe aleea cu
tufe de coacăze.
— Da 1 Desigur !
— însă nu mai mult ca pentru oricare altul ?
— Asta nu știu.
— Nu știi ? Cum se poate ?
Am ridicat din umeri cu sentimentul că acum, amîndoi puteam
crede unul despre celălalt că sîntem niște proști și nu eram deloc. Atîta
doar, că nu găsise să-mi spună ceva potrivit. Dar ce anume ?
Mai tîrziu, în umbrar, mi-a spus o poezie, care începea așa :
„Frumoșii-ți ochi pe unde-și pierd privirea ?“ O știa pe dinafară și
mi-a explicat cît e de frumoasă și ce semnificații are. Auzeam atunci
pentru prima oară poezia aceea, îmi și plăcea oarecum, dar mă simțeam
puțin rușinată de aerul lui de superioritate. M-a rugat să-i permit să mi-
o trimită în scris. De fapt nu mă simțeam rău în preajma lui, dar mă
stingherise puțin rezerva pe care i-o arătau ai casei și ceilalți. îl
disprețuiau poate ; și datorită lui, și pe mine.
Cînd însă m-am întors toamna acasă, n-am avut de ce mă plînge
dinspre partea asta. Bunica și mama erau peste poate de amabile cu el,
aproape familiare.
...înainte de Crăciun a murit, în sfîrșit, vestitul Telekdy, bătrînul
moșier trufaș și risipitor. „Scorpia bătrînă" — i se zicea pe tot cuprinsul
județului chiar și la înmormîntare. încă de pe cînd trăia sărmana lui
nevastă, stinsă pretimpuriu, el era cunoscut ca un om grosolan,
desfrînat și risipitor ; țăranii își ascundeau dinaintea lui fetele, căci cum
punea ochii pe una, poruncea să-i fie adusă la moșie și vai de aceea

8
 care îndrăznea să nu i se supună. în jurnalul tinerei lui neveste
tuberculoase, găsit de către neamuri, după moartea ei, revenea ades
întrebarea : „Ce se va alege oare de micuțul meu cînd eu nu voi mai
fi ?“ Băiatul era mărișor pe atunci, avea ochi să vadă ce viață duce tatăl
său, așa că bătrînul l-a ținut mereu departe de casă. L-a trimis să învețe
nemțește ; apoi la Cluj și la Pesta, să studieze dreptul ; îi dădea o mul -
țime de bani, nu-1 întreba nicicînd dacă și-a dat sau nu examenele. Mai
tîrziu, l-a trimis însoțit de feciorul reverendului în străinătate, în
călătorii ; oriunde, numai acasă să nu stea. „L-a distrus pe nefericit !“
se spunea la unison ; cu toate astea însă, eu n-am putut pricepe
niciodată cum și în ce fel. între timp bătrînul transformase conacul în
tripou, organiza orgii cumplite, la care serveau fete și neveste tinere și
argați. Despre toate astea, în fața mea se vorbea în șoaptă și cu o mină
îngrozită. Cu cîțiva ani în urmă bătrînul Telekdy fusese lovit de gută, îi
înțepeniseră toate încheieturile și îl plimbau așezat într-un scaun cu
rotile, dar capul lui frumos și rău rămăsese neatins, ochii strălucitori de
vultur și limba otrăvită, cu ascuțișul căreia își ținea departe feciorul, om
în toată firea, amenințîndu-1 cu blestemele și cu renegarea, căci — așa
ni se povestea nouă — aflase că se dădea în vînt după mama, văduvă
cu trei copii și fără avere. Acum a murit și l-au îngropat cu mare
pompă. Așadar, s-a terminat cu interdicția !

S-A TERMINAT DECI ; asta răzbătea din toată atitudinea

înstrăinată, tăcută, mirată și repezită, aproape dușmănoasă, a bunicii. în
familie domnea acum o atmosferă de egoism, de iritare și nemulțumire,
o liniște ca marile încordări dinaintea furtunilor. Ne simțeam aproape
dușmani. Bunica era tăcută, mama nervoasă, capricioasă. De multe ori
judeca purtarea mea față de bărbați cu acreală și cu o necruțătoare lipsă
de înțelegere ; spunea că sînt neîndemîna- tecă, tertipurile mele le-au
ghicit și le cunosc toți pe dinafară, că nu știu să-l prind și să-1 păstrez
pe nici unul, nici măcar pe acest Vodicska. Frecvente mai erau
odinioară aceste

9
 expresii în vocabularul femeilor ! Oare nu s-au gîndit niciodată că și o
femeie se poate plictisi, că și ea poate refuza un bărbat ? Dar eu însămi,
de ce eram oare atît de jignită și revoltată de această acuzare, deși o
știam nedreaptă ?
Astfel am început din nou corvoada balurilor. Acum Telekdy era în
doliu și umbla să-și pună la punct treburile care, după cît se spunea, îi
căzuseră pe cap destul de încurcate după moartea nesăbuitului său tată,
înglodat în datorii. Mama nu se mai prea avînta în dans, iar rolul
însoțitoarei și protectoarei pline de abnegație nu i se potrivea deloc.
Mai ales că eu adeseori eram zburdalnică și voluntară, făceam vîlvă,
petreceam din ambiție, deși în taină mă temeam să nu li se pară
oamenilor că depășesc niște limite și să înceapă să mă judece. Poate că
de fapt așa și era. O dată, după un gînd al mamei venit pe nepusă masă,
ne-am dus la Debrecen, la balul juriștilor. Era un eveniment deosebit
pentru mine, un oraș mai mare, străin, prima călătorie, interesul pe
care-1 trezesc cunoștințele noi. în hotelul scump și select unde am tras,
primirăm invitația pe numele „baroanei P6rtelky“. Nu am lămurit
confuzia ; am dansat deci cadrilul în coloana magnaților. Mi-a făcut
curte atunci un Pongrăcz : băiat frumos, distins și plăcut. Da, oamenii
aceștia erau altfel, deosebiți de cei de acasă, vorbeau mai încet, cu
degajare, se mișcau cu dezinvoltură, pronunțau cuvintele cu un vag
accent străin și eu mă temeam că-și vor da seama de faptul că nu fac
parte dintre ei. Priveam uneori cum rămîn incredibil de proaspete pînă
în zori plastroanele cămășilor ; admiram fracurile bine croite, turnate
parcă, aripile de rîndunică dublate cu mătase scumpă, pantofii de lac cu
străluciri de oglindă, pe care se vedea cît fuseseră de costisitori ca și
faptul că sînt purtați pentru prima și ultima oară. „Asta e cu totul
altceva ; o lume superioară nouă !“ mi-am dat eu seama atunci, căci mi
se deschiseseră ochii ; și nu regretam defel că a doua zi urma să
plecăm. De data asta, deși nu voia să ne supere, bunica a avut o
izbucnire violentă, considerînd gestul nostru drept un capriciu fără rost,
o nebunie ; zicea că orașul condamnă felul nostru de viață și că am
asmuțit din nou, de data aceasta definitiv, toate limbile ascuțite îm-
potriva noastră.
Poate că mama ar fi vrut, în felul acesta, să-l facă gelos pe Telekdy,
dar se pare că-1 supărase serios. La următorul

10
 dineu dat de noi, n-a mai venit. Dar Vodicska a fost prezent și a stat
lingă mine pe divanul din colț, pe care înainte obișnuia mama să se
retragă cu cite un curtezan ; un consens tacit ne-a lăsat singuri de data
aceasta pe noi. Venise deci rîndul meu. Cîteva femei și fete pălăvrăgeau
glumind ; erau pe acolo și cîțiva ofițeri, dar azi toate se petreceau parcă
mai în liniște ca altă dată. Lingă pian, în rochie albă, cu părul împletit
cunună, ședea Kallos Agnes, logodnica lui Istvăn. Unchiul meu se
învîrtea atent pe lîngă ea, cu toate că logodna lor nu fusese încă
anunțată public ; bunica îi făcea grații și era foarte amabilă cu mama
fetei. „Ia te uită, mă gîndeam eu cu amărăciune, asta au rezolvat-o pe
ascuns, fără noi !“ Mi-am amintit că zilele trecute Istvăn discutase cu
mama probleme materiale, trăgînd din pipă, după masa de seară, în
timp ce andrelele bunicii se mișcau într-un ritm netulburat, fulgerând
sclipiri în lumina lămpii. Eu am tras cu urechea la cifre ; urmăream cu
cît ne scăzuseră fondurile, datorită cheltuielilor cu taxele școlare,
călătoriile, balurile noastre și cît de mică rămăsese partea căpătată de
mama ca văduvă. Oare cît o să i se dea acum, ei și surorilor ei, ca parte
definitivă de moștenire ? Mama asculta stînjenită și gravă, dînd uneori
încurcată din cap. Trebuie să semneze ceva, i-au spus ei, dar vedeam că
nu prea înțelegea bine. Cu mintea mea de copil, mă gîndeam că ar
trebui să-i vorbească mai pe înțeles și despre totalul averii. Pentru
prima oară am avut atunci cu certitudine impresia că mama mea e cît se
poate de puțin isteață ! Da, pe noi ne aranjaseră cît se poate de bine ;
din doi băieți, unul la seminar, celălalt la școala militară, după voința
lor, căci pe mama nu-i greu s-o duci de nas. Asta a fost prima deziluzie
în ceea ce îi privea pe mult stimații bătrîni ai familiei mele.
— De ce nu vrei să vorbești sincer cu mine ? mă ispitea Vodicska a
nu știu cîta oară, pe cînd stăteam în colțul acela liniștit al salonului.
Crezi oare că nu văd cum de la o vreme te frămîntă ceva, Măgduțo ?
— Nu, n-am nimic, răspunsei eu, poate par puțin obosită după
călătorie.
— Ești obosită și tristă. Te observ eu mai demult. Să-ți spun ce te
necăjește, micuță și dragă Magda ? Lasă, nu te rușina de ochii
înlăcrimați ! Vezi că tot eu te cunosc mai bine, din toți cei de-aici ?
Dumneata ești deosebită de me

11
diul în care trăiești, ești mai dotată, mai bună, nu ești făcută pentru
lumea asta ușuratică, fanfaroană și cinică. în jurul dumitale s-au învîrtit
întotdeauna numai bărbați petrecăreți, neinstruiți, grosolani și o
mulțime de femei împăunate, trufașe ; dar fără să vrei, fără să-ți dai
seama, dumneata cauți altceva. Asta se numește bunătate sau sîrguință,
chemare pentru viață, Măgduțo, sau sentiment familial veritabil.
L-am privit cu ochi mari, pe dată uscați de lacrimi. în clipa asta
simțeam o imensă și nemaipomenită tulburare. „Poate că are dreptate,
poate că așa este !“ se răzvrăti din- tr-o dată ceva în sufletul meu.
Niciodată nimeni nu vorbise cu mine atît de serios, atît de patern... Dar
îndată s-a ivit, alături de acest sentiment, un fel de jenă ironică pentru
lacrimile mele, pentru emoția mea. „Eh, e caraghios să predici astfel, ca
un fel de profesor bătrîn ! dădea semne de nerăbdare celălalt eu al meu.
Cum îndrăznește el să facă aprecieri asupra alor mei ? în loc să-i pară
bine că... Ia te uită, ai zice că pînă acum eu aș fi fost un pui de satană,
iar el vine să mă convertească. Nu, toate astea trebuia să mi le fi spus
altfel, mai simplu, mai direct și nu cu atîta superioritate. Cine-i el la
urma urmei ?“
— Nu, am spus eu repede și cu îndîrjire, eu oricum nu sînt la
înălțimea gusturilor dumitale. Ce rost are să te ocupi de mine ? Sînt fete
pe care le găsești gata formate, așa, în genul lui Agnes de pildă. Eu sînt
cu adevărat rea, nu-ți bate capul cu mine !
— Copilă, copiliță ! îmi zise, clătinînd încetișor capul. M-ai înțeles
greșit. Dar odată și odată tot ai să recunoști că eu ți-am fost cel mai bun
prieten.
îmi oferi brațul parcă puțin indispus de faptul că nu-și poate
continua vorba pentru că toată lumea se ridicase și trebuia să mă
conducă la masă.
— Ce ți-a spus ? mă întrebă mama după ce au plecat toți. Te-a cerut
?
— Lăsați-mă în pace ! am răspuns eu și am trîntit ușa după mine. în
camera întunecată am izbucnit în plîns, prăbușită pe pian.
După cîteva zile era serata dată de Societatea Economilor, sub
nevinovatul nume desfășurîndu-se de fapt primul mare bal, în genere în
cadru restrîns, al carnavalului. Ha-

4»
nika, surioara croitoreasă a misirului Lipi, lucra din nou febril la
înnoirea, reîmprospătarea pompoaselor rochii îmbrăcate la balul de la
Debrecen. în seara precedentă, mama mă sculase din somn, pentru că
uitasem să-mi ung brațele și gîtul cu „creme celeste" de lămîie, să-mi
răsucesc părul pe bigudiuri și să-mi pun mănușile vechi pentru noapte.
La bal venise toată lumea bună din regiune, preț de trei județe ; dar
dintre orășeni, eram numai noi, plus familiile Kallos, Reviczky și
Zimăn. Se obișnuia, de dragul protocolului, să se trimită invitații și
celor de la moșie, dar, ca de obicei n-au venit nici anul acesta, deși de
astă dată, bunica a vorbit personal cu Vodicska și a aranjat o primire
binevoitoare din partea cîtorva familii care ar fi dat tonul petrecerii.
Dar n-a venit nici el. „L-a legat mămica de piciorul mesei, nu-1 lasă !“
se necăjea mama.
Eu îmbrăcasem o rochie spumoasă de mătase albastră, cu volane de
dantelă ; mama purta brocart galben brodat cu fir auriu. Cînd am intrat,
am simțit cu inima în flăcări că mai sîntem încă printre cele dintâi.
Cei din județul vecin au venit în grup intrînd după primele tururi.
într-o clipită l-am recunoscut între ei pe Tabodi Endre. L-am fixat
instinctiv cu o privire insistentă, fierbinte, de femeie, interogativă și
încurajatoare. Am remarcat cu un uluit chiot lăuntric că simte, că se
uită împrejur neliniștit, că mă caută din ochi, mă zărește și, schimbat la
față, se îndreaptă îndată spre mine. „Ce vreau oare de la el ? Ce se
petrece cu mine ?“ mă întrebam singură.
Ne-am prins în dans și am simțit din nou că sînt spectaculoasă ;
oamenii se opreau ca să ne admire pe noi. Zburam la brațul tînărului
frumos și zvelt ; cu ochii pe jumătate închiși, mă gîndeam că bucuria
dansului a fost doar o joacă pînă azi, că abia acum am ajuns să-i simt
esența, însemnătatea. înainte vreme era doar o legănare a trupului, o
învîrtejire amețitoare a sîngelui meu, pe cînd acum se deschidea ceva în
mine îmbobocit în cele mai adînci resorturi sufletești și această
contopire era atît de profundă, de minunată și atît de pură încît nici nu
știu cum aș putea s-o exprim în cuvinte. Cît de bună mă simt acum, cît
de adevărată, de serioasă și de prețioasă ; căci îmi acordă atenția lui, nu
m-a uitat ; înseamnă că și astă-vară mă luase în serios.

1
 Evocam voit plopii și luna, praful argintiu și îndepărtatele lanuri.
Acum tabloul acesta de vis era învăluit într-un azuriu de basm ; aici era
muzică, totul plutea învăluit în miresme și strălucire : tinerețea,
fericirea... O dată, numai acum, încă o dată !
M-am întors la locul meu amețită de oboseală și încîn- tare. Endre
schimbă cîteva cuvinte de politețe cu mama : „Ah, da, desigur, din
familia Tabody de la Nyir ! Nu cumva sînteți fiul Annei Păsthy ? Nu se
poate ! Am fost colegă cu drăguța dumitale mamă !“
Acordurile ciardașului se auziră din nou și eu dansam cu el. Cîțiva
cunoscuți care se plictiseau așteptîndu-mă, îi făcură mamei apropo-uri
glumețe. Telekdy stătuse toată seara lîngă ea și, de mărinimos ce era, n-
a lăsat-o să danseze decît cadrilul. Abia la sfîrșitul ultimului ciardaș m-
a admonestat mama, șoptindu-mi indignată și cu o undă de stînjeneala,
de parcă singură n-ar fi știut cum să interpreteze lucrurile . „Ce faci ?
Ți-ai pierdut mințile ?“
— Te iubesc, te iubesc, te iubesc ! îmi repeta Endre fierbinte și
încăpățînat, strîngîndu-mi brațul la pieptul său. Nebun și fericit, dureros
și nou era acest cuvînt, atît de uimitor și deosebit de parcă acum l-aș fi
auzit pentru jtrima oară. „Ca două corăbii ancorate una lîngă alta !“ mă
gîn- deam eu în timp ce traversam la brațul lui sala de dans.
— Magda, îmi șopti la ureche în timpul mesei, cînd s-a turnat
prima cupă de șampanie și în fine, pentru o clipă, nimeni nu avea timp
să ne pîndească șoaptele și gesturile emoționate, nătînge și adorabile ;
Magda, scumpa mea, aș- teaptă-mă ! O vreme. Nu știu ce se va
întîmpla, încă nu știu nici eu cum, dar pentru dumneata, am să înfrîng
toate piedicile. Dă-mi răgaz, măcar pînă găsesc o soluție... Se spune că
ești logodită...
— Nu de mine depind toate astea, Endre... i-am răspuns cu tristețe
și resemnare. Dar simțeam străfulgerarea dulce a acestei mari,
puternice și sfinte dureri, pe care n-aș fi dat-o pe nimic din lumea asta.
în partea cealaltă, mama șușotea cu Telekdy ; mă priveau și
simțeam că vorbesc despre mine. Ceea ce ne-am spus noi, Tabody
Endre și cu mine, n-au fost decît incerte, emoționante, calde cuvinte de
renunțare. Nici unul dintre noi nu știa nimic cert despre viitorul său sau
al celuilalt, dar abia-

2
 abia îndrăzneam să vorbim despre asta. Simțeam că toate se
petrecuseră prea repede și poate nici unul din noi nu credea- cu
adevărat în cele întîmplate. „Un vis frumos, mă gîndeam eu, nimic mai
mult ! Și tocmai acum !“. Lîncedă armonie de zori, parfum de miresme
stătute, horbote ofilite, sublime, triste, prețioase și adînc ocrotite
amintiri, mi-au rămas pentru toată viața acele cîteva părelnice ceasuri.
La trei, deși balul era încă în toi, mama mi-a făcut semn, cu
severitate, să ne ducem acasă. Tabddy îi observase mustrarea. Ne-a
condus pînă în prag, mi-a sărutat mîna și m-a privit adînc în ochi.
Știam că ne luăm rămas bun. Atît a fost. S-a sfîrșit.
în trăsura noastră s-a urcat și Telekdy ; el ne-a condus acasă...
Mama a aprins o luminare și în papuci, încet, încet, s-a apropiat cu
ea de patul meu.
— Nu dormi ? Plîngi ? Magda ! Fetița mea dragă, poto- lește-te !
Copila mea !
Am suflat cu înverșunare flăcăruia trădătoare din mîna ei și mi-am
împletit, pe neașteptate, cu o tristețe adîncă și disperată, brațele în jurul
gîtului mamei. Era o clipă de rară comuniune între noi, o știam, secretă
și de nereeditat mai apoi ; dragostea noastră sălbatecă, îngropată în
rezervă, în prozaică jovialitate. îmbrățișate, plîngeam amîndouă în în-
tuneric.
— Puiul meu drag, micuța mea deșteaptă, ia te uită ! Asta la noi
nu merge ; așa ceva nu se poate întîmpla ! Ar fi o poveste de durată,
nesigură <și apoi ar putea să survină atîtea ! Sînt un neam de oameni
hogați, cu greu i-ar da voie să se însoare cu tine ! Și-apoi, acestea sînt
numai vorbe, fetița mea ; vorbe, flăcări, nimic ! O seară. Mîine se duce
acasă, poimîine i le spune alteia, cine poate afla, de peste trei județe.
Fiecărei fete i se întîmplă la fel, dar nu e o treabă serioasă. Copilă,
acum potolește-te, hai!
Da, da ! Ce înțelepte vorbe rostea mama acum ! Așa, întocmai,
așa, cum îi spusese și ei, cu cîțiva ani în urmă, bunica. Și avea
dreptate ; mamele au întotdeauna dreptate, o știam prea bine. Eram
prea deșteaptă ca să cred într-o aberație, într-un lucru imposibil, să-l iau
drept realitate. I-am și spus, suspinînd : „O știu ; știu și eu ! Lasă asta !
Mi-am vărsat și eu focul o dată."

3
 — Ne-am lămurit și noi, astăzi, mi-a zis ea încetișor într-un tîrziu.
N-aș putea să spun că mie nu-mi place Telekdy ; sînt cu ceva mai în
vîrstă decît el, totuși e un om deștept și voinic. Și-apoi, trebuie să
plecăm de-aici... trebuie să ne mărităm ! Azi mi-a vorbit despre
Vodicska. Că s-a luptat din greu cu părinții, așa i-a povestit dar acum s-
au împăcat cu ideea... Eh, așa-s treburile astea... Băiat chipeș, plăcut, cu
un viitor frumos. E o prostie să te mai uiți azi la nume... Poate că nici
ție nu ți-ar fi ușor lîngă un tată vitreg ; iar cu fetia ajunge ! Pînă acum
ai fost prima, nu aștepta să-ți apună steaua. Cine știe dacă se ivește
altul mai bun. Totul nu e decît hazard.
Mi-a vorbit multă vreme așa, cu înțelepciune, matern.
A doua zi a venit Vodicska Jeno, în ținută de gală, îmbrăcat în
negru și mi-a cerut mîna.
Logodnicul meu a fost primul bărbat care mi-a sărutat, ceremonios,
gingaș, cu seriozitate, îngîmfatele mele buze feciorelnice.

— MAGDI, SUFLEȚELULE, iar nu-mi pui nici un pic de

caimac ?
— Vai, doamne, Jeno, iar cu caimacul ! Păi, nu are destul ? Vaca
femeii de la Bbrvely nu face mai mult caimac.
— L-ați lăsat să dea în foc, suflețelule, asta o mormăie mai pe
înfundate și puțin mai nesigur, amestecînd laptele cu mîna lui albă cu
inel în deget.
Rece, iernatică, o rază a soarelui de dimineață se joacă și
strălucește pe inelul lui, pe mînerul de argint al polonicului, pe buza de
porțelan a ceștii. Sufrageria nouă, mirosind a curat, e inundată de
seninul lumii acoperite de nea ; în soba mare, de fier, răpăie și trosnește
flacăra buturugilor zvîrlind pe răsuflătorile rotunde ale portiței fulgere
roșii, jucăușe, reflectate de luciul bufetului furniruit.
Bărbatul meu s-a trezit acum, mustața îi e încă nepiep- tănaftă,
părul răvășit de spumegarea apei stă lipit pe frunte ; e proaspăt tot, de
la parfumul săpunurilor și aromele de baie. Dar eu l-am văzut și
adineaori cînd își scobea bătă-

4
turile, cînd stătea cu picioarele crăcănate în fața ligheanu- apoi
lui în lături, pilindu-și meticulos unghiile, cu-
stropind
rățîndu-și cu peria muiată în oțet cravata, Și îndată va pleca de aici, pus
la punct, mîncat, satisfăcut, zîmbitor ; iar eu rămîn să string după el, să
scutur așternuturile, să așez rufele schimbate azi, să șterg ceștile de
cafea, și din nou, secondată de slujnica, să mă apuc zorită de treabă,
pentru ca, pînă se întoarce la prînz, să fie ordine, distincție, curățenie,
căldură, mîncare. „Ce o să spună domnul ?“... Ne șopteam uneori una
alteia. Slujnica și eu ! Dumnezeule, ciudată mai e și viața ! Cu un an în
urmă îmi păzea carnetul de bal și mă urma purtîndu-mi evantaiul !...
Și-acum, după nici un an, asta e situația, aproape aceeași în fiecare
zi. Mă scol devreme, alerg frămîntîndu-mă prin cele trei camere ale
locuinței și la bucătărie ; pînă la ora asta am terminat de șters praful de
pe mulțimea de bibelouri așezate pe răftulețele din camera de oaspeți,
apoi aici, am șters ceștile de pe bufet ; am curățat lampa, am lustruit
argintăria, am măturat, am făcut ordine. Și tot așa pînă la prînz, bat
covoare, lustruiesc clanțe, curăț zarzavaturi și o gonesc din urmă, o
supraveghez, o cert, o îndrum pe unica noastră fată la toate, singura
mea slujnică. Iar asta va fi tot așa de aici înainte, în veci. Pînă cînd ?...
Cît o să trăim !...
Jeno a terminat de băut cafeaua, a frunzărit ziarul, și-a pus haina și
și-a aprins trabucul ; apoi s-a apropiat să mă sărute, dar eu m-am ferit
brusc, indispusă.
— Ei, ce e ?
— Nimic, i-am răspuns cu buzele crispate. O clipă mi-a privit fața,
apoi m-a îmbrățișat pe neașteptate, mi-a răsturnat capul pe spate și mi-a
sărutat buzele capricioase cu o sărutare violentă și mucalită. Am
izbucnit în rîs : nu prea eram eu prefăcută din fire. Atunci mi-a scos o
șuviță de păr de sub basmaua roșie zburlindu-mă, m-a bătut ușor pe
șold și, deodată, ca și cînd și-ar fi amintit un lucru deosebit de urgent,
mi-a dat drumul.
— Altă dată, cînd mai dă laptele în foc, am să te cert, vrăjitoare
mică !
îndată se auzi poarta închizîndu-se în urma lui și eu m-am ferit de

o vreme acoperișurile învăluite de zăpadă, liniștea înmăr-

la fereastră, să nu mă vadă cumva. Am privit

5
 murită, de dimineață a străzii Hajduvăros, apoi cumpăna
scîrțîitoare a fîntînii din curtea unor vecini șvabi. Cît de asemănătoare
sînt toate și azi ca și ieri, și vor fi mereu la fel ! Casa pe care o
închiriasem era pe o străduță lăturalnică, mai ieftină, separată de biroul
lui Jeno pentru că trebuia să fim socotiți. Eu nu-i adusesem mare lucru ;
trusoul, mobila, argintăria frumoasă au înghițit aproape totul. Și așa
cum era, viața noastră era cumplit de monotonă ; liniște și puțină
bunăstare ; ca un lucru finit, pe care, după ce l-ai dobîndit, nu mai ai
spre ce năzui, nu mai ai ce aștepta. „Acum s-a dus, mă gîndeam eu.
Pînă la prînz se învîrtește între oameni, aude noutăți, schimbă cîte o
vorbă, dă dispoziții la birou, se duce pe la inspectori, trece pe la
percepție, are un proces la tribunal, spre prînz bea bere la Szarvas, trece
și pe strada Megye, prin fața casei bunicii, pe sub fereaștra mea de
odinioară, plină de flori. Apoi se va întoarce acasă, unde îl așteaptă o
masă gustoasă, un somn tihnit, o îmbrățișare casnică, netulburată, în
odăile curate, plăcute, și nici prin gînd nu-i trece cît alerg, cît zoresc și
mă ostenesc pentru toate astea, pînă la venirea lui. Această trudă din
care nimic nu se vede, pe care o iei zilnic de la început, această muncă
măruntă de robot, automatismul gospodăriei ! Pentru un bărbat !“
Acasă, viața mea de fată n-a cunoscut prezența unui tată autoritar,
prea important cap al familiei ; sufletul meu se revoltă încă și acum
împotrivă-i ; și chiar mai acut parcă după trecerea concesiilor și a
perioadei de acomodare din timpul așa-numitei luni de miere. „Fetele,
cugetam eu, fetele de azi, își încep deja pregătirile pentru carnaval,
pentru dans, urzesc planuri, își fac rochii : o seamă de mărunte și dulci
emoții ; cît despre mine, pentru mine toate acestea s-au terminat. M-au
lăsat singură la cheremul lui. Mama, devenită de curînd doamna
Telekdy, locuiește la țară cu soțul, frații mei studiază prin străini,
bunica se preocupă numai de Istvăn și de ai lui : copilașul lui Agnes îi
este mai drag ca noi toți ceilalți nepoți. Doamne, cum m-au dat ei pe
mine acestui om ! Viața mea s-a încheiat. In curînd... cine știe... am să
mă urîțesc și am să mă deformez și pe urmă iar, și din nou, asemeni
celorlalte femei cînd încep să tot vină puradeii ! Dar, oare, nu sînt eu
rea, dacă mă re

6
 volt pentru asemenea lucruri ? De bună seamă Kallos Agnes nu se
gîndește la așa ceva !“
Sărind brusc în picioare, mă apucam de lucru, grabnic, cu o
înfocare nebunească. Gospodăritul era pentru mine o trudă chinuitoare,
însă, lăuntric, ceva îmi dădea ghies și mă constrîngea să fac treburile
acestea cu un fel de încrîncenare, cu patimă, cu o exagerată grabă, iar
starea sufletească de atunci a devenit obișnuită, lăsîndu-mi amprenta sa
pentru tot restul vieții. Mica mea gospodărie strălucea ; fiecare locșor
posibil era lustruit, pomădat, spălat, frecat, periat. Floarea cuielor
pentru fixat covoarele de podea era lustruită cu sidol, coada vătraiului
pentru cărbuni, spălată cu leșie fierbinte, cotloanele nevăzute din
spatele dulapurilor, măturate zilnic cu o măturică. Da, așa a trebuit să
devin. Și mă întreb acum, de la această uriașă depărtare în timp dacă
sălbatica mea sete de acțiune a dezlănțuit voința nebună risipită pentru
bătutul covoarelor și dacă n-ar fi fost oare bună la altceva mai de
seamă... Exista în mine dorința de a fi prima ; de a excela și de a fi
celebră. Prin ce altceva puteam să mă impun în afară de curățenia
exagerată ce îi dădea vieții noastre și atmosferei din mica mea locuință
un colorit aristocratic, fin, deosebit ? La noi totul era nou și îngrijit. Ce-
i drept, avusesem dintotdeauna un gust și un talent înnăscut pentru
aranjarea și decorarea unui interior... Poate că și în privința aceasta aș fi
putut realiza ceva... Eh, chestiile astea le spun fetele mele ! Dar ele nu
mai înțeleg lumea mea, rînduiala de odinioară, viața mea. Ele sînt alt-
fel...
— Frășitoareo ! Fitița mea, micuță frășitoare ! îmi zicea soacră-
mea, cu simpaticul ei accent străin. La tine e atîta curățenie, că s-ar
putea bate omleta pe dușumele ! Prea te ostenești mult! Dar lasă că mai
renunți tu, copilă, cînd au să vină puișorii.
Cînd i se spunea ce faimă de mare gospodină are nora ei în vîrstă
de numai douăzeci de ani și că doamnele din oraș preferă de pe acum
să angajeze slujnice care au trecut prin casa ei, dădea din cap zîmbind.
în după-amiezile cînd mă vizita, stăteam în fața ei îmbibată cu săruri
aromate de baie și îmbrăcată în capoțele cochete, așezată printre bibe-
lourile salonului, pe scaunele moderne cu picioare aurite, pe spătarul
cărora erau țesuți în mătase amorași dolofani cu

7
 niște trompete. Vedeam că îi plăcea acest tablou și făptura ei
delicată se potrivea foarte bine cu marile vaze de Ma- quart, cu
coșulețele de flori, perdelele dantelate, oglinda pî- nă-n pămînt și
pernele de mătase colorată, aruncate ici colo printre flecuștețe. Era
fermecătoare micuța franțuzoaică, grațioasă și vioaie, cu degetele
galbene de tabacul de prizat și încărcate de inele, cu gulerașul ei de
dantelă fină pe rochia învoită neagră, cu părul cărunt buclat cu grijă sub
boneta cusută cu mărgele.
— Știi, Jules, îți vine să crezi că mătasea asta e încă din valul
salvat din fabrica tatălui meu, de la Lyon, pe vremea falimentului ? Din
bucata asta era și rochia în care m-ai văzut prima oară la Paris, la
unchiul meu hotelier, zău ! I-am schimbat căptușeala de două ori pînă
acum, anul trecut i-am comandat o garnitură de dantelă și mărgelele
sînt tot cele de pe mantila veche !
— Ce-i drept, noi am fost întotdeauna economi, aprobă, nu fără o
nuanță tăioasă soțul ei, privind insistent capotul meu nou, realizat
genial împreună cu Hanika dintr-un material foarte ieftin. în aceste
clipe în sufletul meu se răzvrătea sentimentul de nedreptate. în nici un
caz, oricît de bun ar fi un moar vechi, nu poate să țină patruzeci de ani !
Doamne, cum mai poate fi dus de nas bătrînul acesta atît de sever.
— Liniștea, îmi șoptea mama-soacră, copila mea, liniștea nu e oare
lucrul cel mai important ? Fleacurile nu trebuiesc remarcate,
interpretate, luate în serios ! Și îmi mîngîia brațul cu mînuța ei
frumoasă ; avea în gest complicitate și un pic de ipocrizie. Știința cea
mai de seamă în căsnicie e șiretenia. Treci peste amănunte, fii blîndă,
după asta poți să faci ce vrei. Important nu e să avem cîștig de cauză în
discuție ci să rămînem, în fond, libere și să trăim fără dificultăți. E
bărbat și pentru că el este stăpînul noi trebuie să-l amăgim puțin, din
iubire ! Bănuiesc ei, dar o și doresc ; și chiar pretind atîta preocupare
din partea noastră ! Fii întotdeauna drăguță, plăcută !
Micuța doamna zîmbea și eu mă gîndeam că poate are dreptate.
Numai că eu nu știam să mint și vorbele mi-ar. fi ieșit strîmbe din gură.
Eu știusem să fiu cît de cît fățarnică doar față de curtezanii mei, dar
nicidecum în viața de toate zilele. M-ar fi jenat chiar. „Nu, nu vreau !
Deși poate că e

8
 bine și trebuincios să știi să minți frumos, eficient și cu inteligență.
Dar asta nu se poate învăța !“
— Vezi, tată, ce noră drăguță și la locul ei avem, cît e de harnică și
ordonată ! spunea femeia cu un drăgălaș triumf parcă, pentru că pînă la
urmă ea fusese aceea care-1 convinsese pe bătrîn să accepte căsătoria
lui Jeno. „Bine, bine !“ dădea bătrînul din cap, dar răutatea încăpățînată
și ascunsă i-o puteai ghici pînă și din felul cum zîmbea. Sau poate asta
era numai credința mea ? Se purta ca unul care, de dragul celorlalți,
trece sub tăcere o prevestire rea, ca unul care suspendă dar nu renunță
la o atitudine răuvoitoare. „Să așteptăm sfîrșitul !“ părea să gîndească
mereu. Ah, nesuferit îmi era bătrînul parvenit ! El, cu capul lui gras,
îndărătnic și necruțător de vulpoi trebuia să aibă dreptate întotdeauna și
în toate ! Din ce orgoliu meschin se iscase totul ! „Respectele mele", îi
spunea el mamei în chip de salut, iar ea îi dădea replica întotdeauna
scurt, cam de sus, cu obișnuitul „bună ziua" vioi al femeilor frumoase,
și nu îi spunea „bună ziua, domnule inginer șef1“ înclinînd capul cu
gratitudine cum i s-ar fi cuvenit lui, din respect pentru vîrstă, poziție
socială și pregătire... Atîta putea să ne reproșeze. înainte de nuntă ne-a
spus : „Parcă m-aș duce la înmormîntare" și, după cîte se vede, n-o
putea uita o clipă, cu atît mai mult cu cît se vedea clar că nu avusese
dreptate. Doamne, cît îl uram !...
Ziua de naștere a lui Jeno era în februarie ; a fost primul prilej cu
care am adunat la un loc rubedeniile mai apropiate din ambele familii.
Soțul meu dorise să dăm o masă cum se și cuvenea după atîta vreme.
De la marea nuntă întreită, cele două familii nu se mai adunaseră.
Mă pregăteam, zoream, trudind cu multe zile înaintea
evenimentului, înviorată și plină de ambiție, pentru mine prilejul fiind
un examen care punea la încercare calitățile mele de gospodină. încă în
zori am chemat-o pe Kepiro Zsuzsanna, vestita bucătăreasă, să-mi fie
de ajutor. Pregăteam friptură de purcel la tavă, foietaje și alte asemenea
feluri cu dichis, cunoscute ca probă de măiestrie culinară ; înainte de a
se însera, am așezat masa fredonînd veselă, am întins cea mai frumoasă
față de masă de damasc pe care o aveam, am așezat argintăria cea nouă,
cu monogram și rînduri, rînduri, paharele de cristal cu încrustații. Jeno

9
 a venit acasă cu un curier care aducea sticlele cu vin în- tr-un coș
atîrnat pe spinare, a aprins luminile candelabru- lui, a trecut masa în
revistă și, la un gînd iscat din senin, a plecat din nou, revenind cu o
grămadă de flori proaspete : primule galbene și liliachii, pe care a
trebuit să le cumpere cu ghiveci cu tot, ca să le poată rupe sub ochii
mirați ai florarului, singurul din oraș. Ce frumoase erau, ce minunate !
Jeno le-a răsfirat cîte una sau buchețele, printre porțelanurile tivite cu
aur, printre argintării. Era întocmai cum văzusem la Debrecen, la balul
magnaților pe masa de supeu ; cred că și Jeno văzuse așa ceva pe
undeva pe la Pesta. Și uite că reținuse și de cît gust dăduse dovadă !
Ne-am privit mulțumiți, strălucind de bucurie și în clipa aceea ne
aparțineam pe deplin. M-a îmbrățișat brusc în fața mesei întinse și eu
i-am răspuns îmbrățișării cu voioșie. După aceea a venit curierul de la
cofetărie, aducîndu-ne superba podoabă a festinului, un tort cu
turnulețe impresionante, minunatul „Krokambus". L-am așezat în
mijloc și tăcuți, cu mîinile în poală, visînd la bunăstare și eleganță, ne-
am așezat alături pe divanul colțar.
întîii sosiți, gălăgioși, rîzînd tare încă de sub fereastră, au fost ai
mei bineînțeles, cu bunica în frunte și ne-am grăbit să-i întîmpinăm.
Venise și unchiul meu, Istvăn, cu Agnes, adueînd-o pe Ilka și pe fata
cea mică a familiei Reviczky. După ei a venit Kallds Pali. Csaba care,
îmbrăcat cadet, își petrecea vacanța acasă. La urmă, ceremonioși și în
deplină tăcere, bătrînii Vodicska.
A fost grea doar prima jumătate de oră, poate pentru că și eu mă
temusem de adunarea la un loc a celor două feluri de rubedenii. Dar
soacra mea știa să fie atît de agreabilă cu accentul ei străin,
surprinzătoare și vorbăreață și totuși plină de tact îneît întrevedeam
repeziciunea cu care îi va cuceri pe ai mei. Aproape îmi părea rău că
amîna- sem atît de mult această ocazie. Uite-o pe bunica bine dis-
pusă ; glumește cu oarecare asprime și superioritate cu bătrînul domn
și vorbește despre bătrînețea lor, ca o matroană cochetă, rîzînd ; dar
iată că și socrul meu știe să fie glumeț și curtenitor 1 Și nici nu-i stă
rău ; păcat numai că dintr-o dată își amintește că el este prea
stimabilul cap de familie și se crispează intenționat, devenind într-o
clipită sobru.

10
 Serviciul a fost ireproșabil, masa a decurs splendid, fără incidente.
Zsuzsi „oficia" frumos și cu promptitudine, felurile reușiseră de
minune ; știam că nu-mi vor putea găsi nici un cusur și pe măsură ce se
succedau felurile de mîn- care, eu deveneam mai senină, mai calmă,
iar buna dispoziție a oaspeților creștea. La capătul celălalt al mesei,
Ilka se vede că spusese poate o ștrengărie spirituală și cu două
înțelesuri, căci Agnes roșise feciorelnic, iar băieții rîdeau în hohote.
Reviczky Tilda, zornăindu-și lanțurile brățărilor, vorbea mult și cam
prea înflăcărat, cochetând și sorbind mărunt, picătură cu picătură, din
vinul dulceag. Cei vîrstnici lăudau mîncărurile, Jeno ciocnea cu Istvan
și se prefăcea că bea și el. Abia atunci am băgat de seamă că socrul
meu, după felul al doilea nu s-a mai servit cu nimiț. Speriată de
neatenția mea, aș fi vrut să-1 îmbii, dar Jeno îmi făcu repede semn să
mă opresc. Nu era cazul să observ.
— E bun claponul ăsta, cuscre, l-ai putea gusta ! i se adresă tocmai
atunci bunica, îndrăzneață și puțin provocatoare.
— Mulțumesc ! Nu obișnuiesc seara decît un singur fel de carne.
Erau cuvinte reci, neplăcute, spuse din nou cu un ton sever și cu
rea intenție, și auzindu-le, m-a năpădit brusc o supărare aprigă. „Oare
nu se poate domoli, nu mă poate lăsa în pace ?“ mă gîndeam furioasă
în taină. Jeno schimbă vorba, Ilka rîse din nou, bunica îl scruta pe
Csaba care, roșu ca un rac, vorbea exagerat de tare la urechea
vecinului său. Spre miezul nopții bunica îmi făcu un semn discret și
eu, gravă, cu un gest de amfitrioană le-am poftit pe doamne în salon.
Aici nu era fum, aerul era plăcut mirositor și atmosfera se învioră
din nou. Bunica s-a dus discret în dormitor să-i pună lui Agnes, care
stătuse palidă și suferindă între noi, o compresă pe piept : căci tocmai
înțărca. L-am invitat o clipă pe Jeno în salon, pentru că maică-sa
despacheta cadoul cu care ne onora sărbătoarea. Era o cttpă de argint,
mare, de pus în vitrină, frumoasă, cu capac și cu blazon avînd o
coroană cu șapte ramificații. O priveam încîntați.
— Unde ați găsit așa ceva ? Vai, ce frumoasă e ! Ori e un dar
nobiliar ? întrebă bunica pe un ton natural.

11
 — Nu, răspunse soacră-mea tot aut de natural, pe asta o avem din
patruzeci și opt. Lingă Erdod adăstase timp de două săptămîni un
regiment maghiar, domnii ofițeri luau masa la noi și nevoind să
accepte gratuitatea serviciului nostru, ne-au răsplătit astfel. Ei
culeseseră acest obiect de pe altarul patriei, ca soldă. Așa se spune,
nu ? La reședința colonelului, într-o ladă imensă, se găsea o argintărie
de vis. De obicei ofițerii făceau împărțeala egală cînd era vorba de
asemenea lucruri...
Mai tîrziu scoase la iveală și o cutiuță minusculă de lemn de
abanos cu incrustații de perle, zicînd că pe aceea mi-o dăruiește mie. O
adusese de acasă, din Franța, fiind un dar de pe vremea cînd era încă
nemăritată. Arăta ca un sicriu mititel.
în sufragerie, unchiul Istvăn și băieții se încălziseră de-a binelea ;
el discuta politică cu Kallds, care i-ar fi putut fi fecior. Csaba, cu limba
împleticită, îl pomenea întruna pe Banko și taraful lui de țigani. Nu-mi
era străină veselia chefului, dar acum parcă nu mi-ar fi părut rău să
lipsească. Bunica remarca grija cu care fuseseră făcute pregătirile. Toc-
mai atunci intră la noi socrul meu care, treaz ca lumina zilei, tăcuse
intenționat pînă atunci, printre gălăgioșii de dincolo. Așteptă o vreme,
apoi se așeză lîngă mine pe ca- napeluță, vrînd să-mi vorbească serios.
— Poftim, tată !
— O singură întrebare doar, fiica mea. Vreau să-mi răspunzi la
ceea ce am să te întreb.
— Cum să nu, cu plăcere ! i-am răspuns gîdilată de un rîs nervos.
— Trebuie să rabzi bunăvoința unui bătrîn ca mine, chiar dacă nu
i-ai cerut-o ! continuă el, ținîndu-mi mîna în mîinile lui, cu o strîngere
insistentă, sentențioasă, cu o liniște care te scoate din sărite. Spune-mi,
copila mea, tortul acela, de acolo, din mijlocul mesei, cîte parale a
costat ?
— lartă-mă, tată... dar...
— Dacă refuzi să-mi răspunzi, n-am dreptul să continui. Nu te
silesc să mă asculți.
— Păi... a costat șase forinți, dacă am mai... Dar...
— Bine ! Acum spune-mi cu cît ați plătit vinurile dulci ? Au fost
zece sticle, dacă am văzut eu bine.
— Nici nu știu !

12
 — Un forint și jumătate sticla. Să nu vorbim acum despre cele trei
feluri de fripturi, aș dori să mai știu și despre buruienile alea înflorite.
în toiul iernii...
— Eh, asta nu mai știu, tată ! Dar ce vrei să spui ?
— Ei bine, uite copila mea, după cîte văd eu, ați cheltuit azi, de
prisos, douăzeci și cinci de forinți. Pentru o singură seară. Numai
pentru ca noi, rude apropiate, să petrecem cîteva ceasuri împreună.
Privește : totul e aproape întreg. Cine poate mînca atîta ? Și ce rost au
vinurile scumpe ? Și florile !... Pînă și în casele conților se mai stă pe
gîndurî înainte de a se pustii serele pe o vreme ca asta ! Fată dragă,
ascultă-1 pe un bătrîn cu experiență, cît nu e încă prea tîrziu. De asta
m-am temut eu întotdeauna, acum ți-o spun. E un lunecuș care duce
sigur la pieire. Sînteți încă tineri, adunați-vă mințile cît nu e încă prea
tîrziu, ți-o spun eu !
Ascultam cu o crispare îndărătnică tirada lui rostită cu voce tare, ca
o predică de la amvon. Ce să spun ? De-ar fi Jeno aici ! Are oare măcar
un dram de dreptate ? Dar să vorbească astfel, să fie atît de neiertător !
Cînd știu prea bine că nu mă poate suferi. Deodată, pierzîndu-mi
răbdarea, mi-am smuls mîna din mîna lui.
— Tată, te rog, lasă... noi știm, noi am considerat că e bine așa. Eu
nu suport predicile.
M-am oprit brusc simțind că pălesc. Dar vorba era spusă. Știam că
dacă va trăi o sută de ani, nu mi-o va ierta și o să mi-o reproșeze pînă
va închide ochii. „Dar e totuna !“ îmi ziceam eu îndîrjită. L-am văzut
ridicîndu-se și făcîndu-i semn soției sale.
— Dar tată, de ce atît de brusc ? se precipită Jeno. Directorul
grajdurilor îți trimite trăsura...
— N-am eu loc, fiule, în casa voastră, replică el rece și necruțător,
luîndu-și scurt rămas bun de la ceilalți. Eu mi-am îngropat capul în
pernele divanului plîngînd nervos, revoltată, iar Ilka, gîfîind
scandalizată, îi povestea bunicii ce auzise pe cînd trăgea cu urechea la
conversația noastră.
— Ei bine, dă-mi voie cuscre, puteai să-ți găsești un moment mai
potrivit, asta e sigur ! spuse bunica sentențios și cu seriozitate.
— Drăguță, interveni cu vocea ei molatec feminina, soacra mea,
punîndu-și agitată lornionul la ochi, drăguță, aici Jules e totuși musafir.
Și e tatăl soțului ei.

13
 — Dar dreptate n-a avut.
— Asta trebuia să i se spună altfel.
Cele două bătrîne s-au privit atît de străine pe cît de străină le era
firea, neamul și viața.
— Magda, îmi spuse bunica, intonînd cuvintele cu o severitate
maternă din care răzbătea deplina ei solidaritate, trebuie condus !
M-am ridicat să mă duc după ei. Erau afară în cerdacul rece și
înzăpezit ; ceilalți ieșiseră și ei, amuțiți și descumpăniți, după noi.
Socrul meu zgîlțîia clanța înghețată.
— împacă-1 ! auzeam șoapta rugătoare, umilă aproape, a femeii
care mîngîia temătoare umărul fiului ei. Dar în clipa asta Jeno, care
observase că am ieșit în fugă, fără șal, se apropie speriat de mine ca să
mă ducă înăuntru.
L-am zărit atunci pe Csaba, fratele meu, clătinîndu-se beat în fața
lor și deodată, ajuns în fața familiei Vodicska, încerca să stea drept și
să-i privească în ochi.
— Ce t-t-tot fa-faceți pe deștep-ții, ce moji...
Bătrînul îl ocoli mut. Băiatul se împiedică, alunecă lîngă gard și se
prinse de el. Capul îi căzu în piept iar din gîtlej, cu dezgustătoare
rîgîieli, începu să i se reverse scîrna...
— Asta, vezi, îi spuse atunci Vodicska fiului său, asta e rînduiala la
voi. în asta te-ai vîrît.
Au plecat.
în societatea tulburată, indignată, amețită și gălăgioasă, care era de
partea mea, m-am simțit brusc străină. Abia așteptam să plece și ei.
— Ce modă nouă pe mizerabila și prăpădita asta de lume ! se
auzea dezlănțuită acum, pe sub fereastra joasă, vocea revoltată a lui
Istvăn. Ce mai maxime, pentru că un tînăr bea o dată zdravăn...
— Ce-i drept, tortul făcut în casă e mai ieftin și vinul ar fi fost cum
se cuvine chiar dacă ar fi fost din recolta noastră ; dar o dată, o singură
dată ! A vrut să fie bine ! O să strîngă ei cureaua, e treaba lor, mormăia
bunica pe un glas parcă mai puțin hotărît ca de obicei.
— Lasă că fac și ei între ei petreceri fastuoase, numai că e mai
ieftin din banii contelui !
— Să necăjești în halul ăsta o femeie tînără ! De unde știe dacă nu-
i poate dăuna deja !? auzii vocea Ilkăi din

14
 grupul. care se destrăma, luîndu-și rămas bun. în sfârșit se făcu
liniște ; Jeno, cufundat într-un fotoliu, își rodea indispus, tăcut și
chinuit, trabucul.

NE. PREGĂTEAM pentru dineul dat de doamna Belteky și

Hanika s-a muncit toată săptămîna să-mi reîmprospăteze rochia de
mătase vișinie căpătată în trusou, anul trecut. Trebuia lărgită puțin,
decolteul tăiat „en coeur" ; refăcută, aranjată a devenit o rochie
drăguță, serioasă de cuconiță. Simțeam oare cu adevărat sau așteptam
pe atunci ceva ? Să fi fost numai o presimțire acea ciudată și dulce
străfulgerare de neliniște ce mă cuprinsese sau era doar nerăbdarea,
setea mea de viață ? Uneori se întîmplă sau e poate numai
predispoziția sufletească a omului, dar ceva trebuie să. se petreacă. Și
atunci, orice ar veni și de oriunde s-ar ivi, te prinde, te acaparează.
La Belteky l-am întîlnit pe Tabody Endre.
Așa a fost să fie. Au hotărît-o destinul și vremea căreia mă
supusesem, acel an de izolare obligatorie la domiciliul conjugal,
obișnuitul plictis al primului an de căsnicie ; spaima că de aici înainte
nu se va mai întîmplă nimic ; iar micul nostru roman era încă
neîncheiat.
Dimpotrivă, însuși mediul în care trăiam, setea de cancan a
romantismului provincial ne provoca, voind ceva de la noi. Se putea
citi asta în ochii jucăuși, sentimentali ai Ilkăi, pe fața ei slabă deodată
înviorată de o șăgalnică complicitate și, fără nici un dubiu, tot așa ceva
dădea de înțeles, în clipele de răgaz ale chefului, cînd toată lumea era
cu ochii pe noi, zîmbetul concesiv și iertător al lui tanti Belteky. La
masă îi fixaseră locul lîngă al meu.
în seara aceea nu s-a întîmplat nimic deosebit, simțeam doar
emoția și bucuria unei dulci așteptări și știam că el e stăpînit de
aceleași simțăminte, cu toate că abia dacă îndrăzneam să-i privesc
ochii. Stătea lîngă mine și schimbam în șoaptă cuvinte simple,
nevinovate, totuși cuvinte ascunse, repezi, scurte, cuprinse în frînturi
de clipă ; taina, păcatul și dulceața erau prezente doar în felul de a ni le
strecura pe

15
 furiș, în momentele cînd nimeni nu ne băga în seamă, ca doi vechi
complici, stăpîni ai aceluiași secret.
— Ești fericită, nu-i așa ?
— Am un bărbat bun !
— Măcar dumneata să fii foarte fericită și, de bună seamă, ești.
Trebuie.
După o vreme l-am întrebat, iarăși în mare grabă :
— Cu ce treburi pe aici ? Cît stai ?
— Lumea știe că am venit să caut o moșie de vînzare, pentru că
am făcut partajarea.
— Și să-ți cauți o nevastă ?
— Poate, așa se presupune !
— Și-i adevărat ?
— Ceva caut. Nici eu nu știu prea bine ce anume. Anul care a
trecut, un rău de demult, pe cineva...
— Care nu mai este ?
— Poate doar ca să-mi evoc amintirile. Așa cum te duci la cimitir.
Uneori simți nevoia durerii !
Cît e de bizar și jenant să evoci așa, la bătrînețe, cu un zîmbet
amar, cuvintele vechi și naive ale unui început de iubire. Căci sînt doar
șabloane ; se pot învăța, și un asemenea patos ar părea de prost gust
pînă și ca replică de comediant ! Dar există oare cuvinte anume pentru
dezvăluirea adevăratelor simțăminte sau a unei voite ușurințe ? Săruți
mereu cu aceleași buze și femeia nu poate ști niciodată măsura
adevărată a iubirii bărbatului. „Toate iubirile sînt trupești !“, se spune
azi, dar tot atît de bine s-ar putea zice că pînă și cele mai prăpădite
aventuri sînt legate și de suflet, pentru că atît cît durează, ele nu pot
exista fără imaginație și pornire. Minciuna totală e un lucru cumplit de
obositor și un sacrificiu atît de mare îneît depășește puterile oricărui
bărbat. Și de ce l-ar face ? Asta nu se știe. Am cincizeci de ani și multe
mi-a fost dat să văd în lume, dar un lucru e sigur : pe bărbați nu-i
cunosc îndeajuns.
Atunci, ei bine, pe atunci, fiecare cuvînt de iubire, șoptit cu
emoție îmi sfîșia sufletul cu desfătarea unei așteptări entuziaste și
euforice. Cuvintele încălzeau aerul din jurul meu și fără să-mi dau
limpede seama, asta așteptam, asta doream și poate nimic mai mult.
La despărțire, Ilka m-a îmbrățișat cu o dragoste arzătoare,
șoptindu-mi că peste trei zile mă va vizita. M-am pieptănat

16
 toata dupa-amiaza, zîmbind visătoare, mi-am pus frumosul meu capot
de catifea galbenă și mi-am lustruit îndelung unghiile. „Iată că viața de
femeie, mă gîndeam, nu înseamnă numai renunțare definitivă, ci oferă
prilejuri, întâmplări fericite, năzuințe care poate se împlinesc și
suferințe". Ilka a venit, într-adevăr însoțită de Tabody.
Stăteam toți trei la măsuța din salon sub abajurul modernei veioze
cu picior înalt, dichisit de mine cu volănașe de tul roz. îmi amintesc
aceste clipe, cele mai frumoase poate, din toate ! Să stai așa, în liniște,
ocrotit, într-o frumoasă odaie a căminului tău, cu străfulgerarea
molatecă a unor nostalgii, cu atmosfera creată de o romantică
despărțire, și cu emoția unei tainice și enigmatice aparențe, să știi și să
simți la fel semnificația gesturilor voit întîmplătoare și a cuvintelor
pline de subînțelesuri.
O clipă nu mi-a trecut prin cap să doresc ca mătușa Ilka să nu fi
fost de față. Dimpotrivă, îi vorbeam cu plăcere mai cu seamă ei,
familiar, cu gravitate feminină, invocînd cîte- odată soarta, viața. Ilka
ofta, iar eu îmi fixam privirea adînc în lumina lămpii. Endre, grav,
cufundat în fotoliu, stăruitor și tăcut aproape pînă în final, nu înceta să
mă scruteze cu privirea.
Bărbatul meu a venit acasă proaspăt, cu țurțuri pe îmbrăcăminte și
salutînd prietenos. I-am întins obrazul pentru o sărutare fără să-mi
pese, voind chiar ca Endre să vadă că mă sărută.
După cîteva minute, cei doi bărbați discutau aprins. I-am urmărit
puțin : era vorba despre pămînturile pe care le pune în vînzare sau le
arendează domeniul.
Cu acest pretext a venit Tabody cîteva săptămîni în șir la noi,
destul de des și întotdeauna înainte de sosirea lui Jeno de la cazinou.
— Nu pot face nimic, nu pot pleca din oraș. Știu că n-am la ce mă
aștepta, dar suportă-mă încă puțin. Să te privesc, să vă privesc.
Dădeam din cap mîngîind franjurile fotoliului. Lampa sfîrîia încet,
focul se înviora cînd și cînd, afară pe calda- rîmul înzăpezit se auzeau
pași înfundați : departe, în bucătărie, slujnica zdrăngănea vasele. Erau
atît de prețioase aceste scurte răstimpuri, atît de frumoase ! Un om care
mă iubește, cu care pot sta singură fără nici o teamă, poate tocmai pen

17
 tru că mă iubește, deși în gîndul lui sau în visele lui m-a asediat,
desigur, m-a sărutat, m-a îmbrățișat. Și pe atunci, cu mintea mea de
femeie măritată de un an și jumătate, mă simțeam pe deplin mulțumită
după arderea mută a unei asemenea jumătăți de ceas. Jeno sosea drăguț
și prietenos, reți- nînd oaspetele la cină.
— Mă simt bine la voi ! obișnuia să spună Endre visător, după
două-trei pahare de vin. îmi face plăcere spectacolul fericirii adevărate.
— Sîntem într-adevăr fericiți, vrăjitoarea mea ! rîdea Jeno
prinzîndu-mă de mînă. Atunci urmează, amice, pilda cea bună :
însoară-te și tu, cît mai repede. Degeaba aștepți, asta e bucuria cea mai
adevărată !
— Nu știu dacă asta se va împlini vreodată !
— Ei na ! Ți-o fi luat altul logodnica ?!
— Cam așa !
— De ce ai permis ? mă încumetai și eu să intru în joc.
— Uneori omul e nebun, laș. Pe urmă, n-are altceva de făcut decît
să-și poarte crucea pînă la sfîrșitul zilelor.
— Ehei, frate, unde s-a ivit o dată o astfel de sămînță, se mai
ivește și altă dată ! rîse Jeno cu candida lipsă de bănuială a soților și
turnă vin în pahare.
— Și totuși se va sfîrși în curînd și această bucurie amară, îmi
spuse sumbru Endre a doua zi, mă și tem să mai vin, să nu bată la ochi.
— Eu mă simt sigură pe mine, din partea mea n-au decît să
vorbească, am răspuns, apărîndu-mă speriată.
— Sigură ! Dar eu, eu nu mai pot. Ce crezi că sînt eu ?
Tăcu o vreme, respirînd precipitat și greu, apoi se ridică brusc și
plecă. După aceea nu l-am mai văzut cîteva zile și în nopțile fără somn
stăteam nemișcată, cu ochii deschiși, ascultînd sforăitul ușor al soțului
meu. într-una din după amiezi am pornit să o vizitez pe mătușa
Belteky. La colțul străzii Megye, în liniștea amurgului iernatic, i-am
recunoscut pașii care mă urmau.
— Unde te duci ?
— La mătușa dumitale.
— Vin și eu peste zece minute, ca din întîmplare. Trebuie să-ți
vorbesc.
Am stat acolo vreo jumătate de oră, crispați, făcînd o conversație
distrată dar tensionată și am plecat apoi. îm

18
 preună. „Acum ne vor lua sigur la ochi, dar de data asta mi-e
totuna, nu-mi pasă de fel 1“
Ne strecuram printre vălurile înserării de-a lungul străzilor, printre
copacii ninși ai aleilor, în lumina zăpezii ; apoi am ajuns sub Vărkert,
unde un gard de fier împrejmuia, preț de o leghe, parcul seniorial. Vara
e loc de plimbare aici, dar iarna nu vezi țipenie de om. Prin ceață, de
departe răzbăteau palide clipirile lămpilor, luminile aprinse ale
prăvăliilor ; în urma noastră, tăcuți, acoperiți de zăpadă, străjuiau
stejarii puternici și micuții brazi îmbrăcați în alb. Ne așezasem pe o
bancă și Endre îmi săruta, deasupra mănușii, încheietura albă a mîinii.
„Vai cît sînt acum de departe de casă !“ mă gîndeam speriată.
— Magda, să nu-ți închipui că sînt nebun sau mîrșav. Dar e cu
neputință, cu neputință ca o greșeală să ne distrugă viața. Viețile. Vino
cu mine.
— Endre, dumneata...
— Divorțează și fii a mea !
— Endre, cum poți vorbi astfel ?
— Da, vino cu mine ! Așa cum ești acum, Magda, mie nu-mi mai
pasă de nimic. Nici unul din noi nu va mai putea iubi astfel, niciodată !
Vino !
Cuvintele lui mi se răspîndeau în suflet ca niște puternice și
minunate fulgerări de viață, posibilități pline de promisiuni, visuri
deosebite, animate, ca o trăire deplină. Dar nici o jumătate de frîntură
de clipă nu eram tentată să fac ce spunea. Știam să deosebesc textul ce
aparținea doar clipelor sublime de scenele cotidiene ale realității : „Cu
siguranță ca mîine dimineață va gîndi cu totul altfel !“
— Uite Endre, i-am spus cu deplină credință, din adîn- cul
sufletului, trebuie să-ți mărturisesc ceva care schimbă totul. Eu... peste
șapte luni... atunci... voi avea un copil... de-acum nu voi mai fi liberă
niciodată.
Ne învălui o mare liniște, sublimă, emoționantă, dureroasă :
liniștea despărțirii. Dar era parcă și o eliberare în ea... Simțeam că
această viețișoară abia iscată mă apără, în- depărtînd de deasupra
capului meu primejdia unei întorsături înspăimîntătoare, violente,
distrugătoare : o faptă sau o decizie. Ar fi fost prea mult pentru mine.
Dar atît, atît cît a fost mi-era aproape necesar. Amintirea unei seri
frumoase ji bogate. M-a condus acasă, tăcut, cu capul plecat. Pe stră

19
 duța îngusta a negustorilor evrei a privit precipitat în jur și mi-a
strîns brațul.
— Mai privește-mă,^ o singură dată numai !
a Cînd m-am întors către el și-a lipit buzele de ale mele, atît jle brusc
și de violent încît nu m-am putut feri. în clipa următoare, tulburată și
rușinată, l-am îmbrîncit.
— Pleacă acum, imediat. Nu vreau să te mai văd !
Am ieșit fugind din fundătură. Pe Hajduvăros, locuința noastră șe
afla în a treia casă. înăuntru totul era curat și cald, slujnica punea masa
pentru cină. Mi-am smuls în grabă hainele, corsetul, și după două
minute, în rochia mea largă de casă, cu o prefăcută liniște, ședeam sub
abajurul lămpii așteptîndu-mi bărbatul.
— Ai fost plecată undeva ? mă întrebă printre altele.
— La Ilka, i-am răspuns cu o spaimă bine mascată de indiferență.
Mințeam cu toate că răspunsul fusese exact.
— închipuie-ți, îmi spuse Jeno a doua zi la masă, Endre al nostru
a plecat pe neașteptate. A venit la birou să-și ia rămas bun, fiind
chemat urgent, acasă. îți trimite sărutări de mîini.
Stăteam la masă ușurată, aproape fericită. După-amiază m-a
chemat slujnica la bucătărie ; voia să-mi vorbească cineva.
— Cine ? am întrebat înspăimîntată din instinct.
— Băiatul care aduce ziarele !
— Ei, am rîs mirată și m-am calmat. Te rog, Jeno !
— Ia te uită, ți-a adus o scrisoare. E scrisul lui Endre ? Mare
nebun ! Astfel își ia rămas bun de la tine.
îmi întinse plicul și desfăcu ziarul cît un cearceaf, tipărit la Pesta.
Abia după cîteva minute întrebă :
— Ei, ce scrie ?
— Nimic deosebit!
— Unde e scrisoarea aceea ? și mă privi întrebător cu o mirare
nevinovată.
— Am aruncat-o în foc !
— în foc !... Necitită !... De ce ?
— Așa !
— Magda !...
Mă rezemai de un dulap, foarte palidă, tremurînd ca varga. Jeno
se ridică, veni mai aproape, îmi fixă obrazul cu o privire înspăimîntată,
schimbat la față.

20
 — Vorbește ! Magda !... A fost... a fost ceva între voi ?... De ce te
ascunzi ? Trebuie să existe un motiv pentru care ai aruncat-o în foc, să
n-o văd. Știi desigur ce-ți scria !
— Lasă-mă în pace ! am gemut tremurînd, dar și cu un început de
îndărătnică mînie. Nu mă întreba, văd că oricum nu m-ai crede ! Puțin
îmi pasă !
Mă prinse de umeri și, cu fața desfigurată de o furie neputincioasă,
m-a zgîlțîit din răsputeri, și stăpînindu-se apoi, îmi făcu vînt, plin de
ură. Poate din întâmplare am căzut chiar pe divanul turcesc. El a intrat
în dormitor, încuind ușa.
O vreme am stat așa, furioasă, tremurînd scîrbită. Oare, acum totul
s-a terminat ? Acesta e deci reversul interesantelor, romanticelor,
gingașelor frumuseți. Jeno, în ipostaza aceasta!... Vai sărmanul !
Sărmanul ! Dar m-a lovit, în situația mea de acum și fără măcar să
aștepte explicația. Cît de slabi șînț bărbații în asemenea împrejurări ;
dependenți, neajutorați și uneori foarte caraghioși. Ce face acum acolo,
în dormitor ? M-am ridicat, picioarele îmi tremurau ca după un efort
istovitor. Am apăsat pe clanță și am așteptat o clipă ; l-am și strigat ;
nici un răspuns. Atunci, amețită, mi-am îmbrăcat haina îmblănită, mi-
am pus pălăria și am plecat de acasă, fără un gînd anume, spre casa
bunicii.
Mi-a deschis Agnes. M-am așezat și din cauza eforturilor de a-mi
înfrînge emoția, nu puteam scoate o vorbă. Ea însă n-a băgat de seamă.
Povestea în felul ei obișnuit, domol, greoi, despre treburile casei,
despre copil. Spunea cît e de nervos Istvăn cînd micuțul plînge noaptea
; trebuie să-1 ascundă de el, pentru că ar fi în stare, poate, chiar să-1
bată. Uneori ea îl leagănă aproape toată noaptea și acuși vine și al
doilea. Degeaba, asta e viața !... și dădu din capul ei frumos, de
madonă, încadrat de părul bogat ca o cunună.
— Am auzit că v-ați distrat bine la Belteky, spuse din- tr-o dată,
după o pauză.
— Voi de ce n-ați venit ? Am întrebat-o doar ca să zic și eu ceva.
— Bunica n-a vrut ! Zicea că o rochie nouă ar fi acum o cheltuială
fără rost. Și că nu e bine ca o nevastă tînără să fie văzută peste tot.
Tăceam cu un sentiment de ciudată neliniște. Fata asta îmi e, în
taină, dușmancă. Mă invidiază.

21
 îmi vîjîiau urechile ; din cînd în cînd închideam ochii, îmi făceau
bine clipele în care puteam să nu mă gîndesc la nimic. „Totuna, totuna
! Numai să nu mi se pună întrebări ; să mi se dea pace ! Din partea
mea facă ce-or vrea ei ! îi privește ! Ce legătură am eu cu astea ?“
— Ce mai face bărbatul tău ? mă întrebă bunica mai tîrziu, cînd
veni și ea.
— Bine !
— Cînd vă duceți la Telegd, la maică-ta ?
— Nu știu.
— Eu, dragă, spuse încet, cu o familiaritate neașteptată, nu prea
am chef să dau pe la ei. Circulă zvonuri ciudate.
— Adică ?
— Puțina avere a maică-ti au risipit-o, poate știi, ba pe tot felul de
mașinării scumpe și nefolositoare, ba pe construcții ! Cică „muncitorul
agricol", așa le zice el țăranilor, are nevoie de locuințe sănătoase,
uscate și naiba mai știe de care. Fiecărei familii i se cuvine o căsuță
pardosită, cu grădiniță și bibiluri, cum a văzut el undeva în niște poze.
Și hambarul cel vechi, al lui tat-su, l-a reconstruit zicînd că fereastra
nu-i vine în calea „vîntului dominant". Auzi ce dobitoc J
— Doamne ! Nu mai spune !
— Ciudată vită l-a mai făcut Dumnezeu pe taică-tău vitreg ! Ar
trebui închis la casa de nebuni. Cît despre grămada aia de cărți tîmpite
și zănatice, le-aș arde pe toate în piața mare ! Că nu face nimic altceva
decît să le buchisească întruna. Ele îi mănîncă viața.
— Nu mai spune !
— Și cu țăranii se poartă de parcă ar fi la spital. Nu i-ar atinge
vreodată ; pînă și pe argatul de la grajd îl lămurește fără nuia. Pentru
că, vezi doamne, păcat de demnitatea omenească. Astă iarnă i-au furat
și gardul, ca să-și facă lemne de foc, iar el i-a adunat în curte și le-a
ținut o predică popească despre drepturi și „proprietate". Ce spui de
asta ?
— îngrozitor.
— Și zice că la anul nu pune gnu, căci grîul ar ucide ogorul
unguresc, fiindcă toți cultivă numai grîu. El o să planteze sfeclă. Auzi
? Sfeclă. Dumnezeii lui ! Iar maică-ti, i-a adus de pe undeva de la o
grădină zoologică nemțească,

22
 un soi nou de ouă ; era scris pe ele ce găină, de la care cocoș și
cînd e ouat, ca să prăsească și ea la fel. Au și ieșit puii, dar s-au
prăpădit toți. Deși îi îndopau cu salată înmuiată în lapte, ca pe niște
domnișoare.
— Auzi colo !
— Ei, dar scrînteala cea mare vine abia acum ! Știi, tai- că-său
avusese un copil din flori cu o slujnică pe care o ținea acolo. Ea a
murit și feciorul era calfă la un cismar la Ve- ralja ; bun și harnic
ucenic dacă era mîngîiat de curea din cînd în cînd, zicea meșterul lui.
Ei bine, pe ăsta l-a chemat la ei, zice-se că încă de la înmormîntarea
bătrînului, căci îl pusese să vegheze coșciugul dinspre picioare, iar el
ședea dinspre cap și i-ar fi zis : „Tot sînge din sîngele tatălui meu ești
și tu, ca și mine !“ L-a scos de la meserie și îl ține de trîntor să-l facă
părtaș la moștenire ; flăcăul a devenit un răsfățat, bea, fumează, se
leagă de slujnice și cît e ziua de lunga taie frunză la cîini ; iar maică-ta
o rabdă și pe asta, ca pe multe altele. Cu Klări face fiecare ce vrea. E
atît de proastă ! îl iubește. Dar cum se vor sfîrși toate astea ?
— Cum ?...
— Tu, ce-i cu tine... Ce ai ?
— Nu știu, bunico !... Doamne !
în fața ochilor mei totul se învălmășea în întuneric, prin- zînd încet
să se învîrtească ; în urechi simțeam o vagă șuie- rare ; ar fi fost atît de
bine să-mi dau drumul, să cad pe spate, să uit, să ma eliberez de
povara de cuvinte, de toata apăsarea dură și grea, foarte grea, a vieții.
Apoi semiconștientă, mi-am dat seama, într-un tîrziu că zac pe
divanul din sufragerie ; auzeam tic-tac-ul pendulului, vedeam că e
lampa aprinsă și Agnes umblă încetișor pe lingă mine. Pe urmă, am
auzit uși care se deschid, voci șușotind iritate.
— Scumpa mea, nevestica mea, se aplecă asupră-mi obrazul
speriat și tandru al lui Jeno. îngenunchease pe jos, lîngă mine și îmi
mîngîia rugător și drăgăstos fața și brațele.
— Vrăjitoarea mea mică, bolnăvioara mea, mămicuța mea dragă !
Nu fi supărată, știu tot! Mama a dat tocmai la vreme pe la noi. Vezi, ai
fost mai sinceră cu ea decît cu soțul tău ! Se cuvine asta ? Ce-i drept,
ea ți-a dat sfatul cel mai înțelept, să-l expediați cît mai repede pe
sărmanul nebun înflăcărat. Dar de ce nu mi-ai spus imediat ? Ce
neînțe

23
 legere se isca, dacă mama n-ar fi știut, dacă nu mi-ar fi explicat 1
Dar nu-i bine că nu mi-ai spus mie ; voi vă temeți imediat de cine știe
ce dueluri. Ei, dar acum să avem grijă de tine, vrăjitoare mică, de
sănătatea ta.
Iar eu acceptam totul, fără vorbă : binefăcătoarea minciună,
îngrijirile, atenția, reintrarea blîndă și firească a vieții în albia ei
obișnuită. Răbdam liniștită răsfățul lui, diminutivele, gingășia cu care
mă înconjura, potrivit firii sale paterne.
Tot așa l-am revăzut, după o bună bucată de vreme, prin nesfîrșita
semiluciditate a unor nopți de boală mistuitoare, zăcînd nemișcată
printre mirosuri grele de medicamente, coșmaruri apăsătoare, în
suferință molcomă ; el zorea peste tot fără zgomot, într-un halat alb, în
lumina candelei — ca o robustă și caldă statuie a vieții ; ca un ce care
mă susține, durează și îmi poartă de grijă : cîtă vreme e cu mine, nu am
de ce mă teme. Trecînd prin odăi, prin fața umbritei lumini a candelei,
mă îmbrățișa moale, îmbrăcat în halatul lui alb, căra cu sîrguință,
molcomea și legăna un plodișor plîngăreț și neliniștit — fiul său.

10

PITYU ÎMPLINISE un an pînă să mă însănătoșesc pe deplin, se

tîra pe jos, călărea pe genunchii tatălui său. Primul lui cuvînt fusese
„tata“.
Iar eu am început din nou să mă mișc prin lumea asta, din care
fusesem pe jumătate plecată. „Trebuie să te reintegrezi în viață !“ —
spunea doctorul Jakobi. Dar o bucată din viață alunecase o dată de sub
picioarele mele, și mie îmi venea greu acum să mă proptesc din nou.
Țin minte că luni în șir m-am învîrtit fără rost, intuind cu o spaimă tul -
bure că s-a irosit, că am pierdut un an frumos de tinerețe a cărui
absență se face simțită în toate : pînă și în evoluția mea ca mamă.
Micuțul nu era un copil frumos, era și firav și palid. Cît timp am zăcut
sau mă plimbau cu scaunul cu rotile, la băile .din județul vecin, pe el îl
îngrijise altcineva. Regimul de viață al doicii și hrana micuței făpturi o
supraveghease tatăl și tot el l-a învățat să se joace, să fie atent,

24
 să-și împreuneze pălmuțele a rugăciune „pentru sănătatea măicuței".
Dar îmbrăcămintea îi era lălîie și îl și cam prea rasfățaseră. „îndată ce
am sa pot, îmi ziceam, primul lucru pe care-1 fac, e să-i cos cu Hanika
niște costumașe din pichet alb, cu broderie. Și o hăinuță roșie, din
mătase, cu nasturi aurii, mari cît nucile !“
Bărbatul meu era foarte bun și tandru cu mine. O, acum, după
atîția ani și după atîtea cîte au fost, mă întreb de multe ori dacă am știut
sa prețuiesc îndeajuns dragostea lui atît de plină de abnegație. Numai
că, și păcătuiesc gîndind astfel, era ceva greoi, ceva onctuos, puțin
plicticos și de multe ori enervant în această bunătate lipicioasă ; ceva
prea bine știut, intenționat și sentențios. Numai de nu ar fi semănat
uneori cu tatăl său !
Părinții lui nu mai locuiau aici. Se pensionaseră și se mutaseră într-
un oraș mai mare din nordul țării, unde ziceau medicii că îi priește
bătrînului aerul.
în genere, viața noastră era liniștită și scutită de griji materiale.
„Prețuiește-1 pe acest bărbat bun, care te ține în belșug, îmi spunea
bunica, pentru că boala ta a mistuit desigur puținii bani pe care-i mai
aveai !“ Da, pe vremea aceea Jeno cîștiga foarte bine. Ne-am mutat pe
strada Templom, într-o casă mai mare ; acum era și biroul lui aici.
Duminica dimineața eram asaltați de cetele împricinaților unguri cu
pantaloni de pînză, largi, de prin Borvely și șvabi cu laibăre de postav,
din Erdod. Femeile aduceau pui, gîște, aprovizionau casa cu ouă. Jeno
trebuia să mă potolească totuși uneori, cînd mă supăram că miroseau a
iuft sau îmi umpleau casa cu noroiul de pe cizme, căci trebuiau să
treacă prin antreul așternut cu covoare. „Liniște, copila mea, că de pe
urma lor trăim !“ zicea el, parcă mai comunicativ de-acum și în pri-
vința treburilor lui oficiale. îi făcea plăcere, poate, și faptul că pe mine
mă interesează profesia lui și îmi explica încurcatele cazuri juridice ; în
linii mari, spiritul legii, chițibușurile inteligente, ingenioase și ocolite
ale apărării și ale dreptății. Mă familiarizasem pînă și cu termenii
profesionali. încetul cu încetul, căpătasem certitudinea că soțul meu
este un om într-adevăr capabil, rapid în aprecieri și foarte priceput în
meseria lui.
— Ce se aude cu procesul de partaj al lui Kendy Peter_? îl
rezolvi ?

25
 — E foarte dificil, dădu el din umeri, indispus. Căci e interesat și
domeniul în problema asta.!
— Și totuși... Ți-a încredințat cauza lui „pe bază de rubedenie" ;
știi bine ce mare lucru e ăsta la un om atît de trufaș.
Am tăcut amîndoi, asta se întîmpla în timpul mesei, dar eu nu mă
puteam astîmpăra. Neamul lui Kendy era fruntea județului, mie îmi
veneau rude de foarte de departe și aveam sentimentul unui noroc
deosebit că bărbatul meu, un „parvenit", îi poate îndatora pe ei. La
cafea nu am mai putut și mi-am spus brusc și surprinzător gîndul
întreg.
— Ce crezi, ei toți, tot județul n-ar conta mai mult pentru tine decît
conții ăștia înfumurați ?
— Ce spui, copilă ?
— Da, și inspectorul Scherer, care-1 ura și pe taică-tău, crezi că-ți
dorește într-adevăr binele ?
— Nu depind eu de el !
Vedeam că meditează la cele ce-i spusesem și eram eu însămi
mirată. Uite că ia în serios ceea ce rostisem așa într-o doară, poate
numai dintr-o pornire a intuiției mele de femeie.
— S-a înzdrăvenit într-adevăr, nevasta mea, dacă o interesează
politica, spuse după o vreme, zîmbind.
— Puțin îmi pasă mie, Jeno, de politică, am zis prinzînd curaj dar
un lucru să știi, că aici la Szinyer eu vreau să fiu cineva. Soția unui
conducător, pe care să nu îndrăznească nimeni s-o treacă cu vederea.
înțelegi ? Ei ! Se pare că m-am însănătoșit într-adevăr !
Ultimele vorbe le-am înecat în hohote de rîs, Jeno m-a prins în
brațe și m-a acoperit cu sărutări : „O să vedem, vrăjitoarea mea, o să
vedem !" Acest schimb de cuvinte mă înviorase. Doream într-adevăr să
scap de banda asta de la domeniu, cu care, acum, eram într-un fel
obligată să am niște relații. Vizite de politețe, întîlniri, în urma unor
invitații inevitabile. Mă irita și mă plictisea modul lor de viață în-
destulat, cu maniere diplomatice, reținut și limitat ; subiectele
conversațiilor lor, ale intereselor lor, care se învîrteau exclusiv în jurul
evenimentelor vieții exterioare sau intime a celor de la castel, bîrfe
sentimentale, mici întâmplări romanțioase. Repetau cuvintele stăpînilor
lor, butadele lor lipsite de spirit treceau din gură în gură, căutau cu
emoție reală să găsească

26
 o sumedenie de interpretări pentru gesturile lor. „Sînt mai mărunți
decît slugile mele, pînă și ele au mai multă personalitate !“ mă gîndeam
cîteodată. Mi-o aminteam pe soacra mea, într-adevăr mai deosebită
decît toți ceilalți ; mai citită, mai umblată, cu un fel de a fi mai grațios,
mai natural. Cît timp a stat aici, în lungile seri de iarnă și de
singurătate, contesa o invita adesea ; uneori jucau cărți pînă la miezul
nopții sau cîntau la pian și bătrîna o trăgea de limbă, vrînd să afle ce se
mai bîrfește prin oraș. Dar, oare, nu la fel făcea și bunica mea cu
Gapach Nani, vînzătoarea ambulantă de pînzeturi sau cu Trezsi,
negustoreasa de haine vechi ? Slugi în toată puterea cuvîntului. Și nu-i
puteam ierta lui Jeno, că după nuntă mă dusese și pe mine la o vizită
omagială, de prezentare, la contesa-mamă. Pentru toată lumea de pe
domeniu era firesc că nu putea fi vorba de întoarcerea acestor vizite și
o știam și eu, dar tot mă cuprindea furia cînd îmi aminteam ! La soția
tînărului conte Lajos, adusă tocmai a- tunci de aiurea, nu m-aș fi dus cu
nici un chip, cu toate că celelalte, femei mai vîrstnice chiar, se duseseră
toate să o salute. Dobîndisem atîta considerație în ochii celor din jurul
meu încît Jeno nici nu mi-a cerut să-l însoțesc, cu toate că el se ducea
deseori la baltă, la vînătoare de rațe sălbatice, cu tînărul conte Lajos și
întotdeauna se întorcea bine dispus. „N-are decît, îmi ziceam eu,
oficial, el e omul lui !“ Și știam că se bucură din partea contelui de
atenția cuvenită fiului unui prieten al tatălui său și că îi apreciază
inteligența.
Acum mă avîntasem din nou în viață ; dar nici eu nu știu cum, era
limpede însă că sufletește mă depărtasem de copilărie. Multe lucruri le
priveam altfel, cu un interes mai mare. Aplecată asupra unei broderii,
urmăream cu atenție, concentrîndu-mă asupra discuțiilor dintre Jeno și
tatăl meu vitreg. Peter, care venea deseori în oraș cu treburile moșiei și
trăgea întotdeauna la noi.
— Sînt niște stări de lucruri imposibile aici, imposibile ! se avînta
el deschizîndu-și sufletul în fața lui Jeno. Cre- de-mă, voi nici nu vă
dați seama cît e de decăzută această țară a noastră ! Toată, și regiunea
asta mai cu seamă, județul ar trebui minat, ar fi bună o bombă, să sară
în aer cu totul ! Nu e decît o cîrdășie de rubedenii, cuscri, cumnați ;
lenevia, neștiința, domnia bunului plac sînt acoperite de coaliția de
interese țesută din ițele unor căsătorii încurcate. Ban-

27
 dele de tîlhari din sudul Italiei sînt mai acătării, pentru că vor și fac
ceva : tulbură apele. îți amintești romanul Notarul satului ? Cum e
descris acolo totul ! Și de atunci nimic nu s-a mai schimbat.
— Ei, parcă totuși ! Crede-mă, sînt aici cîțiva oameni cu minte
luminată și intenții bune.
— Nu mai spune ! Un cuib de mărginiți, nimic altceva ! Crezi că
mai există undeva pe fața pămîntului o gospodărie făcută la nimereală,
atît de lipsită de rațiune și fără debușeu, întîmplătoare și superficială,
atîta risipă și atîta indolență ca în această faimoasă Ungarie a griului și
a vinului ? Bine, bine, n-ai decît să ridici din umeri ! Ție îți vine ușor,
cumnate ; procese, împărțeli, tergiversări există mereu din belșug. E un
el dorado al avocaților aici, da, cum îți spun, și așa a fost întotdeauna.
— Domol, domol, bătrîne !
— Bineînțeles, în comitet s-a votat împotriva formării asociației
pentru achiziționarea colectivă a mașinilor agricole, pe care am propus-
o anul trecut. Măcar să fi avut obiecții serioase, măcar să se fi dezbătut
serios lucrurile ! Dar nici nu i-a preocupat asta ; s-au holbat doar și au
ocolit-o ca pe oricare idee nouă și îndrăzneață. Mă considerau scrîntit
cu ideea mea.
— Să am iertare, cumnate, dar adevărul e că nu știi să vorbești pe
limba oamenilor, asta e tot. Era un lucru rațional, dar trebuia
argumentat altfel : mai ca pentru ei, insis- tînd asupra soluțiilor
practice, asupra amănuntelor. Dar tu te menții întotdeauna în
generalități, în teorie și atît.
— Fie ! în fond, asta e o chestiune mai măruntă. Dar uite, acum se
pune problema asanării bălții. E limpede ca lumina zilei că ar aduce
beneficii gratuite fiecăruia, că e o problemă care se poate rezolva în
cîțiva ani și mai e și o îndatorire față de economia națională. Vezi și tu
cum se tergiversează de ani de zile. Acum a eșuat din nou.
— împotriva domeniului n-ai ce cîrti : domeniul a făcut prima
încercare, încă în anii șaptezeci.
— Da, așa cum o gîndise tatăl tău... nu mi-o lua în nume de rău,
dar nu era o soluție echitabilă ! Se pricepea de minune bătrînul ! Totul
pentru conte ! Ei, nu, așa cum a gîn- dit-o, acolo sus, guvernul anterior,
în proporția participării, conform vechilor raporturi funciare ar fi fost
totuși mai cin

28
 stit. Dar a căzut. Fiecare guvern începe să-și grăbească intențiile
inteligente, cultivate, abia cînd își simte deja pieirea !
— Uite, Peter dragă, deveni puțin mai grav Jeno, un lucru e sigur :
din toată sistematizarea hidrologică, tocmai domeniul ar avea cel mai
mult folos. Ce să-i faci ! Ar profita însă și proprietarii din plin ! Se
opuh doar pentru că asta e un fel de ancestrală frondă la adresa conților
și pentru ca pe cei de pe cursul Szinyer-ului un impozit nou i-ar îm-
povăra și mai mult.
— Ei, drăcie, dar eu nu sînt de pe cursul Szinyer-ului ? Și nu-s
destul de încurcat ?... Totuși zic...
— Ești un mare idealist, Peter, nu-ncape vorbă ! Dar de fapt... la
toamnă contele Lajos o să candideze pentru Cameră. Să vedem cine ce
va spune ?
— Măi... e sigur ?
— Dacă va vedea că nu are perspective, o să se retragă singur ;
dar intenția există, te asigur.
— E ceva de capul omului acestuia ?
— Inteligent, modern, știe ce vrea. O să ne mai facă surprize !
Dacă nu aici... găsește el în altă parte ! Bine ar fi însă pentru noi să
rămînă al nostru.
— Hm ! Despre asta mai vorbim noi, cumnate. Zvonuri au fost,
dar n-am crezut că e treabă serioasă. Pe taică-său l-au dezgustat de
politică.
— Dar îl trage familia nevesti-si.
— Ei bine, știi ceva ? Țăranii mei n-au nevoie nici măcar de o
litră de vin, asta ți-o spun eu. Ei mă urmează și la bine și la rău !
Era puțin înfierbîntat după cîteva pahare, dar Jeno, ca de obicei
era lucid și calm.
— Știi, i-am spus eu cînd a plecat Peter, pe țăranii lui, ca și pe
vorbele lui, nu prea trebuie să contezi ! în problema Kendy ar putea fi
mai concesiv domeniul ! Și chiar tu uneori...
— Ah, intrigantă mică ! rise și îmi trecu un deget peste frunte.
Sigur, o să ne străduim. Dar păzește-ți bine limba, dacă te-ai vîrît într-
atîta !
— Cum îți închipui ? i-am răspuns ofensată și am păstrat secretul
cu mîndrie. Mă bucuram ca de o joacă de amqstecul meu în „treburi
serioase"; de, atunci, Jeno discuta cu mine multe și de toate. Era o
legătură în plus între noi.

29
 Pe atunci a murit fostul notar, nenea Belteky, care fusese și
tutorele celor doi frați ai mei. Familia l-a cerut drept nou tutore pe soțul
meu. Și treaba asta îi dădea multă bătaie de cap, pentru că o lua foarte
în serios. Deseori trebuia să plătească' datoriile făcute de Csaba, să
acopere desele lui excese, iar Săndorka era bolnăvicios.
Teolog subțiratic și frumușel, ca o fetiță, aveam grija în vacanțe
să-l îndopăm cu toate bunătățile ; i-am fi oferit și distracții, dar el
umbla cu ochii plecați, își citea breviarul și cînd băteau clopotele de
amiază, oriunde am fi fost, oricine ar fi fost la noi, îi vedeam buzele
mișcîndu-se într-un murmur de rugăciune.
— Ce mai crucifix acru ! îl lovea uneori prietenește în spate
unchiul Istvăn. Așa nu mai ajungi tu episcop, puștiule, cît îi lumea. Un
anume fel de botez nu cunoști tu încă.
— Da, da, un mir cu care n-a fost încă uns, rîdea Ilka. Trebuie
aprinsă și luminarea diavolului.
Săndorka se roșise pînă-n albul ochilor îneît mi se făcuse și milă
de el. Uneori noi doi discutam camaraderește, frățește.
— Spune drept, Săndor, voi chiar luați religia așa cum e scrisă ea
în carte ?
— Magda ! Cum poți să întrebi așa ceva ?
— Mă gîndeam și eu, așa ; uite, toți popii ăia drăguți, deștepți,
mondeni, eleganți, ăia nu se poartă chiar așa ca tine. Sînt totuși preoți
buni, avansează în cariera lor. Nu au ei cumva o anume înțelegere
tainică despre adevăr ?
— Dar, Magda, tu... serios ?...
— Ei, ziceam și eu... Poate că tu nu știi încă. Ce-ar fi dacă într-o zi
ai descoperi că totul e o coaliție secretă, desigur bine intenționată, față
de oameni. învățătura despre cuminecătură și cea cu înviatul din morți.
Ce-ar fi să afli ?...
— Magda, pentru Dumnezeu, te rog, încetează ! Nu te mai pot
asculta ! Dacă n-ar mai crede nimeni, eu tot mi-aș păstra credința.
Pentru că este adevărată.
— De unde ai tu certitudinea asta ?
— Dinlăuntrul meu ! Pentru că trebuie ! Dacă n-ar fi adevărat, n-
am simți-o cu toții și încă de atîtea și atîtea sute de ani. Puternică și
desăvîrșită organizație este biserica ! Credința mea e o parte din mine.
Dacă omul nu are o certitudine mai presus de toate astea, pe care să se
poată sprijini,

30
 piere. Nu e nevoie să te gîndești chiar la toate, gîndirea e pe planul
al doilea. Trebuie să știi să te atașezi de ceva. Dar eu nu știu să vorbesc
bine despre toate acestea ; eu nu sînt decît un simplu oștean al bisericii.
— Cred că te-am înțeles și ai dreptate ! i-am spus eu repede,
pentru că venise tocmai cineva și ne-a tulburat. Cam prostuț, am
continuat în gînd, dar cît de drăguț, ce bun și neprihănit este ! Dintre
toți ai mei îl simțeam cel mai legat de mine prin sînge și cred că
băiețelul meu îi semăna. Cînd se ocupa de Pityu, jucîndu-se cu el și
conducîndu-1, tonsura lui rotundă îl făcea să semene cu sfinții călugări
tineri din vechile picturi, care-1 dădăceau pe pruncul Isus.
Acel cineva care ne tulburase cu venirea lui era profesorul de
franceză, proaspăt sosit în oraș și angajat imediat pentru mine de soțul
meu. Cît a fost iarna de lungă ne-am chinuit, din carte, cu conjugările
și „la grammaire". Domnul Bardeaux era un om cu haine îngălate și
unghii murdare, cu un trecut aproape dubios și cu un mod de existență
ciudat, pana de scris și-o ștergea de regulă în șuvițele părului său negru
cu fir aspru, iar uneori duhnea cumplit a palincă. Spre primăvară l-au
găsit în cîteva dimineți beat turtă pe băncile de sub Vărkert. După asta
și-a pierdut meditațiile și a dispărut din oraș dintr-o dată, așa cum
apăruse.
Pe vremea aceea, lui Jeno îi plăcea să-mi facă asemenea figuri. O
dată, cînd mă duruse un dinte, l-a adus tocmai de la Debrețin pe cel
mai renumit dintre dentiștii de acolo ; rezultatul a fost că m-am
enervat, am plîns, nu l-am lăsat să-mi facă extracția și toată cheltuiala a
fost de pomană. Despre lucrurile astea se bîrfea cu gura plină, la
ceaiurile de dincolo, din casele funcționarilor domeniului. „Lasă să mă
invidieze, e bine așa !“ mă gîndeam uneori, mînată de o pornire
trufașă.
Toamna, cu mare zarvă, cu multe mese întinse și vin turnat în
pahare, s-a ales deputat la noi contele Szinyery Lajos. Telekdy Peter și-
a ghiftuit pe banii lui țăranii de la moșie. Jeno a întreținut atmosfera
din oraș și mare susținător a fost și Kendy Peter, grație căruia pînă la
urmă domeniul a fost într-adevăr conciliant. Da, alegerea aceasta o ob-
ținuse Jeno, datorită rudelor mele ; o știa chiar contele în

31
 suși, care îi scrisese lui Jeno o scrisoare de mulțumire, pe un ton
aproape amical. „Așa le trebuie Schererilor !“ mă bucuram eu
victorioasă.

11

ÎN PRIMĂVARA aceea a venit la noi, ca subprefect, Jolsvay, a

cărui soție îmi era vară de a doua ; baroana Pdr- telky Melania.
Așteptam prima lor vizită cu puțină îndoială și foarte înarmată
pentru cazul în care femeia va încerca să-și etaleze superioritatea
titlului și a averii lor, dobîndite prin intrigi în faimoasa epocă Bach 1.
„Opt și cu-a brînzei..., mă gîndeam eu ; nici măcar străbunicul ei n-a
văzut P6rtelek-ul, satul ascuns în bălți, casa bătrînească, cu stîlpi la
cerdac, în care locuiseră părinții tatălui meu și către care palidele mele
amintiri din copilărie îmi călăuzeau pașii, evocînd bătătura spațioasă,
moara și fațada cu streșini de piatră a castelului !“ Am hotărît să mă
supraveghez cît voi putea de bine ca să nu-i par prea prietenoasă și
ahtiată după rubedeniile aristocrate. Dar s-a întîmplat cu totul altfel.
Melanie m-a dezarmat total cu deosebita ei drăgălășenie, de o factură
puțin cam străină.
Frumoasă, plinuță și blondă, se asemăna cu neamul Pdr- telky-lor
numai prin curbura ciudată a nasului ; obrazul îi era catifelat, pur, și
puțin autoritar ; Maria Tereza într-o ediție mai frumoasă.
S-a interesat de unchiul Arbris, cu care noi, în ultima vreme, ne
vedeam foarte rar, datorită multor neînțelegeri mărunte cu bunica. Apoi
mi-a spus că va avea foarte mare nevoie de mine, de prietenia mea, ca
s-o orientez aici în materie de oameni și circumstanțe. Cu Jeno era
deosebit de afabilă, părînd că vrea să-l cîștige pe deplin. Nici urmă, în
purtarea ei, de trufie sau de idei preconcepute. „E de alt

1 Epoca Bach — Alexander Bach (1813—1893), om de stat austriac - ministru

de interne în perioada 1850—1859 ; și-a asumat sarcina înăbușirii revoluției și
„pacificarea" Ungariei și Italiei, după revoluțiile din aceste țări ; a încercat
restabilirea hegemoniei imperiului austriac prin- tr-un regim de teroare militaro-
32 polițistă (n. tr.).
 soi ; și este intr-adevăr o persoana elevată sau știe să se prefacă de
minune ?“ mă întrebam eu curioasă.
Pentru mine, prietenia cu ea a adus cu sine mai multă forfotă, mai
multă societate, mai multe vizite. Pentru a întreține ordinea și
curățenia casei nu-mi mai ajungea acum o singură slujnică ; aduceam
deci de prin satele învecinate cîte o fețișoară prostuță de cincisprezece,
șaisprezece ani, care în două săptămîni ajungea o subretă perfectă. La
masă, puneam un accent deosebit pe serviciul impecabil, elegant ;
Jeno ținea și el foarte mult la asta. Ne plăcea parada, mai ales în fața
domnilor din împrejurimi care ne vizitau acum tot mai des. Cei mai
mulți dintre ei își încredințaseră interesele soțului meu ; văzuți deci
mai de aproape, toți acești faimoși Szechy, Kendy, Răba și alții nu mai
erau atît de formidabili cum mi se păruseră în copilărie, cînd îi
judecam după legendele care circulau pe seama lor în familie și după
aureola de respect care-i înconjura. Parcă s-ar fi decolorat sau poate
crescusem eu ? Așa, îngîndurați, temători și timizi, de- pinzînd de
avocat, împovărați de familie, fumînd pipă și plîngîndu-se de vreme
sau pomenind cîinii, caii și aventurile din tinerețe într-un grai domol,
greoi, înstrăinat și neaflîn- du-și locul în odăile mele cochete și
strălucitor de curate, cu scuipători dichisite cu nisip și hîrtiuțe colorate,
mi se păreau uneori foarte din topor, cît se poate de rurali.
Dar acum Jeno spunea tocmai despre ei : „Cu băgare de seamă,
copăcel cu ei, că de pe urma lor trăim !“ Peste altă jumătate de an ne-
am mutat din nou ; era a treia locuință pe care o schimbam. Aproape
de prefectură și de restaurantul mare, pentru că acum grosul clienților
provenea din raza asta și nu din piață, ca înainte. Ce de procese de
proprietate erau pe vremea aceea ! Ce recoltă bogată culegeau avo-
cații ! Asanarea bălții era încă în stadiul de proiect, totuși cîte calcule
aventuroase, temeri, speculații se iscaseră în jurul problemei acesteia !
Procese vindicative, însușiri de teren, sute de fețe ale lăcomiei de
avere, legate de pămînturile promise care se odihneau încă năpădite de
mușchi și mătasea- broaștei, fiind adăpost doar pentru păsăretul de
baltă.
Am închiriat o casă mare, recent construită la colțul străzii
Hetsastoll, aproape de strada Megye. Casele vechi erau joase, aveau
tavan cu grinzi și coronamente ; dar a noastră fusese construită de un
meșter nou ; avea ferestre înalte, cu

33
 obloane de lemn în locul jaluzelelor și o verandă cochetă în partea
dinspre curte, în fața numeroaselor camere, frumoase și spațioase. Ah,
era o bucurie să te rostuiești aici, ne simțeam amîndoi eliberați și în
largul nostru ! Da, da, acum, evocînd aceste lucruri din depărtarea
vremii, eu vreau să fiu dreaptă cu mine însămi și știu sigur că nu
numai mie, dar și soțului meu îi plăceau și ținea la lucrurile de bun
gust, fine, costisitoare și voia să ducă un trai mai evoluat, mai modern.
— Curtea o plantăm cu flori pitice, plănuia el cu însuflețire ; în
centru punem într-un rondou mare vreo sută de trandafiri și zidul
grajdului va fi acoperit de caprifoi, la marginea șirului de liliac
instalăm scrînciobul pentru Pityu, cu aparatele de gimnastică. Lîngă
cerdacul cel mic, mulți leandri și rodii, iar în colț un umbrar din viță
de vie. Contractul de închiriere e făcut pe zece ani, ne gospodărim ca
și cum ar fi a noastră, Magdi ! Ce-ar fi să o și cumpărăm pînă va
expira actul ?
— Mai e mult pînă atunci ! Dar să vezi acum ce de treabă o să fie
cu atîtea camere ; cum o să dovedesc ? Ce-i drept, totul e superb. Ce
frumos e și peretele ăsta, auriu cu violet, aici o să fie salonul 1
Așa ne obișnuisem să-i zicem camerei de primire de cînd Melanie
ne adusese acest cuvînt franțuzesc.
— Magdi, cămăruța aceea izolată de la capătul cerdacului, să o
aranjăm pentru frații tăi, să se simtă la ei acasă cînd vin în vacanță. Și
știi, am auzit eu că Kepird Zsuzsi, aceea care ne-a gătit la nuntă, s-ar
angaja bucătăreasă. Cred că cere vreo doisprezece forinți. A mai slujit
și la Kendy, la conac. Ce zici ?
— O... gătește minunat ! Dar o să vrea oare ? O femeie de neam
din strada Magyar... la noi ?
— Cum adică „la noi" ? Oho ! Numai că îi va trebui o cămăruță
separată. Ea ar fi așa un fel de menajeră.
Mă apucai deci de rostuit, plină de o nouă energie și o nouă
bucurie de a trăi. Mobila nu era suficientă ; a trebuit să mai cumpărăm
un dormitor pentru musafiri, o cameră de copil, o cameră de zi,
albastră. Picioarele fotoliilor de mătase cu amorași și rama oglinzii au
trebuit date la aurit, iar pianul acordat ; argintăria și sfeșnicele
completate. „Știi

34
 «dragă, astea toate sînt investiții", zise Jeno cu o mină foarte -serioasă.
Directorul grajdurilor îi spusese o dată că ar avea de vînzare doi
ponei arătoși, trimiși de la domeniul din Erdod, pentru că micuțele
contese crescuseră. îi dădea într-adevăr foarte ieftin, grajd aveam, iar
un argat tot ne trebuia pentru stropitul grădinii și măturatul străzii, așa
că i-am cumpărat și plină de o voioșie și poftă de joacă îi alergam pe
cei doi ponei drăguți și dichisiți, de-a lungul zidului Cetății pînă hăt,
spre vii. Mă avîntasem și nu-mi păsa deloc de faptul că drumul trecea
prin fața caselor angajaților de la domeniu.
Dar soțul meu a primit curînd o scrisoare foarte severă -de
mustrare de la bătrînul lui tată, concepută pe un ton atît de dur și de
plin de patos ca epistolele biblice ale apostolilor. O fi stat moșul vreo
trei zile să lucreze la ea. Jeno, după ce mi-a dat să o citesc, a pus-o la
păstrare, fără să comenteze și asculta mutește, puțin îngîndurat,
argumentele și justificările mele. Cîteva zile după asta a domnit între
noi o atmosferă cam încordată, dar mi-am dat eu silința să o fac ■să
treacă. Singurul stăpîn al femeii este soțul ei, iar acela, dacă o iubește
cîtuși de puțin, poate fi îmbunat.
Acum cel puțin ne lămurisem ce bandă de intriganți și ticăloși erau
cei de la domeniu. Da, ei corespondau cu bă- trînii și ei fuseseră aceia
care ne-au pîrît, înflorind relatările despre „risipa deșănțată" a traiului
nostru. „Ei bine, de-acum am s-o fac cu atît mai mult!“ mi-am zis eu
revoltată. îmi era scîrbă de această perfidie îmbrăcată în haina bună-
voinței.
Mă enerva și faptul că în ultima vreme bunica era mai rece față de
noi, ne vizita mai rar (e drept că îmbătrînise rare) și făcea uneori
remarci lapidare dar tăioase la adresa felului nostru de viață. „Trebuie
că vouă vă merge tare bine, dacă aveți bani și pentru d-astea !“ Sau :
„Nici casa mea n-a fost mănăstire, dar invazie de lăcuste cum e la voi,
n-am mai văzut ! Vin ca ursul la miere, și chemați, și nechemați !“
Firește, acum nu-i mai plăcea decît traiul dus de Âgnes, care aștepta al
patrulea copil, nu se ducea nicăieri și își îneca tinerețea în plictis, în
griji și într-o supunere lipsită de voință !
— Mă ocup de o chestiune serioasă ! spuse Melanie cu vocea ei
proaspătă, plină, plăcută, dîndu-și pe spate bogatul păr blond. Am iarăși
nevoie de voi, draga mea ; ajutați-mă !

35
 Trebuie să înființăm aici o asociație de femei. E o rușine faptul că într-
un oraș mare ca ăsta, reședință de județ, nu există încă așa ceva. Mă
gîndeam că noi două am putea să o conducem, la început bineînțeles,
pînă cînd se va găsi una mai vrednică sa mă înlocuiască. Pe contesa-
mamă am putea s-o cucerim de partea noastră, ca președintă de onoare.
Misiunea lui Jeno ar fi să ne deschidă calea spre ea.
— Desigur, cu multă plăcere ! răspunse soțul meu foarte
curtenitor.
— Numai că, pe dumneata, te-am încărca și cu o altă misiune, mai
plicticoasă ! întoarse Melanie spre el ochii ei strălucitori și limpezi,
plini de un surîs dulce. Asociația trebuie să aibă și un secretar, care să
ne stea tot timpul alături ca sfetnic pentru rezolvarea treburilor oficiale.
Noi nu sîntem decît niște biete femei. Ori asta e o chestiune serioasă, ar
uni lumea asta atît de dezbinată. E imposibil să nu-țî placă ideea ! O să
ne străduim să nu te încărcăm prea mult cu treburi ; le rezolvăm noi,
dar avem nevoie de numele și prestigiul dumitale, iar uneori și de
sfaturi. Ei, nu sta pe gînduri, Vodicska, accepți, nu-i așa ?
Vedeam că Jeno nu are nici o scăpare, dar nu știam dacă îi face
plăcere sau nu. „Dar la urma urmei de ce nu i-ar place ? Acum noi
trebuie să fim prezenți peste tot, iar treaba asta nu ne-ar aduce decît
foloase."
— Ce vîrstă are băiețelul tău ? întrebă după o vreme Melanie,
puțin precipitat și, ca de obicei, privirea îi zbură peste creștetul
copilului. N-a împlinit încă patru ani ? Și ce clar vorbește ! Uite, acum
ar avea nevoie de o bonă care să știe o limbă străină ; dacă vrei, am
putea aduce una din Elveția, eu fac tocmai acum corespondență în
acest sens, pentru fetițele mele.
— Ți-aș fi foarte recunoscătoare, Melanie ! Ești într-ade- văr, tare
drăguță.
Rămînînd între noi, Jeno și-a exprimat oarecari temeri. Patru
servitori, ce va spune lumea ? Dar față de Melanie era imposibil să
dăm înapoi, iar eu gîndeam cu o tainică bucurie : ce frumos va fi cînd o
să înham poneii și am să-I așez pe Palko, frumos îmbrăcat, cu bona
lîngă el, la spatele meu, ca să-1 scot la plimbare.

36
 Pe vremea aceea Melanie introdusese aici moda Lawn- tenisului 2,
astăzi cunoscut și practicat peste tot în țara. Dar pe vremea aceea nu se
juca nici măcar la Pesta. La familia Jolsvay fusese angajat pentru vară
un profesor englez de dans, el le învățase pe fetițe să danseze. Melanie
amenajase primul teren în curtea prefecturii.
Ne cam împiedicam, ce-i drept, era un lucru destul de neobișnuit
aici să alergi, să sari, să gîfîi atunci cînd nu ești obligat s-o faci și încă
după o minge colorată de parcă eram copii. Noi femeile alergam, ne
aplecam, ne tîram destul fă- cînd munci gospodărești și eu, mai ales
după-amiaza, după atîta osteneală, aș fi avut chef să mai și stau puțin,
frumos îmbrăcată, strînsă în corset, să nu-mi zburlesc părul bine
pieptănat, să nu-i scald în sudori — de față cu niște bărbați străini —
obrajii bine tratați cu creme și mai cu seamă să nu-mi umplu de praf
ghetuțele fine, cu vîrf ascuțit.
Ce-i drept, nu mă prea omoram jucînd, dar spre a mă afla în
societate, ca prilej de distracție, jocul acesta era un pretext foarte bun.
într-o după amiază tîrzie de vară, întorcîndu-mă de la Telegd, de
la mama, unde mă odihnisem cîteva săptămîni, mi-a fost prezentat la
tenis un domn venit între timp în oraș și care pînă acum își făcuse
toate vizitele protocolare. Se numea Horvăth (acest nume nu spune în
general nimic, nici măcar scris așa, cu h la urmă), era avocat și el și
destul de matur, părea cam de aceeași vîrstă cu soțul meu. „Prea e
comunicativă Melanie cu toată lumea", m-am gîndit eu în primele
clipe ; dar mai tîrziu, pentru că nici străinul nu juca, avînd ceva la o
mînă, am stat mai îndelung de vorbă cu el.
Dacă mi-aș mai aduce aminte limpede cum îl vedeam atunci și ce
impresie mi-a făcut !
Mi s-a părut că are ceva străin, deosebit de cei de pe aici și că e
destul de simpatic ; dar mă gîndeam cu o desconside-

2 Lawn-tenis — joc foarte vechi cu mingea, de origine italiană, cunoscut încă

din secolul al XIII-lea, cînd se juca fără palete. In Franța, Italia, Germania era
denumit „paume“, jocul de origine al tenisului practicat la început mai ales în
Anglia. La sfîrșitul secolului al XIX-lea se răspîndește și în Europa Centrală și de
37 Est (n.tr.).
 rare iritată la femeile pe care le incinta atît de repede și de irevocabil.
Știa să te privească drept în ochi cu un fel de senină și blajină
încîntare, fără să caute și să dorească altceva ; se arata plin de
recunoștință, fie și numai pentru atît. Pentru simplul fapt că femeile
există și că sînt frumoase, îngrijite și plăcute.
— Mă tot uit la coafura dumitale, îmi spuse încet și în- gîndurat.
Dacă n-ai pieptăna în sus nici o șuviță, lăsînd totul pe o parte, ar fi mai
bogat lîngă obraz și s-ar pune în valoare mai bine. Desigur, e mult și
așa ; ar fi poate un pic exagerat, însă de mare efect. Ce păr superb !
Rarisimă calitate ! Ondulat de la natură, nu cunoaște fierul, asta se
vede de îndată ; dar văluritul acesta generos, în șuvițe mari, în loc să se
încrețească mărunt, fir cu fir, e splendid !
— Atît de bine te pricepi dumneata la știința asta feme- iască ?
— Nu e pricepere. Silabisesc doar ! Dealtfel pentru descifrarea
aspectului dumitale n-ar ajunge nici știința dintr-O’ bibliotecă întreagă.
Ești cu totul deosebită și totuși te asemeni cu cineva. Chiar foarte
mult !
— Așa ? Mi-ai cunoscut... copia ?
— Da, dacă te-ai îmbrăca și te-ai purta la fel. Totuși, așa. e mult
mai bine !
— Cine era ?
— O celebră, foarte celebră actriță germană.
Tăcurăm amîndoi ; mai tîrziu, pe furiș și dintr-o parte l-am privit
cu atenție. Avea o față proaspătă, o gură vioaie și dinți albi ; obraji cu o
tentă roșiatică ; păr blond, moale, cu fir subțire. Trăsături aproape
regulate, mîini îngrijite ; și răspîndea un parfum excelent, neobișnuit,
ușor și fin, fără să pară totuși filfizon sau un „bărbat frumos" din cei
atît de nesuferiți ; în totul, avea în el o undă de neglijentă cochetărie. ,
— E drept, dumneata ai călătorit foarte mult, am continuat eu
pălăvrăgeala, privindu-i pe jucători. Știam din auzite că e un om
umblat. Nu ai să te plictisești printre noi ?
— Deloc ! Găsesc eu și aici tot ce e important în viață ! Soare,
căldură, strălucire în ochii femeilor tinere și drăguțe, oameni
binevoitori, sinceri, prietenoși, atmosferă veselă, lume care știe să
petreacă frumos și din tot sufletul. Ce altceva

38
 mi-ar trebui ? Și afară de asta aici mi se oferă o clientelă bogată, înșiși
avocații s-au plîns că sînt prea puțini, că nu dovedesc cu lucrul.
Procese bune, drepte, cauze limpezi și rentabile. Da, la urma urmei
aproape de zece ani eu nu mai sînt altceva decît un avocățel de
provincie.
— Ai să ne strici afacerile ! am zîmbit eu cu prefăcută supărare.
— Nu, de mine n-aveți de ce vă teme ! ridică din umeri rîzînd cu
sinceritate. însuși subprefectul Jolsvay m-a momit încoace, colegii or
să-mi încredințeze bucuroși rămășițele, procesele plicticoase, inutile,
prea ușoare, cu care se rușinează sa-și bată capul. Uite, de pildă
bărbatul dumitale, Jeno, dealtfel cel mai bun dintre cei de aici, e chiar
prea bun pentru orașul ăsta ! Și pe urmă eu nu sînt prea pretențios, nici
familie nu am. Numai să strălucească soarele mereu tot atît de frumos
și asta mi-e de ajuns.
— Sînt atît de mulți ani de cînd ai abandonat arta ? I-am întrebat,
revenind la un gînd dinainte.
— De opt ani ; da, din cauza unui reumatism n-am mai fost sigur
pe arcuș. Dar să nu crezi că e mare păcat! Eu doar l-am acompaniat pe
Perenyi, pe marele artist ; de atunci în locul meu acompaniază altul.
Ținea tare mult la mine pentru că mă acomodasem cu stilul lui de a
cînta și cu temperamentul lui de artist capricios uneori pînă la nebunie.
Dar eu, solist ? Nu era o treaba serioasă ! Cînd eram foarte tînăr,
desigur o credeam și eu ; dar după cîteva concerte în străinătate m-am
lămurit. L-am văzut și l-am admirat pe maestru, dar pentru mine nu m-
am mai zbătut, că nu merita ! Poate că în treburi de acestea e în mare
măsură vinovată lenea, dar și ea face parte din păcatele originare.
— Cum poți vorbi așa ? L-am privit mirată și puțin enervată.
Dumneata care ai văzut lumea, meleaguri străine, viața ; ai cunoscut
oameni minunați și celebri. Multe orașe mari, toate minunățiile.
— O, cînd umbli așa, cu impresarul pe cap, trebuind noaptea să
cînți și să faci cunoștințe iar ziua să călătorești și să te odihnești, cui îi
rămîne timp să vadă biserici vechi, muzee, locuri vestite ? Și chiar
dacă le vezi, nu e chiar așa mare lucru ; de aproape, nimic nu mai e atît
de grozav. Vreau să spun că nu lucrurile cu multă faimă sînt cele într-
adevăr minunate ; nu cele pîngărite cu uimirea lui, de fie

39
 care neisprăvit care cască gura, mințind jenat că pricepe totul. Am
văzut uneori de la fereastra trenului, ivindtt-se brusc, în fugă, în
adîncul unei priveliști, oglinda strălucitoare a unei ape sau
învolburarea de flori roz a unui cais tînăr și singuratic, crescut între
stînci aride. Mă gîndeam văzîndu-le : astea sînt într-adevăr frumoase,
astea îmi plac. Pe acestea le-am văzut numai eu și numai atunci, o
singură dată, așa ; dacă m-aș întoarce, nu le-aș mai găsi. O dată, în
Elveția, sau poate în altă parte, am ieșit pe malul unui lac, am găsit trei
copilandri desculți jucînd zaruri cu niște pietricele rotunde. M-am
așezat printre ei ; nu le înțelegeam cuvintele, dar era minunat să-i vezi
și să-i auzi chicotind, să-i vezi țopăind și făcînd tumbe de fericire că
sînt neîndemîn- natic și-mi cîștigă arginții ! A doua zi i-am. povestit
maestrului, trezindu-i curiozitatea. „Du-rnă acolo, să-i căutăm pe copiii
aceia cu zaruri !“ Numai că puștanii ăia n-au mai fost de găsit și nici
alții care să le semene măcar ; dacă forțezi nota, lucrurile își pierd
firescul : reeditarea devine anostă ! Dar nu te supără această vorbărie
încurcată și necontrolată ?
— Nu, deloc ! Mă gîndeam doar ! E atît de ciudat ! Și totuși
oamenii mari, celebritățile sînt altfel decît noi !
— A, să nu crezi ! Ei știu ceea ce trebuie să știe pentru lume, dar
în fond sînt foarte simpli. Știi, ei dau, jucînd, cîn- tînd, scriind, tot ce e
interesant în ei, sinteza multiplelor lor fațete, ca să mă exprim așa.
încolo sînt epuizați, interiorizați, uneori rușinoși, se tem să nu fie doriți
doar ca paiațe, zicîndu-și că e destul să fie paiața pe scenă : în viață
trebuie să fii propriul tău stăpîn... Vezi, într-o localitate micuță ca asta,
unde stau doar de cîteva săptămîni, am văzut deja o sumedenie de
lucruri interesante, nuanțate, mai plăcute și mai generoase decît în altă
parte. Oameni celebri ! Tatăl maestrului meu, de pildă, a fost frînghier,
cele mai multe dintre marile actrițe sînt fete de portari sau tarabagii.
Ori asta răzbate totuși din toată ființa lor.
— Dar au o sumedenie de bani !
— Eh, asta da, asta e sublim, numai că se duc ! Ai mei s-au dus
toți. O spuse cu o copilărească obidă în glas și expresie. Banii cîștigați
așa nu sînt statornici. Omul își imaginează că o veșnicie va fi tot așa și
îi place să se răsfețe ; femei, aventuri trecătoare se găsesc la tot pasul și
sînt frumoase,

40
 costisitoare, elegante : eu am cheltuit întotdeauna bani mai mulți
decît am cîștigat. Și de asta, fir-ar să fie, n-am scăpat nici azi ! Dar nu
vreau să te întristez, doamnă ; nu te superi că te-am mîhnit ? îmi
permiți să vă fac 6 vizită ? Pe Jeno îl cunosc bine și îl stimez foarte
mult !
în drum spre casă mă gîndeam la cele auzite pînă acum : că
mătușa-mea, Zimăn Ilka, văduva, a și apucat să-l recruteze de curtezan
pe Horvăt. „E în regulă, îmi ziceam eu, cu toate că nu are s-o
întinerească nici măcar cu o zi, dimpotrivă !“ Pe urmă, mi-am amintit
că aici, la Szinyer, a fost întotdeauna la modă să te dai în vînt după noii
veniți : cîte un amărît de profesor de limbi străine sau vreo domnișoară
profesoară de pian, sînt invitați și tratați chiar și de către unii foarte
mîndri de strămoșii lor cu renume localnic. „Matura nouă", mă gîndii
ridicînd din umeri ; dar acesta e simpatic și ciudat de sincer, deloc
contrafăcut, un om căruia nu-i pasă de nimic.

12

PE MĂSUȚA din camera copilului, lampa cu abajur verd^ moțăia

parcă, pătuțul și trupușorul adormit păreau învăluite de aburii puri ai
apei în care fusese adineaori îmbăiat copilul. întorcîndu-se de la
Cazinou, Jeno deschise ușa camerei și, găsindu-mă aici, intră ; tăcuți,
ne-am așezat amîn- doi lîngă el. în seara aceea nu aveam musafiri, era
aproape o plăcere să stai așa liniștit o seară întreagă, să îmbăiezi co-
pilul, să mănînci mîncarea de la prînz sau carne rece și să nu fii obligat
să te dichisești. Am privit o vreme căpșorul lui blond, tuns mărunt, fața
cam subțiratică, umbrită de gene dese. Parcă ne-ar fi simțit, s-a răsucit
în așternut gîngurind ; atunci, cu multă grijă și gingășie, taică-său l-a
întors către perete, i-a potrivit cămășuța curată, l-a învelit și l-a
mîngîiat. Stăteam mînă în mînă, tăcuți.
— Cît de rar stăm astfel noi trei împreună ! spuse dintr-o dată
Jeno.
Mi-am retras mîna din a lui, fără să-i răspund. Era totuși un fel de
reproș, deși timid și delicat, mi-am amintit că uneori Jeno se uită la
copil cu o privire înduioșată, plină

41
 de milă și în clipele acelea aveam un sentiment de nedreptate care
mă irita aproape. Știam că nu sînt o mamă neglijenta sau rea, chiar
dacă eram puțin mai severă decît el care-1 răsfăța, eu trebuind să
echilibrez lucrurile. Stăteam mai multă vreme cu el, aproape întreaga
zi ; eu îi supravegheam hrana, îmbrăcămintea, plimbarea și totul
decurgea cît se poate de punctual, doctorul Jakobi mă lăuda întruna
pentru asta. Și-apoi : eu, numai eu eram vinovată pentru acest du-te-
vino de musafiri ? A fost numai voia mea ? în fond osteneala îmi
revine doar mie ! Jeno a simțit probabil că pregătesc o asemenea
replică, pentru că s-a întors brusc și șoptind, mi-1 arătă pe micuț :
— Uite ce frumos e așa, în cămășuța albă ! Trupușorul ăsta firav și
năltuț de băiețel, fețișoara lui inteligentă ! Are dreptate dădaca : „un
sfințișor“. Știi că recunoaște deja și litera M ? Zice că are trei picioare !
— Va fi deștept, am spus eu înseninată, și de ce n-ar fi ?
— După mamă, după tată ! șopti Jeno și ne-am zîmbit.
— Ei, dar uite că nici nu ți-am spus încă, Magdi ! Ieri a venit la
mine în birou, eu mă trîntisem pe divan, iar el răsfoia, stînd pe jos,
lexiconul nemțesc. Deodată mă întreabă : „Tata, ce este biluța asta ?“
„E soarele, i-am răspuns eu, și punctulețul acela e pămîntul ; cu atît e
el mai mic decît soarele !“ S-a uitat lung la mine și m-a întrebat : „Mai
mic și decît luna ?“ „Nu, Pityu, luna e mai mică chiar decît pămîntul !“
„Și cum ar trebui desenată aici ?“ „Păi tot ca un punct!“ „Un punct
bebe, nu-i așa ?“
Am rîs amîndoi îndelung, pe înfundate, ca să nu-1 trezim ; era o
atmosferă de rară și plăcută intimitate în cămăruța lui caldă, luminată
difuz. Apoi Jeno căzu din nou pe gînduri.
— Bine că s-a vindecat, spuse cu o privire îngrijorată, primul an a
fost cumplit. Am crezut uneori că mă părăsiți amîndoi, și nevastă și
copil, doi bolnavi ; bine că a trecut.
— Necazuri, griji sînt și acum destule ! i-am răspuns eu
molipsindu-mă de seriozitatea lui.
— Se vor aranja însă toate, cu încetul, ai să vezi ! Sănătoși să fim !
Nu vom avea toată vremea atîtea cheltuieli, Magdi, și-apoi, cresc și
veniturile. Acum trebuie să ne etalăm puțin, să ne atragem oamenii,
rubedeniile. Dac-ai intrat o dată în horă...

42
 — Da, Jeno, numai asta contează. Județul.
— Păi...
L-am privit întrebătoare și puțin speriată. Era pentru prima oară că
discutăm între noi despre lucrurile astea. Cu o pornire bruscă i-am
cuprins gîtul, vîrîndu-mi capul sub brațul lui.
— Doamne, dacă mi-ar fi dat să am asta ! Să fiu eu amfitrioană
acolo 1 Ar fi pentru mine totul, culmea vieții mele, peste asta nu rni-aș
mai dori nimic.
— Prostuțo, prostuțo, vrăjitoarea mea mică ! M-a sărutat, m-a
îmbrățișat, iar eu rîdeam în brațele lui, îndată însă mi-a dat prin gînd că
acum urmează, ca întotdeauna după o joaca de felul acesta, o cuvîntare
grav-didactică. Așa a și fost.
— Vezi, prostuța mea, atunci chiar că vom începe să muncim
pentru el, să stringent pentru veverița noastră mică. Să știi că mă
frămîntă mult gîndurile astea. De cînd văd că taică-tău, Peter, a ajuns la
fundul sacului acolo în Telegd, mă tot gîndesc ce s-ar putea face. Poate
să împrumutăm ceva peste banii fraților tăi și la licitație, cu puțin
noroc am putea cumpăra moșia pentru voi trei ; pe urmă, băieții, cînd
ajung la majorat, ar putea fi despăgubiți. Odată și odată, ne va rămîne
ceva și de acasă de la bătrînii mei ! Numai de s-ar mai ține Peter ăsta
vreo doi ani !
— Da de unde, s-a isprăvit cu el ! Mama crede că în toamna
viitoare va ajunge Ia licitație. încă înainte de seceriș-
— Ce repede curge totul cînd începe alunecarea ! Măcar noi să ne
ținem la suprafață, Magda ! Trebuie. Cu orice preț ! Crede-mă,
cheltuim enorm !
— Poate iar ai primit scrisoare de la Kassa ? Chiar așa Jeno, că
numai atunci deschizi tu discuția asta. Spune-mi unde să fac
economie ? Știi că înainte de căsătorie mă îmbrăcam la Găch, acum
rochiile mi le sucesc și le răsucesc cu Hani. Aș vrea să vezi tu cum ar
face față altă femeie să se îmbrace dintr-atît, să fie prezentă peste tot,
să se măsoare cu Melanie ! Ai vrea să rămîn acum mai prejos, să ne
retragem ?
— Știu eu, fetițo, știu... Nici nu mă gîndesc. Dar de ce vorbești așa
? Nu reproșuri am vrut să-ți fac. Pînă la urmă... Magdi... o să mai fie și
altfel, dragă ! Am să-ți spun și o veste mare ! Un secret!

43
 — Hai, spune-mi repede, repede !
— Cînd ai să meriți. întîi o cină bună, un ceai fierbinte, prăjiturele
cu alune, drăgălășenie !
Mă legăna, mă alinta, mă certa și mă necăjea ca pe un copil.
Trebuia să-1 las în apele lui ; mă prefăceam a fi pros- tuță și peltică și
cîteodată treaba asta se reflecta și în viața mea. în gospodărie eram
energică și în societate eram superioară lui ; dar niciodată n-am dat sau
cumpărat ceva cu mai mult de zece forinți și niciodată n-am avut bani
mai mulți ; niciodată n-am rezolvat singură vreo problemă importantă :
nici alegerea locuinței, nici comanda pentru lemnele de foc măcar n-
am făcut-o vreodată pe răspunderea mea, din voia mea neîngrădită. Și
era un lucru atît de minunat, de călduț, să poți întreba pe cineva, să fii
mustrat uneori, să faci pe timidul, să te rățoiești și să fii întotdeauna
sigur că în locul tău și chiar împotriva ta cineva le rezolvă pe toate cu
grijă și în interesul tău.
După ceai m-am cuibărit lîngă el pe divanul din sufragerie.
— Ei acum secretul !
— Fii atentă ! Dar pe urmă, tăcere !
— Firește.
— în primul rînd, în funcția de prefect, care e liberă, va veni la
primăvară Jolsvay. Asta e sigur !
— Ce spui ! Melanie...
— Va fi nevastă de prefect cît de curînd ; în aprilie îi aduce contele
Lajos numirea.
— Și subprefect ?
— Așteaptă ! La toamnă, dacă nu intervine nimic, tînărul
moștenitor al tronului o să viziteze castelul. Se organizează o mare
vînătoare cu gonaci.
— Oh ! Chiar așa ? La Szinyer ?
— Dar despre asta chiar că nu trebuie vorbit deocamdată ! Azi o
știu numai și numai eu, de la conte. Ei, în atare situație, va fi cam greu
să se facă aici politica județului, tocmai în ajun de alegeri ; asta o știe
și contele ; e aproape de interes național acum prietenia cu aristocrația
maghiară ! Desigur va fi nevoie de o primire frumoasă, foarte
fastuoasă. Nu-i destul orașul și domeniul ; e nevoie și de județ ; de
pildă, gardă nobiliară sau așa ceva. Dar știi că acum sînt multe
neînțelegeri din cauza sistematizării. Atmosfera nu e

44
 prea unitară în privința seniorului. Ei, asta ar trebui... pînă com
va... atunci...
— Adică tu ?
— Pai eu cu Jolsvay și tu cu Melanie ! Un pic de atmosferă, de
propagandă electorală ! La urma urmei, e vorba mai mult de rude și
oameni cu obligații ; ar trebui să recunoască mulțimea asta de capete
pătrate, acești „taie-frunză-la- cîini", cum le zice contele, că pînă la
urmă tot ei pierd din încăpățînarea asta. Acum trebuie încercat totul,
altfel ăștia sînt în stare să-și manifeste pasivitatea : sînt capabili să-și
dea dușmănia pe față. Acum se va vedea de ce sîntem noi în stare !
— Și ce vom obține prin asta ?
— Vai, țigăncușa mea ! Haț și na ! Imediat după eveniment, încă
în noiembrie, se va schimba administrația. Jolsvay primește dispoziția
privitoare la candidatură, contele va pune totul în mișcare în comisie,
iar în treburi dintr-astea și-a impus el voința întotdeauna și pînă acum.
în fond, dacă reușim să atragem județul de partea lui, se cheamă că l-
am atras și de partea noastră. Iar atunci funcția de subprefect se pare că
va fi floare la ureche.
Am scos un mic țipăt de bucurie, am bătut din palme și mi-am
împletit brațele în jurul gîtului său. Aveam senzația că toate visurile și
ambițiile mele se vor împlini și că mai mult nici n-aș putea să-mi
doresc. Aș fi vrut să-1 zoresc, să-l împing înainte, să-l stimulez pe
acest om chemat să împlinească și să realizeze în viață toate năzuințele
ambiției mele. „Da, da, mă gîndeam eu, cu ajutorul unui bărbat poți
realiza orice ; prin el poți obține totul ; trebuie doar să vrei, să-l
încurajezi, să-1 împingi ; cu viclenie și stăruință : asta e chemarea
femeii."
în antreu se auzi soneria, era Horvath Denes, noul coleg al soțului
meu. „Nici azi nu putem rămîne singuri !“ mormăi mai întîi Jeno, dar
văzîndu-1 se însenină și îl întîmpină bucuros.
De.astă vară pînă acum, acești doi bărbați se îndrăgiseră de-a
binelea și petreceau foarte mult timp împreună ; poate tocmai pentru că
erau atît de diferiți. Horvăth apărea în cel mai rău caz seara, după cină.
Jeno cerea o sticlă de vin, eu puneam mîna pe o broderie, ei își
aprindeau cîte un trabuc și stăteam la taclale pînă după miezul nopții.

45
 Horvath știa să vorbească savuros și colorat, cu toata tărăgăneala
lui ; chiar așa însă, în felul lui molatec, ne putea informa despre lucruri
neobișnuite nouă, depărtate ; despre oameni străini și o lume mai largă,
teatre, viață, femei. îl ascultam cu plăcere pentru că n-avea urmă de
îngîmfare și spunea întruna — se și simțea de altfel — că el n-a privit
niciodată nimic cu profunzime „științifică" ; multe i se șter- seseră din
minte, marea lui înțelepciune consta în maxima pe care-i plăcea să o
repete deseori : „Viața asta nebună, toata la un loc, e totuși ceva foarte
drăguț 1“ Era drăguț și el spu- nînd fraza asta ; era un blond cu o
înfățișare plăcută și cu un profil pur, cu voce moale și armonioasă în
serile de iarnă. Nu discuta problemele care-1 preocupau pe Jeno, indi-
ferența lui senină părea să-1 situeze ceva mai presus de ele. Asculta cu
interes și atenție, ca un strain, aproba aprecierile lui Jeno despre
administrație, despre mărginirea regimului de acum, dar el nu voia să
aibă de-a face cu nimic. Voia doar o viață liniștită, aici, procese
mărunte și limpezi, o societate plăcută, o conversație mondenă.
„Trăiești în lume ca peștele în apă 1“ îi spunea Zimăn Ilka, bătîndu-1
pe umeri, cu aerul glumeț-invidios și cu veșnicul ei evantai negru din
pene de struț.
întotdeauna politicos, o conducea pe Ilka acasă, de la noi sau de
oriunde s-ar fi aflat, dar mi se părea că se poartă cu ea cam prea
familiar și cu o malițiozitate glumeață și cicălitoare, mai ales de față cu
alții. Față de mine parcă în mod special și se vedea chiar că Ilka e
geloasă pe respectul și gingășia rezervată pe care mi le arăta mie. De
multe ori, seara, venea mai devreme, înainte de sosirea lui Jeno ;
stăteam atunci în salonașul albastru : eu coseam și el mulțumit, tăcut,
privea în gol, uneori îmi depăna sculurile sau, cu mîna lui puțin
infirmă, îmi băga ața în ac. Cînd venea Jeno, Horvăth trebuia,
complice, să ascundă în grabă papucii, fesul sau alt cadou tocmai
pregătit de mine pentru Crăciun sau pentru ziua lui de naștere. Mă
obișnuisem cu prezența lui și-l tratam de parcă ar fi fost o rudă sau un
prieten apropiat de care dispui în virtutea atașamentului pe care ți-1
arată, în care poți avea încredere și pe care poți
conta. „Doamna mea, dumneata ești încă o copilă, duci
chiar o viață de copil !“ spunea deseori și de fiecare dată
eu îl certam. El era primul care îmi vedea rochiile, brode-

46
 riile și toate transformările mărunte din casă sau aranjamentele făcute
în vederea primirilor. Mă bucuram grozav cînd mă lăuda, pentru că de
fapt asta urmăream, succesul.
Casa noastră ajunsese pe atunci într-adevăr prima la Szinyer după
casa Melaniei. Orice om de vază, ofițer, funcționar sau străin se
prezenta la noi imediat, după vizita protocolară făcută în casa lor și
abia după aceea la ceilalți. Dacă seara se aduna lumea la noi, Jeno
aprindea rînd pe rînd mulțimea de luminări printre buchetele de macart
și vazele japoneze din salonul cel mare ; frumosul pian nou era
deschis, arătîndu-și dinții albi strălucitori ai clapelor, iar alături era
pusă vioara lui Horvăth pe a cărei înveli- toare de catifea cususem cu
mîna mea trandafiri roșii ; strălucirile micuțe ale luminilor, măruntele
vibrații nervoase, se reflectau pe lemnul aurit al scaunelor și al
oglinzilor. Fete tinere, rude de ale noastre, cochetau ; bărbații forfoteau
în jurul meu, omagiindu-mă. Eram foarte în elementul meu printre atîta
lume, în atenția tuturor, activă și strălucitoare, înconjurată de stimă și
invidie.
Horvăth Denes mă aproviziona mereu cu parfumuri franțuzești
fine și cu excelente loțiuni pentru îngrijirea mîinilor. Acestea din urmă
îmi erau chiar foarte necesare, pentru că diminețile munceam vîrtos în
gospodărie. Locuința spațioasă trebuia întreținută și nu aveam decît o
singură fată în casă, iar pe bonă, Jeno n-o lăsa să se ocupe decît de
copil. Eu nu suportam treaba făcută pe jumătate. Bibelourile, care se
înmulțiseră, trebuiau șterse zilnic și podeaua îmi plăcea doar dacă o
revopseam eu, tîrîndu-mă pe jos. Pînă la orele unsprezece mă vedeau
doar slugile, precupețele, cerșetorii sau, din întîmplare, cîte un client
mai modest de-al soțului meu, nici o altă față omenească ; dar de ochii
lumii bune mă feream sau mă dădeam drept slujnică. După aceea mă
așezam. în fața oglinzii, și cu prețul a trei sferturi de ceas de ambiție,
deveneam din nou o doamnă. Găseam o plăcere în această duplicitate :
iată ce pot eu ! De multe ori după-amie- zile mi le petreceam la
asociația femeilor, la patinaj, în vizite sau mă plimbam în trăsură cu
Melanie.
Femeia asta era întotdeauna foarte drăguță, aproape prea amabilă
și îndatoritoare față de mine, fără să fie vreodată familiară. Simțeam la
ea un fel de superioritate ciudata și uneori trufia mea se răscula,
secondată de mînie, dar știam

47
 că deocamdată nu pot schimba nimic în relațiile noastre, căci aveam
nevoie de viitorul prefect. Și pe Melanie n-aș fi putut-o înlătura nici în
viața mondenă ; era ruda mea mai bogată și mai sus pusă și pe
deasupra reușise, cu un inexplicabil și degajat talent, să domine orașul
și împrejurimile. Ea, spre deosebire de mine, nu era dușmănită și invi-
diată ; de asta mă minunam eu cel mai tare. Oameni de toate
categoriile și condițiile îi ridicau osanale zicînd că e frumoasă, bună,
drăguță și virtuoasă. Adusese obiceiuri noi, străine și toată lumea le
adoptase fără a sta pe gînduri, imitînd-o. Ea îi obișnuise pe oameni cu
ceaiurile de după- amiază : cafea cu lapte, frișcă, dulcețuri, cozonac,
torturi, prăjiturele cu cremă. Ea a organizat la începutul iernii trei
ceaiuri de mai mare amploare, invitînd separat și pe rînd „societatea"
(noi fiind bineînțeles primii), apoi doamnele și fetele de la domeniu și
în sfîrșit sub titlul „solidaritate în asociația femeilor", negustoresele
mai răsărite și evreicele. La stilul ăsta de popularitate nu mă
pricepeam de fel. Ea știa de minune să se înțeleagă cu fiecare pe limba
lui ! Și, vrînd-nevrînd, eu trebuia să o imit în toate aparențele. Ce mă
mai enerva stilul acela al ei de a servi pe o mulțime de măsuțe
mărunte, răspîndite peste tot ! Și vînzoleala din salon ! Ce-i păsa ei ;
prefectura avea niște săli cît șura și-a- poi, la cîte o ocazie le îmbrăca
în subrete pe toate fetele și nevestele aprozilor. „Eh, lasă că vine ea
vremea cînd am să-mi pot permite și eu asta, îmi ziceam plină de
speranță și îmi simțeam inima bătînd puternic de îndoială și bucurie.
Oare ?“
Ce amintire măruntă, de neînțeles, discordantă și „desperecheată"
își face loc acum în mintea mea venind din vremea aceea!... în graba
și entuziasmul pentru curățenie, într-o zi am golit pînă la fund coșul
de hîrtii din biroul soțului meu. De ce, în joacă, am răscolit plicurile
mototolite, ciornele, formularele rupte...
Umila și trista mea venerație, despre care trebuie să ai cunoștință,
Melanie, și pe care niciodată, niciodată nu aș îndrăzni să o numesc
altfel...
Rînduri șterse, o pată de cerneală... urme de degete nervoase sau
furioase, hîrtîe sfîșiată, mototolită febril ; cu nici un chip n-am reușit
să găsesc restul bucățelelor, oricît le-am căutat. Dumnezeule ! După
cele ce s-au întîmplat mai pe

48
 urmă, amănuntul acesta l-am uitat cu desăvîrșire, nu m-am mai gîndit
la el, poate I-am îngropat voit. Era atît de străin, de izolat, de straniu !
Chiar azi îmi pare doar un vis neplăcut și supărător. Jeno era soțul
exemplar, cel mai grijuliu cap de familie și asta o știu sigur, m-a iubit
pînă în ultima clipă mult mai mult decît l-am iubit cu ; așa știa și lumea
: orașul tot, familia ; și aceeași convingere îmi determina și mie
propriile-mi poziții în viață. M-a reținut oare delicatețea sau temerile ?
Decența, judecata sau comoditatea ? Ce m-a determinat să nu-i
pomenesc despre acest lucru cerîn- du-i socoteală ? Oare un instinct
just de femeie mi-a șoptit că trebuie să tac ? Că totul trebuie îngropat
în uitare ? Va fi trimis el oare vreodată o asemenea scrisoare ? Era un
capriciu, un vis, o amăgire romantică, un sentiment adevărat sau nimic,
o simplă frază, urmărirea realizării unor interese familiale ? Cine poate
cunoaște sufletul bărbatului... al omului ? Pînă și acum am încă un
ciudat și neplăcut sentiment de jenă în legătură cu asta !... Eh, ce
prostie !
în primăvara aceea fără nici o vîlvă, mama a revenit de la Telegd
în oraș. Licitația era publicată. Au închiriat o locuință pe strada
Cifrasor, în dosul pieții mari, într-o curte spațioasă, țărănească, cu duzi,
pășune pentru gîște și o puzderie de copii (era a unui vopsitor) ; ei au
luat „fațada". De-acum nimeni nu mai vorbea despre ei, de mult se
spusese tot ce s-ar fi putut spune despre bietul Telekdy Peter cu
sminteala lui, cu boii minții care-i plecaseră, în ciuda faimei ce-o avea,
cu firea Iui neîmpăcată și cu spiritul lui critic prea dezvoltat. Era
aproape mirată cît de simplu se rezolvă lucrurile astea : ești evacuat și
nimic mai mult de pe pămîntul de obîrșie, din casa părinților și
străbunicilor și pămîntul continuă să se învîrtească netulburat ! Așa
trebuie să fi simțit și țăranii din sat ; se adunaseră, ciopor în fața porții
și făgăduiau răzvrătiți că oricum, ei nu vor lăsa să pătrundă pe hotar
nici un alt stăpîn ; îl vor izgoni cu ciomegele și vor „recuceri" castelul.
Peter abia mai putea să-i liniștească. Au condus cale de trei sate carul
cu patru boi care le transporta calabalîcul ; se opreau la marginea fiecă-
rei comune, își luau rămas bun plîngînd, primari și ajutori de primari,
jurați, gospodari, toată lumea ; Peter îi ruga să se întoarcă, ei îl urmau
totuși ; așa a fost tot drumul lor, ultima plecare de acasă. Mama Klara
ne povestea lucrurile

49
 astea în felul ei colorat, cu humor, pe jumătate rîzînd, pe jumătate
oțărîndu-se la bărbatu-său. Era o femeie încă frumoasă, cu fața netedă
și dinți sănătoși, cu sprîncene superbe, cu păr grizonat și cu un trup
bine făcut care, împlinindu-se uniform de cînd ajunsese la patruzeci de
ani, era bine potrivit în corset. Hazul și o spumoasă bună dispoziție o
caracterizaseră dintotdeauna, iar acum, cu vremea, deveneau tot mai
evidente. Poate că ăsta a fost norocul ei : nu putea lua lucrurile în
tragic, găsea în toate împrejurările partea hazlie, caraghioslîcul amar și
se amuza împreună cu alții pe socoteala unor lucruri pe care de obicei
oamenii le ascund suferind rușinați. De cînd veniseră la oraș, stătea
mult la noi, bea cafea, tricota ciorapi, fuma; acasă, cu Peter, care se
claustrase așteptînd o slujbă promisă la cadastru, mama se plictisea
printre „mulțimea de biblii nebune, catastife ale dracului, trăsni-le-ar
Dumnezeu !“ Cînd venea vorba despre Telegd, uneori mama
mărturisea că nu-i pare cine știe ce rău după moșie acum, că a scăpat
de gospodăria mare și grea de la țară, de viața izolată și plicticoasă, de
țărani și că se putuse întoarce printre ai ei, în orașul în care își pe-
trecuse tinerețea.
Și iată că a venit din nou vara : zile lungi și fierbinți, în oraș
grădini pline de verbine și bujori, inundate de miresme stătute și dulci,
rochii vesele din batist, o mare și ciudată înflorire trupească. Mă
împlinisem și toată ființa mea devenise miraculos de frumoasă ; toată
lumea a băgat de seamă asta. Se spunea că abia acum devenisem cu
adevărat femeie. Aveam douăzeci și șase de ani.
Amintirea acelei veri s-a păstrat deosebit de vie în mine, asociată
ciudat cu parfumul zmeurei coapte, foarte multă pe atunci în grădina
noastră, răspîndindu-și aroma pînă sus, pe veranda unde obișnuiam să
stau în amurgul de bronz al după-amiezilor tîrzii. în ceasurile acelea,
Horvăth stătea a- proape întotdeauna lîngă mine sau în spatele meu.
Tabloul s-a fixat în mintea mea astfel: jos, printre tufele de
trandafiri, Jeno cu trupul lui pornit să se împlinească, îmbrăcat într-un
halat lung, verde, trebăluiește înconjurat de slugile care poartă pe alei
stropitori pline cu apă ; în depărtare se aude scîrțîitul roții de la fîntînă ;
Pistike, în hăinuțe albe se zbenguie, aleargă după minge, jucîndu-se cu
nemțoaica angajată pentru el ; soarele coboară

50
 mai jos și din floarea stropitorilor apa se răsfiră aurie, iri- zînd
toate culorile curcubeului în lumina aplecată oblic deasupra covorului
de flori. Văzduhul e plin de parfumul dulce al zmeurei coapte. Lîngă
mine stă Horvath Denes și privește, a?a cum Privesc ȘÎ eu> peste curte, peste
prunii din grădină, peste gardurile de lemn, peste celelalte grădini în-
depărtate, la cerul brăzdat de cărări trandafirii. „E un paradis casa
asta ! Cît de plăcut devine, la o simplă atingere a dumitale, tot ce te
înconjoară. Și toți ne împărtășim aici, din fericire, doamna mea, pînă și
eu, care mă ghemuiesc cuminte, într-un colț și te privesc !“... Așa
vorbea în serile acelei veri Horvath Denes și eu dădeam din cap cu o
bucurie simplă, deplină și mare. Mai tîrziu urca și Jeno, se schimba și
se așeza lîngă noi, la o cafea cu frișcă. „Acum ar fi trebuit să-i fac
nevesti-ti o declarație de amor, dar cu mintea mea de nebun bătrîn, am
așteptat să vii și tu“. Rîdeam și așa era. „De ce n-o fi gelos bărbatul
meu ?“ mă gîndeam eu cînd, după puțină vreme, se retrăgea înviorat de
munca fizică în biroul lui, unde, la lumina lămpii, se apuca din nou de
lucru lăsîndu-ne iarăși singuri pînă la vremea cinei. Și gîndul îmi zbura
cu cîțiva ani în urmă, la cele cîteva vizite ale lui Tabody Endre. El
fusese cu totul altceva, un îndrăgostit vehement, un tînăr înfocat și
vindicativ ; cu o pornire latentă de ură împotriva lui Jeno și cu gînduri
ascunse. Pe cînd acesta era un om într-adevăr domolit... deși doar cu
cîțiva ani mai în vîrstă decît Jeno. Iar eu... eu devenisem alta între
timp, nu mai eram femeia-copil, aflasem multe, descoperisem o seamă
de lucruri prin simpla cugetare... și îndrăzneam să gîndesc lucrurile
pînă la capăt, îmi făuream uneori vise fierbinți și tainice duse și ele
pînă la împlinire. Femeia nu devine femeie în noaptea nunții ; mie,
iată, mi-au trebuit șapte ani ca să devin cu adevărat. Dar Jeno nu bă-
nuiește nimic. Ce-i drept, îndrăgostită nu sînt, dragostea e altceva... dar
de ce nu se gîndește la asta ? E încrezător sau limitat sau îi e totuna ?
Sau... Melanie ?... Norocul lui, că eu sînt totuși eu...
— Magda, poate că-n tot lungul și latul pămîntului nu se află om
mai deosebit, mai harnic, mai talentat ca bărbatul dumitale ! îmi spuse
atunci Horvăth cu tristețe și sinceritate. L-am privit o clipă și, spontan,
fără nici o legătură, mi-am adus aminte de Zimăn Ilka. „Desigur,
femeia asta

51
 independentă, văduva e comodă, fără primejdii ! Da, ea e bună ! Eu
sînt doar așa, ca să fiu privită ; doar pentru ocheade, ca să se evite orice
complicație... ptiu, veșnica și odioasa lașitate a bărbaților ! Să iei de la
fiecare femeie atît cît se poate lua fără probleme, fără să te complici...
Evident că eu n-aș permite nici cît negru sub unghie mai mult de atît,
dar firesc ar fi ca el să vrea să se frămînte sau să se prefacă măcar !“
— Cît de puternic e mirosul acesta de zmeură dinspre grădină,
spuse încet. Ca mirosul greu și dulce al vinului fermentat ; aproape că
te îmbată !

13

ZMEURA SE COCEA, eram în august și Hanika ședea acum cu

săptămînile la mine, să-mi coasă. Sărmana regină a pistruilor, cum o
poreclise Csaba, era mireasă ; o ceruse de la misitul Lipi, capul
familiei, după recomandare și portret un ceasornicar din Bratislava,
domnul Feinsilber. Deci Hanika se pregătea de logodnă, aștepta, gîfîia,
mai-mai să se sufoce de marea și emoționanta ei bucurie tăinuită ; și
entuziasmată de un bine imaginar, recunoscătoare destinului, îmi cosea
rochiile ieftin, superb, cu o mare măiestrie și cu o pasionată dăruire.
Ne pregăteam încă de pe acum să întîmpinăm la toamnă
evenimentele mult așteptate, schimbările în care ne puneam mari
speranțe, luptele și victoria ce avea să vină.
Jeno se cufundase cu totul în treburile lui ; uneori inabordabil cît
era ziua de lungă, se întîmpla să nu-1 primească nici măcar pe Pityu,
cînd copilul voia să intre la el în birou. Adeseori îl pîndeam : nici
măcar nu lucra întotdeauna ; umbla doar ceasuri întregi, măsurînd
încăperea în lung și-n lat.
Atît de multe se adunaseră atunci ! Csaba, locotenent pe undeva
prin Timiș se îngloda mereu în noi datorii pentru rezolvarea cărora îl
necăjea tot pe Jeno, care îi răspunsese că îl mai despart doar trei luni de
majorat și că atunci toate se vor rezolva. Eram foarte ocupați cu
treburile noastre.

52
 Contasem cît se poate de mult pe bunica, pe vechile și strânsele ei
relații din județ, dar ea căzuse la pat tocmai acum. Era suferindă mai
de mult, dar ținuse totul în taină și nici nu acceptase vreun medic ;
acum, în sfîrșit nenea Jakobi ne-a spus întristat că e vorba probabil de
un cancer la stomac. Noi însă nu voiam să ne ocupăm sau să ne
văicărim de asta, acum cînd aveam atîtea griji. Jeno mi-a dictat cîteva
scrisori, către unchiul Abris și către bărbatul mătușii Piroska,
cumnatul mamei, ba m-a pus să-i scriu pînă și bătrînului Tyukody,
tatăl celor două* fete bătrîne cam țicnite. Altora le-a scris el, iar pe
Kendy, fostul lui client și pe tînărul Kehiday i-a vizitat personal.
Deocamdată pe ocolite, le-a vorbit mai mult despre viața tînărului
arhiduce decît despre problemele noastre, dar cu rudele apropiate am
discutat totul deschis.
Ici-colo, cu precauție, asta o știu, Jeno lăsa să se înțeleagă că dacă
scapă el definitiv de sub jurisdicția contelui, conducerea județului nu
va juca tot timpul chiar cum îi cînta domeniul. Dar asemenea
vicleșuguri electorale cereau multă precauțiune, căci inspectorul
Scherer și ai lui ne pîn- deau la fiecare pas. Oare să i se fi șoptit ceva
bătrînului delator în acest sens ?
îi tot scria scrisori lui Jeno și i-1 trimitea pe cap pe feciorul său
Imre, într-o chestiune de parcelare, efectuată de bărbatul meu. Zicea
că pînă după seceriș el trebuie să fie la zi cu toate socotelile. într-o
bună zi Jeno i-a scris contelui și a obținut amînarea fără nici o
greutate. Măcar de aș fi fost în stare să-i zîmbesc o singură dată
lunganului ăsta de Imre, măcar atît cît să-i măgulesc vanitatea !
Doamne, cît de ușor ar fi renunțat la marea lui rezervă oficioasa, la
țîfna lui de familie mare.
Dar aș fi preferat să-i zîmbesc oricui, în afară de el ; îl uram
cumplit pe acest tenace fecior de țăran neamț pentru că asta era el de
fapt, cu toată crisparea lui frustă și cu nepolitețea lui jignitoare, la care
se adăuga ardoarea necioplită a dorinței atît de prost mascate. Un
semn și i-ar fi fost de ajuns.
Timpul zbura. N-am reușit să ne ducem nici măcar la prima slujbă
oficiată dc Săndorka, fratele meu, la episcopia din orașul vecin ;
mama Klări s-a dus singură. Era un superb preot tînăr. Stătea blind și
palid la altar, ca o oiță a

53
 Domnului și înălța tremurând cuminecătura. După înfățișarea tainelor,
s-a prăbușit pe lespezi, leșinat. „E bolnav de nervi, ziceau medicii,
trebuie să se îngrijească !“ Și cînd te gîndești că era propus ca secretar
secund la reședința episcopală.
Cîte evenimente tulburătoare și confuze ! Telegdul a fost scos la
licitație, într-adevăr mult mai repede decît am fi dorit-o noi. L-a
cumpărat Tabody Endre, pentru el. Ciudata veste mi-a adus-o, foarte
agitată, mătușa lui, doamna Bel- teky. Tabody se căsătorise cu micuța
Pongrăcz Anna, care-i fusese prezentată la balul județean în anul în
care mă măritasem eu ; pe vremea aceea era o gîsculiță la locul ei, ro-
tunjoară și cu ochișori de gîndăcel. Deci Tabody Endre este noul
moșier, căpetenia moșierilor de pe valea Szinyer-ului. Lor le impunea
cele mai mari sacrificii viitoarea sistematizare a apelor, pe care
conducerea județului intenționa să o facă de dragul contelui ; Jolsvay
și cu soțul meu vor fi obligați să o ducă, oricum, pînă la capăt. Dar
Tabody nu e îndatorat, a mai căpătat ceva și din zestrea nevesti-si, iar
în cincisprezece^douăzeci de ani cheltuiala asta poate fi recuperată
înșesit ! Oare cum se va purta în chestiunea ce-1 privește pe soțul
meu ?
Pentru că oricum, se simțea încă de pe acum că se constituie,
încetul cu încetul, opoziția. Făceau parte din ea Tdtfa- lussy, Ecsedy,
guralivul Berey Găbor și Szechy, curtezanul de odinioară al mamei
mele. Cineva amintise chiar că el ar fi omul propus de opoziție ca
subprefect.
Dar și tabăra noastră era puternic unită. Spre sfîrșitul lui
septembrie am organizat o masă în cerc restrîns, dar foarte
impunătoare și fastuoasă. Pe lîngă noul prefect, a venit toată lumea
care se considera a fi alături de noi ; rude, prieteni și tovarăși de
afaceri. Atunci pentru prima oară, după mulți ani de răceală, s-a
apropiat din nou de familie și unchiul meu Abris. L-am primit cu
multă căldură. Era și familia Hiripy, rudele mele de la țară, la care
fusesem ultima dată înainte de a mă fi măritat, atunci cînd cu
plimbarea pe sub clarul de lună pe aleea cu plopi. Cît de mult se
schimbă oamenii cu vremea ! Alte idealuri, alte visuri, alte nuanțe ale
gîndului ! Unchiul era acum deputat în circumscripția lui, ceea ce era
foarte important pentru noi. Aproape nesperată deși fusese invitat, a
fost sosirea în ulti-

54
 mul moment, înainte de a se servi masa, a caleștii lui Kendy Peter, un
veritabil potentat. Era singurul om din județ pe care contele îl poftise la
vînătoarea ce urma să se organizeze cu prilejul vizitei arhiducelui. Dar,
bine inspirat dealtfel, Kendy presupunea că această invitație i-o
aranjase în taină tot Jeno.
La masa strălucind de argintărie și flori, atmosfera era cam
crispată și rece la început. în locul orășencelor ipocrite și bîrfitoare, dar
obișnuite unele cu altele, erau acum doar cîteva doamne mai în vîrstă
sau muieruști de la țară, pline de ifose, poate tocmai din teama de a nu
fi ignorate. La rîndul lor, bărbații tot ocoleau „chestiunea", problema
„ban- deriei nobiliare" 3, care nu voia să se aranjeze nicidecum. Din
motive legate de politică de clan, în parte din încredere și stimă, erau
gata să împingă căruța bărbatului meu spre conducerea județului, dar
tocmai ei să dea apă la moara contelui, acum cînd se ivise cel mai bun
prilej să-i facă o demonstrație a străvechii dușmănii de trei sute de
ani ?! Strămoșul Szinyery-lor, cel ce dobîndise moșia, fusese tot un fel
de linge-blide al neamțului ; și toată vița lui de slugoi imperiali și ortaci
vicleni ai nemților tot așa a răpit o treime din județ, dreptul real sau
imaginar al unor neamuri îndreptățite doar prin împărțeli, nobili
sărăciți sau continuînd și azi să se chinuiască pe cîte cinci-șase sute de
jugăre. „încalțe, am fost întotdeauna independenți ! Nu vrem să știm de
stăpîn !“
încercam să le distrez pe femei și nu puteam asculta decît în
treacăt, uluită și plină de admirație, cu cîtă abilitate conducea soțul meu
discuția, canalizînd mîniile înspre guvernul țării. Invitaților noștri le
venea mai ușor să cadă de acord pentru a-1 înjura sau a-1 părtini pe
Tisza Kălmăn și acoliții lui : erau tot mai multe potriviri și atmosfera
începu să se destindă. Cei doi aprozi de la prefectură, împrumutați

3 Din cuvîntul italian bandiero — drapel ; ceată nobiliară înrolată sub același
drapel. In sistemul feudal, regele, regina, nobilimea clericală și laică și județele
alcătuiau bandiere. Bandierele nobiliare aveau ca țintă principală înăbușirea
mișcărilor țărănești, pentru că ele se dovediseră ineficiente în apărarea față de
agresiunea dinafară împotriva căreia se lupta cu armata organizată din militari în
stagiu. In epoca cuprinsă în acțiunea romanului (sfîrșitul sec. al XIX-lea și
începutul sec. al XX-lea) „banderiile” erau simple parăzi ecvestre ale nobilimii din
55 județe (n. tr.).
 nouă de Melanie, începură să deschidă sticlele de șampanie.
Spre miezul nopții m-am retras cu femeile în salon. Dincolo
domnii erau din ce în ce mai gălăgioși, fumul de tutun se îngroșa,
discuția devenea tot mai animată. Acum mulți dintre ei vorbeau dintr-o
dată vrute și nevrute, cu gesturi înfierbîntate, abătîndu-se de la subiect,
fiecare încercînd să-și întreacă în conversație vecinul de masă. După un
timp am aruncat o privire prin ușa întredeschisă, cînd intra fata cu
cafeaua. Unchiul Abris, aproape zbierînd, ținea o cuvîntare ; pierdut în
nori de fum, blestema eliberarea iobagilor și bătea cu paharul în masă ;
bineînțeles că-1 făcu țăndări. „Eu n-am înșelat și n-am furat niciodată
pe nimeni ! — repeta într-una Kendy Peter, în sughițuri de plîns, cu
toate că nu-1 contrazicea nimeni. Martor mi-e Dumnezeu, că n-am
atins cu voia mea, nici măcar cu un deget, bunul altuia ! Nu mint ortace
! Pentru că mi s-a întîmplat, ce-i drept, să trec pe lîngă ogorul altuia,
după seceriș, cînd bucatele stau în cruci. M-am dat jos din căruță și am
scos patru-cinci, șase fire de grîu, să văd și eu cum era recolta de acolo.
Atît am furat eu în toată viața mea. Dar cred că asta nu-i mare lucru !“
Unul dintre Kehiday îl îmbrățișase pe tînărul Galgdczy pră- bușindu-se
pe umărul lui și se jura : „Niciodată, ortace, împotriva ta, niciodată !“
L-am privit pe Jeno, stătea la locul lui, ca întotdeauna în ocazii din
acestea, cu tristețea lucidității pe față, dezorientat, obosit și aproape
jenat. în clipa aceea m-a străfulgerat pentru prima oară un gînd : „Cît e
de străin printre toți aceștia, cît de nelalocul lui se află ! în ce l-am târît
eu !“
Trăsura Melaniei trase la scară. Pe tușa Piroska și pe celelalte două
femei le-am culcat în dormitorul pentru musafiri. Cînd, moartă de
oboseală, m-am oprit din nou în pragul sufrageriei, afară se crăpa de
ziuă. Mai rămăseseră doar bătrînul Hiripy, care tăcea stînd foarte serios
și țeapăn, apoi alții doi la capătul celălalt al mesei, în penumbră ;
rezemați de spetează, ațipiseră pe scaune cu gurile căscate și cu
bărbiile în piept. Unul dintre ei sforăia încetișor ; era Gencsy Tibor.
Celălalt, Galgbzy. Toate lămpile se stinseră ; florile, răscolite și ofilite
zăceau pe fața de masă jpătată cu vin și scrum de țigară, Jeno, duios și
trist, mîngîia încetișor capul lui Sport, bracul cafeniu bălțat.

56
 „ Mai aveam în față săptămîni întregi și-mi risipeam cu mărunțișuri,
cu pregătiri și toalete, rezolvate cu entuziasm sălbatec, apăsătorul
sentiment de nesiguranță și tensiunea îngrijorării care mă cuprinsese,
dîndu-mi o nervozitate feroce. Mă chinuia mai cu seamă gîndul că nu
pot cunoaște cu siguranță intențiile fiecăruia, opinia lui adevărată ; că
nu pot fi prezentă peste tot unde se leagă din nou interesele de moment.
Mai ales că vedeam cît de în serios ia soțul meu această problemă, de
parcă pentru el ar fi fost o chestiune de viață și de moarte. Parc-ar fi
mizat totul pe această singură carte.
îl vedeam deseori pe ovreiul Lipi samsarul, intrînd și ieșind din
birou și știam că e vorba de chestiuni financiare ; de un împrumut
grabnic, chiar cu dobîndă cămătărească. Mai știam că Jeno nu dispune
de nici un fel de bani lichizi pentru alegeri și alte cheltuieli. Și totuși nu
putea fi vorba de prea mult! Cîteva dineuri mai mari, o masă cu
invitați, cîteva călătorii, rochiile mele (una mi-o comandase totuși la
Găch), niște cheltuieli de reprezentare pentru vizita regală ! Se pare că
nici măcar atîția bani nu mai avea la dispoziție.
— Jeno, dragule, aș vrea să-mi spui drept. E ceva care nu merge ?
— Da de unde ! Cred că... dimpotrivă, Jolsvay i-a chemat pe
membrii consiliului la o consfătuire în cerc restrîns, ca să se pună de
acord părerile contradictorii. Cred că în felul acesta, situația se va
lămuri în favoarea noastră. Toate indiciile sînt în acest sens.
— Dar... pe tine te frămîntă totuși ceva. Nu nega, am văzut că a
venit o scrisoare de la părinții tăi.
— Da, a venit! Nimic deosebit!
— Arată-mi-o !
— Cred că am și aruncat-o.
— Ce scriu ? Ce te-a impresionat ? Dacă nu-mi spui imediat, am
să cred că era vorba despre mine. Ceva rău. Poate m-au calomniat alde
Scherer !
— Magda ! Cum poate să-ți treacă așa ceva prin minte ? De ce,
cum, doar n-au nici un motiv.
— Atunci, arată-mi scrisoarea tatălui tău. Nu suport să ai secrete
cînd e vorba de chestiuni serioase. Sînt soția ta.
Mi-a întins mut scrisoarea venită de la Kassa. Nu mă înșelasem.
Era un răspuns către Jeno, care se pare că ceruse

57
 împrumut o sumă mai mare. Parcă trei mii de forinți ! Dar de ce atît de
mult ? Bătrînul refuzase fără drept de apel, cu mustrări aspre și severe.
îl soma să-și vîre mințile-n cap dacă nu e încă tîrziu, să înceteze cu
acea megalomanie a luxului, să muncească asemeni lui, să agonisească
pentru bătrînețe și să se gîndească la copil. Că iată, el a știut dinainte
la ce vor duce ambițiile și fanfaronada ; i-a atras atenția de destule ori,
nu-i poate reproșa nimic ; iată unde l-a împins acel mediu ușuratic în
care trăiește și de a cărui depravare se molipsise și el. Prin asta se
referea la mine și vezi bine, la familia mea ! Și rezolva cu o asemenea
scîrboasă, da, scîr- boasă bolboroseală, o problemă atît de serioasă,
vitală a unicului său fiu. Se poate chema tată unul ca ăsta ?
— Mama probabil nici nu bănuiește ce se întîmplă ! spuse Jeno,
foarte încet.
— Păi, să-i scriem ei ! Cu sinceritate !
— Nu, așa ceva nu vreau ! Nu cumva să încerci, Magda ! Ea tot
nu poate face nimic. Am tulbura-o doar. Averea e a tatii.
— Dar ce se va întîmplă cu tine, Jeno ? Spune drept, te poți
descurca ? Nu cumva e mai grav ? S-ar putea obține de la cineva... o
poliță !
— în nici un caz ! înainte de alegeri nu poate fi vorba de așa ceva.
După aceea... în orice caz... Lipi zicea că atunci va merge chiar ușor.
Subprefectului, șefului sistematizării apelor, îi poate face rost de orice
împrumut ; atunci se vor ivi și alte surse, dintr-o dată, pînă cînd
reușesc să-mi revin și eu. Nu e decît o copilărie, totul se va rezolva
într-un termen foarte scurt.
— Dar pînă atunci ?
— Pînă atunci îmi dă Lipi atît cît îmi trebuie pentru moment. Un
ovrei ca ăsta, vezi tu, face mai mult ca neamurile cele mai apropiate !
în cameră năvăli Pityu purtînd pe brațele lui subțirele, ridicate în
sus, larg desfăcute, un zmeu mare de hîrtie. Ciucurii cozii se tîrau
unduindu-se în urma lui pe prag.
— Uite, tata, ce mi-a făcut argatul Mitru ! Cînd e vînt, o să vezi tu
că ăsta se ridică pînă la cer. Numai că acum nu e vînt, trebuie să
așteptăm. îl pun pînă atunci aici, lîngă biroul tău, fiindcă tu știi să ai
grijă de el, tata !

58
 — Vino încoace, vino puiul meu mic și drag ! îmbră- țișează-mă,
strînge-1 în brațe pe tata ! Am să-1 păzesc, cum să nu! Pînă se stîrnește
vîntul 1 Eu am să fiu cavalerul zmeului !

14

ERA O STRĂLUCITOARE dimineață de octombrie. Micuța gară

era plină de forfotă, femei în frumoase rochii de început de toamnă,
mulțime de redingote negre și jobene cu luciu de oglindă, uniforme
strălucitoare, totul avea o nuanță festivă de copilăresc dichis. în oraș,
și asta te făcea să zîmbești, mai toate casele cu ferestrele spre stradă cu
geamurile proaspăt spălate erau împodobite cu ghivece de flori și
lampioane pentru seară. Din margine pînă hăt departe, la ferma
parcului de vînătoare, pe unde va trece mai tîrziu ceata vînătorilor, pe
o distanță de un kilometru și jumătate, drumeagul de căruțe a fost
tăvălugit, iar fațadele caselor țărănești din trei sate, tencuite și spoite
proaspăt, pe cheltuiala prefecturii. „Decoruri de carton", zicea acru și
posac Telegdy Peter, cu Rousseau-ul lui în mînă.
Iată și trenul de paradă ; din mulțime se desprind delegații veniți
mai de departe, zvon de cuvinte răzlețe din cîte o scurtă cuvîntare,
apoi brusc, tăcerea mulțimii întreruptă de răsunetul măsurat a cîte trei
ovații. Acum, plină de prospețime, se aude vocea plăcută a Melaniei,
adresîndu-i principesei cuvîntul de bun-venit; obrazul ei alb și serios,
părul auriu, în onduleuri bogate strînse la spate, scînteind în lumina
soarelui, impunătoarea ei frumusețe pură, căutat simplă, evidențiindu-
se în faldurile de un verde suav al rochiei. în mîna mică, înmănușată,
buchetul imens de camelii ; eu lîngă ea, privind spre gura care
vorbește, simt asupra mea cu siguranța instinctului o privire de bărbat
străin. Eram apărată de umbra florilor și sub imboldul unui gînd
simplu răspund printr-o clipire încărcată de întrebări și căutări. O
privire care nu poate lua naștere fără intenție și care înseamnă, desigur,
acceptarea jocului pentru că spre a se isca are nevoie de o clipă, de o
anume stare sufletească și de certitudinea că totul se rezumă la atît:
clipa cînd nu te poate

59
 tulbura îndoiala sau riscul continuării. „Feciorul de împărat !“ mi-am
zis, fără control, cu o uimire aparte și am zărit ochii unui bărbat ;
visători, albaștri, serioși ; paloarea istovită a obrazului alungit, cu
trăsături molatice, buzele a- proape bolnăvicios de roșii sub mustața
blond-șatenă. Cei doi vulturi de aur străluceau orbitor pe reverele
tunicii ca albăstrelele, vipușca roșie șerpuia de-a lungul tînărului trup
mlădios. Așa, acum se oferă florile, în spatele meu asociația femeilor
ovaționează ; cîteva cuvinte într-o maghiară stîl- cită, alaiul pleacă.
întregul oraș e pe străzi ; femei în rochii noi se plimbă pe lîngă
zidul parcului, soldații garnizoanei stau încremeniți într-un șir
nemișcat, în uniformele lor de paradă, penibil de strălucitoare. Acum
convoiul caleștilor : O, ce alunecare ! Contesa-mamă cu fiica ei, cu
maestrul de ceremonii ; militari cu grade mari și creștet încărunțit ;
apoi, banderia. Cai frumoși, în buiestru, cu cioltare. Ce animale
delicate și dichisite ! Cît de frumos e calul, sublimă unealtă vie,
demnă de măreția omului și cît de sensibilă este femeia la frumusețea
lui ! Călărețul de colo e tînărul Hiripy, pretorul, fiul mătușii mele. Ce
măreț e Kendy ! Cei doi Kehiday alături ; Galgoczy tatăl și feciorul !
Ah, acela e Tabody ! Chiar el să fie ? A făcut-o deci... ce poate
însemna asta ? Iată-1 pe bătrînul Bojer în frumosul dolman vioriu
aurit, cu panașul prins în turcoaze mari și cu patru scutieri după el ;
Gencey Tibor, și încă unul sau doi. S-a și terminat ! Ce-i drept n-au
fost prea mulți ; o frîntură impunătoare, dar mică !
Restul zilei a fost consacrat pregătirilor pentru petrecerea de seara
: ceasuri de odihnă, coafură, aranjarea îmbrăcăminții.
Cu gîndul la buzunarele doldora ale familiilor care veniseră de la
țară și își treceau acum vremea aici, asociația femeilor a organizat în
scopuri de binefacere un tîrg. La masa de la castel, dintre toți, au fost
invitați doar Kendy Peter și bătrînul Bojer, fără neveste.
Vindeam țesături, jucărioare cioplite de țărani, catrințe, figurine
din turtă dulce și alte fleacuri. Erau mîncăruri de birt, tutun, chioșcuri
cu dulciuri, și corturi unde se vindea șampanie. Eu împreună cu două
fete din familie, mă ocupam de un asemenea cort; înălțat din mătase și
aurit, era imitația fidelă a unei șatre țigănești. Noi, îmbrăcate în mă-
tase roșie, cu salbe din galbeni și dichisuri orientale multi-

60
 colore, cu părul desfăcut și împodobit cu bijuterii, stăteam în fața intrării.
Horvăth Denes venise încă de la început acolo, se așezase în spatele
meu, pe un scăunel și-i ceruse voie lui Jeno să poată rămîne, cu toate că
Zimăn Ilka era alături, la chioșcul de tutun.
Nespus de strălucitoare și de fastuoasă a fost seara aceea. Oare să fie
ea numai în amintirile mele atît de vie și de neuitat, după atîția ani ?
Toată lumea din județ se adunase aici, dar avea acces și burghezimea
orașului ; sala cea mare a prefecturii era ticsită ; lumea se vînzolea printre
coloane, de-a lungul aleii așternută cu covoare și mărginită de chioșcuri
și tarabe. Cele două verișoare turnau șampanie, eu dădeam în cărți,
ghiceam în palmă. Dar nu oricui și nici pe bani puțini.
— Nu ți-e frică să te joci așa cu soarta ? mormăia în spatele meu
Horvăth cu glasul lui domol și plin. Ce-i drept, dumneata pînă și pe ea o
poți provoca nepedepsită. E de spaimă cît de frumoasă ești așa, țigancă !
aproape prea frumoasă ; nici nu-i îngăduită atîta frumusețe ! Tulburătoare
ca strălucirea unui fulger ! Mă doare cînd te privesc.
— îmi faci rareori curte, i-am replicat rîzînd, dar pri- vindu-1
pătrunzător în ochi. însă fie ; spune-mi verzi și uscate. Ca să te liniștești
pentru jumătatea de an care vine.
— Ce știi dumneata despre marea mea liniște ! spuse el susținîndu-
mi privirea cu seriozitate. I-am întors spatele, însă chiar și așa înconjurată
de adorația generală, simțeam că devotamentul lui sigur și constant îmi
face plăcere.
Era aproape de miezul nopții. în sală era cald și înghesuială. Lumea
care nu făcea parte din societate, burghezimea orașului, se retrăgea cu
încetul, din proprie inițiativă. Petrecerea începea să aibă coloritul
obișnuit al întîlnirilor noastre în cerc restrîns. în fața mea stătea acum
Szechy, aștep- tînd cu brațele atîrnate să amestec cărțile.
— Taie !
— Cu care mînă ?
— Cu stînga !
L-am privit cutezătoare în ochi. începuse să încărunțească pe la
tîmple și, în redingota croită puțin cam neglijent, nu părea atît de chipeș
ca de dimineață, în portul unguresc de gală, pe calul nervos de paradă.
Dar mai era

61
 încă interesant și acum capul lui brun de ungur dîrz, nasul vulturesc,
privirea ageră, de pasăre, și felul lui de a fi, de o tristețe puțin boemă cu
care o fermecase, cu zece ani în urmă, pe mama și cu care azvîrlise în
brațele morții, cîndva, o visătoare fată romanțioasă. Un asemenea om
poate fi periculos încă și acum !
— Mai am mult de trăit ?
— Mai mult decît ți-ai dorî ! Dar s-o luăm pe rînd ! Ce a fost: multă
zarvă, multe ape tulburate, numai rareori cîte un răgaz, o adevărată clipă
de uitare de sine. Ce este : acum un fel de searbădă îndestulare, o
așteptare ca oprirea după poticneală, cînd îți spui : „Eh, acum ori nimic
de aici înainte, ori totul, pentru ultima oară ; însă orice-ar fi să fie,
împlinească-se de la sine ! Eu nu mișc un deget!“ Ce va fi...
— Nu te las să spui pînă la capăt, vrăjitoareo ! Cu un gest, închise în
mîna mea evantaiul cărților, prinzîndu-mi și încheietura ; simții deasupra
brățării strînsoarea grea a degetelor lui brune. Apoi mi-a luat cărțile din
mînă și le-a pus pe laviță.
— Nu trebuîe tîrît totul în cuvinte și arătat lumii. Cre- de-mă, mie
mi-e totuna ! Am devenit un adversar ușor de doborît! Evenimentele te
iau în șuvoiul lor ; e obositor să te împotrivești, deci le las în voia lor ;
dar mi-e totuna !
A vîrît niște bani în pușculița orfanilor și a plecat. Surorile Reviczky
erau înconjurate de tineri ofițerași ; spuma rece, albă, a șampaniei susura
efervescentă, scurgîndu-se din sticle ; unuia i s-a prelins pe sub mîneca
tunicii, pînă la cot; fetele rîdeau zăngănindu-și bănuții de argint ai
salbelor, un alt grup se apropia.
într-o clipă cînd fusese mai puțin observat, se ivi în fața mea, Tabddy
Endre. M-am rezemat, pe jumătate întoarsă, de stîlpul cortului învelit în
catifea roșie și l-am înfruntat, îl priveam serioasă, nemișcată, fără să
întind mîna după cărți. Ca și cum nimic n-ar mai trebui să se împlinească,
nimic să se adauge ; era aici și ne priveam tăcuți.
— Poți să-mi spui ceva despre viitor, Magda !
— Nimic ! i-am răspuns în șoaptă plecînd capul cu o ciudată și
profundă înduioșare. Totul s-a împlinit!
— Și totuși, cît ar fî fost de frumos !
— A fost foarte frumos !

62
 — Știu și azi că a fost ceva cît se poate de adevărat!
— Joacă nebunească a doi copii mari. Am trecut însă și peste asta.
— O să vină vremea cînd amîndoi ne vom aduce aminte și, cu
înțelepciunea bătrîneții, vom afla poate ce-a fost.
— Vom avea măcar amintiri. De aceea e bine că a fost doar atît. Să
le păstrăm pentru bătrînețe...
S-a plecat peste mîna mea și a sărutat-o cu gingășie, îndelung, însă
numai ca o boare. Și s-a dus.
După o vreme, urmărindu-1 involuntar din ochi, l-am zărit rezemat
de un stîlp : observa pe furiș, cu mare atenție, o pereche cufundată într-o
discuție foarte intimă. Era soția lui, cu vechiul ei partener de dans,
mezinul fraților Kallos. »E gelos", m-a străfulgerat un fel de amară
indispoziție. în cîte sute de direcții se ramifică, se înnoadă sentimentele,
legăturile... întorcîndu-mă, l-am zărit din nou în apropiere de Horvath
Denes, care-mi urmărea cu o admirație tăcută fiecare gest.
Atunci s-a iscat în preajma intrării o ciudată animație mută. Eram
departe și nu vedeam pînă acolo prin dublul șir de coloane din mijlocul
sălii. Muzica tăcu : am văzut apoi coborînd de pe estrada de vizavi
lăutarii celui de-al doilea taraf, care cîntaseră pînă acum aici, căci Bankd
și ai săi fuseseră angajați pentru dineul de la castel. Acum însă veneau
îmbrăcați în frumoasele lor costume noi, cu nasturi aurii și ocupau locul
celorlalți. Rumoarea s-a stins într-un zumzet domol și grupurile
înghesuite s-au despicat repede în două șiruri, printre coloane, lăsînd
trecerea liberă pe covorul lat. „Altețele Lor !“ se șoptea lîngă mine, cu
accente de uluită înfrigurare...
Vedeam cum se apropie micul grup, trecînd printre tarabe.
Arhiducesa cumpăra cusături țărănești, alegea jucării — și se auzea pînă
aici glasul contesei-mamă care, glumind, se tocmea în locul ei. O parte
dintre bărbați înaintează cîțiva pași, privind spre alte mărfuri. Și iată-1
acum, în fața cortului meu țigănesc, pe „feciorul de împărat". M-a
recunoscut. Fața lui plictisită se învioră o clipă și, cu o bruscă nepăsare în
gest, se întoarse către mine, zîmbi și îmi întinse palma. Maestrul său de
ceremonii, contele italian, stătea cîțiva pași mai în urmă.

63
 — Mcine Zukunft! 4 ceru, cu blîndețe, vorbind abia auzit. Cu palma
întinsă cu un gest degajat și îndrăzneț, am susținut-o pe a lui, sprijinind în
mijlocul ei, în glumă, vîrful unui deget al dreptei mele, în timp ce îl
priveam pe arhiduce drept în ochi. Țineam mult să-mi ascund emoția și
am mobilizat toată prezența mea de spirit în acest scop. Simțeam că pe
furiș, toată lumea, chiar de mai departe, ne privește, deși nu-mi poate
auzi cuvintele.
— Viață desăvîrșită ! am început eu într-o nemțească adunată și
destul de reușită, iar vocea îmi tremura doar un. pic. Viață sigură și
puternică, asemeni unui splendid turn alb, închis, din vîrful unui munte ;
un turn înalțat din prinosul inimii multor milioane de oameni ; din
minuscule prinosuri, cît firul de praf. Frumoasă viață, măreț turn ; dar nu-
i îngăduită nicicînd, nici măcar pentru o clipă dorința de a coborî sau a
săpa mai adînc frumosul nisip diamantin alcătuit din prinosul inimilor.
— Și eu ?
— Alteța voastră nici nu va voi s-o facă vreodată ! Veți fi puternic,
pentru că o știți de pe acum... Și vă spun și eu cu certitudine că într-
adevăr nu prea merită să coborîți.
în timp ce rosteam ultimele cuvinte îi lăsasem mîna. Nu pot uita nici
azi cîtă uimire, gravitate și îngîndurare se citea în privirea lui persistentă,
privire care nu era a bărbatului care acceptă jocul, ci mai degrabă a
omului care simte imboldul unei căutări. Privirea omului deprins cu
ceasurile de solitară meditație ; o privire frățească... S-a înclinat, bătînd
militărește din pinteni.
— Mulțumesc, madame ! spuse în ungurește și salutînd, se alătură
grupului femeilor.
De multe ori m-am gîndit apoi la clipele acelea, mirată, aproape fără
să pot înțelege îndrăzneala mea de atunci. Ce inspirație neașteptată a
cristalizat în mine acea mulțime de gînduri vii cu care, preocupată zile în
șir, conturasem și amplasasem în cunoașterea mea despre viață, imaginea
destinului, a bucuriilor șî mizeriilor unui monarh ? Dar siguranța amăruie
și dezamăgită din acel „nu prea merită" se datora oare experienței din
cele cîteva săptămîni atît de frămîn-

64 4 Meine Zukunft! — Viitorul meu ! în text în limba germană (n. tr.)

 tate, care au maturizat sufletul meu tînăr, nu de mult încă atît de
copilăros și de răsfățat ? Sau poate mă obseda propriul meu viitor.
Bătrînețea m-a învățat că nici cel mai rău lucru nu-i atît de rău încît să
merite să te ferești sau să te sperii tu însuți sau să-i faci pe alții să se
sperie.
O clipă am rămas privind amețită în urma arhiducelui. Se îndepărtă
împreună cu grupul și mie mi se părea că îi văd încă dolmanul albastru, o
pată de culoare, și îmi părea că văd strălucirea celor doi vulturi de aur. Se
adresase cu o întrebare episcopului și colonelului ; maestrul de ceremonii
întinse mîna după pușculița mea cu canafi lungi de mătase și vîrî în ea o
bancnotă mare. La un semn, Banko lăutarul intonă încă o dată cîntecul
preferat al fiului de împărat: „Noaptea țese, ziua spală...“ Ajunseseră la
ieșirea dinspre curte unde îi așteptau caleștile, ciucurii epoleților mai
străluciră o dată pierzîndu-se în licăririle • ochilor mei ; iar el mergea să-
și întîmpine necunoscutul destin, nicicînd prezis de cineva.
Deodată m-a împresurat toată mulțimea aceea de oameni. Minute în
șir m-a năpădit curiozitatea, invidia și mirarea lor ; iar eu mă bucuram
din nou, așa cum mă bucuram înainte vreme, cînd nu eram decît o femeie
tînără, amețită de viață și lipsită de experiență. Curtea a plecat însoțită
numai de familia contelui ; ceilalți invitați, musafirii de la masa de seară
rămăseseră aici, ciorchine în jurul meu ; vreo zece inși așteptau să le vină
rîndul la ghicit. Vorbeam, din ce în ce mai antrenată în cimiliturile stilului
sibilinic. Mi-a întins palma pînă și episcopul. I-am vorbit despre o
nemaipomenită înălțare ; despre una ce se va împlini încă aici pe pămînt,
despre pălăria de cardinal, despre uriașe palate și, sub pretextul credinței
și al supunerii filiale, îi închideam între palmele mele degetele mari, albe
și cărnoase. „Mie mi-e indiferent popa ăsta bătrîn — mă gîndeam eu cu
luciditate ; tot pleacă mîine și n-am să-l mai văd în vecii vecilor, dar săr-
manului meu frățior i-ar putea fi de folos !“
I-am ghicit în sfîrșit în palmă, țigănește, și vechiului meu admirator
nemărturisit, lăutarului Banko. îmi întinsese mîna, cu un gest mut și
ireproșabil, prin eleganța lui ; mi-a mulțumit apoi cu o înclinare mai fără
cusur ca a oricăruia dintre domni. A venit și redactorul ziarului local, să
mă des- coasă entuziasmat ; ce anume îi prezisesem prințului moște

65
 nitor ? I-am relatat cu totul altceva ; niște platitudini despre gloria
militară și fericirea familială : n-are decît să le publice în foaia lui. Acum
rămăsese în preajma mea și bărbatu-meu, poate fiindcă mă vedea obosită,
se temea pentru sănătatea mea sau poate devenise nervos din vreo altă
cauză ; mă zorea din ce în ce mai nerăbdător să ne ducem acasă. Se
lumina de ziuă și, costumată cum eram, nu era cazul să dansez, așa că m-
a urcat în trăsură. Ca pe o nălucire multicoloră, mai păstrez încă și azi
nestinsă amintirea atît de viu colorată a acelei nopți de sărbătoare.
Apoi a trecut. A urmat o zi searbădă și somnoroasă ca toate celelalte.
încă trei, zile după aceea am ieșit să mă plimb seara lîngă Vărkert,
arborînd de fiecare dată cîte o rochie noua foarte frumoasă printre
celelalte femei îmbrăcate și ele în rochii frumoase și la fel de noi ; încă
trei seri la rînd treceau în goană prin orașul inundat de lumină, pe sub
arcul de triumf luminat și el, trăsurile întoarse de la vînătoare. Dar nu s-a
mai produs nici un eveniment ! Cu toate că orașul era plin de mișcare,
căci mulți dintre cei de la țară rămăseseră în oraș pentru ziua alegerilor,
fixată la sfîrșit de săp- tămînă ; și scrutînd pe străzi și în piețe mulțimea
de fețe străine, încercam să descifrez cu o emoție tăinuită sentimentele
lor față de mine, față de noi. Mă cuprinsese pe neașteptate o arzătoare și
iritată nesiguranță însoțită de mirarea că pînă acum am putut să aștept cu
atîta liniște și credință marea cumpănă a destinului meu.
Nu mi-aș fi putut explica de ce, dar dintr-o dată începu să mi se pară
teribil de important, vital și imperios necesar ca soțul meu să devină
subprefect la sfîrșitul saptămînii aceleia. Acum nu mai era la mijloc doar
neastîmpărata ambiție muierească, ci și sentimentul unei foarte grave și
temătoare răspunderi față de el. „Eu l-am antrenat — îmi ziceam —
acum, după ce s-a expus, e inadmisibil să nu reușească".
Horvath Denes adulmeca și mă ținea la curent cu pulsul opiniei
publice. înalții oaspeți plecaseră, eu nici măcar nu mă mai dusesem la
gară pentru festivitatea de adio ; dealtfel pînă a doua zi orașul parcă îi și
uitase. Atenția tuturor era concentrată asupra viitorului eveniment
senzațional ce avea să se producă ; alegerile. Conții se retrăseseră, se
odihneau după ostenelile de gazdă și își refăceau poate și conturile ;

66
 se auzea că vor pleca și ei în curînd. O dată Jolsvay a fost chemat la
castel, probabil pentru o informare asupra treburilor, dar nimeni nu știa
de fapt ce se discutase acolo.
— A rămas și Tabody Endre în oraș, nu-i așa ? l-am întrebat o dată
pe neașteptate pe Horvăth.
— Da de unde ! încă nu face parte din comitet. S-a stabilit aici
doar de două luni. Dar toți cei de pe valea Sziny- erului sînt aici.
— Destul de rău !
Eram înspăimîntată, preocupată și nu îndrăzneam să-l provoc pe
Horvăth, să-mi spună sincer dacă puteam fi sigură de reușită. Mai erau
doar două zile. Cei din județ, care rămăseseră în oraș, o țineau în
chiolhanuri ; desigur făceau agitație electorală. Noi aveam zilnic la
prînz cîte o rudă sau cîte o cunoștință de la țară ; seara îl luau pe Jeno
cu ei, așa că abia dacă mai apucam să schimbăm două vorbe între noi.
Unchiul Abris nu venise la primirea arhiducelui, îl așteptam să
sosească în dimineața alegerilor. Pînă atunci îmi pierise și cheful de a
mai ieși pe stradă.
în ziua aceea, oamenii veniseră cu mare zarvă, pe la orele nouă,
să-l ia pe Jeno de acasă. Era o dimineață răcoroasă ; au băut în grabă
niște rachiu de prune și au mîncat cîteva pateuri în sufragerie. Erau
agitați, bine dispuși și încrezători ; m-au înveselit și m-au încurajat și
pe mine. „Vi-1 aducem îndată pe respectabilul domn suoprefect!“ îmi
strigă Galgoczy din poartă, cînd au plecat.
Mi-am îmbrăcat din nou, cu grijă și cu plăcere frumoasa mea
rochie de casă din mătase cenușie.
— Ai adus vreo veste ? l-am întrebat pe Horvăth venind în fugă
spre el, deși nu trecuse încă decît o jumătate de ceas.
— Am venit să te văd ; ce mai faci ? Abia acum mă duc, încerc să
pătrund la galerie. I-a lăsat Jeno vorbă aprodului ? Eventual pot arunca
o privire și în sală ; îndată ce va fi posibil îți voi aduce vești !
A trecut un ceas și mai bine pînă să revină.
— Cum e ? Spune repede !
— încă nimic ! Dar nu fi atît de nervoasă ! Doar nu e o problemă
de viață și de moarte !
— Ce ai aflat ?
— Se pare că Jolsvay a fost totuși nevoit să-l pună printre
candidați și pe Szechy. Cu toate astea cred că noi vom

67
 avea o considerabilă majoritate. Un lucru se pare că a neglijat
totuși Jeno : corifeii din oraș, cum ar fi de pildă bogatul vopsitor
Hooporăk, doctorul Korbuly, feciorul preotului român sau negustorul
Hanko ; sînt destul de mulți și s-au prezentat toți. Szechy personal nici
n-a venit, în schimb partidul lui face mare vîlvă. Dar nu-i nimic grav.
Jolsvay a pus să fie închise ușile, poate de atunci l-au și proclamat pe
Jeno.
— Du-te și află ceva sigur, pentru Dumnezeu ! Te rog !
— Ei, dar liniștește-te ! Și dacă-ți aduc veste bună, ai să te porți
mai frumos cu mine ?
— Păi, nu mă port frumos ! l-am întrebat, punîndu-mi brusc mîna
pe mîna lui. în clipa asta, era, cred, fierbinte și prinsă de un tremur, dar în
gestul acesta vibra poate și ceva nou, o puternică pornire feminină. în
ultima jumătate de an : îl văzusem aproape zilnic pe acest om, îl simțisem
în preajma mea cu dragostea lui pașnică și plină de venerație și, oricît de
încet și neluate în seamă, sentimentele nutrite față de el evoluaseră totuși.
în cursul ultimelor săptămîni începusem . să-l prețuiesc și în afară de asta
era un bărbat străin, de oraș, plăcut la înfățișare, primit și agreat în toate
cercurile și asta ; mă flata mult.
— Ba da, ești foarte bună cu mine, Magda, spuse săru- tîndu-mi
fierbinte mîna, de mai multe ori la rînd. Și-ți sînt recunoscător că
exiști. Acum plec să-ți aduc vestea.
Spre orele zece și jumătate s-a întors, puțin mai nesigur, cu fruntea
scăldată în sudori ; se grăbise. Deși prefectura nu era prea departe de
noi.
— Cred ca majoritatea a fost în favoarea lui Jeno, deși asta e greu
într-adevăr de apreciat așa, după ochi ! Jolsvay aproape că l-a validat,
dar ai lui Szechy, dintr-o dată, au cerut să se voteze nominal. Aveau
pregătită dinainte lista cu semnăturile. Mă duc repede înapoi să-ți aduc
în sfîrșit o veste sigură. Am venit să-ți spun doar atît și să te liniștesc.
— Nu, Horvăth, te rog nu mai pleca !
— De ce ? Cum...
— Nu ; te rog rămîi cu mine, nu pot sta singură. Sînt epuizată !
— O drăguță, sărmană, frumoasă vrăjitoare mică ! Blîndă și bună !
— Ssst! Nu vorbi acum !

68
 S-a așezat lingă mine, în fotoliu, foarte aproape, mi-a luat mîna în
mîna lui și mut a ținut-o așa, strîns, multă, multă, foarte multă vreme.
Pînă la întoarcerea celorlalți. Bătăile inimii mi se domoliseră cedînd
unei plăcute și somnoroase toropeli ; am rămas stînd așa, nemișcată,
uitînd a- proape de toate îngrijorările și temerile străine ce năvăliseră
din sfera mea. Ceilalți se întoarseră chiar la vremea prînzului. Nenea
Hiripy, Jeno și Telekdy, tatăl meu vitreg, doborîți de emoție și cu o
deprimare mută. Văzîndu-i, m-am trezit parcă din amorțeala unui
somn adînc. Așa e deci eșecul ? Și am simțit violent și dureros, o
adîncă compasiune. „Sărmanul, sărmanul și bunul meu soț !“
Cele întîmplate după aceea mi le amintesc neclar ca într-un vis...
Ședeam la masă ; se pregătise un prînz foarte simplu și destul de
neizbutit, mă gîndeam tocmai că fusese vorba ca Jeno să ia masa cu
partidul său victorios. Nenea Hiripy izbucni furios pomenind de
„nedreptate" ; Peter filozofa cu amărăciune, dar așa cum o făcuse și de
atîtea alte dăți, iar această apatie a lui mă revolta. Horvăth stătea tă cut,
iar eu evitam să-l privesc. Micuțul Pityu se juca zăngănind lingura, l-
am admonestat cu severitate. „Lasă-1 să se joace, sărmanul !“ spuse
încet taică-său. Părea încă răscolit, dar roșeața care-i acoperise mai
întîi fruntea și obrajii dispăruse, făcînd loc unei accentuate palori ;
mîncă supa aproape tremurînd. „Trebuie să i se fi făcut foame de azi
dimineață !“ îmi ziceam eu, bucurîndu-mă că mănîncă. După ce s-au
strîns farfuriile, s-a ridicat spunînd că are puțină treabă în birou.
Am făcut semn să se întîrzie servitul fripturii. Toți stăteam tăcuți ;
am privit pe fereastră și am văzut grădina despuiată de toamnă, curtea
pustie, straturile de flori pișcate de brumă ; era atît de trist, atît de
cumplit de trist! Ziua fusese rece și slujnica tocmai aducea niște jăratec
de pus în sobă. Ajunsă în antreu, o vedeam prin ușa deschisă, a tresărit
și a scăpat totul jos. Ea auzise mai limpede zgomotul împușcăturii.
Au sărit toți în picioare... Eu am leșinat în prag... Mai mult nu
știu...
Atunci, acolo, s-a sfîrșit totul.

69
 15

DA, DA, DACĂ AȘ VREA să recapitulez în memorie viața pe

care am trăit-o, nu am voie să mă opresc aici, să ocolesc, să omit
groaza acelei zile și a tot ce, în numai cîteva săptămîni care i-au urmat,
s-a prăvălit huruind asupra mea ; lovitura cumplită, imensa schimbare,
prăbușirea care a sfărî- mat eul meu de pînă atunci, soarta mea, viața
mea, totul... Și n-am voie să spun : „e un capitol nou, e istoria unei alte
vieți, eroul fiind altcineva, e doar starea unui suflet schimbat, e
povestea unui destin început din nou și nu știu, nu știu deloc cum de s-
au putut petrece cu mine și în mine toate acestea."
Și totuși așa este ! Nu știu. Atunci s-a prăbușit viața peste mine,
sfărîmîndu-mă în cioburi, schilodindu-mă, rupîndu-mă de pe tulpina
mea, smulgîndu-mă din universul meu, surpînd pămîntul sub
picioarele mele și acoperișul peste creștetul meu ; și eu n-am mai putut
nicicînd, cu toate eforturile, să mă regăsesc pe mine, cea care fusesem
odinioară ; n-am putut să refac vechea, adevărata mea personalitate.
Cea care fusese înainte a încetat să mai existe, a murit ; dar niciodată
n-am mai avut puterea să devin o alta, cu totul schimbată, renăscută,
capabilă să-mi găsesc un loc în noua mea lume. Da, prin acest efort,
prin această risipă de energie și suferință, prin această necruțătoare
frîngere se explică soarta mea de după aceea și toată viața mea atît de
cumplit de grea. Acum e totuna, o știu ; acum, nici după o viață
fericită, armonioasă, n-aș mai putea fi alta decît cea care sînt ; o tăcută
și indiferentă femeie bătrînă ; ba, poate, altfel nici nu m-aș fi putut
resemna și nu aș fi putut suporta cu atîta liniște această mare
însingurare de dinaintea morții.
Acum nu mai simt durerea fostelor chinuri și acum poate cea mai
mare bucurie mi-o aduce aroma parfumată a unei cafele tari și calde.
Să îndrăznească a-și scruta cercetător și să-și judece trecutul numai
acela care o poate face ca și cum ar fi un altul, dinafară. Da, trebuie să
știi să privești în față trecutul, de vreme ce n-o poți face în cazul
prezentului și viitorului. Aveam douăzeci și șapte de ani cînd am
primit prima lovitură cumplită din viața mea, iar aceasta mi-a răsturnat
întregul destin.

70
 Ei bine, nu pot, nu pot nici acum să mă gîndesc, fără groază și
tulburare, la acea mică și negricioasă rană mortală de pe tîmpla lui... și
la cele ce au urmat după asta : muzica de înmormîntare, mirosul de
mort, revărsarea necruțătoare și sufocantă a coroanelor și a dangătului
de clopote, plînsul istovit și în toate, o toropeală cum trebuie că simți
cînd ești lovit pe neașteptate în creștet. Ca o somnambulă, mă lăsasem
dusă de braț, consolată, încurajată, pînă cînd, în fața ochilor umflați de
lacrimi, vînzoleala consternată a oamenilor din jur mi s-a părut, prin
voalul des de doliu, un ireal joc de umbre.
Cred că trecuse vreo săptămînă și mai bine cînd mama, într-o zi,
mi-a spus : „De-acum ar trebui să te aduni puțin și să te gîndești la
viitor !“
— La viitor... eu ?
Atunci, din aceste cuvinte ale mamei, am realizat pentru prima
oară în chip înspăimîntător, ascuțit, marea mea însingurare. Să mă
gîndesc la soarta mea și a copilului meu ; mi-o spun tocmai aceia care
știu că eu am pierdut totul, chiar și pe mine însămi. Mi-o spun mie,
răsfățatei atît de sigură pînă acum de ea și de locul ei în societate, de
soarta căreia, pînă acum, la douăzeci și șapte de ani s-au îngrijit mereu
alții. Dar oare, în afara acestui sfat nehotărît, iresponsabil, îmi pot da
ei altceva, sînt dispuși să facă ceva pentru mine, să mă ajute cumva ?
Abia atunci, în nenorocirea mea, familia, această celebră fundație,
unită și solidară, s-a dovedit a fi cît se poate de dezbinată ; o legătură
slabă și indiferentă. Stăteam părăsită, neputincioasă, zdrobită și
aproape nu-mi venea să cred că asta mi-e soarta ; așteptam parcă
miracolul unei treziri, constatarea că totul nu fusese decît un vis rău și
nimic nu se întîmplase cu adevărat.
Locuiam atunci, provizoriu, cu mama, pe Cifrasor, pentru că-mi
era groază de vechea mea casă în care se scursese pe podele sîngele
bietului meu bărbat. Mă apăsa și o confuză remușcare, vagă și
neconcretizată, dar uneori capabilă să-mi tulbure somnul. Era un
sentiment iscat nu din conștiința mea, ci din privirile străinilor, ale
răuvoitorilor, ale invidioșilor, din șușoteala lor ascunsă, și mă făcea să-
mi caut înspăimîntată justificări față de mine însămi. Eu să fi fost oare
cauza ?... Nu, nu este adevărat ; acum o știu deja cu certitudine. El
sărmanul, care se odihnește de atîta vreme, a pășit pe calea destinului
său atunci cînd m-a ales pe mine de soție, dar mă

71
 alesese și mă dorise pentru că eram așa cum eram ; altfel decît fetele
din neamul lui, mărginite și crispate, fiice de burghezi lucizi și
cumpătați. M-a voit pe mine pentru că și-a voit soarta ; numai datorită
unui cumplit hazard n-a ieșit așa cum voisem și cum ne așteptasem.
Nu, acele „lipsuri", despre care se șușotesc cu atîta răutate, nu erau
chiar atît de mari îneît să-i fi putut zdrobi viața.
E drept că în conturile fraților mei erau nereguli și nici prețul
terenurilor parcelate nu l-ar fi putut deconta repede ; dar, doamne, un
cuvînt doar ar fi trebuit să-i spună contelui sau să fi cerut un împrumut
de la unchiul meu Abris sau de la Hiripy sau așa ceva. Dar n-a avut
puterea necesară ; i-ar fi fost incomod și greu să mărturisească așa ceva,
el care era îndeobște cunoscut ca un om meticulos și curat. Nu iubea
suficient viața ca să poată trece peste o asemenea situație și să ia de la
început drumul anevoios și lent al recuceririi 1 stimei oamenilor. Deși
sărmanul meu frate Săndorka, oricum : nu putea fi declarat major atunci,
din cauza bolii lui de nervi, ’ iar Csaba, cu ce degajată și nobilă
simplitate a renunțat, fără explicații sau vorbe, la ceea ce era lipsă din
partea cuvenită lui. Da, gîndul acestor nereguli trebuie să fi fost
chinuitor, dar se putea găsi o soluție ! însă pe Jeno îl suprasolicitaseră
problemele electorale, îndoielile, așteptarea și apoi, pe neașteptate,
eșecul ; iar gesturile acestea se săvîrșesc sub imperiul crizelor nervoase.
Dacă eu, la acea ultimă masă, aș fi fost singură cu el, dacă și-ar fi putut
ușura inima, dacă ne-am fi | 1 văicărit împreună și mi-ar fi mărturisit
totul... îngrozitor ce lucruri mărunte condiționează viața omului !
Era ciudat și uneori mă miram chiar eu însămi că despre toate
acestea discutam cel mai mult cu Horvăth Denes ; pe el îl descoseam,
de la el așteptam să-mi aducă alinare și argumente liniștitoare. Nu-i
așa că e imposibil, că nu e adevărat ? Eu să-l fi împins ! Sînt oare chiar
atît de mizerabilă, de monstruoasă ? Cel mai bine ar fi să-1 urmez și
eu !
îmi explica, plin de gingașă ardoare, cu fatalismul lui caracteristic,
în adîncul căruia era o seninătate copilărească, că așa a fost să fie.
Săptămîni la rînd, în timpul acestor discuții nu m-a luat de mînă
niciodată, așa cum se întîmplase în ziua fatală, cînd mi-o reținuse ore
în șir ; iar pentru mine, reticența lui însemna o deosebită delicatețe. Cu
toate că mă vizita zilnic, nu stătea prea mult în casa mamei mele ; îmi

72
 aducea pălăria și haina și mă lua la plimbare. Mergeam aproape în
fiecare zi la cimitir, prin înserări cu chiciura sau cu frig umed și ceață
ori în după-amiezi înnourate. Ne opream alături la căpătîiul
mormîntului și tăcînd cu evlavie ne abandonam durerii. Aproape voit,
dădeam frîu liber durerii să se stîrnească în sufletele noastre, iar ea ne
absorbea și ne lega, dar în același.timp ne și despărțea binefăcătoare,
punînd opreliști între noi. Era parcă un fel de justificare pentru amîn-
doi și o . scuză .față de mort să stăm în fața lui cu sufletul drept ; și
stăruia în noi pioasa iluzie că el există undeva și știe^de soarta
noastră ; că vede și înțelege totul. Noi n-am păcătuit nicicînd
împotriva lui ! Și cu o dureroasă înduioșare apreciam, ca semn al unei
sublime și nobile gingășii, rezerva lui Horvăth și faptul^ că el nu a
încercat niciodată, ca atunci, pentru prima oară, să mă țină de mînă.
Deși toată ființa lui, fiecare cuvînt respira o dragoste duioasă și plină
de abnegație-
j— Așa, așa, îl imploram mergînd spre casă pe ulicioarele țărănești,
prin înserare, spune-mi drept, spune-mi sincer, vreau să știu ce
gîndești despre cele întîmplate ? E adevărat că și eu... că eu am o parte
de vină ! Că voiam lux sau... nu știu, nu știu. Pentru Dumnezeu,
spune-mi ceva !
Cuvintele mi s-au înecat în suspine chinuite. El îmi vorbea cu
glasul celei mai profunde compasiuni, mă consola, alintîndu-mă
aproape. Cu o resemnare blajină pomenea despre destinul implacabil,
despre soarta răposatului, despre lipsa de proporție dintre idealurile și
mijloacele sale ; despre faptul că era mai deosebit de cei de aici, că
fusese hărăzit pentru mai mult, dar că n-a avut destulă energie nici să
se detașeze de ei, nici să se ridice deasupra lor. Astfel îmi vorbea el pe
atunci, cu rezerva și respectul unui ins dinafară și cu un deosebit
menajament pentru mine, în cuvintele lui nepretențioase, de o
simplitate aproape căutată.
„El singur îmi este credincios ! mă gîndeam atunci emoționată,
simțind o ușurare în tot sufletul și o mare recunoștință și încredere. Cît
e de bine că am măcar un asemenea om lîngă mine ! Și pînă și de
acesta ar vrea să mă despartă gura lumii murdară, nemernică,
infamă !“
Pentru că „lumea" — și pentru mine tot pe nevestele funcționarilor
de pe domeniu le cuprindea acest cuvînt rostit cu ură — lumea
începuse să-și facă simțită prezența în legă-

73
 i tura curată ce ne unea pe noi doi. Mergînd alături, prin înserarea
cețoasă, ocolind cu pași rari piața mare, priveam cu o penibilă și
dușmănoasă mînie, în pîcla întinderii de iarbă, alinierea ferestrelor mari,
luminate, de la capătul grădinii, unde silueta unui sumbru pîlc de brazi
uriași și aceea a vechiului turn de apă, rigid și greoi, se înălțau
fantomatic spre cerul tenebros. Acolo locuiesc ei, de acolo se lăbărțează,
cu influența tot mai mare a felului lor de viață posac, ordinar și limitat,
peste tot acest oraș nenorocit. De acolo sînt eu spionată acum,
răscolindu-mi-se trecutul, pîndindu-mi-se pașii cu o rea-voință vădită.
„Abia l-au îngropat pe bietul bărbat, i victima ambițiilor ei, și se și
plimbă, de batjocura lumii, cu amorezul !“ îmi răsunau parcă în urechi
remarcile lor mîr- j șave, necruțătoare și mă gîndeam la ei cu o mînie
înspăimîn- | tată cu amărăciune și ură, dar nicidecum cu acea desconsi-
derare de odinioară. Odinioară... cu trei-patru săptămîni în ; urmă !
Dumnezeule ! Eu am fost oare aceea care, în diminețile însorite și în
serile călduțe ale începutului de toamnă umblam pe aici, trufașă,
îmbrăcată în rochii multicolore, cu ! o înfrigurată poftă de viață, purtînd
frumusețea rîsului meu i prin forfota mulțimii sărbătorești ? Unde a
dispărut dintr-o i dată lumea mea de atunci, vechiul cerc de prieteni,
interesele și relațiile de atunci ? Cîteva scurte scrisori de condoleanțe, I
cîte o vizită din obligație, aproape ca un adio și iată că întregul meu
trecut s-a îndepărtat de mine, în cîteva zile doar.
! Și iată că nu mă mai pot gîndi cu vechea desconsiderare și nepăsare la
judecata dușmanilor mei ; mă irită, mă sperie, îmi produce o
amărăciune de parcă toată lumea ar avea de-a face cu mine, toți mi-ar
dori răul mie, sărmanei văduve dependente de alții ! Erau clipe cînd aș
fi dorit, lașă, să-i îmbunez. Doar socrul meu a locuit la noi cînd a venit
la în- mormîntare și a urmat sicriul unicului său fiu cu o durere
sumbră, zăvorît în sine, ținîndu-se ostentativ departe de mine și de
familia mea ; cine știe ce i s-a spus lui despre mine, ce minciuni
mîrșave ! Deși părerea lui, acum, nu ar mai trebui să aibă nici o
importanță, deoarece el este doar bunicul bogat al fiului meu orfan.
Dumnezeule nemilostiv ! Cîte acuzații n-a revărsat el atunci peste
sărmanul meu cap neștiutor în- tr-ale încercărilor vieții !
— Cel mai bine ar fi să-l urmez ! îmi ziceam încet, cu o
încăpățînate desperată și ajunși la casa mamei, Horvăth, epui-

74
 zîndu-și încurajările, îmi săruta mîna, tăcut, cu durerea grea a
neputinței.
Trecui pe prispă, prin fața ferestrei deschise, luminate a
bucătăriei ; se auzea vocea plîngăreață și revendicativă a băiețelului
meu. O clipă m-am uitat pe furiș înăuntru ; servitoarea, o țărancă
masivă, stătea întoarsă către plită și scotea din cratița încinsă niște
bucăți de carne. Pityu ședea în spatele ei pe lavița din bucătărie și
lampa din perete îi lumina obrăjorul palid, mozolit de lacrimi. „Am să
te spun eu mămicii mele !“ se smiorcăia el monoton, cu îndărătnică
amărăciune copilărească ; o, cît de tristă era scena asta ! „Mult îmi
pasă mie de mama ta ! Nu-mi poruncește ea mie", rîse vulgar
servitoarea, pe cînd copilul se holba la ea cu o mutriță încurcată și
chinuită. O, bietul meu orfan ! Numai cu o săptămînă în urmă îl
supraveghea bona, îl însoțea pretutindeni, îi ștergea năsucul și îl distra
cu jucării. Acum e singur în casă străină și trebuie să tacă atunci cînd
cineva îl ceartă.
— Vino înăuntru, băiețelul mamii drag, sînt acasă ! i-am spus cu o
neobișnuită revărsare de dragoste și l-am sărutat plîngînd, l-am adus
înăuntru, l-am spălat și l-am pus să-și spună rugăciunea în pătuț,
rămînînd lîngă el pînă cînd a adormit. „Nici n-a trecut prea mult de
cînd stăteam așa, lîngă el, cu tatăl lui ! mă gîndeam privindu-i
fețișoara subțiratecă. Cît de mult îl iubea și cum știa să-1 răsfețe, să se
minuneze privindu-1 ! Cum de l-a lăsat inima să-1 părăsească totuși ?
Ce soartă i-a hărăzit lui și mie ? Ce să fac cu el și ce să fac eu ? Cel
mai bine ar fi să murim amîndoi, împreună."
Dar gîndul acesta cumplit s-a dizolvat într-un plîns care m-a
ușurat. Mă gîndeam plîngînd cu o mare durere : „în curînd îmi voi lua
și eu rămas bun, pentru mai multă vreme de la copil ; bunica lui, care
la vremea înmormîntării se îmbolnăvise grav din cauza șocului suferit,
va veni în curînd să vadă mormîntul fiului ei și să-1 ia pe micuț, pînă
cînd — cum scrisese — viața mea se va rîndui într-un fel. Nu pot face
altfel decît să-1 dau, iar ea, sărmana femeie, are un suflet delicat, e
drăguță și îl iubește nespus pe acest micuț nevinovat! Dar ce îl
determină oare pe bătrîn să-și asume o asemenea grijă ? Vreun regret,
vreo remușcare sau doar ura și desconsiderarea ce mi le poartă,
negăsindu-mă demnă să-mi încredințeze creșterea copilului... Și chiar
dac-ar fi așa, acum trebuie să-1 dau. Ce altceva aș putea face ?“

75
 Mă așezasem la masă cu ochii plînși ; mama și soțul ei stăteau
înstrăinați și tăcuți, de cealaltă parte. Situația mea mă învățase să fiu
alarmant de suspicioasă și intuiam că azi, cît timp am fost plecată,
avuseseră o discuție despre mine și că ajunseseră la o înțelegere ce nu
era deloc în favoarea mea.
— Uf, e grea viața azi, din ce în ce mai grea ! — începu în sfîrșit
Peter cu oportunitatea de proastă calitate a unui articol de ziar,
întrerupîndu-se din lectură. Azi, fiecare trebuie să se agațe de viață cu
forțe proprii, condițiile de azi nu-i permit nici femeii, nici bărbatului
să fie niște paraziți. Azi fiecare e copleșit de propriile lui greutăți.
Mama, cu o figură derutată, mușca dintr-un măr : recoltă de anul
trecut din grădina de la Telegd. Eu, cu o senzație acută de frig
răspîndită în toată ființa mea, mă convingeam că ei doi erau înțeleși
împotriva mea. Peter continua, înfun- dîndu-se tot mai mult în
generalități, tot mai departe de subiect și de o soluție practică, după
cum îi era obiceiul.
— Idealul feminin al societății în dezvoltare nu va mai fi cel vechi
; femeia nu va fi marioneta răsfățată și întreținută, pe care soțul o
leagănă pe genunchi, lăsînd-o să trăiască într-o veșnică copilărie. Va
urma o epocă a femeilor independente, puternice, capabile de luptă,
care știu să stea pe propriile picioare, înfruntînd greutățile ; femei
răspunzătoare pentru ele și pentru cei care le-au fost încredințați de
natură, vor fi niște adevărate mame. De mult, cînd în jurul casei se
găseau de toate și gospodăria avea nevoie de mai multă muncă
feminină, aici se putea aciui și putea vegeta pînă la sfîrșitul zilelor cîte
o rudă sărmană, nemăritată sau văduvă. Dar acum nu se mai poate.
Azi, fiecare e propriul său sta- pîn și e nevoit să umble pe propriile lui
picioare. Eu nu condamn nici o femeie singură, dacă își trăiește viața
după pofta inimii ; desigur, dacă are grijă să păstreze decent aparențele
și dacă știe să-și rezolve problemele în așa fel ca să nu cadă pe capul
nimănui. Dar să trăiești fără să faci nimic, iată cea mai mare
imoralitate ! ba, cred că e în curs de formare un nou tip de femeie,
mulțimea acelora care nu se sinchisesc de capriciile și slăbiciunile
amorului, se scutesc de corvezile maternității spre a-și dărui
colectivității toate forțele întocmai ca acele femei denaturate,
neevoluate din roiurile de albine, lucrătoarele. Inevitabil acesta trebuie
să fie dru-

76
mul evoluției, pentru că se nasc tot mai multe femei și tor mai puțini
bărbați...
— Ce grozav știi să le mai sucești și să le răsucești, auzi ! Las-o
baltă ! îl întrerupse mama indispusă, întorcîndu-se spre bufet. Eu,
jignită de moarte, le-am urat scurt noapte bună.
„Oh, se tem, se tem că voi rămîne pe capul lor, se revolta în
sufletul meu demnitatea umană jignită, sentiment care îndată ce am
rămas singură în odaie mi-a stîrnit un val de lacrimi. Nu, tatăl meu
vitreg nu are de ce se teme, n-am să mănînc prea mult din pîinea lui, nu
va avea ce-mi reproșa ! Dar aici, în casa propriei mele mame, acum,
trebuie să fie un loc și pentru mine 1 Ce vor, unde ar vrea să mă duc,
de ce să mă apuc, de ce nu-mi spun ceva rezonabil, ceva concret ?
Smintitul ăsta care a făcut praf averea maică-mi, îmi predică tot felul
de maxime găunoase, ca de obicei ; le-a citit recent din cărțile lui și
vrea să mi le spună negreșit. încă n-am avut timp nici măcar să-mi
adun gîndurile. Nici nu cunosc încă această față a vieții, valoarea
banilor, cum și din cît se poate trăi și cum se poate obține acest strict
necesar. La noi se vorbise atît de puțin despre aceste lucruri și casa mea
fusese mereu deschisă, luni în șir, de pildă pentru frații mei, oameni
maturi, fără să se facă nici o socoteală, fără să-i treacă cuiva prin minte
că ceea ce consumă ei reprezintă o sumă de bani. Toate lucrurile
acestea erau noi pentru mine, noi și nedrepte și hidoase și cît se poate
de lipsite de noblețe... Oare toată lumea devine atît de ticăloasă și
ordinară cînd eșuează ?... Nu este posibil, trebuie să existe și
compasiune adevărată, dragoste generoasă și gata de sacrificiu, așa
cum era a soțului meu. Dar unde ? Horvath Denes ?... Și el se
manifestă numai în vorbe !... Nu, acesta e un gînd urît și rău ! El e un
străin, nu e decît un prieten bun, care, din discreție și stimă, nu poate
îndrăzni măcar să se lanseze în abordarea unor asemenea detalii. Dar
cît de bun, cît de solidar e cu mine, cu sentimentele mele, cît de îngri -
jorat e de soarta mea, toate astea sînt dovezi de dragoste. Acum, în
toată lumea asta, numai el singur mă iubește cu adevărat ; toți ceilalți s-
au îndepărtat. Am evocat atunci cuvintele lui sau poate doar timbrul
îngrijorat și cald al vocii sale și asta îmi făcea bine, legănîndu-mă în
visuri de alinare, încurajîndu-mă. Există cineva pentru care eu, chiar în
această stare jalnică, sînt „importantă și de preț.“

77

i
 A doua zi m-a vizitat Melanie, soția prefectului. Și-a concediat
trăsura zicînd că nu a venit pentru o vizită protocolară de zece minute,
ci minată de toată dragostea și că se interesează de mine ca de o rudă.
Deci era drăguță, fascinantă și închisă în sine ca de obicei.
— Draga mea Magda, nu-mi lua în nume de rău întrebările, poate
indiscrete ; dar mă interesează și mă îngrijorează viitorul tău. Ce
intenții ai ? Ți-aș putea fi de folos ? Ai cît de cît o situație materială
certă pe care te poți bizui deocamdată ?
Simțeam că roșesc încurcată ; nu se poate ca ea să nu fi aflat
despre problemele financiare nerezolvate și despre fondurile de
parcelare în dezordine, conturi a căror reglare parțială consumase toate
veniturile curente ale biroului. Mă jignea amestecul ei, dar întrebările
directe și neașteptate m-au pus în încurcătură și i-am răspuns în silă :
— Cred că atît cît se poate obține dintr-o asigurare de viață mai
veche ; vreo patru mii de forinți. Altceva nimic.
— Hm ! Asta, draga mea, nu e prea mult, dar tot e ceva. Mai ai și
mobilă pentru opt camere, nu-i așa ?
— Ei da, dar aceea...
— E limpede că nu poți locui într-un asemenea spațiu ! Dar chiria,
după cîte știu, e plătită pe o jumătate do an înainte. Nu ?... Magda, eu
îți vorbesc acum chiar ca o rudă ; îți spun cum aș proceda eu dacă aș fi
în locul tău. Ce-ar fi de pildă dacă ai încerca să-ți închiriezi camerele
gata mobilate unor tineri funcționari burlaci de la administrația finan-
ciară, de la tribunal, de la calea ferată ; ai putea să iei în pensiune și
vreo doi-trei elevi. Tu ai putea locui cele doua camere dinspre curte. Ai
putea să-ți păstrezi slujnicele și bucătăreasa, care sînt deja bine
instruite.
Mă uitam la ea cu o aversiune mută și uluită. Din cauza mirării nu
eram capabilă să-i urmăresc firul gîndurilor, să întrevăd posibilitățile
de care-mi vorbea ea. Mă privi scrutătoare.
— Sau uite, spuse ea deodată îngîndurată. Dacă nu ai chef de cele
ce ți le-am spus, ai putea face altceva, un lucru mai interesant. Dar să
nu mă înțelegi greșit dacă-ți spun ce gîn- desc. Tu ești atît de pricepută,
Măgduță ! Dacă tu ai vrea, zic eu, să faci un salon de mode și podoabe
sau așa ceva, ca în orașele mari. Te-ai duce la Pesta să înveți puțin șl
dacă

78
 te simți legată de orașul acesta, noi femeile de aici ne-am
încredința toate gustului tău, crede-mă. Nu-i vorba de un magazin, nu,
ai sacrifica pentru asta o cameră și noi am veni la tine ca și pînă acum,
la ceai, și în timp ce am vorbi, ascultîndu-ți sfatul, ne-am alege
pălăriile, pe care acum le comandăm după catalog la întîmplare din
Budapesta și Viena. Dar... acum nu știu dacă toate astea nu-ți sînt
neplăcute ? Să nu te superi cumva pe mine !
— Deloc, deloc... Ești foarte drăguță, ca deobicei. Nici nu merit...
— Da, ai dreptate, e puțin cam prea devreme. Nici nu ți-ai revenit
încă din marea ta durere. lartă-mă și nu te gîndi la nimic deocamdată.
Doar să fii sănătoasă ; e mai important. Cum te simți ? Băiețelul tău e
bine ?
Ascunzîndu-și mirarea sau supărarea, repede și cu înde- mînare a
schimbat vorba, abordînd multe alte subiecte ; mă asigură de
afecțiunea ei, în felul acela al ei inegalabil de a fi drăguță și totuși
superioară. După o jumătate de ceas se urcă din nou în trăsură și,
strălucitoare, blondă, frumoasă, fină, deșteaptă, își urmă drumul fără să
se mai gîndească poate nici măcar o frîntură de clipă la mine. Dăduse
curs firii ei condescendente și pline de superioritate și-mi oferise niște
sfaturi bune.
— E îngrozitor, îngrozitor, am izbucnit eu în seara ace- leeași zile
mergînd pe aleile desfrunzite ale cimitirului, alături de Horvăth Denes.
Nu pot să suport viața ! E atît de crudă ! Ei vor ca eu să devin acum,
aici, modistă sau can- tinieră. Spune-mi, e posibil una ca asta ? Atît de
brusc, așa, în aceeași casă ! Prefer să mă ascund oriunde, ca nimeni să
nu mă mai vadă.
Mersesem o vreme tăcuți, printre morminte, pe drumul umed și
alunecos. Izbucnind în suspine, la al nostru, m-am frînt peste piatra
funerară căutînd un refugiu. Horvăth stătea în spatele meu, cufundat
într-o durere mută.
— Magda, îmi spuse în drum spre casă, luîndu-mi de data aceasta
mîna, pentru a o duce încet la buze și ținîndu- mi-o mult timp așa.
Crede-mă, toate gîndurile mele îți aparțin, știi cît de mult te iubesc, și
această viață de nimic pe care o am, ți-aș dărui-o toată dacă aș ști că-ți
poate fi de folos. De mult nu m-a mai apăsat nimic atît de greu cum mă
apasă soarta dumitale. Dacă ai ști cît mă frămînt ! Am în-

79

i
vățat să-mi blestem viața boemă și lipsită de țel de pînă acum,
nechibzuința și lipsa mea de preocupare pentru ziua de mîine, care m-
au făcut să fiu azi un nimeni, un neputincios, căci nu sînt în stare să
fiu sprijin aceleia care-mi este cea mai de preț pe lumea asta. Fie-ți
milă de mine Magda și nu mji condamna pentru asta ! Tot ce am eu, îți
stă la dispoziție și dacă ai nevoie de un prieten capabil de orice
sacrificiu, fă-mi doar un semn. Acceptă-mă, nu mă goni, oricum n-aș
putea pleca. Poate, cine șite, vine ceva neașteptat, ceva ce rezolvă
totul ; uneori soarta e mai inventivă decît noi toți la un loc. Azi nu știu
decît ca te iubesc nemărginit !
Ajunserăm în fața porții și am simțit îndelung prin mănușă căldura
buzelor lui. A desfăcut atunci, deasupra încheieturii, butonul mănușii
de piele și a sărutat de nenumărate ori locul acela. Mi-am retras brusc
mîna și am intrat în casă.
— Ce? de fraze a debitat ! îmi spunea lăuntric o glacială
luciditate, dar sărutarea lui am simțit-o totuși pe pielea mîinii, pînă
tîrziu, chiar înainte de culcare.
Acasă am găsit o scrisoare la care nu mă așteptam. îmi scria sora
mamei mele, de la Pesta, exprimîndu-și împreuna cu soțul ei
compasiunea lor și mă invita cu dragoste sa-mi petrec iarna la ei. Ca
să mă distrez puțin și să ne putem ghidi la o rezolvare a situației mele.
în post-scriptum adăuga să-mi iau lenjerie de pat și avînd în vedere
situația lor de la Pesta, să contribui la cheltuielile gospodăriei cu
treizeci de forinți pe lună. îmi amintesc că mă apucase atunci o scîrbă
răutăcioasă, în timp ce azi (acum înțeleg mai bine) mi se pare a fi fost
un lucru firesc și corect. Amărîtă, îngîndurată, dar cu dorința de a
îndrăzni și cu emoție, citeam și reciteam scrisoarea mototolită sub
pernă. Să-mi croiesc un viitor, să-mi încerc norocul ; sau poate mă
atrăgea doar necunoscutul marelui oraș, imaginea unei alte vieți ?
Voiam pur și simplu să scap de aici, să fug de egoismul soților
Telekdy, de calomnii, de propriile amintiri ; sau m-a determinat poate
îndărătnicia unei iubiri deșarte și teama de ea ? A doua zi mă hota-
rîsem.
Amintirea celor două-trei săptămîni pe care le-am mai petrecut
acasă, îmi apare în frînturi de imagini, ca niște în- cîlcite vedenii de
vis.
Stau pe peronul gării, un tren pornește și de la geamul vagonului
văd brațele deschise, albe ale băiețelului meu ; îmi

80
 face semn de bun rămas cu cîteva gesturi pripite și neajutorate. Mai
văd încă zîmbetul lui mic, strecurat printre lacrimi și în spatele lui,
capul tremurînd al soacrei mele îndoliate, îmbătrînite dintr-o dată ; apoi
mă așez singură în cupeu, năpădită de lacrimi fierbinți, amare. „Pentru
o vreme doar !“ mă încurajam eu, dar instinctul îmi șoptea că l-am
lăsat smuls din inima mea.
...Mă gîndesc apoi la o seară rece și vîntoasă în care mi- ain luat
rămas bun de la bunica mea muribundă. Zăcea în camera cu verandă a
căsuței din curte, sub grinzile mari și negre de stejar, și eu priveam din
nou visătoare masa grea și veche pusă pe capre, bufetul cu sertar
burduhănos, vitrina cu geamul garnisit cu cocarde de cotilion de pe la
baluri de acum o sută de ani. O, de mult trecută copilărie ! Mă de -
spărțea acum o lume de toate acestea ! Zăcea acolo foarte palidă, capul
ei frumos și puternic era slăbit, obrazul brăzdat de mii de riduri
pergamentoase îngropat în pernele albe, cu umbrele vineții ale morții
apropiate cuprinzîndu-i deja bărbia și obrajii. Dar avea încă putere sa-
și ia rămas bun, să dea dispoziții, profitînd de faptul că în acea seară ne
adunaserăm toți cei din familie. A cerut să vină avocatul și a spus
atunci răspicat ceea ce Istvăn nu știuse pînă atunci : că în testament
prevăzuse pentru cele trei fete ale ei, cîte o rentă viajeră, o sumă mică ;
doar patru sute de fo- rinți pe an, pentru ca sumușoara aceea sigură și
inalienabilă, să le asigure bătrînețea, să le scutească de griji. Cît de
deșteaptă și lucidă mai era încă această ființă puternică,: această femeie
patriarh ! Da, ea știuse să fie ceva mai mult decît o „mater familias".
De ce oare și-a mai răcit gura degeaba Telekdy Peter, vorbindu-mi mie
despre un nou tip de femeie ?... Cînd ne-am adunat cu toții, i-a făcut lui
Istvăn semn să se apropie, și-a scos din deget inelul ei scump, cu
diamant, și cerceii din urechi : „Pe acestea ți le dau ție ; acum, în văzul
tuturor, ca nimeni să nu poată avea cuvînt... și casa și moșia sînt ale
fiului meu Istvăn, libere de orice ipoteci. Asta e voia mea !“ nu s-a
auzit nici măcar un suspin cînd i-a căzut capul pe pernă.
îmi mai amintesc și alte scurte și chinuitoare vizite de bun rămas
ca și gura înghețată, ofilită, a Ilkăi Zimăn cînd ne-am sărutat. Poate pe
ea o bucura cel mai mult plecarea mea. O zi cît se poate de dureroasă a
trecut cu împacheta

81
 tul mobilei ; am așezat totul, stivă, pînă în tavan, în cele două
camere mici dinspre curte ; covoarele scumpe date cu naftalină și
garnitura de salon aurie, cu amorași. Camerele din față le-a preluat de
la mine Melanie, pentru un sărman frate de-al ei, nebun. M-am oprit în
amurg în curtea părăsită, în fața grădinii pustiite, privind straturile de
flori năpădite de buruieni, lujerele uscate, petele umede, ruginii ale pa-
jiștii, copacii, plantați de sărmanul Jeno, acum desfrunziți, și încîlceala
neagră a tufelor de smeură care răspîndiseră în vara aceea un miros atît
de dulce și de aromat. îngrozitor de demult!... Atunci l-am văzut pe
străinul nebun, traversînd veranda goală, cu îngrijitorul lui.
...în sfîrșit, iată-mă în tren, zicîndu-mi : „Acum mă despart, mă rup
de tot ce a fost; acum voi putea trăi solitara și liberă !“ Trenul a pornit,
m-am aplecat pe fereastră. Hor- văt Denes, care mă condusese, mai
stătea încă rezemat de stîlp, cu capul aplecat de o neputincioasă
tristețe. Mi-am scos batista cu doliu și i-am făcut semn, fluturînd-o.

La lumina deasă a felinarelor cu gaz, vedeam umbrele lungi, cu

goluri, ale stîlpilor de fier, auzeam zgomote, sonerii, strigăte de toate
felurile, aerul umed îngreunat de mirosul pătrunzător al fumului,
vînzoleală, lumini, umbre, suc- cedîndu-se, înghesuindu-se unele peste
altele. Astfel îmi amintesc spaima din prima noapte de dragoste...
Cîndva, în prima lună de căsătorie, sărmanul Jeno mă adusese aici,
pentru o săptămînă, să merg la teatru, să privesc la vitrine, în zilele
acelea scurte, care au trecut ca o fîlfîire. La brațul lui, ciripind, lipită de
el, îndărătnică sau răsfățată cînd îmi doream cîte ceva, alergam atunci
prin orașul acesta înzorzonat, trepidant și divers. Jeno adusese bani
mulți, trăsesem la un hotel elegant, iar bărbatul meu, fericit și cam
fraier în cavalerismul său, cheltuia cu ușurință, mă îmbrăca, mă ocrotea
și mă giugiulea... Iar acum vin părăsită, săracă și nesigură, cu viața
mea grea de văduvă, fugind de toate, lăsînd totul în urma mea ! Ce caut
eu aici ? Totuna mi-e ; ceva, ceva tot se va întîmpla ! Principalul e că
am putut pleca acum ! Faptul că m-am putut despărți de toate, mi se
părea ceva foarte serios și aproape eroic. Da, eu am provocat ruptura :
să nu aibă ce vorbi gura lumii ! Orice mi s-ar întîmpla aici, nu vreau să
stau în calea nimănui, nu vreau să tulbur viața

82
 nimănui ! Desigur, pe atunci încă, pentru mine, „gura lumii" erau,
cei de acasă, părerea celor de pe Szinyer și ceea ce îmi dăduse putere
să plec, să iau această hotărîre, fusese intuiția mea de femeie, care
fugea de dragoste. Dar mă durea sufletul, mă podidea plînsul strîns
ghem în gîtlej : cît ar fi fost de plăcut să te'ghemuiești acum la pieptul
cuiva, să te lipești de cineva în necunoscutul acesta, să știi că aparții
cuiva de brațul căruia să te poți ține !
Din dosul parapetului cu lanț își agita brațele, făcîndu-mi semn,
unchiul Răcz Gida, soțul Marikăi, cea mai tînără dintre matușile mele,
finea pe lîngă el și un hamal cu un cărucior. Mă ajută să trec, puse să
mi se încarce bagajele, și lu- îndu-mă de braț am pornit-o în urma
coșurilor și cutiilor mele.
— Știi, nu e departe, de ce să mai dăm un forint și douăzeci pe
birjă ? Omul ăsta se mulțumește cu un sfanț. Ei, cum te simți, ți-ai mai
revenit puțin, sărmană văduvioară ?
Totuși, nu era aproape ; am mai mers o bucată de drum, pe pavajul
umed, ca niște umbre grăbite. Am văzut vitrina unei mari mezelării
pline de cîrnați, brînzeturi învelite în staniol argintiu, apoi o alta cu
nenumărate trabucuri alături de reviste pestriț ilustrate cu balerine
urîte, pe jumătate goale.
Am traversat apoi o grădină tînără, mută și năpădită de chiciură,
cu bănci negre, părăsite printre tufișuri ; a trecut pe lîngă noi o pereche
cochetă de tineri, fata cu căciulița de blană i se plîngea de ceva
băiatului. L-am ajuns din urmă pe hamal într-o străduță lăturalnică și
am mai parcurs grăbiți încă vreo două. Ne-am cățărat pînă la etajul trei,
unde Gida se certă în gura mare cu hamalul, tocmindu-se. Marika a
deschis ușa și felul ei de a fi gălăgios, binevoitor, vioi, cu sute de
întrebări, văicăreli și bucurii, agitația și forfota ei grațioasă, mi-au redat
puțin sentimentul de familie, sentimentul că sînt acasă. Era de-a
noastră, deși plecase demult dintre noi. în ciuda tuturor notelor
discordante, a deprinderilor sărăcăcioase și străine, lipite de ea la Pesta,
păstrase grația firească, siguranța de sine, prospețimea originală, far-
mecul și umorul caracteristic femeilor din neamul Zimăn.
Avea trei camere ; la mijloc, sufrageria, unde, pe masa gata pusă
se vedeau mezelurile tăiate subțire ca foaia de hîr- tie, o bucățică de unt
cît două degete și pîine albă, umflată,

83
 de prăvălie, totul în cantități cît se poate de moderate. în- tr-o parte
era dormitorul ; cele două fete școlărițe se și culcaseră. în cealaltă
cameră îngustă, Marika îngrămădise vechea ei garnitură tapisată cu
mătase ripsată verde, cu huse din pluș de aceeași culoare și perne
brodate cu ghirlande de trandafiri ; acesta ar fi fost salonul, unde îmi
aduseseră mie patul pliant de fier, care stătea ziua în baie ; în sfîrșit, au
deschis ușile celor două camere laterale, pentru că foc se făcuse doar în
teracota din sufragerie.
încă din seara aceea observasem toate aceste amănunte ; mă jena,
mă rușina aproape acest mod de viață meschin, cărpanos,
funcționăresc. Știam că Gida nu cîștiga cu mult mai puțin decît
cîștigase sărmanul meu soț în ultima vreme. Și cum trăisem noi ? Mi-
au spus că pentru locuința asta ei plătesc tot atîta chirie cît plătisem noi
pentru casa noastră cu multe camere, cu verandă, grădină și tufe de
zmeură... Măcar de s-ar putea dormi aici ! Dar nici o clipă nu încetează
zgomotele furișate printre pereții prost izolați ; de jos se aude zvon de
taraf lăutăresc, se repetă mereu, alternînd cu clopotul tramvaiului cu
cai și huruitul trăsurilor. M-am sculat înfrigurată, nervoasă, curioasă și
am ridicat cu mare grijă jaluzelele de fier ale ferestrei. Jos,. în lumina
ca de zi, partea carosabilă a străzii era plină de animație, trotuarele
aproape pustii ! Muzica se auzea de la cafeneaua mare din colțul de
vizavi. Acum se deschisese ușa și se vedeau draperiile grele ; un grup
cam nesigur pe picioare tocmai ieșea, femeile rîdeau chicotit ; la
intrare, un bărbat cu o blană imensă își desfăcu haina și strînse la piept
între căptușelile de mătase o fată cu pelerină roșie. M-am întors între
pernele cu miros străin. Deci așa e viața aici ?
Primul meu drum, într-o tristă zi cețoasă, a fost la Săn- dorka. La
Angyalfbld 5 am revăzut fețișoara îngustă a sărmanului meu frate,
căpșorul lui mic și cu tonsură, ochii albaștri, rătăciți și speriați. Abia
acum, stînd aici în această sală mare, sordidă și prost încălzită, m-am
gîndit întîia oară că pe vremea cînd se născuseră, unul după altul, cei
doi frați ai mei, tata căzuse deja în patima beției. Și îmi adusei aminte
de povestea auzită de multe ori, cînd Lipi, care

5 Angyalfold — odinioară mahala budapestană, în care se a£li și un ospiciu

84
(n.tr.).
 se băgase într-o afacere cu un faliment al cărui curator fusese tatăl
meu a venit la bunica și cu respectul de rigoare, oprin- du-se în fața
jilțului dinspre arcadele ferestrei, așa cum se obișnuia, a făcut-o atentă
cu acea ciudată solidaritate și îngrijorare pe care le arătase întotdeauna
familiei noastre: „Coană mare... hm... ar fi bine să aveți grijă de
domnul ! Pe rafturile din birou, în (dosul dosarelor, e plin cu butelci
de rom !“
L-au adus îmbrăcat în halatul aspru de postav al spitalului ;
îngrijitorul rămase în apropiere. M-am așezat lîngă el cu o frică
reținută, care-mi strîngea creierii în chingi și am încercat să-i vorbesc.
Să-i spun că sînt eu, Magda, că am venit de la mama, că îl așteptăm cu
toții să vină acasă și că se va face bine ! Mă privea fix .și totuși
undeva departe, prin mine, de parcă aș fi fost din sticlă, străvezie.
— Nu pricepe ! mi-a șoptit îngrijitorul.
Atunci i-am luat mîna, i-am mîngîiat-o febril, tremu- rînd, dar din
cauza plînsului gata să izbucnească nu puteam să-i spun nimic.
— Măgduța, am început din nou, năpădită de lacrimi, sărmana ta
soră, care te-a iubit întotdeauna, Magda ta! Hai, privește-mă !
— Nu, nu ! spuse atunci cu o încăpățînate monotonă și tristă. Eu
vreau ca tu să fii Vulpaverga, și eu regele Rom- bertărd !
— Da... da, bine ! îi frămîntam mîinile, strîngîndu-i-le.
— Dar nu se poate, pentru că jos, sub pămînt, e iadul, veșnică
scrîșnire a dinților și vaier și foc veșnic, gînduri păcătoase ! ...Numai
că eu port haina Sfintei Fecioare, mantia sfîntă, pe umerii mei și cine o
poartă nu poate păcătui. Oricît de vinovat ar fi, în ultima lui clipă, în
ceasul morții, vine să-1 ia și îl salvează. Numai că aici vor să mi-o ia
de multe ori nemernicii, progeniturile iadului, care au să stea de-a
stînga cu trupurile lor blestemate. Dar eu nu-i las ; atunci îmi fac rău,
dar e bine să suferi orice martiriu pentru Sfînta Fecioară ! Ea adună
toate suferințele într-o ghirlandă de trandafiri și vine să mă întîmpine
cu ea la porțile cerului! Și tu, ai să primești și tu o haină ca asta dacă
ai să te rogi cu stăruință, chiar și noaptea și n-ai să-i faci concesii
diavolului. Am să mă rog și eu pentru tine !

85
 — Da, desigur ! Dragul meu Săndorka ! Dragă Romber- tărd.
— Atunci, spuse luminîndu-se brusc la față, atunci pe tine pot să
te iubesc. Ești sora mea întru Hristos. Te iubesc Vulpaverga !
îmi luă mîna între mîinile lui, mi-o strînse convulsiv și îmi
întoarse palma ; mănușa lăsa deasupra încheieturii un gol. Obrajii i se
îmbujorară, ochii îi străluceau brusc și foarte ciudat o ridică și deodată
-strinse din buze, din dinți cu asemenea ardoare îneît instinctiv mi-am
retras-o speriată. Fața i se convulsionă într-un zîmbet neobișnuit, în-
grozitor de urît, întinse din nou mîna către mine, cu degetele îndoite
într-o crispare care-mi căuta umerii, șoldul.
— leșiți repede! îmi strigă îngrijitorul postîndu-se în fața lui. La
apăsarea unui buton nevăzut ușa se deschisese și de pe coridor veni un
paznic, care mă trase repede afară. Totul mi se părea de neînțeles, doar
groaza îmi vîjîia prin cap și totul se învîrtea în jurul meu.
— Irecuperabil ! îmi spuse cu compasiune medicul-șef în biroul
său. Dar o poate duce așa ani în șir și cum aici e întreținut de fundație,
e cea mai bună situație pentru el !
Marika m-a certat pentru vizita asta.
— De asta aveai nevoie tocmai acum, să-ți chinuiești nervii ! îl
poți ajuta ? Să-ți prăpădești sănătatea, atît ți-ar mai lipsi ! Hai să ne
îmbrăcăm frumos să ne ducem pe strada Hatvani și pe bulevard, ce
pălării sînt acolo și vitrine cu rochii de la Găch, un vis ! Ceea ce vi se
trimite vouă în provincie e demodat aici, făcut anul trecut, sau în țară ;
adevăratele lucruri de la Paris le poți vedea numai aici, la Pesta. Doliul
îți șade minunat, dar o pălărie nouă tot trebuie să-ți cumperi ! Pentru
mîine poate ne face rost Gida de niște bilete mai ieftine într-o lojă, la
Național. O să fim cineva.
Eram încă tulburată și prost dispusă, dar Marika scoase și îmi
inspectă rochiile, apoi se apucă și ea să se îmbrace. Mă uitam mirată
cît de frumos știe să se dichisească. După socoteala mea trebuie să fi
avut treizeci și opt de ani pe atunci, fiind de aceeași vîrstă cu Zimăn
Ilka, vara ei ; dar știa să pară mult mai tînără. Afumă un borcănel de
farmacie cu un chibrit aprins, apoi strînse funinginea pe o perie de
dinți veche și își vopsi sprîncenele ; sub pudră în-

86
 tinse un strat subțire de vaselină și avea într-un tub o alifie pentru
conturul buzelor. Rîdea cînd o priveam mirată cum își adună formele
ofilite într-un corset cu balene de oțel, cu șireturile pînă la genunchi
prinzîndu-și ciorapii și rotun- jindu-și șoldurile. Părea o muierușcă
arătoasă de vreo treizeci de ani, cu ochi frumoși.
Am încercat și eu îndată peria cu funingine, crema pentru buze și
vaselina ; Marika m-a pieptănat făcîndu-mi un coc ă la Vecsera 6.
Numai că nu-mi ședea bine și asta o recunoscu și ea așa că l-am
desfăcut și m-am pieptănat ca de obicei, cu bucle mai lejere în față, ca
țigăncile. Mi-am pus peste ele o eșarfă de dantelă neagră iar la
decolteu și pe. braț, bijuterii de doliu, negre mate.
Stăteam într-adevăr în lojă, deși ni se asociase și un coleg de la
bancă al lui Gida cu o soră a lui, fată bătrînă. Eu stăteam totuși în față ;
sprijinindu-mi pe catifeaua balustradei brațul înmănușat, plin de
bijuterii, adunam în ochii uluiți, deschiși larg, copilărește, toată forfota
și strălucirea acestei lumi mari și străine. Cît de proaspăt receptam, cît
de ascuțit observam totul, zîmbetul și unduirea gingașă a femeilor,
binoclurile duse la ochi să le acopere sclipirile, șușoteala interesului
monden și m-a cuprins deodată o iritantă și avidă curiozitate : să văd
din interior, să particip la viața acestei societăți care, cu siguranță,
deține întîietatea, dă tonul, și e privilegiată aici, în adevărata lume
mare, întocmai ca aceea din cuibușorul meu părăsit, de provincie,
unde fusesem și eu fruntea. Dumnezeule, cît de măruntă pare aici
această notabilitate provincială și siguranța pe care ți-o dă ea ; cît de
anonim este aici cel ce merge în tramvaiul cu cai și nu în atelaj cu roți
de cauciuc, cel ce se află în afara intimităților mărunte ale cercurilor
bogate și notabile ! Era un sentiment nou, care mă zgîndărea și mă
preocupa. în spatele meu, Gida discuta cu celălalt funcționar : mici
bîrfe de birou, despre meschinăria șefului lor. Ce veritabil func-
ționăraș devenise acest fecior de nobili, odinioară vioi și ștrengar, care,
după ce se însurase cu Marika și pierduse și ultima rămășiță de avere
la cărți, a fost nevoit să vină aici. A avut noroc și, iată, s-a dovedit că
în sufletul lui ascun-

87 6 Baroana Maria Vecsera (pronunță Vecera), amanta arhiducelui Rudolf,

eroina de mai tîrziu a dramei de la Mayerling (n.tr.).
 dea dintotdeauna, în taină, înclinația pentru o asemenea viață
„cumsecade11. S-a schimbat și poate nici nu-și mai amintește de el, cel
de altădată !
Pe scenă se juca Marguerite Gauthier. Cu un gest larg și degajat,
actrița azvîrli de pe umeri o pelerină de mătase colorată splendid croită,
iar eu simții că zvîcnetul unui asemenea gest poate exprima hotărîrea,
puterea disperării, trecutul, trăiri intense, poate elibera izbucnirea unor
clipe de o puternică tensiune. „Numai că, îmi ziceam în gînd, eu sînt mai
zveltă decît ea și am o figură mai expresivă !... Și vibrează, întinse la
maximum și în mine nenumărate coarde tulburi și inexprimabile, clipe
cînd mi-aș dori totul, cînd mă simt plină de tot clocotul vieții. N-aș putea
niciodată pune în cuvinte tot ce simt, dar în felul acesta, cu gesturi și cu
nuanțarea glasului aș putea revărsa întreg plinul acesta. O, ar fi oare cu
putință ?... Cum ar trebui pornită o asemenea i treabă ?... Iată marea
scenă a sorților ; amantul Margaretei ; îi azvîrle banii în obraz ; ea scoate
un țipăt, acoperindu-și | ochii cu pelerina tivită cu imitație de blană". Cît
de auto- W mat, de artificial mi s-a părut în clipa aceea gestul ei ! |
Deodată, mi-am închipuit cum l-aș fi făcut eu ! S-a lăsat ;j cortina ; abia
atunci am observat că Marika mă tot înghion- I tește cu cotul. Voia să-mi
atragă atenția asupra unui bărbat a care stătea în picioare în primele
rînduri de la parter și j care, în timpul ultimei scene, își plimbase lentilele
binoclu- lui peste sala ascunsă în penumbră întorcîndu-1 apoi spre ; mine
și rămînînd așa, minute în șir. Se aprinseră luminile și I eu, cu obrajii
înviorați, îndrăzneață, m-am întors voit că- I tre el.
— Faimosul Losonczy ! Un om de club, proprietar de ț grajduri,
cel dintîi fante în Pesta ! îmi șoptea Marika. Avea i într-adevăr o
înfățișare distinsă ; obraz brun-palid, păr negru j grizonat, statură zveltă,
umeri largi și haine de o croială I impecabilă.
Acasă am stat multă vreme pe marginea patului de campanie,
răscolită de un sentiment plăcut și tulbure, de un fel de entuziasm. Apoi
m-am dezbrăcat încet, în fața oglinzii mari de salon, cu rame plușate,
aprinzînd toate luminările ■ celor două șfeșnice cu brațe. Așa luminau de
jos reflectoa- : rele scenei ! Cum aș arăta acolo ? Cît de minunat îmi vine
j această mătase lucioasă, neagră, mulată pe trup ! E o rochie

88
 făcută încă de anul trecut, în vremuri bune ! Ar trebui să port doliu
mare, dar Marika spune că la Pesta e totuna, cine mă cunoaște aici ?
Obligatoriu e numai în lumea elegantă !... Păi da, aici, ei, eu, noi, nu
facem parte din „lumea elegantă", ci din cea măruntă, a biletelor
gratuite! Dar omul acela interesant, uscățiv, cu ochii încercănați !...
Oho, uite că mă apuc și eu să-i dau importanță. Ei drăcie ! Doar nu cu
mult în urmă, acasă, mă adulaseră cavaleri mai de soi ca el ! Ce
contagioasă este această ipocrizie budapestană !
...Săptămîni întregi după aceea m-au urmărit, pline de îndoială,
trufie, împotrivire și zbucium, aceste gînduri despre locul meu schimbat
în societate. La Szinyer mă mai puteam considera oarecum, în
continuare, chiar așa văduvă și săracă cum eram, tot ceea ce fusesem
înainte vreme. Oamenii îmi cunoșteau trecutul, familia ; dar aici, în
mulțimea asta, te pierzi ; aici, smulsă din mediul meu firesc, eram în
voia vîntului, ca o neînsemnată buruiană. Uneori, enervarea mea față de
aceste lucruri mă făceau aproape ridicolă, căci lă- sînd totul baltă,
ieșeam din cîte un magazin unde mi se spunea „coniță" sau „domniță".
Dar magazinele mari, elegante, din centru, mă iritau și mai rău ; se
servea acolo așa cum se dansează cotilionul la balurile selecte : fără
insistențe, fără tocmeli, iar la cîte un cuvînt de desconsiderare, se retră-
gea marfa cu un surîs fin, ironic, de indiferență.
încetul cu încetul începură să mă dezguste distracțiile care
Marikăi, în naivitatea ei, îi plăceau. Să ieși pe bulevard și să te uiți la
rochiile mult mai frumoase ca ale tale, să te așezi în cofetăria Kugler și
să respiri, pe bani mulți, același aer cu cei care stau acolo, intim, la o
bîrfă, se distrează, își duc traiul fără să-1 observe măcar pe cel care nu
face parte din lumea lor. îmi aduceam aminte de acele mărunte neveste
de funcționari sau negustori, parveniți din Szinyer, cărora, tot așa, le
ajungea iluzia că „au fost acolo", cînd noi ne distram între noi,
nestingheriți, fără a le băga în seamă. „Doamne, poate să mă satisfacă
pe mine acel rol pasiv ? Dacă vreodată, într-un fel... aș putea fi și aici în
vîrful piramidei, strălucind și stăpînind ! Ar fi cu putință oare ?
Acasă mă. așteptau scrisorile lungi, frumoase ale lui Horvath ; în
felul acesta, dragostea lui demodată, revărsată în cuvinte multe,
adorația lui de trubadur era un balsam pen-

89
 tru mine. în scris perora fără rețineri ; pretextul depărtării și poeziei
justifică frazele calde, frumoase, risipirea unei pasiuni încăpățînate și
deznădăjduite.

Dumneata stărui în toate gîndurile și 'visurile mele. Te iubesc, peste

toate interdicțiile, peste •vitregia destinului, peste •voința mea, mereu și
fără de sfîrșit, și nu pot trăi fără asta. Ce va fi cu noi !?...

Cuvinte care pot fi învățate, cuvinte pe care le poți încerca,

îngrămădindu-le în joacă în clipe de plictis și premeditare și care totuși sînt
impresionante. Toată lumea e cît se poate de naivă în chestiunile astea !
încîntată, cu inima bătînd, reciteam de mai multe ori și păstram scrisorile
ca pe o comoară, ca pe un talisman sfînt ; îmi era dragă această chezășie
scrisă a succeselor mele de femeie. înainte vreme nu purtasem niciodată
corespondență cu nimeni. „Mă iubește, mă iubește, aceasta este deci
marea, adevărata iubire a vieții mele ! Poate că are dreptate atunci cînd
pomenește despre fatalitate. Totul trebuia să se întîmple așa cum s-a întîm-
plat! Și cine știe ce intenționează să ne mai rezerve soarta, i Sigur este că
ne aparținem !“
îmi scrisese și bătrîna doamnă Vodicska, soacra mea ; că fiul meu se
simte bine și că nu mai plînge după mămica , și după tăticu... în seara
aceea, vestea mă făcuse să plîng amarnic ; a doua zi, după-amiază, am
intrat într-un magazin cu jucării și i-am trimis mititelului lucruri splendide,
căci era deja săptămîna Crăciunului... și eu, în seara aceea, am privit
străină, de sub flăcăruile luminărilor unui brad străin, bucuria copiilor
altora... Adunasem multă amărăciune în suflet... am simțit atunci toată
deprimarea vieții mele zdrobite. Sau mă irita doar un anume lucru ? Oare
Horvăth Denes își face acum sărbătorile cu Ilka ?... Și nu mă liniștea faptul
că eu îi interzisesem să vină să mă viziteze. Dacă ar voi într-adevăr, nu l-ar
putea reține o asemenea interdicție îndărătnică, dureros de severă, plină de
renunțare, și, în fond, îndrăgostită. Dar parcă știe el să vrea ceva cu
adevărat ?
într-o asemenea stare de spirit, i-am scris o scrisoare de zece pagini,
apoi am primit un lung, foarte lung răspuns ;

90
 dezvinovățire, acuzație, îndoială, gelozie, sentimentalism, iertare.
Cîte un incident de felul acesta reușea să-mi umple o săptămînă din
viață.
Privind cu ochii de acum, nici nu înțeleg limpede cum de se putea așa
ceva ; cert este că pe atunci mă gîndeam încă foarte puțin și fără
îngrijorare la viitorul meu. Probabil că nu cunoșteam încă adevărata
valoare a banilor și nici legătura dintre viață și muncă. Pe vremea cînd
trăia soțul meu nu mi se încredințase nici o sumă mai mare, dar el mă
îndestula cu de toate, nu discutam despre problemele materiale mărunte și
casa noastră fusese casă deschisă pentru toată lumea. Nu mă puteam
schimba cu una, cu două, nu mă puteam îngrijora pentru faptul că puținii
mei bani se topeau cu repeziciune, nu puteam dispera la gîndul ca aș
ajunge la mila altora. Măruntele neînțelegeri și scrisori amoroase provocau
mai-multă furtună în sufletul meu.
Altfel trăiam comod, fără griji zilnice, fără obligații gospodărești ; mă
preocupau totuși lucruri noi ; mă îmbrăcam, mă plimbam. Și vremea
trecea.
— Ei da, zise o dată la masă unchiul meu, îngîndurat. Actoria n-ar fi
tocmai de lepădat. N-ar fi exclus să te pricepi ! E un lucru temerar, ce-i
drept ; acasă va stîrni consternare. Dar la urma urmei ce-ți dau eu ție ?
Rubedeniile noastre de spiță ! Te întreține careva ? Dacă mă întrebi pe
mine, mie îmi plac încercările riscante ! Omul trebuie să se elibereze de
mulțimea de prejudecăți provinciale, daca vrea să fie om cu adevărat și
stăpîn pe sine. Desigur, trebuie avut o oarecare grijă, început cu inteligență
sau deloc ! Despre cel căruia îi reușește ce și-a pus în cap se zice întot-
deauna că a avut dreptate.
— Dar Gida, cum s-ar putea ?... Se spune că trebuie să înveți ani în
șir, să te miști, să te așezi, sa stai ; să-nveți din cărți, ca și la școală, tot
felul de materii... Și eu nici nu mai sînt... poate... destul de tînără pentru
asta.
— Desigur... hm ! Bine-nțeles că n-ar avea rost decît dacă ai într-
adevăr un talent viguros. Ești o femeie interesantă, cu o statură splendidă,
asta oricum o știi, cumnată ! Așa, în viață, știi să-ți miști fața, ochii,
mîinile... Oho, și cît de bine ! Dar, firește, scena e oarecum altceva ! De
învățat ar trebui să înveți oricum foarte mult, dar tu ești o mintoasă ;
întrebarea este dacă ai destulă energie.

91
 Pentru ca ăsta e un lucru care cere dăruire totala ; măcar cîțiva ani în
care să nu te gîndești la altceva, n-ai avea răgaz. Banii te-ar ține pînă
atunci și formalitățile școlare s-ar putea rezolva într-un fel. Desigur, fără
un protector influent nimeni nu se mai poate apuca de așa ceva, în ziua de
azi.
Brusc, începu să vorbească despre altceva, am dedus de aici că va mai
adăuga ceva la cele spuse mai înainte. La felul doi le-a mustrat pe cele
două fete, pentru că le condusese de la școală un domnișor cu aspect de
student la drept, iar băcanul din colț se grăbise să-1 informeze. După ple-
carea fetelor, adăugă intr-adevăr așa, într-o doară, înainte de a se întoarce
la birou :
— A, da ! Azi m-am întîlnit cu Losonczy Attila, la Uniunea
Economică. M-a recunoscut, s-a apropiat de mine : Cine-i femeia aceea
superbă pe care am văzut-o de vreo două ori cu voi la Kugler și la teatru ?
— Văduvă ? — zice. Are un trup minunat. De ce nu ieșiți mai des ?
Bărbatu-su s-a sinucis ?... Oh, ce trist ! O femeie tînără și frumoasă ca ea
ar trebui distrată. La patinoar nu ieșiți niciodată ? Se apropie marele bal pe
ghiață. Uite îți dau o invitație. Doliul ? Acolo se poartă haine închise, din
postav. Aș dori să mă prezinți, zise el, și doamnei, soției tale. Veniți, nu-i
așa ? La revedere !... Uite așa mă tutuia de zor acum, după ce altădată
evita orice apelativ, știind prea bine că sîntem ceva rubedenii prin alianță.
Semimagnații ăștia sînt mai trufași decît adevărații aristocrați. Da, uite
invitația. Discutați voi două amănuntele !
Zile în șir am tot discutat, m-am tot agitat, ne-am tot sfătuit cu Marika
dacă să-mi cumpăr sau nu, pentru o sută cincizeci de forinți, o superbă
căciuliță de blană, cu guler și manșon asortat, foarte la modă. Mătușii mele
i se părea cam scump, mă mustra, se văicărea ; dar cînd renunțam, ea era
aceea care deschidea din nou discuția. în sfîrșit, în ultima dimineață am
ieșit singură și am cumpărat-o. îmi venea minunat.
Cînd am văzut oglinda de gheață reflectînd sutele de lumini și
legănarea perechilor sub revărsarea melodiilor bine cunoscute, m-au
cuprins deodată, cu o rușine înspăimîntă- toare, mustrările de conștiință. E
totuși dans aici, și n-a

92
 trecut nici o jumătate de an de cînd a murit bunul meu soț ! „Nu, n-am
să patinez. Voi privi doar !“
L-am recunoscut în mulțime pe Losonczy Attila și așteptam să mă
descopere. își sălta capul rasat și uscățiv, ca un armăsar de soi. îl salută
pe Gida și, binecrescut, așteptă un minut-două, după care se îndreptă
spre noi. își pusese deja patinele. I-am întins mîna cu siguranța mea
obișnuită. O, de cînd mă știu m-am simțit în elementul meu cînd cons-
tatam că plac unui bărbat!... Și deodată, am observat că toată lumea ne
privește cu admirație, cu invidie, că grupuri mărunte comentează în
șoaptă, fac presupuneri. Da, în sfîrșit,- mă simțeam în elementul meu.
Peste o jumătate de ceas eram în sania lui care zbura cu mine
printre mii de lumini și umbre legănate, prin strălucirea de basm a
crengilor învăluite în chiciură, în acordurile muzicii, în uitare de sine.
Din nou, un ceas de amețeală sublimă. Ca odinioară. „Așa nu se poate,
ai să răcești ! Trebuie să-ți pui patinele !“ Știam că mă pricep de
minune, ca la dans, la orice sport asociat cu muzică. Nu se putea
rezista. Curînd zburam la brațul lui; în jurul meu și în mine, după atîta
vreme, prinse să scînteieze din nou o seară victorioasă, o emoție pe
măsura mea.
Aveam nevoie, pentru echilibrul meu lăuntric, să cuceresc, să fiu
sărbătorită, să mă urmărească o mulțime de priviri. Aveam nevoie de
asta, ca de pîine ; viața mea a fost viață atîta vreme doar cît am avut
parte din cînd în cînd de asemenea clipe... încolo, mă lăsa rece acest
mare senior cu viața lui străină mie, cu droaia lui de femei, cu vorba lui
măsurată. Nici nu mai știu despre ce am discutat în seara aceea.
— Cînd^ veniți la Kugler ? Unde te pot vedea ? Rămîi la Pesta
pînă la sfîrșitul primăverii, nu-i așa ?...
Pe Gida îl preocupa prea tare chestiunea și asta mă cam deranja. O
dată, cînd Marika n-a putut veni, m-a condus chiar el la patinoar, ca nu
cumva să lipsesc. Era o vreme umedă, sfîrșit de februarie, dar la Kugler
ne duceam de două ori pe săptămînă. începuse să mă supere cînd
Losonczy întîrzia. își saluta rînd pe rînd cunoștințele, se așeza cîte un
pic la măsuțele mărunte, lîngă doamne, apoi se stabilea lîngă noi, se
ocupa doar de mine și mă ducea acasă cu trăsura lui. Uneori mă
străfulgera un gînd : „Oare

93
 e corect ceea ce fac ? E cum se cuvine ? Doar sînt aici mătușa mea și o
rudă, un bărbat ; ei cunosc cu siguranță modul de viață din capitală,
particularitățile ei, cît despre mine, eu sînt complet zăpăcită, de multele și
rapidele schimbări petrecute în ultima vreme în viața mea.“ Gida mi-a spus
o dată că Losonczy îl abordase din nou și el îi povestise pe scurt despre
problemele mele și despre actorie ca despre un plan cert. M-a impresionat
neplăcut lucrul acesta, deși n-aș fi putut spune de ce anume și, deodată, mi
s-a părut că-mi amintesc că la ultimele noastre întîlniri îmi vorbise parca
puțin mai altfel. Bizar și cu o grabă îndrăzneață. m-a întrebat dacă nu
circul niciodată singură, fără Marika, prin oraș. Și că vom avea niște
discuții foarte serioase, referitoare la mine ; că nu știe dacă mă poate vizita
acasă sau trebuie să rezolvăm altfel... După asemenea vorbe tăcea oarecum
încurcat și mă privea cîte o clipă foarte ciudat. Iar eu mă temeam să-l
primesc în salonul verde, jerpelit, al Marikăi și lucrurile începuseră să se
amîne și într-un fel să se denatureze. Surprindeam adeseori în privirile lui
o dorință nerăbdătoare, mînioasă, aproape dușmănoasă, pe care o cunosc
atît de bine la bărbați ; ei ar vrea să nu-i dea importanță, să se dezbare- de
ea, însă nu pot. „Spune-mi de ce faci... de ce facem noi atîta pe
deștepții ?... O femeie I ca dumneata ! Ce vrei ! Ai pe cineva ? Recunoaște
sincer că
da, încă de-acolo, din provincie !“
Așa mergeau lucrurile în timp ce ne plimbam în serile cu vînticel
călduț de primăvară pe strada Hatvani, oprin- du-ne cînd și cînd în fața
unei vitrine, rupîndu-ne de lîngă Marika, însoțitoarea cea mai
exemplară Indiscreție. Dar eu mă întorceam acasă cu un sentiment de
silă și repulsie, rece. Nu, eu nu puteam fi impresionată decît prin
imaginația mea ; niciodată în felul acesta ! Mă jignea modalitatea asta
directă, fără menajamente. Acum, cu experiența unei vieți consumate,
știu să descifrez și starea de spirit a bărbatului. Imaginea pe care și-o
făcuse el despre mine era aceea a unei frumoase văduve din
protipendada provincială, imaginea unei femei de neam și iată, iese la
iveală că doamna nu e decît o viitoare studentă la arta dramatică,
venită la Pesta, evident, ca să-și valorifice frumusețea și care dorește
protecția lui. Se înșelase deci, dar acum nu mai avea chef s-o lase baltă
; ar fi vrut dimpotrivă să simplifice lucrurile.

94
 Pe cît era de stîngace povestea asta, tot pe-atît a fost și sfîrșitul ei.
întorcîndu-mă într-o seară acasă, l-am găsit acolo pe unchiul Hiripy,
soțul mătușii Piroska, fostul deputat, venit pe neașteptate cu niște
treburi politice. Se pare că sistematizarea apelor se urnea totuși, acolo,
acasă ! Dar pe mine asta nu mă mai privea în nici-un fel !
A fost puțin cam rece cu mine ; apoi, după cină, m-a luat la rost cu
severitate paternă, întrebîndu-mă ce treburi mi-am rezolvat și ce
planuri am. M-a tulburat, m-a îns- păimîntat, m-a făcut să plîng ; totuși
îmi făcea bine. Cu toate că amărăciunea, nefericirea mea se revărsau în
suspine năvalnice, îmi făcea bine chiar și faptul că pînă la urmă îmi
spuse pe șleau ce auzise de la fiul său jurist, care locuia la Pesta : se
vorbește că aș fi ibovnica întreținută a- celebrului afemeiat ; că m-a
luat în antrepriză bîrfa orașului, că sînt cunoscută, oamenii schimbă
vorbe șoptite în urma mea, cînd trec pe stradă... „Doamne, doar o
mahala atît de măruntă să fie orașul acesta imens ?!“
Eram din nou scîrbită, pustiită, dezorientată, răscolită de o
înfricoșată tulburare. „Ce-am ajuns eu ? Atît de curînd... într-o
asemenea măsură ? Ce se cuvine ? Pe cine trebuie să ascult ? Gida și
Marika mă lasă^acum singură, nu mă apără. Se vede treaba să n-am
fost destul de îndemînatecă !... Phi !... Dar la urma urmei eu n-am vrut
nimic ; nu este adevărat ! De unde să cunosc eu treburile astea ? Acasă,
chiar dacă gurile rele mă forfecau, se vorbea numai de dragoste, de o
joacă romantică ; dar așa ? ! Cît de josnic e întotdeauna reversul
medaliei ! în ce situație sînt eu de fapt, nici în car nici în căruță ; m-am
rupt din rînduiala utilă și protectoare, dar nu știu să mă folosesc cu
adevărat de libertate ; sînt lașă și năzuroasă, nu îndrăznesc și nu pot să-
mi asum răspunderea propriei mele persoane. A trecut iarna, s-au dus și
o grămadă de bani, iar eu n-am făcut nici măcar un pas înainte. Sînt
din nou la marginea unei prăpăstii adînci, de care mă tem cumplit ;
pentru că răsună în mine vechile prejudecăți ale familiei mele sau ale
orașului meu, auzite încă din copilărie, cuvinte aspre despre ibovnice
întreținute, cu care te poți purta oricum!... O, Doamne !“
A doua zi unchiul Hiripy mi-a zis simplu și scurt :
— Plec poimîine ; vino, Magda, cu mine ; o să fie mai bine, eu
atîta-ți spun ! Poți sta la vară și la noi, o să

95
 găsim cu siguranță ceva mult mai bun decît Sodoma asta. Dacă nu tc-
ai obișnuit încă prea de tot.
M-am azvîrlit de gîtul lui, am plîns, mi-am făcut bagajele £ parcă
nu eu aș fi venit încoace, cu cîteva luni în urmă, pusă pe lucruri mari !
Nu se întîmplase nimic și acum mă depărtam brusc de această viață
abia gustată. Era destinul meu ; niciodată nu mi s-a întîmplat, din voia
mea, vreun lucru cu adevărat hotărîtor ; totul a venit prin hazard. Eu
nu am îndrăznit niciodată destul. Pe mine mă chema înapoi orășelul
meu, ferestrele cu ochi iscoditori, de la casele bine cunoscute, portițele
țărănești ; romantismul apelor, sublima nebunie a iubirilor înecate în
mulțime de cuvinte, legăturile de nedesfăcut. Mă grăbeam înapoi !

17

TRUNCHIURILE BĂTRÎNULUI șir de plopi, zvelte și rușinate

parcă de goliciunea lor, se înălțau de ambele părți ale aleii negre și
noroioase, părînd un mut și sever șir al semnelor de exclamare, iar
printre brazdele pămîntului cernit, îmbibat de primăvara timpurie, mai
albeau fîșii de zăpadă. Roțile șaretei se înfundau în noroi pînă la osie,
cocioabele satului cu acoperiș de stuf, ferestre vopsite în albastru și
icoane pe pereți stăteau într-o rînă, cu stîngace . cuvioșie, ilustrînd
răbdarea nătîngă și sărăcia lucie. Acum și conacul părea părăginit, cu
odăile sale mirosind a stătut, a iarnă și a fum de tutun, cu căldura
înăbușitoare a cuptorului pîntecos și cu învechitele fîșii de preș țesute
din zdrențe. Cît de surmenată, de ofilită și de neîngrijită părea sărmana
mea mătușă Piroska, față de sora ei de la Pesta, ba chiar și față de mama
mea, cu toate că era cea mai înstărită dintre toate, făcuse cea mai bună
„partidă" dintre surori, măritîndu-se cu un gentry autentic, rămas pe pro-
pria-! moșie. în douăzeci de ani născuse cincisprezece copii, făcuse
nenumărate borcane de conserve și, an de an, cinci banițe de fructe
uscate, pusese o sumedenie de cloști, rîndu- ise să i se țeasă treizeci de
duzini de șervete în dungi (pentru cînd vor avea fetele ei nevoie) și
umpluse douăzeci și opt de perne cu pene alese de propriile-i mîini. între
timp, casa

96
 ei fusese deschisă mereu, cui vrei și cui nu vrei din toată familia,
oferind luni în șir loc de recreație netulburată oricăruia dintre noi aflat
înainte sau după vreo criză existențială. Aici, vremurile noi nu-și
manifestau încă spiritul lor meschin, calculat, cărpănos și egoist. Aici
doar femeia se măcinase în monotonia unei corvezi apăsătoare, pentru
că în cei douăzeci de ani totul apăsase pe umerii ei, pe răbdarea ei de a
trage în jug, iar celui mai mare dintre feciori, jurist, începuse deja să-i
trimită cu poșta, la două săptămîni odată, lăzile cu alimente, așa cum îi
trimisese și soțului în vremea cînd fusese deputat. Ea nu prea ieșea ;
puținele rochii scumpe, de mătase, i se destrămau prin șifoniere și pînă
ajungea să-și completeze garnitura cu o pălărie, i se terminau mănușile
sau i se toceau pantofii. Nici nu băgase viața în seamă, iar viața trecuse.
Aici mi se părea și mie că timpul s-a oprit în loc. După mari și atîtea
cutremurătoare schimbări, hotărîri, demarări, retrageri înspăimîntate și
rătăciri nesigure, trăiam zile liniștite, simple, rurale, înconjurată de o
bunăvoință firească și indiferentă ; o situație care putea dura astfel pînă
la sfîrșitul zilelor. Despre mine și despre zguduitoarea, necontenita
problemă a vieții mele, interogativ prezentă în ultima jumătate de an în
privirea fiecărui om : ce vei face ?, nici nu prea venea vorba. Acel „vino
la noi“ îi fusese dictat unchiului Hiripy de bunătate, de o inspirație de
moment, iar Piroska acceptase ideea fără comentarii, din obișnuință și
din comoditate. După o săptămînă devenisem ceva obișnuit. Eram aici,
nimeni nu mă supăra, nici măcar cu o privire sau cu vreo întrebare și nu
aveam nici o treabă. Stă- pînul casei umbla pe ogoare sau citea
„Ustbkbs" 7, Piroska lucra la sere și se îngrijea de săpatul grădinii de
zarzavat.
Scrisorile lui Horvath Denes veneau regulat. Ciudate rîn- duri,
scrise pe tonul unei dîrzenii ostenite sau, poate, doar așa mi se părea mie
! Uneori iubirea alimentată numai cu vorbe intră în criză, se mistuie
neîncetat și, chinuită, caută

7 Az Ustokos (Cometa). Gazetă redactată în 1855 de Jokai Mor. Satira mascată

practicată de ziar era îndreptată împotriva absolutismului austriac. în timpul primului
război mondial ziarul devine de orientare net antihabsburgică, apoi oficial al
97 partidului republican. își încetează apariția în anul 1918 (n.tr.).
 izvor de împrospătare. Există ceasuri de mare atmosferă, pulsație,
reverie și extax. Există prețioase clipe de dulce și chinuitoare dorință ;
dar aceste extreme sînt legate doar prin nevoia de a găsi unitatea și prin
hotărîrea adesea foarte obositoare a lui : azi ca și ieri. Dar eu le intuiam
toate acestea, chiar în ce mă privea, deși refuzam să recunosc. Sînt
momentele cînd apar reproșurile îndrăgostiților... îl necăjise faptul că în
drum spre Hirip nu adăstasem la Szinyer și că nu l-am anunțat măcar.
Motivația mea a fost o bîrfă despre el, pe care, eu am asociat-o cu Ilka.
Era o născocire, o invenție a mea ; dar simțeam că nu sînt departe de
adevăr. Cert este că nu o rupseseră definitiv ; de o femeie avea oricum
nevoie, iar ea îi era la îndemînă, supusă, răbdătoare, mulțumindu-se cu
puțin. Eu reprezentam zilele de sărbătoare, eram mai respectată și cu
pretenții mai mari. Ibovnica veche ajunsă în pragul bătrîneții, e o făptură
comodă, cazanieră de fiecare zi, față de care nu ești obligat să fii bine
dispus, să-ți alegi vorbele ; cu care poți glumi, te poți ciondăni și, din
cînd în cînd, din generozitate, îi poți oferi și puțină bunătate ; ea se
mulțumește și cu atît.
Pentru nimic în lume n-aș fi dorit să fiu în locul ei, dar gîndul că
există și ea mă revolta. îi spune și ei totuși „te iubesc". Și are oare altă
intonație, alte cuvinte, altă privire pentru mine ? Oare pe mine mă sărută
altfel decît pe ea ?
într-o asemenea clipă, plină de tulburi contradicții, i-am scris o
scrisoare de despărțire scurtă și rece. „Ori-ori ! mă gîndeam ; dacă
simțirile înalte, depline, s-au terminat, dacă am trăit epuizînd tot ce a
fost mai adevărat, mai frumos și mai deplin, atunci să se încheie aici !
Trebuie să fie îngrozitor și detestabil să-mi simt declinul în ochii cuiva,
să văd în ei plictisul clemenței... Poate că noi ne-am și spus tot ce s-ar fi
putut spune. Nu-i îngăduit să lăsăm lucrurile să se banalizeze ; mai bine
să se termine !“ De fapt n-aș fi putut spune de ce făcusem toate astea.
Din pură nervozitate sau dintr-un instinct just. Am așteptat cîteva zile un
răspuns ; apoi, în săptămîna următoare, m-am dus de vreo trei ori în
plimbare pînă la poșta din Inăcsko, să ridic eu corespondența. Dar nici-
un răspuns! „Așa e mai bine ! mă gîndeam eu cu o durere acută dar plină
de un soi de satisfacție. Eu am voit așa și uite că am avut puterea să o

98
 fac ! Acum am să-mi continui calea, acum sînt singură intr-adevăr,
fie ce-o fi!“ Acest ciudat avînt al îndărătniciei m-a tîrît către ceva pentru
care altfel nu aș fi avut putere, ceva de care pînă atunci m-aș fi îngrozit
cu siguranță. Nu știu de la ce amănunt anume se iscase primul gînd ;
probabil că în zilele cînd așteptam scrisoarea, stătusem de vorbă cu
poștărița de la Inăcsko, despre care auzisem că ar fi o fată de nobili
scăpatați, din celebra familie Tomanoczy. Era o femeie frumoasă,
planturoasă, brunetă, cu umeri rotunzi și sprîncene stufoase, aproape
îmbinate deasupra ochilor superbi, strălucitori, înfocați. Dinții puternici
își arătau strălucirea vie dintre buzele bine arcuite, dar trăsăturile i se
lăbărțaseră, devenind grosolane ; ședea după geamlîcul ghi- șeului cu o
mină plictisită ; fără corset, într-o vestă de barchet roșie, creață, și cu o
broboadă aruncată pe umeri. „Uite că trăiește și ea ! Se poate trăi oricum
! mă gîndeam eu, cu un fior de gheață în suflet. E doar femeie și ea și e
frumoasă și trebuie să fie cam de o vîrstă cu mine ! De ce mi s-ar cuveni
mie mai mult ?... Doar pentru că era cît pe ce să devin nevastă de
subprefect ? A fost, a trecut ! Acum totul s-a sfîrșit și eu trebuie să beau
pînă la fund paharul vieții mele.“
Da, am să mă fac și eu poștărița într-un sat uitat de Dumnezeu, și
curînd, acră și resemnată, mă voi apleca și eu asupra registrelor și
mandatelor. Obrajii mi se vor ofili ; strălucirea ochilor se va stinge în
plictis... Dar ce are a face ! Asta e viața ! Sau poate asta e sinucidere..-,
mi-e totuna ! Am să demonstrez că sînt în stare !
La Hirip, afirmația că doresc să învăț meseria de poștaș la Inăcs, a
fost întîmpinată cu un fel de seninătate blazată. „Se poate încerca !“ a
spus unchiul iar mătușa Piroska mi-a recomandat să port galoși cu
turetci, dacă vreau într- adevăr să circul pe jos.
Primăvara sosi blîndă, pe nesimțite, vîntul adia călduț, mîțișorii
fragezi se legănau pe crengile tufișurilor de pe marginile drumului, aerul
era albastru-străveziu, strălucirea soarelui scălda în prospețime verdele
palid-auriu al mugurilor. Dar înserarea venea încă tot devreme și pe
fereastra deschisă a oficiului poștal pătrundea susurul amurgului, în-
văluind lin sărmanele, bietele noastre creștete de femei.

99
 — Aprind lampa, spuse Tomanoczy Anna cu vocea ei voalată de
osteneală. Are preotul o recomandată ; îți arăt cum se înregistrează.
Rareori vin aici scrisori recomandate ! Dar porni după chibrit abia după
o scurtă pauză. E un formular cu șase rînduri ; avizul, tot de alt tip...
M-am aplecat spre ea, în silă, atentă doar pe jumătate, sprijinindu-
mi obrazul impasibil în palmă. Ușa pridvorului se deschise și se auzi
apropiindu-se zgomotul încet și șovăitor al unor pași.
— Dumneata ești, Traiane ? întrebă poștărița fără să întoarcă măcar
capul. Vino, stai pe laviță, sînt gata îndată !...
Pe mine veni să mă ia, după vreo jumătate de ceas, nevasta unui
rîndaș de la Hirip, căci se făcuse tîrziu. Țăranul se chircise acolo pe
laviță, cufundat într-o muțenie gravă și aspră ; abia s-a urnit să mă
salute.
într-o bună zi livada se învălui în floare trandafirie ; pomii erau
strălucitoare învolburări, fluturii zburau nebu- nateci, cîmpul reînviase.
îmi venea să alerg, cînd mergeam pe alee, într-atît ma pătrunsesem de
aceasta debordantă, amețitoare primăvară, înflorită anarhic. Și în grădina
poștei înfloriseră nucii pitici și planturoși, încolțise gazonul fragil și în
aer se legăna dens dangătul clopotelor... înfiorîndu-ne pînă și părul.
Atunci mi-a spus sărmana Tomanoczy Anna, cu glas mic și ostenit :
— Mîine se face prima strigare. Peste două săptămîni mă
căsătoresc.
— Te măriți ? am întrebat-o uluită. Și abia acum îmi spui ?
Domnișoară ! Cu cine ?
— Da ; mă mărit cu Traian !
îmi pierise piuitul și nici s-o mai întreb ceva nu îndrăzneam. „Ce se
ascunde aici ? Mă întrebam eu zăpăcită de surpriză, tăcînd încurcată. Să
fie oare o poveste romantică la mijloc ?“
Cînd amurgul îndesă mai mult cenușiu în jurul nostru, începu să
vorbească fără să o întreb, cu toate că se vedea cît de colo că-i vine greu.
Simțea parcă nevoia unei justificări. Abia acum băgăm de seamă cît de
greoi, de țărănește se exprimă și se poartă chiar, uneori.
— Spune-mi, chiar așa grozăvie o fi ? Mă mărit cu un țăran, și ce
dacă ? E fecior de primar, are pămînt, casă, grădină, sînt mîndri de
mine... chiar mamă-sa și tată-s'u...

14‘
>
 sînt cineva în ochii lor ; iar bănuții pe care i-am strîns, două mii de
forinți, înseamnă pentru el o avere, de dragul lor m-ar fi luat poate vreun
jerpelit de dascăl sau notar... cine știe... și crezi că ar fi fost mai bine ?
De altfel, cei de pe aici sînt cu toții însurați și bătrîni.
— Dar... cum e posibil ? Nu e mai bine așa cum ești ?
— Nu mai spune ! zise brusc cu o ironie tăioasă, și își însoți vorbele
de un rîs scurt, gîlgîit cu amărăciune. Apoi aproape răstindu-se la mine,
continuă : Mi-e într-adevăr bine ! Ai să guști binele ăsta, n-avea grijă !...
Sînt de opt ani în situația asta. Ehe, atunci mă mai potriveam și eu în ori-
care salon elegant de la oraș ; cu o viață rafinată, cu rochii frumoase, cu
maniere alese. O fată frumoasă și vioaie, jăs- fățată, singură, tînără, într-
un sat împuțit, la fel ca ăsta. Popa a fost primul, peste tot el e primul, pe
urmă moșierul. Dar voia și fecioru-său, un puști cu cașul la gură ; dacă a
văzut că nu-i merge, m-a pîrît mamă-si, a ieșit cu scandal, mi s-au făcut
mizerii, abia am scăpat cu un transfer. Sînt trei ani de atunci. Aici nu
există decît țărani. Citeam pe furate ziarele la care erau abonați Hiripy și
lipeam banderola la loc. Dar la ce bun, cînd luni în șir nu schimbi o
vorbă cu un om de doamne-ajută ? ! Familia Hiripy nu întreținea relații
cu mine. Feciorul ăsta nici nu mai știu cum s-a apropiat. îmi amintesc că
la început, multă vreme, tre- cînd pe aici, mă saluta doar, zicîndu-mi
bună seara. Mai tîrziu se oprea cîte un pic, îmi spunea ceva, respectuos,
eu îi răspundeam zîmbind uneori. Pe urmă venea pînă la mijlocul tindei,
eu stăteam aici la masă și vorbeam. E un Jecior arătos, om așezat. Dacă
mă chemau pe la nunțile țărănești, nimeream la masă întotdeauna cu
primarul. Au venit apoi acele cumplite seri de iarnă, cu liniștea lor
infernală, cu singurătatea fără de sfîrșit. îi pîndeam pașii așteptîndu-1 și
îi ziceam: „Stai jos pe ladă!" De aici n-a mai fostjdecît un pas ca să intre
de-a binelea. îl învățam să citească ; se desprimăvăra, așa ca acum. Ce
mai lipsea ? în vară, flăcăul proptea cît era noaptea de lungă, zidul de
sub fereastra mea... iar eu, trăiam de trei ani ca o călugăriță, strîngînd
doar ban lîngă ban. E un flăcău chipeș ; nici glas n-avea în fața mea ; e și
asta ceva ! Și-acum, uite așa stau lucrurile. Ce te uiți așa la mine ? Nu ți-
ai fi închipuit, nu-i așa ? Ei da, acum trebuie neapărat să mă mărit cu
el... De
sigur... Ai putea să mă disprețuiești după ce ți-am spus deschis totul. Ei
și ! Ai să vezi singură ; încearcă numai ! Nu-ți doresc altceva.
— De ce vorbești așa Anna ? Te-am jignit eu oare ?... Dar, de iubit,
poți să-1 iubești ? Vă iubiți ?
Ridică violent din umeri, cu amărăciune, cu vulgaritate.
— Ce? De-acum sînt în horă, trebuie să joc; Și nici măcar nu-mi
pare rău. Să-mi fi așteptat bătrînețele aici, ca un scaiete singuratic ?
Atunci era vară, o vară fierbinte și nebună, la vremea secerișului ;
grozav știe să iubească un fecior neumblat, ca ăsta, înjurînd, scrâșnind
din dinți, lup- tîndu-se pentru muiere. Acum, desigur, cînd lucrurile stau
așa, fiecare zice că-ți face o favoare dacă te ia. Să-i fii recunoscătoare.
Noroc că am bănuții ăia puși deoparte.
Treceam grăbită, foarte grăbită pe aleea primăvăratecă, pe sub șirul
înalt și zvelt al copacilor înmiresmați și îi simțeam închizîndu-se parcă
în urma mea. Secera lunii strălucea prin frunzișul argintat. „Aici, aici
voise să mă sărute, cîndva, demult, Tabody Endre ; cît de mult e de
atunci... Inspiram amețitoarele miresme nebune. O, doar tinerețea, doar
ea, dacă ar fi veșnică !... Da, mie mi-a mai rămas un pic. Ce să fac cu
ea ? E îngrozitoare această sărmană Anna ! Nici măcar nu e mai bătrînă
ca mine !... Dumnezeule ! De-aici încolo va trebui să iau în seamă
trecerea timpului. Uneori vin la Hirip băieți tineri de prin împrejurimi,
candidați la însurătoare, ofițeri, pentru că fata mai mare, o puștoaică
brunetă, vioaie, a împlinit șaisprezece ani. Mie îmi zice tanti, e
camaradă cu cavalerii ; totul îi șade bine încă. Poate și-a scris și ea
îndoielile inimii pe vechea masă din grădină ; eu, frumoasa văduvă, ruda
mai în vîrstă, sînt doamna de companie. Dar trebuie să mai am și eu
partea mea, trebuie ! Ce primăvară nebunatecă !“
Cînd am trecut pe lîngă casa slugilor, două umbre s-au despărțit
într-o alunecare, prelungindu-se în direcții opuse pe zidul scăldat de
lumina lunii, iar crengile gutuilor pitici s-au scuturat fremătînd. M-am
oprit sub ploaia de flori spulberate. I-am recunoscut pe cei doi :
domnișorul licean venit în vacanța de Paște și Domnica, servitoarea
durdulie pe care Piroska o creștea de mică.

1
 1
8
A URMAI O VARĂ lîncedă și fără evenimente ; la Hirip ședeam
uneori și cîte o jumătate de zi în gîrliciul ghețăriei, cu toți musafirii la
un loc ; tanti Piroska pusese să i se aducă o mașină de făcut înghețată,
de dragul căreia se aduna aici multă lume dornică sa o admire,
rămînînd apoi să se răcorească pînă se însera, pe păturile așternute
peste paie. în anul acela fusese o recoltă nemaipomenită de pepeni ;
uneori la prînz se tăiau și cîte cincisprezece turkestani ; cei care nu erau
destul de aromați erau aruncați de pe terasă servitorilor.
Mulțimea de- oaspeți era într-un continuu du-te-vino ; cei mai
mulți, curtezani ai nepoatei mele, băieți foarte tineri, studenți în 'drept
pe la Pesta, băieții neamurilor de prin împrejurimi, ofițeri, orășeni. Ce
diferită era generația aceasta față de aceea de pe vremea cînd eram eu
fată ! Neserioși, impertinenți, grandomani, teribil de obraznici. Și cu
fetele vorbeau tot agresiv, ironic, nazalizînd ciudat cuvintele sau
rostindu-le cu o indiferență mimată. La naiba cu modernismul ! Acum
zece ani moda era mai frumoasă !
Sau poate că, treptat, încetam eu să mai interesez, să fiu băgată în
seamă ; farmecul meu se perimase și asta mă necăjea în taină ! „Nu
este adevărat, nu îmbătrînesc încă ! mă gîndeam, frămîntîndu-mă. Așa
ceva nu se întîm- plă dintr-o dată I Doar printre găinușele astea par eu
tanti și puștanii ăștia nu îndrăznesc să-mi vorbească !“ Evident, aveam
dreptate... dar venise vremea, socoteam eu, să mă sperii de toate astea !
Și o dată, spre sfîrșitul lui august, într-o noapte cu puzderie de stele și
licurici, cu miresme amețitoare de fîn, atîta am colindat singură prin
grădină și prin livada de pruni, într-o hoinăreală din ce în ce mai febrilă
pe aleile albe, aproape alergînd printre tufișurile de vanilie și bujori,
pînă cînd am dat buzna în odaia mea și m-am așternut să-i scriu lui
Horvăth. După o întrerupere de două luni, eu îi scriam întîi ! Cu
viclenie femeiască, doat cîteva fraze ocolite și distante, de parcă tot ce-
a fost între noi s-ar fi sfîrșit demult, de foarte mult și acum s-ar putea
vorbi despre toate ca despre ceva ce aparține trecutului ! Am pretextat
o bîrfă auzită în treacăt : cică s-ar fi vorbit

2
 ceva la Szinyer despre mine și despre el ; ori cu puțina bunăvoința și
puțin tact, el ar putea închide gura lumii, ca să salveze măcar acele
cîteva amintiri dragi nouă... etc. etc. Aveam siguranța deplină că va lua
rîndurile mele drept un îndemn și ele vor avea darul să provoace
continuarea. Mi-am amintit o clipă vorba preferată a bietei mele bunici
: „Niciodată să nu chemi bărbatul înapoi, n-are nici un rost... mai bine
te ia dracul un. pic, că de'asta n-a murit încă nici o femeie !“ Numai că
eu nu puteam da ascultare vechii înțelepciuni ; eram nerăbdătoare, mă
speriasem că pentru mine totul e pierdut. Eu am fost deci aceea care l-
a rechemat !
întîmplarea a făcut ca tocmai a doua zi sa primesc o scrisoare
menită să schimbe pe neașteptate viața mea ne- • sigură și frămîntată de
pe atunci. Știam oarecum că în toamnă mz se va întîmpla ceva; trăiam
aici de luni de zile fără nici un scop anume, ideea lipsită de entuziasm a .
poștăritului șe destrămase de la sine, mai ales că sărmana | Tomanoczy
Anna, nora judelui țăran, născuse între timp și . oricum nu mă mai putea
iniția. Dar pe atunci încă simțeam |j că sînt alături de familia mea într-o
comuniune care mă j ocrotește cu responsabilitate, pe pămîntul meu,
între nea- murile mele, între ai mei, cei care, oriunde s-ar întîlni, se I
preocupă de soarta mea și vor găsi la timp o soluție, ne- |ij lăsîndu-mă
singură, cu acea răceală lipsită de milă pe care Iar dori să o vadă tatăl
meu vitreg. „Și iată că nu^m-am înșelat !“ mă gîndii bucuroasă și plină
de recunoștință, cînd unchiul Hiripy îmi arătă scrisoarea venită de la
nenea Por- î1 telky Abris, în care era un mesaj și pentru mine. Scria ca
dacă am chef să vin la el, nu pentru o vreme, ci definitiv, |: cît vreau eu,
el își oferă casa cu toată dragostea orfanei unicului său frate. Că el a
ținut întotdeauna la mine, că j admirase și apreciase de multe ori ordinea,
curățenia și co- | s chetăria gospodăriei mele ; deci nu din milă îmi oferă
ada- ! post, ci să consider mai degrabă că el are nevoie de mine : în casa
lui singuratecă de văduv este nevoie de o gospodină deșteaptă și
pricepută. Zicea că pot veni oricînd și că el mă așteaptă în septembrie
sau la începutul lui octombrie... | Mă impresionase grozav tonul
binevoitor și cald, folosit de ; omul acesta pe care toată lumea îl
considera un bătrîn rigid 1 și egoist și care ani în șir ne purtase supărare :
bunicii,

3
 mamei care-1 refuzase, și chiar mie pentru că mă măritasem cu un
Vodicska... „Iată că totuși are suflet : nu mă ajută numai cu vorbe și cu
sfaturi, ca cei de la Pesta și ceilalți, ci prin faptă, îndreptîndu-mi
făgașul vieții".
Acceptam ideea cu o izbucnire de entuziasm. Din toate ocupațiile,
aceasta era adevărata mea chemare, pentru că la asta mă pricepeam eu,
așa fusesem crescută, pentru gospodărie, pentru munca de casnică,
potrivită unei femei. Să fiu stăpînă în bătătura unchiului meu drag, să
comand servi- torimea, să-i adun și să-i dichisesc casa, să am mînă
liberă în toate, să muncesc, să zoresc, să-1 emoționez făcîndu-i surpriza
unor schimbări plăcute și... să merg la Sziny6r în caleașca lui ori de cîte
ori am chef să o fac !... Știam că în cursul verii construiseră șoseaua pe
locul unor pîrîiașe astupate sau asanate și de atunci Portelek nu se mai
află la dra- cu-n praznic ci la numai trei ceasuri distanță de oraș. Mai
auzisem și că bătrînul intenționează să se apuce la anul de o construcție
; iată că e pus pe modernizat gospodăria și are nevoie de o femeie
pentru ordine, pentru primiri ; poate că acum și-a pus în gînd să ia parte
mai activ la viața județului. De fapt, problemele desecării îl ating mai
direct decît pe alții. Da, aveam din ce în ce mai mult sentimentul că
între noi doi el este cel care ar avea mai multă nevoie de mine.
în septembrie m-am dus la Szinyer, să-mi petrec acolo această
frumoasă lună de toamnă. Mă grăbise de fapt, fără să-mi mărturisesc
nici mie însămi, scrisoarea lui Horvăht ; răspunsul lui era tocmai așa
cum mă așteptasem, cum dorisem și cum îmi închipuisem eu că va fi,
sugerînd o iubire gingașă, îndurerată și refulată, pe alocuri chiar
impresionantă ; deci o scrisoare plină de înțelegere și de dorința de a
continua. „Ce mult e, aproape un an de cînd nu mi-am văzut orașul,
cuibușorul acesta necruțător, amărît și drag !“ mă gîndeam eu
nerăbdătoare. Iar anul acesta trecuse atît de inutil ! Pentru mine, viață
exista poate doar acolo unde fiecare pietricică de pe drum și fiecare
casă și fiecare ochi de geam îmi spunea ceva.
îndată ce am ajuns, fără vreun comentariu, dar cu dispreț tăinuit, i-
am plătit tatălui meu vitreg, Peter, banii de întreținere pentru o lună, ca
să nu aibă ce comenta și să mă lase în pace. Vedeam, ce-i drept, că
originalul ăsta nu

4
 rîvnește la cei cîțiva forinți, ci vrea mai degrabă să-și impună și în
această problemă „principiile". Toată viața a fost obsedat de dorința să
aplice în practică orice idee sau sistem nou, despre care citea în cărți sau
în publicații. Acum era obsedat de emanciparea femeii. Așa, dacă îi
plătisem, mă lăsa în pace, revărsîndu-și tot prinosul firii sale răzvrătite și
nemulțumite asupra lui Csaba, fratele meu, care se întorsese și el acasă
de vreo două luni. Treburile lui nu erau tocmai în ordine. Acolo în sud,
unde își avea regimentul, se îndrăgostise de fata unui moșier sîrb foarte
bogat ; fata își pierduse și ea capul după chipeșul husar, așa că părinții,
vrînd nevrînd au făcut logodna. Dar îi cerură să iasă din armată, să se
alăture lor, după obiceiul pămîntului, să „intre în gospodărie", să lucreze
alături de socru, pentru că nu erau dispuși să depună cauțiunea 8 și nici
să-și lase fata să plece de lîngă ei nu voiau... Băiatul nu s-a sfătuit cu
nimeni, a trecut în rezervă și s-a întors acasă civil și cu verigheta în
deget. Chiar așa ! Sărmanul de el, fusese mai frumușel în uniforma lui
de locotenent de husari! Și-acum, din niște scrisori pe care le primise
mama și în general din toată povestea, reieșea că el îi făcuse pe cei de
acolo să-1 creadă bogat, om cu avere 1... Nefericit copil. Aventurile lui
galante de chipeș ofițer... și încurcăturile de după moartea lui Vodicska
puseseră la grea încercare cele cîteva mi- ișoare ale lui, iar restul îl toca
acum în nesfîrșite nopți de chiftlhan. Poate că aici Peter avea dreptate ;
Csaba bea de J stingea adunînd pe lîngă el toate lepădăturile și îmbătîn-
du-se criță. Doamne, dar poate că bietul de el nici nu e vinovat...
Logodnica lui însă și-a pierdut mințile cu desă- vîrșire, e turbată, îi scrie
niște scrisori care depășeau cu mult limitele unei iubiri feciorelnice. îți
făcea rău să-1 vezi astfel, să privești această viață tînără pe cale să se
destrame, încurcată în propriile ei confuzii ; uneori mama plîn- gea și
soarta celuilalt nefericit, iar eu mă gîndeam la fiul meu ; ce va deveni el
oare ? Dar venea Horvăth și mă consola, mă ducea la plimbare, mă
alinta cu o iubire și mai

8 Cauțiune-asigurare. In vechea armată feudală maghiară, un ofițer activ lipsit

de avere se putea căsători doar dacă se depunea o anume sumă de bani cauțiune, care
5 servea drept garanție că va putea trăi la nivelul impus de poziția lui socială (n. tr.).
gingașă și mai dăruită decît cea de pînă atunci. O făcea aproape
demonstrativ ! De multe ori mă însoțea în vizită la rude și oamenii
începuseră să mă întrebe cu prefăcută bunăvoință dacă m-am logodit
într-adevăr. Alții mă felicitau de-a dreptul sau rîzînd răutăcios,
povesteau cum umblă Zimăn Ilka vărsînd șiroaie de lacrimi, leșinată
de durere, din casă în casă, la cafea, stîrnind milă... Mă necăjeau toate
astea, și într-un fel mă și jenam, simțind că nu am ce răspunde. „Nu
sînt logodită ? Și nici nu vreau să mă mărit ? Atunci, ce vreau de la
Horvath ?“ Pînă și în gînd ocoleam, cu un tăinuit sentiment de ofensă,
adevărul, faptul că treaba asta nu depindea de mine. „Că, la urma
urmei, eu nici nu știu de ce nu mă mărit. Desigur, el e un tip înglodat
în datorii și are patruzeci de ani, e obișnuit cu viața fără griji a unui
holtei ; nici nu era făcut pentru căsnicie. Eh, puțin îmi pasă ! îmi
ziceam eu, necăjindu-mă iarăși pentru puținul timp cît a mai rămas (o
săptămînă doar), n-am să mă las tulburată și despărțită de acela care
mă iubește dezinteresat." Mă abandonam voit unor iluzii sublime,
strîn- gerilor de mînă fierbinți, chinului obositor și dulce al tăcutelor și
timidelor apropieri ale mersului la braț, sub semnul unei ascunse
dorințe ; sărutărilor duioase, înecate în tremurai cîte unei clipe.
La Portelek, în pustă, am plecat abia pe la mijlocul lui octombrie.
Am revăzut aria imensă, cu moara „seacă", locul în c-are mă
jucasem' cîndva, demult, fiind copilă, mică de tot, la un loc cu băieții
și fetițele argaților ; asta cînd mai trăiau încă bunicii dinspre tata. Ca o
imagine tulbure de vis îmi stăruia în minte casa bătrînească, locul de
obîrșie dătător de nume al spiței mele ; numai că în visele mele mai
vechi, curtea apărea întotdeauna mai mare ; casa cenușie, cu fronton
de piatră sculptată, cu turnulețe și streșini, mai masivă, și tot așa scara
putredă sau coloanele mari, greoaie ale verandei. Da, acum parcă totul
s-ar fi micșorat, s-ar fi uzat ! Totuși era ea, casa bătrînă-bătrînă, prin
odăile căreia mă strecuram străină, plină de neliniști, întinzînd cu greu
mî- nuțele mici ca să ajung la clanțele mari, masive, din fier forjat. îmi
aminteam sufrageria spațioasă ale cărei podele le frecau cîte opt femei
odată, cu cenușă ca să se albească și presărau apoi tocătură de stuf
umezită ca să nu se calce
pe scîndură și o măturau doar după trei zile, uscată. Știam că voi găsi
și firida ferestrei acelei odăi dinspre grădină, unde stătuse vîrtelnița
blîndei matroane care fusese bunica Portelky... Aici totul e vechi,
străvechi chiar, numărînd poate chiar sute de ani. Din negura
timpurilor, aici domnise, aici se îndîrjise, aici făcuse opoziție aceasta
mică și dura spiță boierească. Se spune că nu s-au dus niciodată acolo
unde favorurile ademenitoare ale vechilor regi în continuă rivalitate
sau ale domnitorilor înnoitori de curte împărțeau ranguri, pămînturi
fără stăpîn, obiceiuri străine și legături suspuse. Rămăseseră acasă, ca
într-o cetate cu metereze din ape sălbatice, turbării, desișuri de trestie,
pe micuța dar îmbelșugata peninsulă dintre smîrcuri, care le era
moștenire ; stapîni pe viață și moarte, aici își apărau acest sentiment de
suveranitate. Iată pentru ce deveniseră de multe ori personaje
excentrice sau însingurate într-o nemăsurată și agresiva trufie, despre
ciudățeniile cărora circulau legende mai spre interiorul județului.
Fusese o dată demult un Szaniszlo, părtaș la moștenire cu neamul
Gutkeled și Balog-Semjen, care pentru o femeie își retezase degetul
mic ca să i-1 poată arunca la picioare cu inel cu tot, căci îi promisese
cîndva că inelul nu-1 va scoate niciodată.
Un alt nebun trăise singuratic aici fără să schimbe o viață de om,
un singur cuvînt cu țăranii, șuierînd doar biciul printre ei, dar în timpul
holerei, el cu mîna lui închisese ochii tuturor muribunzilor. „Toți
Portelky sînt țicniți !“ umbla zicala pînă hăt departe. După patruzeci și
opt, o ramură mai îndepărtată, cea de la Tyukod, obținuse baronia
îmbogățindu-se totodată ; dar adevărații boieri rebeli din neamul
Portelky, aceștia din mlaștini, se zbătuseră încă multă vreme renegînd,
disprețuind, ignorînd ceata de rubedenii „trădătoare". Dar viața mergea
înainte și uitarea se așternuse peste toate ; rangul și averea și-au
desăvîrșit opera. Iată că și baroana Melanie a ajuns nevastă de prefect
!... Pe cînd între cei rămași aici,-bunul și îmbelșugatul pămînt
strămoșesc s-a tot fărîmițat, împărțindu-se mereu. Trebuiau satisfăcuți
frații, măritate fetele, în hotarul dinspre Genes un lot de toată
frumusețea încăpuse chiar pe mîini ovreiești ! Tatăl meu a fost primul
zburătăcit de la vechea vatră : plecase la colegiul din Patak și se făcuse
avocat. Auzeam

1
 șoptindu-se ici și colo că nu prea cunoștea mila ; spolia pe care cum
putea ; o dată niște femei nenorocite, precupețe parcă,
îngenuncheaseră în piața din Szinyer în fața trăsurii lui, blestemîndu-1
cu pumnii ridicați spre cer, pînă și „întru seminția lui"... Doamne, așa
s-a și întîmplat ! Puțina moștenire lăsată nouă, celor trei copii și
mamei, o adunase în cîțiva ani ; iar după aceea căzuse în patima
beției ; la început apelase la alcool poate doar ca să reziste în lungile
nopți de muncă încordată, apoi s-a deprins, n-a rezistat și, după numai
un an, s-a prăpădit... în vremea aceea, fratele lui, Abris, s-a căsătorit
cu fata urîtă dar bogată a unui geambaș de prin alte părți. Ei doi au
răscumpărat și au pus totul în ordine pe aici, dar nimeni nu știuse
niciodată limpede ce carte joacă Abris rămas văduv de multă vreme ;
singura lui fată se măritase pe undeva pe lîngă Pesta. Cît despre el, în
ultima vreme o știau toți, cumpăra, la prețuri de nimic, pînă și turbării
îmbibate de apă și acoperite de mlaștină. „E șmecher moșul !“ ziceau
oamenii, lămurindu-se abia cînd începuse să bată des drumul
consiliului județean și-i zicea „frate dragă" bietului meu soț, făcîndu-i
dese vizite pe vremea candidaturii la subprefectură... Se spune că
acum e în bune relații cu Melanie și uite că în vară, județul cazase la el
ingineri de hidroameliorații și peste pajiștile bogate s-a construit
drumul de care spre Szinyer. Am mers doar două ore și jumătate cu
trăsura ; era aproape de necrezut ! îmi amintesc că în copilăria mea ne
hurducam pe drum din zori pînă după-amiaza tîrziu, și trebuia să
facem două treceri cu bacul ; pe vremea aceea, ca să ajungi la Portelk
ocoleai prin valea Someșului.
La sosirea mea, unchiul Abris își fuma trabucul în cerdac. O
slujnică aduse, în căni de lut pîntecoase, niște lapte prins, două blide și
linguri de lemn.
— Sînt și tacîmuri de argint, o seamă ; ai să le cauți tu, deși lulia a
cărat de aici cam tot ce-a fost al maică-si. Iar eu nu prea cumpăr ; știi
că înainte, zece ani încheiați nu am ieșit de aici. Acum, ce-i drept, a
fost ceva forfotă pînă am reușit să obțin ca sistematizarea s-o înceapă
aici, deodată cu domeniul și cu moșia lui Kendy... Ei, dar pentru asta
n-am să adun aici toată diavolimea ! Ai să scoți lucrurile, ai să vezi
care pe unde se află ! Mie așa îmi place laptele, prins !... Alelei,
nepoată ! Tot calabalîcul ăsta e al

2
 tau ? Lăzi, doua ; coșuri, trei ! Ce dracia dracului ai adunat tu acolo ?
Crinoline ? N-ai unde să porți aici atîtea, nici dacă trăiești o sută de ani !
în grădină, pe cîmp îți trebuiesc fuste de pînză, crețe !
îl priveam mirată ! El fusese doar în casa mea de la Szinyer de vreo
două ori, văzuse cum trăiesc, cum mă îmbrac. Glumește oare ?
A început apoi șirul zilelor anoste, de toamnă, ploioase, cu noroaie,
cu pîcle stătute venite dinspre mlaștini, seri lungi prea liniștite și în jurul
meu numai oameni străini. Țărani posaci și neîncrezători, figuri
neprietenoase de proști, cu obiceiuri înrădăcinate, fără pic de har în casa
asta văduvită de bucurie. în muțenia înserărilor din odăile mari, slab în-
călzite, sub lămpi afumate cu petrol, îi tricotam moșului ciorapi groși de
lînă, pentru purtat în cizme. Ședea în fața mea, trăgînd din trabuc,
despărțindu-și uneori în două mustața mare, albă cu muștiucul și scuipa
departe pe podea. Uneori vorbea una-alta, despre lucruri vechi sau despre
diferite înrudiri, ajutîndu-se uneori cu un terfelog din raft : cartea lui
Nagy Ivăn, legată în piele din care buchisea genealogii. Cînd vorbeam
eu, nu era prea atent, așa că de obicei mă lăsam păgubașă. Dar tăcînd așa,
simțeam uneori căutătura tare a ochilor lui de culoare închisă. îi priveam
atunci pe furiș obrazul, sprîncenele zbîrlite, nasul coroiat, de vultur, dar
cu o linie frumoasă, barba bogată, albă. Ce vîrstă putea să aibă ? Vreo
șaizeci și cinci, dar de ce mă preocupă ? Vîntul zgîlțîia geamurile
castelului din pustă, pe hornul deschis pătrundea funinginea fină a turbei,
liniștea susura și fîșîia, afară lătrau cîinii... Uneori mă duceam pe furiș în
casa slugilor unde rîndășițele se adunau la clacă, țeseau, torceau, cîntau și
unde se aciuia cînd și cînd o zlătăriță care pentru niște zdrențe de fuste
crețe, ghicea în niște cărți soioase, cu figuri ciudate și miros de mahorcă ;
îmi ghicea și mie cînd mă nimeream pe acolo. „Știu eu o doftorie... dacă
i-o dai s-o bea drăguțului dumitale, cît îi lumea nu-1 mai scapi dintre
degete ; să-1 alungi și tot se întoarce ; să-1 înșeli și-ți pupă picioarele. Eu
tot fierb și fierb, iar cînd dă în clocot, hop și cel dorit de inima dumitale ;
prin ușă ferecată, prin fereastră zăbrelită-ți trece, pe horn, îți pică !“... își
șuiera șoptit minciunile pestrițe și în albul ochilor .dați peste cap i se
reflecta roșul aprins al jăratecului.

3
 — Nene Âbris, i-am spus cu glas sugrumat, aproape temătoare,
mîine trebuie să mă duc la Szinyer !
— De ce iară ? Acu-s două saptămîni de cînd ai fost !
— Asta a fost demult. Ne trebuie mirodenii, săpun de toaletă,
cafea, lînă pentru mine, mărunțișuri. Iar vizitiul tot n-are altă treabă !
— Ce știi, tu ? N-are treabă ! Pot să-i găsesc eu treabă ! La ce atîta
plimbare ? Rînduială-i asta ? Săpunul fiert în casă nu-ți place ? Strică
la frumusețe, nu-i așa ? Te sulemenești cu fel de fel de parfumuri. Și
cafea... cafeaua !... de parcă laptele muls proaspăt ar avea vreun cusur.
Du-te, dacă te arde !... Fir-ar a spînzuratorii javra aia care tot latră
acolo ! N-au dezlegat-o ?... Afurisenia mamelor voastre de
derbedei !... Ia stați voi !...
Dar a doua zi eram în oraș și-mi ostoiam aleanul, plîn- gînd
sprijinită de umărul cuiva care știa încă să mă sărute, sa mă mîngîie ca
pe o ființă dragă fragila și de mare preț, copleșită de tristețe.
Doamne, de s-ar desprimăvăra, de s-ar desprimăvăra o- dată ! în
vecii vecilor nu se mai isprăvește iarna asta cumplită ! Zăpada se
revarsă valuri-valuri, învîrtejindu-se peste pămîntul pustei, acoperă
drumurile, taie, întrerupe totul. Această imensă albeață oarbă, ca un
lințoliu ! Ceva care se mișcă totuși, fără zgomot, într-o
înspăimîntătoare muțenie ! înăuntru, aceeași liniște, funinginea
flăcărilor, se aude doar țăcănitul andrelelor mele și un bătrîn cu barbă
ninsă, cu ochi de cremene stă și mă privește fix... Trează sînt eu oare
acum ?! Poate că totul nu-i decît o plăsmuire de vis ! Cred că eram
foarte nervoasă pe vremea aceea.
La începutul lunii martie, vremea s-a muiat, s-au umflat
depărtatele ape și un timp nu s-a putut circula din cauza glodului. Dar
începuseră măcar niște pregătiri, poșta din sat ne adusese scrisori,
unchiul se tocmea, făcea corespondență cu meșteri, pentru că își
propusese să renoveze casa și pentru
varăo aștepta pe lulia cu cei doi copii ai ei.
Parcă era și el mai bine dispus, forfotea întruna înjurînd
mai cu spor.
— Repejor, hai, dumnezeirea piciorușelor voastre, că
muierea-i bună cînd se mișcă ! Și slujnicuțele își unduiau
șoldul sub fustele crețe, își trăgeau basmalele pe ochi, chi
cotind : li se zbuciumau rotunjimile umerilor de atîta veselie.
— Ia te uită ! Ce de stele au răsărit, cît de limpede-i cerul ! Ia vino
Magdi, uită-te ! Nu te mai tot piti în cotlon ca o mîță beteagă ! Vezi că
se poate sta oleacă și pe lîngă mine ! Hai, vino mai încoace ! Doamne
ce bună...
— Pfii !... Boșorog scîrbos !... Acuș țip !
— Nu fii nebună ! Că doar...
— Piei, tîrîtură ! Lasă-mă !... Nu ți-ar fi rușine !
— Vai ce mofturoasă ești, porumbițo ! Știu încalțe că păsărică nu-i
atîta de trufașă chiar cu toată lumea !
Scîrbită, nenorocită, tremurînd toată, ședeam în camera mea și
plîngeam. Ce se va întîmplă acum ? Ce o să zică mîine dimineață ?
îngrozitor ! Eu nu știam că pînă și bărbații de vîrsta asta...
N-a spus nimic, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Vorbea despre
altele, dădea ordine, dur, ritos, așa cum îi era obiceiul. Peste cîteva zile,
la masă mi-a servit-o brusc :
— Săptămâna viitoare vin meșterii. Aici, în casa mare, rămîn doar
trei camere neatinse ; de acelea am nevoie la | vară pentru mine și fie-
mea. Casa cea veche a economului rămîne însă liberă, căci ei se mută cu
ai ciobanului la un loc ; poți sta acolo, dacă-ți place. Ia și ceva mobilă.
Nu-i I chiar rău ; alții n-au nici atît !
Mă privea aspru, insistent, așteptînd să mă răzvrătesc, I să plîng,
să mă vait, ca să mă poată umili. „Nu, nici un ' j cuvînt ! Fie ce o fi !
Odată tot o să se termine într-un fel !“ mă gîndeam.
începusem să găsesc aproape o bucurie îndărătnică în su- | ferință,
în mizerie. Trebuia să locuiesc într-o casă pentru J slugi, cu pămînt pe jos
și să mă gîndesc la salonul meu cu j perne de mătase, la flori, la pian. în
timpul bogatelor ploi de primăvară, apa se prelingea noaptea pînă la
picioarele patului meu ; o dată, puhoiul murdar mi-a trecut peste pragul
scund și bolborosea, tulbure, pe podeaua de pămînt lipit, ridicînd masa
veche, scaunele rablagite.
Dar de Paști vremea a devenit frumoasă și strălucitoare, cu zile
uscate, însorite ; din nou adieri hoinare, proaspăt înmiresmate și în
diminețile cu cer senin se auzeau dinspre sat dangăte de clopot. Făceam
lungi plimbări pe cîmp și la

1
 încrucișarea drumului mă aștepta birja închiriată de Horvath... în
vremea aceea nu aveam nimic și pe nimeni în afară de el.
în mai a sosit lulia cu cei doi puști neastîmpărați ai ei. Nu-mi arăta
afecțiune, simțeam că nu-i e deloc pe plac prezența mea acolo ; că, din
depărtare chiar, avusese unele bănuieli... Ei da, averea !... își zicea că
am să intru în grațiile bătrînului și ea va trebui să împartă cu mine. „O,
ma gîndeam eu, să nu creadă, Doamne ferește, că aș urmări ceva !“
De-atunci am devenit mai reținută și mai rece ; dealtfel încetul cu
încetul, îmi scăpau din rnînă și frînele gospodăriei. lulia supraveghea
și comenta totul, iar eu nu mă mai amestecam în treburile cu care își
făcea ea de lucru. Nu voiam să mă cert, socotind că nu încap două
stăpîne într-o gospodărie și dealtfel se vedea limpede că asta și ur-
măreau amîndoi, uneltind împotriva mea. lulia reușise să-1 asmuță
bine pe bătrîn. Eu una nu fac nici un pas, nu deschid gura, ca nu
cumva să. mă defăimeze ; se vor coace lucrurile de la sine. Să vedem
de ce sînt în stare ăștia doi ! Abia mai vorbeam cu ei, dar era o situație
neplăcută care mă enerva și îmi umplea sufletul de amărăciune.
începuseră să asmuță și slugile împotriva mea. Trebuia să țin piept de
una singură întregii lor coaliții.
Hoinăream adeseori singură pe pajiști și cînd — îmbrăcată frumos
în pelerina mea cenușie, cu pălărie cu boruri dantelate — mă duceam
la întîlnire, dichisită și înviorată, mă simțeam din nou orășeancă. Nu,
ar fi cu neputință sa mai petrec o asemenea iarnă groaznică aici!...
încolțise grîul cel nou. Vedeam de multe ori în depărtare nori de fum și
în amurg, aproape seară de seară, poalele cerului se înroșeau de
vîlvătaia flăcărilor. Pe undeva ardea poate o fermă, un han sau se
aprindea un capăt de stufăriș. Jandarmii cutreierau hotarul ; undeva se
ațineau incendiatorii.
— Aspre și grele vremuri ! se văicărea hangița de la răscrucea de
drumuri unde poposeam uneori cu Horvăth, plătind peste preț slana și
poșirca. Sînt tulburări în regiune, domnilor, se vor petrece lucruri mari
aici. La Tyukod o vacă a fătat un monstru ! Ehei, oamenii pămîntului,
sărăcimea trăia de pe urma stufărișului, împletea coșuri, prindea țîri și
pescuia ; ce se va alege acuma de ei, unde să

2
 se ducă ? Domnul Abris le-a cumpărat pe o sută de forinți dreptul
la pămîntul mlaștinii, cît o vatră de sat... încă acum vreo trei ani, cînd
sărmanii de ei nici cu gîndul nu gîndeau ce se pregătește. Vai, mare le
este amărăciunea ; ar trebui să auziți ce e la gura lor cînd se îmbată
puțin. Se spune că umblă printre ei și oameni veniți de departe și-i
întărită. Se mai zice că feciorul împăratului n-a murit, că de îngropat
au îngropat pe unul leit lui ; e vorba de cel care, Dumnezeu să-l
odihnească, sărmanul, a fost cu trei ani în urmă și la Szinyer ; cică el
s-ar ascunde pe-aici, prin popor, să-i vadă și să-i învețe durerile, după
cum și atunci ar fi vrut să vadă totul cu ochii lui, dar domnii au pus de
s-au văruit fațadele caselor, au îmbrăcat și lumea, ca să-i fie lui mai
plăcut... Dar e mort de bună seamă ; astea sînt doar povești ! Dar dacă
îi apucă pe oamenii ăștia pandaliile și pun mîna pe furci, praful și
pulberea se alege ! Cine știe la ce se mai clădește castelul Portelky !
Deși pe domnii de la județ sînt și mai supărați !... Poftiți vinul și
cozonacul de Rusalii !
— Nu știu, s-ar putea să fie și ceva adevărat în toate astea, spuse
îngîndurat și apeoape în șoaptă Horvăth. Cu toate că se exagerează, de
obicei ! Dacă toate nedreptățile s-ar putea răzbuna așa, apoi în lume n-ar
fi decît răsme- rițe... Dar, dacă așa e scris să fie, așa va fi.
Pe mine, o asemenea înțelepciune nu prea avea darul să mă
liniștească, tremuram cu nervii încordați la maximum, îmi era teamă să
rămîn în pustă și cel mai mult aș fi dorit să mă alătur răzvrătiților, să mă
declar de partea asupriți- lor, a sărăcimii deposedate și mînioase. Și zilele
treceau, într-o după-amiază de iulie, pusta fu măturată de vîrtejul unui
vînt cumplit. îmi flutura rochia, îmi încurca părul și îmi umplea ochii de
funingine adusă de nu știu unde. Deasupra creștetului meu se rotea țipînd
o gaie. Hangița veni pînă la gard să mă întîmpine și palidă, bîlbîindu-se,
mă întrebă :
— Ați aflat ?
— Ce ? Ce anume ?
M-a luat de mînă, ajutîndu-mă să trec peste șipcile gardului ; mută,
tremurînd, m-a dus pînă la drumul de care și mi-a arătat direcția,
întinzînd mîna înainte. Departe, departe, se înălța, dreaptă, o coloană
imensă de fum negru,

3
 cu un miez încins și sîngeriu, țîșnit în licăriri spre cerul înnourat. Iar
vîntul șuiera și se învîrtejea mereu.
— Acolo... acolo ?
— Arde Szinyerul ! Orașul !
Amețită și îngrozită de moarte, mi-am acoperit ochii. Nu mă
gîndeam la ce am acolo de preț, la ce anume aș putea pierde. Departe,
îngrozitoare și sîngeroasă, primejdia se rotea teribilă, ca un verdict
sodomie deasupra orașului... deasupra orașului meu.
Drumul se umplu de oameni. Veneau dinspre Genes zi- lierii de la
noile lucrări de sistematizare și zidarii unchiului Abris, plini de var,
clămpănindu-și papucii și pierzîndu-i în goana lor deznădăjduită spre
oraș. Tot ce aveau se afla acolo.
în sfîrșit, iată și trăsura venită să mă ia.
— Grăbește-te, dragă. Repede ! Urcă-te așa cum ești ! Mînă. Nu
tremura, la mama totul e în ordine, Cifrasor e o uliță cu grădini ; o
apără parcul și piața... dar restul străzilor... Și mobila și lucrurile
dumitale. Se spune că Telekdy a mai reușit să salveze din ele. O, încă
de la prînz. Abia am reușit să găsesc o trăsură ! Vîntul acesta îngrozitor
! Unii l-au văzut pe baronul nebun luînd o cană în mînă și stropind
atunci cînd toată lumea își pierduse cumpătul. Di- seară, cu trenul, vin
pompierii de la Debrețin. Dar ce va mai rămîne din Szinyer pînă
atunci ! Cum se mai întinde pojarul ! Nu, nu plînge scumpo, pune capul
aici !
Ne-am lipit strîns unul de altul. Simțeam imanența în- tîmplării
unor lucruri mari, îngrozitoare, impetuoase și amețiți de emoție,
inconștienți aproape, ne trăiam apropierea cu ' o deosebită putere. M-a
cuprins cu brațul, iar degetele lui tremurau fierbinți, pe dantela rochiei
mele negre, aproape tot drumul am rămas așa nemișcați.
Amurgul veni învăluind totul cu întunericul său și al fumului gros,
înecăcios, îmbibat de mirosul pestilențial al lucrurilor aprinse ca niște
torțe vii ; cu vîrtcjuri de funingine neagră în vîntul stîrnit ca de iad.
înspăimîntați, fornăind, aproape imposibil de stăpînit, caii smuceau
neîncetat trăsura. în fața noastră, o incandescentă, gîfîitoare, trepidantă
și dementă revărsare sîngerie ; străzi de jăratec, turnuri de flăcări,
balauri cu fluturătoare coame de foc ! Ca o

4
 revărsare de lavă, totul curgea și se zvîrcolea, ridicînd văpăi și fulgere
spre cer. Și ce gălăgie dementă, urlete depărtate, șterse, răbufnirea
zgomotoasă a prăbușirilor ! în jur alergau văicărindu-se disperați,
înnebuniți, cu răsuflarea pierită, umbre cu picioarele goale, zdrelite ;
unii se prindeau de laturile trăsurii sau se agățau de spatele ei, împinși
la o parte de alții, rămîneau în urmă, ne amenințau cu pumnii ridicați.
Treceam deja printre vii, o vreme tufele înalte și dese de sînger
acoperira imaginea de groază ; doar cerul învăpăiat fulgera și
zgomotul se auzea tot mai apropiat. Nu puteam înainta decît la pas, din
cauza mulțimii îmbulzite care se refugia : femei, bărbați, copii.
— Vai, s-a sfîrșit ! Orașul nu mai este ! strigau spre noi gesticulînd
cu o ciudată vioiciune, ca și cum ne-ar fi comunicat o veste mare.
— Strada Bbrvely e liberă încă ? întrebă birjarul răsu- cindu-se pe
capră ; căci nu îndrăzni să se oprească din cauza înghesuielii.
— Vai, a ajuns acolo ! Arde depozitul pantofarilor. Nu se poate
trece !
— Dinspre poarta Kălmăndi o poți lua spre piață ! în piața mare
nu e nimic !
Am trecut în goană pe lîngă cimitir ; venind dintr-o parte, lumina
răspîndită de foc se așternea aproape ca o liniște peste marmura
pietrelor de mormînt, peste cîmpul cufundat în adîncă tăcere. Pe
străduțele mărunte, casele joase ale șvabilor încremeniseră de spaimă,
locatarii făceau de pază în fața lor, cu boccelele în mînă, buluc, cu
capetele plecate, ca o turmă îngrozită. Animalele dezlegate tîndăleau
pe străzi și prin curți. Văzurăm, în sfîrșit, dreptunghiul slab luminat al
turnului de apă și în mijlocul pieții administrația. Acolo am coborît.
în piața uriașă mișuna o îngrămădeală neagră de oameni și se
auzeau în zvon domol, ca un vaier de plîns, suspinele femeilor, glasul
înfundat al unor suflete resemnate după o grea încercare, al unor
oameni care urmăreau aproape cu indiferență acum drumul și curgerea
primejdiei, în- cercînd să ghicească, să se orienteze. Vîntul se potolea
în- tr-adevăr cu aceeași repeziciune cu care se stîrnise. Toată

5
 piața era plină cu tot felul de mobile, vase și alte boarfe străine răspîndite
în dezordine peste tot ; un hoț, chiar dacă s-ar fi găsit cumva unul, n-ar fi
avut unde să-și ascundă prada. Grupuri de oameni care nu se cunoscuseră
înainte, discutau acum ca niște cunoștințe vechi, plîngeau urcați de-a
valma pe mese, pe scaune ale cine știe cui ; orice rezervă se topise într-o
fraternitate plină de însuflețire și preocupare. în schimb se destrămaseră
firele unor alte colectivități și apartenențe ; îmi amintesc că orbecăiam de
multă vreme, împinși cînd înainte, cînd înapoi, de valul grupurilor în
mișcare și nu ajunseserăm încă la casa în care locuia mama.
Curțile cochete, cu grădiniță, de pe Cifrasor erau într-adevăr ferite și
întunecoase ; peste drum rămurișul des al parcului seniorial își desena
contururile dure de umbre pe fondul trandafiriu al cerului. Din dosul
grilajului se auzeau strigăte ascuțite, bizare, aproape omenești ; țipau în-
groziți păunii treziți din somn și glasul lor de neuitat îți îngheța sîngele în
vine.
— Unde a început, oameni buni? Ce știți? Ce a ars?
— Vai, Doamne ! Acum ați venit ? Totul... aproape totul... vedeți
doar ! Străzi întregi. Mahalaua săracilor, casele învelite în stuf 1 Pe acolo
a trecut întîi. Acolo totul e scrum.
— Și cartierul gospodarilor înstăriți. Și-al meșterilor. Totul ! încă în
cursul după-amiezii !
— Victime ? Cine poate ști acum ? Oamenii au fugit pe cîmpuri, spre
sate. Și-or fi găsit toate mamele copiii ?
Mai încolo se adunaseră într-un grup cîțiva țărani cu trupuri îndesate,
învelite în gube păroase ; se sprijineau de coloanele clădirii administrației
și orice mișcare a lor era o împletire neagră în roșul penumbrei. Un braț
se ridică și pumnul strîns amenință castelul.
— De, mișelul ăsta nu păgubește ! Nici în cer nu-i dreptate !
— Dumnezeirea lui ! izbucni celălalt. Vită a fost ăla care n-a pornit-
o de-acolo, dacă tot s-a apucat. Așa, pe cine se răzbună ? Că tare le mai
pasă lor de oraș !
Unul dintre ei ne observă apropierea și eu mă agățai speriată de
brațul Iui Horvath, luîndu-1 de acolo ca să-l

6
 feresc de furia privirii lor. Ne-am amestecat din nou cu un grup de
femei care se văicăreau.
— Strada. Megye n-a ars decît pe jumătate ! Curată minune, nu-ți
vine să crezi că-i o minune ! Focul a luat-o pe strada Konyok în sus
printre căsuțele bătrîne și înghesuite ale ovreilor ; dar zidul Prefecturii l-
au stropit aprozii și jandarmii încă din prima clipă. Numai în grădină au
ars locuințele temnicerilor. De acolo, pojarul a luat-o spre stînga.
— Și casa Zimăn ?
— Da, partea din față ! Dar la zece case de biserică s-a oprit!... a
cotit pe lîngă promenadă, pîrjolind șirul prăvăliilor. Vai, acolo e
îngrozitor ! Uite, mai arde și acum. Au cărat toată apa din lacul de la
castel. Și strada Templom mocnește încă. Ia ! Ce-i as'ta ?
— Pompierii ! De la Debrețin !
Ușurarea se contopise într-o uriașă răsuflare și un murmur trecu prin
piață.
— Să mergem !, zise Horvăth, ținîndu-mă strîns de mînă. Partea
dinspre biserică a străzii Megye e întreagă. Acolo stau și eu. Trecem pe-
acolo ?
Am înaintat încet și tremurînd pînă lîngă Vărkert. Mi-am ' amintit
deodată, că acolo, lîngă biserică e și casa Ilkăi Zimăn.
— Acum nu pot merge mai departe. Să ne odihnim ! spusei ajungînd
sub salcîmii micuței promenade și, repede, mă așezai pe o bancă. Acum
piațeta asta era în mod foarte ciudat pustie, toată lumea plecase de aici
spre piață. Cupola splendidă a bisericii se rotunjea în fața noastră,
liniștită, neatinsă ; încremeniți, sfinții de piatră se înșiruiau fantomatici pe
frontoanele de piatră. Dincolo de copacii micuței piețe se înghesuiau încă
grupuri de oameni ; apoi, precedat de dangăte muzicale, a trecut gonind
șirul de atelaje al pompierilor, cotind în direcția prăvăliilor.
Stăteam acolo, părăsiți într-o singurătate bizară. însetați, înfometați,
priveam în noapte cumplita desfășurare a întregului spectacol și nu ne-am
clintit să participăm la el... De ce oare ? Parcă fatalismul lui m-ar fi
molipsit și pe mine. Să merg, să mă înghesui, să mă zbat, ca să aflu cu
cîteva ceasuri mai devreme cîte scaune sau dulapuri de ale mele

7
 reușiseră să smulgă din casa cuprinsă de flăcări. Eh ! Oricum,
grămada aia de boarfe devenise pentru mine o povară ; măcar de s-ar fi
prăpădit toată 1 Ciudat, ce ușurare imensa, ce libertate deplină îmi dădea
acest gînd... E totuna ! Sîn- tem cerșetori, noi doi, n-avem ce apăra ! Așa,
aici, măcar sîntem împreună... Ațipeam cîte un pic, cu capul plecat pe
umărul lui, apoi tresăream înfrigurată de răcoarea zorilor ; dar el mă
învelea cu pelerina lui și mă încălzea grijuliu. Totul era plin de rouă ; dar
băncile de lemn, umede, ne mînjeau palmele cu funinginea așternută pe
ele. Ne-am ridicat, amorțiți și extenuați, pătrunși de umezeală, nervoși,
îngrozitor de indispuși și demoralizați, pornind pe străzile înnegrite,
distruse.
Acestea sînt amintirile care le-am păstrat despre noaptea aceea
cumplită pentru întreaga țară. Nici nu știu de ce s-a întipărit totul atît de
puternic în mine, în ce constă legătura ei atît de strînsă cu viața mea.
Doar nu aveam eu casă în Szinyer, nici avere... nimic! Din mobilă îmi
salvase cîte ceva tatăl meu vitreg, Telekdy, cu vizitiul lui : au adunat
boarfe pentru vreo două camere, ca să rămînă cu mine și să mă însoțească
apoi toată viața. Acele cîteva obiecte ponosite sînt și acum în jurul meu.
Pentru lucrurile distruse, salonașul de mătase cu amorași, lada plină cu
covoare, pianul de preț, m-a despăgubit mărinimia demonstrativă a sub-
prefectului Szechy, din banii de ajutor, trimiși din toată țara : aproape că
paguba asta îmi folosise... Și, după numai cîteva săptămîni, a început să
se reconstruiască orașul meu distrus : case noi, cu acoperișul de țiglă și
ferestre cu jaluzele din fier ; magazine noi, cu vitrine de sticlă ; porți bol-
tite și grilaje din fier. într-un an numai, s-a împrospătat, s-a înfrumusețat,
luîndu-și un nou avînt ! Dar viața oamenilor s-a rupt parcă de amintirile
lor, de copilărie, de tradițiile cu un colorit aparte, care diferențiază de
altele, prin amprenta lor, lucrurile vii, ivite spontan. S-a zămislit aici, în
curînd, un oraș artificial, cu străzi frumoase, drepte, cu case arătoase,
făcute pe același calapod ; în ultimă instanță totul, bunăstarea, traficul,
toate avuseseră doar de cîștigat în urma prăpădului. în schimb, au
dispărut de atunci atît de multe frumuseți vechi, greu de numit, atîtea
particularități ! încă și azi prefer să trec pe vechile străzi întorto-

8
 cheate, care s-au construit înaintea incendiului și au rămas așa cum
erau.
Ce a fost după aceea ?
Am închiriat pe Cifrasor, aproape de casa mamei, o locuință cu
două camere, în care m-am mutat cu mobilele ce-mi rămăseseră. Nu
aveam nici un chef să mă întorc la unchiul Portelky și nîci n-ar mai fi
fost posibil. Bătrînul răspîndise prin Melanie și prin alții, zvonul că eu
aș fi fugit de la el fără să-mi iau măcar rămas bun, cu o zi înainte de
incendiu, împreună cu Horvăth și că a fost un lucru premeditat.
Fugit !... Da, e destul să etichetezi astfel o plecare și îndată, în judecata
oamenilor, totul îmbracă o nuanță deosebit de interesantă, aventuroasă
și romantică. Clevetirile dezlănțuite au avut timp chiar și în acele
săptămîni tulburi, să se reverse asupra bietului meu cap.
— Ce pot să spun ?, se oțăra mama. Aici, la mine, ai venit în
zori... cine știe pe unde ați umblat pînă dimineața ; cine știe cîți dintre
cunoscuți v-au văzut hoinărind noaptea. N-am ce răspunde bîrfelor. Să
te apere de-acum el, dacă ține atît de mult la tine !...
Simțeam din nou cum se strînge în jurul meu lațul destinului.
Eram din nou în sclavia lui. Sărmană viață de femeie !... Din nou la
discreția unui bărbat, pentru că de la el trebuia să aștept apărare,
consecvență, reabilitare, cinste. Ce puteam face altceva decît să vreau
să le obțin de la el, cu toată perseverența mea de femeie, cu toată
viclenia și puterea voinței mele.
Da, mă mutasem aici și nu aveam nici un alt plan, nici un alt țel,
nici o altă posibilitate. Locuiam aici, pentru ca el să mă poată vizita în
fiecare zi, nestingherit ; și trăiam doar ca să-i stimulez și să-i țin trează
ardoarea cu care mă dorea. Vedeam și știam că încetul cu încetul se
încurcă și el și nu-i va mai rămîne nici o ieșire. Pentru că bunăvoința
opiniei publice se întorsese și împotriva lui. Oamenii îl vedeau venind
și plecînd de la mine ; observasem că îmi pîndesc cu asiduitate
ferestrele pînă și trecătorii străini, oameni pe care abia îi cunoșteam și
știam că devenisem din nou subiect de discuție publică. Pe stradă mă
priveau cu respect și cu o curiozitate speriată, de parcă aș fi fost stig-
matizată.

9
 Și nu aveau totuși, nici-un motiv !... Pentru că... nu se întîmplase
între noi nimic din ceea ce s-ar fi putut întîmpla, pînă la capăt, între un
bărbat și o femeie ; deși eu azi bănuiesc că limitele în aceste situații nu
sînt chiar atît de precise cum se presupune, în general. De multe ori,
opunîn- du-mă pasiunii lui, se trezea în mine patima unei hotărîri
nebune și mai sălbatice, cînd îmi ziceam : „Eh ! Ar trebui plătit, ar
trebui să-i azvîrlu totul la picioare și să-1 concediez cu un gest trufaș și
îndărătnic ; să-1 las în pace ! Să fiu mărinimoasă și darnică ! Să plece
împăcat, să nu se simtă umilit și să nu creadă că mă apăr cum își apară
precupeții marfa ; că îmi dau importanță, că mă scumpesc astfel ca să-1
vîr cu sila într-o situație pentru care n-are nici tragere de inimă și nici
intenții !... Nu mă învățase niciodată nimeni să gîndesc așa, dar
simțeam eu că ar fi mai frumos, mai demn, mai omenesc ,și mai nobil
așa... însă nu puteam proceda astfel ! Viața mea eșuase, mă aflam într-
un impas. Tot ce încercasem cu puterile mele, se năruise, nu dusese la
izbîndă. Poate că în mare parte din vina mea ; se vede că nu eram
capabilă de luptă, de independență. Dar prin altcineva, printr-un
bărbat, am știut întotdeauna sa vreau cu fermitate. Da, trebuia să devin
soția lui, să fiu din nou o femeie măritată, stăpînă, întreținută, să duc o
viață bine asigurată, să țin în mîini frînele propriei mele gospodării și
asta aici, acasă, din nou în Szinyer. Mă așteptam aproape la
reîntoarcerea vieții mele de odinioară. Că Horvăth era altfel de om... că
situația materială... eh, o să se rezolve cumva ! Asta, dealtfel nu e
treaba mea !... Acum trebuie să mă apăr, să fac față situației, cu dîrzenie
și tenacitate. Să am grijă, cu egoism și cu vigilență, să ies dintr-o
situație de forță majoră cu orice chip, asemeni acelei sărmane și umilite
poștărițe. Deși așa ceva nu doream !
Eu voiam cealaltă situație ! Și vedeam, așteptînd, cum se frămîntă,
cum se zbate Horvăth ; amîna, uneori, cu gestul oamenilor superficiali
și lipsiți de energie ; alteori se antrena pînă aproape de hotărîrea
definitivă, pentru ca a doua zi să savureze din nou, amînînd, prezentul
care-1 scutea de orice răspundere. Pînă la urmă a fost totuși așa cum
îmi închipuiam eu. L-a determinat să-mi ceară mîna un lucru venit din
afară (bătrînul Vodicska îmi scrisese din nou o scrisoare

10
 plină de mustrări, atrăgîndu-mi atenția că reputația mea se răsfrînge
asupra copilului). Vazînd lacrimile mele disperate, spuse cu o tandră
pornire : „Ei, fie cum o fi ! Așa trebuie, așa vom face !“
Căsătoria noastră neașteptată a fost un eveniment senzațional
pentru tot orașul !
Și dintr-o dată, oamenii deveniră blînzi, buni, calzi și iertători față
de mine ! Parcă aș fi reparat într-adevăr cine știe ce greșeală,
împăcîndu-i, iar ei, binevoitori, m-ar fi „recuperat'*. Pentru o vreme
totul se liniștise 1
Ciudat circ mai e și lumea asta !

20

CURGEREA ANILOR, a anotimpurilor, a zilelor depănate ca într-

un ghem ! Cît de puțină importanță are măsura zoritului timp, cînd
privești astfel, prin vălul depărtării ! Cît de indiferente sînt schimbările
calendarului, numărul răsăriturilor și apusurilor, schimbările de
anotimp, ninsorile, ploile, puhoaiele, înfloritul și roditul ! Viața noastră,
a oamenilor, se dirijează după o altă periodizare și destinul își
desenează contururile după propria-i voie, ca niște granițe pe o hartă.
Dacă mă gîndesc cît timp a rămas în urmă de la a doua mea căsnicie și
pînă acum, văd bine că trebuie să socotesc o jumătate de viață. Dar așa,
într-un tot, grămada asta de ani mi se pare uneori atît de amorfă ; mă
mir chiar, că, în diminețile atîtor zile m-am pregătit, bob cu bob, pentru
viață, m-am îmbrăcat, am vorbit, mi-am făcut griji și m-am zbătut și
atîta amar de ani am zis tot de atîtea ori, eliberată pentru o clipă din
griji și din tristeți : „Da, da, se scutură frunzele, se face frig. în curînd
va trebui să aprindem focul!“ Sau, privind cerul cu o grea nepăsare :
„Ce vară ploioasă ! Anul trecut leandrul a înflorit mai frumos !“ Sau
așa : „Iar vine Crăciunul și ne-ar trebui cîte ceva !“... Aspră și grea,
întunecoasă țesătură a vremii trecute, lungă perioadă de destrămare și
declin, al cărei călcîi te apasă greu ; și cîte amarnice zbateri meschine,
cîte necazuri mărunte, fără nume, lipsite de orice

11
 romantism, de orice urmă de lirism, care m-au măcinat și m-au
istovit ; cîte mizerii care m-au uzat, m-au sfîșiat, m-au înfrînt, m-au
atrofiat ! Anii m-au măcinat, strivindu-mă 1 Dar oare ducînd o viață
distinsă, liniștită, frumoasă și de un anume rang, n-aș fi îmbătrînit la fel
? Aș fi ajuns tot unde sînt și acum ! Acum nici măcar nu mai meditez,
nu mă mai întreb unde am greșit. Poate că viața fiecărui om se desfă-
șoară conform împrejurărilor. Eu nu mă pot imagina pe mine cu un alt
fel de trecut și de prezent decît cele care au devenit parte din mine
făcîndu-mă să fiu așa cum sînt.
Intram în al treizecilea an de viață și eram iarăși femeie măritată,
din propria mea voință, așa cum plănuisem, și obținusem prin luptă,
întru redresarea vieții mele pornite spre decădere sau întru necazul
dușmanilor mei sau poate din dragoste ; cine mai știe azi ?! Poate că
întru toate acestea la un loc !
în aparență, parcă se reîntoarce o veche, foarte veche epocă !
Aveam din nou o locuință mică, de trei camere, potrivită pentru o
pereche, pe o străduță curată, nou construită din Hajdtivăros. Am
mobilat-o cu garnitura de rips maro salvată din incendiu, cu scaunele de
sufragerie, cu paturile și dulapurile furniruite ; am scos din lăzi vasele
vechi și solide de bucătărie, am adus de la mama leandrii și i-am aliniat
în fața cerdacului cu țiglă. Aveam din nou o servitoare căreia îi puteam
da ordine, o gospodărie unde aveam ce să perii și să lustruiesc după
pofta inimii, cu vechea mea pasiune. Numai că fusese o vreme cînd
soarta îmi oferise mai mult și nostalgia în fața acestui regres mă necăjea
uneori. Dar cu asta mă împăcăm repede !
în după-amiezile lungi de vară ședeam pe scaunul împletit din
cerdac ; se auzea dangăt de clopote, servitoarea cînta în bucătărie în
timp ce călca ; eu coseam cu împunsături repezi, nervoase găinuțe
mititele, pentru copii și în mintea mea se fugăreau ostenite apăsătoarele
griji de femeie, obișnuita anxietate răscolită de presimțirea unei
inevitabile nenorociri. Uneori singurătatea mă apăsa chinuitor și mă
bucuram nespus cînd (așa, ca altă dată) cîte o precupeață cunoscută îmi
deschidea poarta cu sfială și precauție, urca scările de lemn, însoțindu-
și pașii de mărunte sfaturi sau vorbe de recunoștință : „Vai, doamna
mea !“

12
 — Vai, suflețelul meu, doamnă, cu adevărat așteptați un prunc ?
Atît de repede ! Dar așa-i rînduiala, sărut mîna ! Dacă tot vreți, e mai
bine mai curînd : ca să mai apuce să se bucure și tătîne-su. Că nu-i
tocmai tinerel. Și poate se face mai de casă, o să vedeți, dacă se joacă
unu mic în preajma dumisale. De-aia nu trebuie să pleci urechea la
vorbele rele. Ehei, dacă vă spuneam eu, atunci !
Ce să-mi spui Trezsi ?
— Vai, sărut mîna, nici nu se cuvine, dar acu’ nu vă supărați, vă zic.
S-a întîmplat ca în iarna aceea să duc haine vechi : rochii de bal și fuste
de mătase, lepădate de cucoane. Acolo, în strada Rozmarin... la fete le-
am dus, mă iertați, că după focul ăl mare au rămas și ele numa-n- tr-o
fustă. Iar cînd mă duc acolo, toate mă întreabă cîte se întîmplă prin
oraș. „Vai — zice una trupeșă, bălană, care a fost înainte casieriță la
Kispipa, ia spune Treszi, adevărat îi că frumusețea și bunătatea aceea,
văduva, se mărita cu mătăhălosul de avocat ? Vai, cum ar trebui sfătuită
să-și mute gîndul... că ăla... e gata ; ține umbră pămîntului degeaba !
Un bătrîn neputincios... un zero, zice ea ! Ei, dar știți, astea toate au
gură spurcată ! Eu în vecii vecilor n-aș fi îndrăznit să deschid gura !“
— Bine-ar fi să ți-o ții și-acum, proasto ! m-am răstit eu la ea cu o
supărare pe jumătate prefăcută, pentru că doar acum jena mea furioasă
reușise să-mi înfrîngă curiozitatea. Speriată rău, mă implora s-o iert și
se țigănea întruna, așa că i-am adus totuși o cafea, așa cum făcuserăm
toate, odinioară : bunica, mama și eu însămi. A băut-o și i-am așternut
în față vechiturile de vînzare.
— Vai, doamnă, de ce vindeți astea ? Nici nu le pot plăti eu la
prețul lor ! Un șal atît de scump, de teatru, și pelerină de dantelă și
capot cu horbote ! Sînteți tînără încă, le mai puteți purta !
— Nu mai fă pe deșteaptă, Trezsi ! Zi, cît dai pe ele ?
— Vai, chiar așa ? Dumnezeule ! Nici nu îndrăznesc să zic un preț.
Cît ați dori ?
Altă dată a venit Spach Nani, cu coșul ei mare în spate ; se
lăbărțase, gîfîia din toate grăsimile ; scăunelul de trestie scîrțîia sub
greutatea ei. întinse în fața mea scutecele, fe- șele, cămășuțele croșetate
în dantele, cu fundițe -albastre. I

13
 le-am plătit cu banii luați pe eșarfele de teatru, pe pelerinele cu
mărgele. Da, în așa fel trebuie să mă gospodăresc... Ce să-i faci !
Amestecîndu-și cafeluța, mi-a povestit și ea ce auzea pe ici pe colo.
Uneori vocea i se înfunda în șoaptă.
— Deh, tare umblă vorba că doamna Zimăn Ilka îl mai iubește la
nebunie pe domnul. Că v-ar fi blestemat, așa se zice, eu spun ce am
auzit, zilele cîte le aveți de trăit împreună, pînă lamormînt ; și că ar ști
și niscaiva farmece (nu pot să jur că-i adevărat) un meșteșug tainic...
acatist sau ce !... Atîta știu că postește nouă marți și se duce și la Pecs,
la hram, și se roagă să n-aveți zile bune împreună. Dar să nu credeți
vorbele astea fără minte ; umblă gura lumii că... Ascultați-mă pe mine :
un cuvințel nu-i adevărat, din toate astea...
lotuși singurătatea era și mai rea. Spre înserat mă nelinișteam, î!
așteptam pe Denes ; vine sau nu acasă ? Deși cînd rămînea seara în
oraș, îmi trimitea vorbă întotdeauna, politicos, cu curierul de la club, să
nu-1 aștept. în decursul atîtor ani se obișnuise să rămînă uitat acolo
unde se simțea bine cînd se aduna din întîmplare societatea bărbaților
sau voiau să continue jocul de cărți. Numai că eu acum, în situația în
care sînt! O, cum mă mai ocrotea, cum mă alinta și mă încuraja
sărmanul Vodicska Jeno, în timpul sarcinii !... Acum trebuie să port
singură și povara sufletească toată... Și pe deasupra toate grijile casei,
chiar și plata chiriei, cumpăratul lemnelor de foc, grădina,
aprovizionarea pentru iarnă, lucruri de care grija gingașă și meticuloasă
a primului meu soț mă scutiseră. în zadar, Denes nu era bun pentru
treburile astea ! Cînd îl rugam uneori cîte ceva, cumpăra lucruri prea
alese, prea scumpe și cînd mă necăjeam, se supăra. Pe urmă, a doua zi,
jumătate în glumă, jumătate în serios, îmi arăta portofelul gol : „Fă într-
un fel azi, dragă ! Nu am ! O să vină într-una din zile vreun șvab de la
Văllaj... și ne aduce !“
La început nu știam cum să judec această ușurință de paiață,
stranie și zîmbitoare. Așa să fie el din fire ? Dar nu poate rămîne așa...
degeaba... acum e soț ; și în curînd va fi tată. Trebuie să încerc, cu
blîndețe, cu vorbă bună, să-l fac să înțeleagă și să accepte. Din
cheltuiala unei seri la

14
club, acasă am putea găti o săpătmîna încheiată. Iar din veniturile
biroului am putea trăi binișor, cu un pic de chibzuință, chiar dacă am
mai plăti și din datoriile lui. Dar ce datorii are și la cine, nu puteam
scoate de la el cu nici un chip ; se pare că nici el nu mai știa prea bine și
îi era neplăcut să se gîndească, așa că nu era dispus să discute despre
asta. „M-am descurcat eu și pînă acum, drăguță", spunea ridicînd blajin
din umeri și își alegea din cele treizeci și trei de pipe din colecție, cu o
plăcere senină, luleaua cea mai frumoasă. „Pînă acum dar, la urma
urmei... m-a luat de nevastă. De obligat nu poate fi obligat... e bărbat
doar !
Deodată s-a aprins în sufletul meu o nemulțumire dușmănoasă ; și
imediat după aceea o rușine amarnică, pentru că asta... nu i-o puteam
reproșa ! Oricum eu nu avusesem altă ieșire. Cînd se năpustiseră
asupră-mi toate necazurile, cînd lumea mă osîndea pe nedrept, cînd
banii îmi erau pe terminate și cînd își vîrîse coada și bătrînul Vodicska,
știu că o dată am zis în disperare că dacă nu reușesc să-mi refac viața,
am să beau chibrituri... Dar dacă Denes ar fi în- tr-adevăr bun și
delicat... acum nici n-ar trebui să-și mai amintească de toate astea. E
drept că dintr-o vorbă se fac o sută, iar eu în starea în care mă găseam,
eram tare nervoasă. Dar oare nu copilul lui îl purtam, nu din cauza lui
sufeream ?
în momente de bună dispoziție sau cînd ceva anume i-o amintea,
știa să fie impresionant de drăguț și de delicat, dar asta nu era o dăruire
continuă din partea lui. Făcea parte din categoria oamenilor mai
nuanțați, mai interesanți, capabili din timp în timp să se monteze
splendid, ca și ceasornicele acelea lucrate cu mare meșteșug — pentru
cîte o dispoziție sau simțire de o muzicalitate fină, pură, deosebită —
uitînd însă apoi și o vreme se cufunda în sine, odihnindu-și toate
ostenelile într-o delăsare totală. Dumnezeule, ce tipologie diferită are
bărbatul făcut să fie amant de aceea a celui făcut să fie soț ! Denes era
cunoscut ca un om cu inima de aur, simpatic și drăguț în nesocotința lui
și evident, așa și era ; brusc însă devenea îndărătnic, uneori chiar brutal,
cînd se atenta la comoditatea lui trupească și sufletească. în asemenea
cazuri ieșea la iveală trufia mes-

17
8
chină a micii burghezii orășenești, egoismul lui primitiv și un fel urît
de a se exprima, lucruri moștenite de acasă. E drept că se împăca
repede și, luat cum trebuie, cu puțină viclenie, putea fi determinat să
facă orice ; iar cînd avea bani, îmi dădea ușor și fără să țină socoteala,
oricît ar fi fost. Poate că în acea primă perioadă mă întrista cel mai tare
gîndul că nu mă mai iubește îndeajuns. Parcă nu-i mai eram
indispensabilă nici fizic, nici sufletește 1 Dar poate indispensabilă nu-i
fusesem niciodată ! Dacă plecam, mă lăsa să plec ; dacă o rupeam cu el
se resemna ; dacă-1 chemam înapoi, venea ! Și între timp avea și altă
femeie. Un om moale, foarte slab sau poate foarte puternic, pentru că
nimic nu e cine știe cît de important pentru el și nu se lasă scos din ale
lui.
Parcă pentru căsnicia asta aș fi purtat eu toată răspunderea,
aceasta era de fapt și impresia mea. „Eu am acceptat, dacă asta ai vrut ;
dar vezi acum ce bine mi se potrivește !“ — păreau să spună toate
gîndurile, toate obiceiurile lui de burlac, neschimbate, toată evaziunea
lui încăpățînată de sub rigorile obișnuitelor formule și griji ale unui cap
de familie. Dar oricum... bărbaților trebuie să le dai iluzia victoriei
după o luptă crîncenă ; femeia trebuie să aștepte nemișcată, ca un
trofeu cocoțat în vîrful unui stîlp al întrecerii, sporindu-și valoarea prin
artificii. Aș fi știut și eu să procedez așa, dar eram prea săracă și prea
părăsită de toți !... De-acum eram la discreția lui și neputința acestei
situații o simțeam ca pe o jignire nemiloasă, cruntă și înăbușită. De
multe ori scăpăm, nestăpînită, cîte un cuvînt jignitor și pătimaș, cîte o
învinuire dură și furioasă, dar el evita cu o mirare înspăimîntată orice
discuție ca și nesuferitele certuri. Dar cînd se întîmplă așa, era și mai
înclinat să plece căutînd societatea oamenilor ; se ducea să ia masa în
lume, printre oameni cu figuri vesele, să aibă astfel, în ciuda evidenței,
senzația libertății. Banii pentru gospodărie mi-i dădea foarte neregulat,
așa că micuța mea avere se topise. La urma urmei, trebuia să mă și
îmbrac cu toate pretențiile reduse la maximum.
în primăvară am născut prima fată.

1
 21

DOI, TREI ANI au zburat — mi se pare acum — cu o

nemaipomenită repeziciune. Nu ca un vis, ci ca un somn greu într-o
zbatere neroadă, inconștientă și istovitoare. îmi trăiam viața, o viață
lamentabil de măruntă, o viață ale cărei roți scîrțîiau măcinîndu-mă
surd și fără cruțare. Mă zbateam devenind eu însămi dură în această
luptă. Nu mă număram printre aceia pe care suferințele și umilința îi
fac mai buni și mai delicați. Mai degrabă ieșeau la iveală în sufletul
meu nebănuite răutăți și îndărătnicii.
în vremea aceea, din cauza sarcinilor, eram silită să stau mai toată
vremea în casă. Alăptam încă al doilea copil, cînd, din cauza celui de-
al treilea, care era pe drum, a trebuit să-l înțarc ; și — din nou fată,
toate trei fete !
Mi-au supt sîngele, au înghițit, au consumat cu nesaț viața și
tinerețea mea. Ei bine, asta a'șa trebuie să fie ! Sînt ale mele, trup din
trupul meu, scumpele mele broscuțe nefericite ! Frumoase și sănătoase
ca însăși viața. Iată soiul meu înfloritor, viguros, bogat, izbucnire
pîrguită a fecundității mele întîrziate, a rodit îmbelșugat, alături chiar
de o tulpină ofilită. Dar a trebuit să mă distrug oare chiar într-atît ?
Eram eu vinovată de viața pe care o duceam ; sau dacă eram, s-ar fi
putut oare într-alt fel ? Oare totul, totul trebuie să treacă numai și
numai peste mine, ca un tăvălug ?!
...încetase să sugă. Gurița tare a rămas țugui, pumnișorii micuți
strînși puternic în somnul dulce. Iată cît de scump e un noduleț ca
ăsta... ai putea să tot stai să-1 privești multa vreme. Dar celelalte două,
urlînd, loveau cu picioarele ușa tapetată a camerei copiilor.
— Mama, cafea ! Mama mimi, cafea, chifi !
S-au pornit pe rîs, cea mică o imită pe cea mare ; „Mimi, mama !“
Vai de mine, o s-o trezească pe asta mică... Faceți liniște acolo ?... Sau
viu la voi cu măturoiul, copii neastîm- părați ce sînteți !
O clipă se aud șușoteli :
— Tflfea !
Dar unde-o fi dădaca, vițica aia nenorocită ? Nu le poate
astîmpăra sau s-a dus să bîrfească nițel cu slujnica de la

2
 bucătărie ? Buff!... Zsuzska cea mică s-a lovit de ceva ! Dumnezeule,
poți să înnebunești aici !...
— Și tu, tu neisprăvita, unde dumnezeu umbli !? Lași copiii
singuri cu lampa aprinsă în cameră ? Ce te bîlbîi ? Unde ai umblat ?
Am să-ți smulg cocul ăla din cap, tu ! Vai... îi curge sînge din nas ! Ia
te uită ! Adu apă, vită ! Am să scot sufletul din tine ! Ține aici ! Și tu
nu mai urla așa, că doar nu ți-ai sfărîmat oasele. Hai că ți-a și trecut !
îmi potolesc vocea, rușinată, pe măsură ce, în cîteva minute, se
potolește criza nervoasă, izbucnirea de furie în care au prins glas,
răzvrătindu-se pe neașteptate, urît și maladiv, toate umilințele
reprimate și amărăciunea vieții mele de femeie chinuită. Aud în
camera cealaltă pașii ^nesiguri ai lui Denes, orbecăiala lui
neîndemînatecă pe măsuța cu pipe-
— Vai, acolo nu arde nici măcar lampa, dă fuga, e domnul
acasă !... Pune mîncarea pe foc și așază și masa ! Dar vezi să
strălucească paharele alea, atît îți spun !...
Oh, cu cîtă greutate, cu cîtă luptă se poate menține eleganța de
altă dată, luxul, curățenia strălucitoare cu care ești învățat ; cît e de
greu s-o faci într-o casă atît de mică și cu atîția copii, cu slujnice
ieftine, cu o dădacă prostuță de numai treisprezece ani, cu un soț ca
ăsta care pretinde, firesc, de parcă ar fi cel puțin sultan, totul, fără ca el
să ridice măcar un pai ; cred că n-ar putea cu degetele lui înțepenite, să
bată nici măcar un cui în perete... El doar stă și pufăie din lulea ;
cufundat în gînduri, cu privirea în gol, cu ochii lui mari, albaștri,
pierduți în fumul lulelei : „în zadar, asta așa a trebuit să fie. Asta a fost
datul sorții !“... Bănuiam deseori că gîndește astfel. Și eu îl găseam
cîndva original, interesant, spiritual!... Dar pe-atunci era altfel ; poate
că și el, ca și mine, devenise plictisit, trivial, nesimțitor, datorită
necazurilor și greutăților zilnice. Da, dar el nu e în situația mea !
Biroul îl are separat, de acolo se duce la club, se întîlnește cu lume;
aude toate cîte se întîm- plă în oraș, joacă ; tot ce are în el mai plăcut,
mai viu, mai spiritual își irosește printre străini. Acasă mănîncă,
doarme și în contul banilor pentru coșniță pretinde să fie servit ; ca și
cum nimic nu l-ar lega de casă și de pe o zi pe alta, fără nici o
răspundere, ar putea închide ușa după el.

3
 Nicăieri un strop de siguranță ! Aveam sentimentul că viața mea și a celor
trei plozi atîrnă undeva în gol ; și lipsa unui teren ferm sub picioare îmi
zdruncina creierii, mă urmărea chinuindu-mă. întreaga mea fire era
alcătuită în așa fel încît să depind de un bărbat, să exist, să vreau, să
acționez prin el. Dar acesta îmi scăpa printre degete și nu aveam nimic de
care m-aș fi putut agăța. Brusc, mi-am amintit cu o malițioasă
amărăciune vestea aflată în ziua aceea : moartea unchiului Abris.
Menajerei lui, o țărancă mai săltată, cu care se ținea, îi lăsase zece mii de
forinți. Uite că s-a stins repede, nici n-ar fi trebuit să sufăr prea mult,
dacă atunci... aș fi fost mai deșteaptă... Pfii...
Copiii se liniștiseră și dormeau suspinînd prin somn, după plîns, noi
doi ședeam la masă tăcuți și eu fierbeam de furie înăbușită, privind cum
scurmă, fără nici un chef, cu furculița în platoul cu friptură.
— Poți să mănînci, l-am apostrofat cu vocea poate strangulată de
iritare, e bună ! Uneori se poate coborî chiar și un asemenea mare senior
la bucatele noastre de casă săracă.
— Ce vrei iarăși, Magda ? întrebă fixîndu-mă neho- tărît; furculița i
se oprise în mîna tremurătoare.
— Nimic ! Voiam doar să remarc că nici ieri seară, la ospățul cu
șampanie, unde ți-ai stricat atît de bine apetitul, n-ai mîncat cu mult mai
bine, deși a costat de zece ori pe-atît.
— Ce ai cu mine ? Oare nici bucățica din gură nu o pot înghiți acasă,
fără reproșuri ? Ți-am făcut eu ceva ?
— Mie ? Doamne ferește ! N-am nici un amestec ! Cheltuiești doar
din banii dumitale, ce vrei ? Acoperirea polițelor neachitate de cînd erai
burlac, restanțele impozitelor, taxa la barou, pentru care am văzut că a
venit și azi o somație ; și taxele de timbru ale țăranilor ; totul, pînă și
banii de haine și învățătură ale acestor viermișori nenorociți...
— Dimpreună cu domeniile dumitale... de ce nu spui și asta ?
Terenurile de turbă, pădurile de uscături, cirezile de țîri, viile din lună ?
Da, așa sînt eu, un escroc, un tîl- har, un spoliator ! Și asta dumneata mi-
o spui mie, Magda ?! îndrăznești să mi-o spui ?

4
 — Altcineva nici că ar putea să ți-o spună. Ortacii de băutură și chef,
bărdacele cu vin, golanii de la țară veniț’i la consiliile județene, sigur că
nu ți-o spun.
— De ce vorbești prostii ? Dealtfel sînt rudele dumi- tale, toți, pînă
la unul. Prea cinstitul dumitale neam, de ce îl denigrezi ?
— Asta așa-i, fără doar și poate ; grozav le-ai căzut cu tronc.
Desigur, știi să bei vîrtos, în rînd cu ei, de dame tot dumneata le faci rost,
ba, cu mîna aia beteagă, le mai tragi și din arcuș, dacă te roagă ; îi faci
concurență lui B’anko, țiganul.
— Hm, așa te-a informat prietena dumitale, negusto- reasa de 'haine
vechi ?
— Indiferent cine ! Crezi că nu știe jumătate din oraș ; că dacă nu mă
pot mișca din casă, nu aud ce faci ? Sărmane ! Nu ești decît paiața lor...
Desigur, pe bietul Jeno nu l-au iubit pentru că era mai altfel decît ei. Pe
dumneata te-au luat în brațe, deși habar n-au nici măcar de unde vii și
cine ți-a fost bunic. Dar de-atunci au decăzut și ei, au ajuns la capăt,
acum se adună cu te miri cine. Unde-i trufia de altă dată ? Cu zece ani în
urmă, nici nu s-ar fi uitat măcar la un oarecare.
— Cum sînt și eu. Ascultă, acum încetează ! îți trec cu vederea ce se
poate, dar, pe toți dumnezeii, alăptat încoace, alăptat încolo, dacă ești
nebună, du-te să te-nchida acolo, mai ai niscai neamuri.
— Pfii ! Să-ți fie rușine. Așa ceva se reproșează ?
— Dumneata ai început. Zici că sînt pomanagiu ; dar ce, mi-au plătit
neamurile dumitale masa ? Ei află, o înghițitură n-am băut din
bunăvoința altuia...
— Tocmai asta este ! Știu că ești destul de nebun sa nu primești. Și la
cărți pierzi întruna. Sînt destul de mîr- șavi să accepte să se așeze la joc
cu dumneata, să se bucure de banii unui cerșetor, ai unui nevolnic ; cînd
știu ce sărăcie duce familia lui acasă. Ani în șir nu pot ieși pe stradă, o
zdreanță ca lumea nu am.
— De ce nu ai ? Și asta tot pe bătătura mea s-a dus ? Ia spune, unde
sînt faimoasele moșii ?
— Numai un neisprăvit lipsit de simțul răspunderii poate gîndi
astfel... un scripcar decăzut... care nici nu e

5
 bărbat. Uiți că ai trei copii ? Dar pentru ce muncesc eu aici, vărsînd
sudori de sînge, dacă nici haine nu mi se cuvin ?
— Munca dumitale investită în mine ar face-o mai ieftin o slujnică
bună. Cît despre copii, eu i-am vrut ?
— Adică vrei să spui că eu ? Vai, nu-1 mînia pe Dumnezeu,
ticălosule ! De i-ar lua, sărmanii ! Dar cînd Marcsi a avut scarlatina, ai
alergat disperat de la un doctor la altul. Și-acum vorbești așa ?
— Da, mi-e milă de sărmanii pui, că-i crești dumneata.
— Oh, nenorocitule ! Măcar dacă ți-ar trece o dată prin minte să-l
achiți pe doctorul Jakobi care a vindecat-o pe Marcsi. Ar fi mai cu folos
decît serile cu șampanie și dame.
— Iar damele !... Asta tot Trezsi ți-a spus-o ? Ehei, grozav cavaler
am devenit eu ! Asta-i, ce să-i faci ! M-ai întinerit !
— Te-a întinerit babornița aia, scumpa dumitale Ilka. Crezi că nu știu
că o vizitezi din cînd în cînd ? Fumați împreună. Cincisprezece țigări pe
zi pufăie baba-știrbă. Stați și rîdeți împreună de lume și de mine, fraiera
care se omoară aici. Ei da, alte Liebe 1 Ea s-a ales cu ce-a fost mai ușor.
— Chiar așa să fie. Dacă fumează și rîde cu mine, oricum e mai
plăcut decît să-mi mănînce sufletul. Dealtfel și ea e ruda dumitale. Destul
de rușinos să o urăști fățiș, de rîsul lumii, pentru niște clevetiri țigănești,
din gelozie prostească.
— Dracu-i gelos pe dumneata ! Un lucru e sigur, bine ți-ai ales
oamenii dintre neamurile mele.
— Nu mai spune ! Era poate mai bine să fac prieteșug cu nebunul de
bărbat al mamei dumitale, care strînge teanc, fără discemămînt, toată
literatura universală, înghițind-o pînă-și pierde mințile. Acum învață
regulile sănătății din cartea unui popă neamț, nebun și escroc ; se strînge
toată lumea din piață lîngă gard, să-l privească plimbîndu-se pe palma de
iarbă din curte, desculț, cu argatul după el, să-i toarne pe picioare apă din
cană. Asta mi-ar trebui și mie, nu ? Sau poate cu grozavul frate al
dumitale, Csaba, ofițerul dat afară, care avea sabia și chipiul zălogite,
cînd ar fi trebuit să plece la regiment. Și pe care l-au dat afară și de pe
lîngă al treilea notar, că nici de ajutor de notar nu-i

6
 bun ; iar dacă se îmbată, trebuie cules de prin șanțuri a doua zi.
Frumoasă galerie, ăștia ai dumitale, n-am ce zice !
— Lasă-i în pace. Sînt printre ei și oameni respectabili, cinstiți,
harnici, lucizi ; dar ăia nici nu se uită la dumneata.
— Desigur... Istvăn, minunatul Istvăn, domnul notar public. Frumos
și-a mai lăsat în sapă de lemn cele trei surori ; și de ce nu ? Dacă n-au
avut minte nici cît o găină, că și aia știe să scurme cît îi trebuie. Desigur,
Istvăn n-are ochi pentru mine, dar pentru dumneata și mama dumitale are
? E împrietenit acum cu domni de seamă. Nevastă-sa face pe camerista
de alcov a doamnei prefect, e domnișoara de onoare preferată și se lasă
tîrîtă în cheltuieli nebunești pe rochii, pe șederi la băi, pe călătorii. într-o
bună zi, gîscu- lița o să-și ia zborul ; i s-a dezlegat și limba, i s-au deschis
și ochii iar bărbatul dumneaei, „cumsecade și lucid", plătește ca popa.
Așa da, așa se mai poate face cîte ceva în viață, nu ?
— O, ce pomelnic ! Baroana mi-e vară bună mie, și nu lui Kallos
Âgnes. Cînd am fost doamna Vodicska, te asigur, a umblat mai mult ea
după mine, decît eu după ea. Dar , acum... de, femeia e prețuită după
bărbat.
— Ehe, ce să-i faci ! Așa sînt eu, un tip decăzut, de nimic, demn de
tot disprețul și te-am tras în jos, lîngă mine. Mă miră doar că accepți din
partea mea, deocamdată, acest acoperiș și alte mărunțișuri provenite din
munca mea de leneș și neisprăvit, pe care le extragi cu sîrg dimineața în
timp ce dorm, din sertarul noptierei, după ce, cu dispreț dar și cu o rîvnă
de coțofană, ai scotocit în amănunt toate cotloanele portvizit-ului meu.
— Salvez măcar ceva din ghiarele străzii Rozmarin.
— Ce bine informată ești ! Bravo !
— Din ce să cumpăr lapte pentru bieții copii nevinovați care sînt ai
dumitale ; din ce aș plăti simbria slujnicelor, lemnele ? Din ce-mi azvîrli
dumneata zilnic ?
— Ia să încerc așadar, poate reușesc să scot, pînă mîine dimineață,
oleacă de pomană, din bunăvoința vreunora dintre neamurile dumitale
sclifosite. Că deh, așa sînt eu...
încă dinainte se pregătise să plece ; își scutura pipa, își căuta încet,
comod, haina, bastonul. Această ultimă frază se voia doar o tranziție
elegantă și ironică, disprețuitoare, o

7
 degajată încheiere. Totuși continua să se pregătească încet, ca și cum
inconștient sau poate dintr-o veche deprindere așteaptă să fie reținut,
împăcat. Măcar de s-ar duce odată, de s-ar grăbi, de-ar pieri, dacă tot...,
mă gîndeam eu cu încăpățînate, temîndu-mă poate să nu-1 opresc totuși,
să nu-1 rechem cu un gest concesiv sau să mai insist, de formă, în acest
lung și neplăcut schimb de cuvinte — denaturîndu-1 printr-o
argumentare mai puțin aspră, ajungînd pînă la văicăreli și îmbunare... sau
să izbucnesc brusc într-un plîns, pătimaș și zbuciumat, ca să se întoarcă
din ușă, să se aplece asupră-mi, mut, neputincios, plin de regrete sau
împăciuitor, să-mi pună o mînă pe creștet, alunecînd-o apoi într-o mîn-
giiere pînă pe șold ; sau să-i ațin pur și simplu calea în prag, îmbujorată
de furia certei, cu ochii strălucind de nervi, luîndu-1 de braț... încercasem
deja toate aceste mijloace : etapa era depășită. Trecuseră patru ani de
căsnicie. Devenisem insensibilă ; probabil că el era la fel ! „De-a
dracului și tot nu-1 rețin. Să plece !“
Dar rămasă singură, mă îneca un plîns amar. „Așa e viața mea 1 El
își găsește compensații, dar eu am să mă perpelesc aici, în așternutul
fierbinte și viermișorul acela o să miaune toată noaptea din cauza laptelui
răscolit de nervi și deci dăunător, pe care l-a supt. Iar pentru dumnealui e
mai de preț o tîrîtură cu mutra boită sau vulpea aia bătrînă și știrbă, iubita
lui de altădată, la care se duce să se plîngă de mine, de căsnicie... Și eu
nu pot să mă răzbun, să răspund, să mă mișc, din cauza gîgîlicilor astea
trei. M-a dăruit viața, dar mi-a dat și canon ! Pentru ce oare ? Pentru
ce ?...“ în ultimii ani mă ofilisem de-a binelea, mă deformasem din atîtea
nașteri, mă neglijam alăptînd întruna... în zadar, eu nu mai aveam la ce
mă aștepta ! Doar la muncă istovitoare și la îndatoriri.
— Cîte mă mai așteaptă, pînă le văd pe asțea mari. Și s-ar putea să
mai vină... că, doamne ferește ! Dacă acum îl rețin, îl fac să rămînă... da,
așa îl mai pot influența. Dar mai mulți copii, nu ; asta n-aș mai putea
suporta. Prefer să mor ! M-am săturat!
Alături de un asemenea om ! De la un asemenea tată ! „Eu i-am vrut
?“ — mă întrebase și adineaori. Și cînd eram în

8
 sărcinată, se purtase cu mine de parcă eu singură eram vinovată de
situație. Cît de diferită fusese în această perioadă gingășia emoționantă,
plină de răspundere, de scuze parcă, a fostului meu soț, sărmanul Jeno ;
o, el a fost un sfînt. Un om întreg, drept, serios, plin de conștiință, care a
știut să moară atunci cînd a pierdut în înfruntarea cu viața. El a înțeles și
a trăit viața după formula „ori-ori“, foarte serios și pînă la ultimele
consecințe. Cestălalt, ușu- ratec, fără energie sufletească, se vînzolește
prin lume „așa și așa“ nimerind în toate din întîmplare, aflîndu-se întot-
deauna deasupra sau în afara miezului, în afara oricărui lucru serios,
omenesc. Ce contează pentru el familia, nevasta, slujba, munca, rangul ?
Să se simtă el bine, aici sau acolo, atîta tot ; și uite că pînă în ziua de azi,
îi merge. Ce om !
Și totuși l-am iubit. Oare a fost dragoste adevărată ?... Mă preocupă
și acum încă, mă chinuie, mă revoltă, mă supără ; trebuie să-i fac rău,
trebuie să-1 urăsc, pentru mine. Și oricum, de la el am acești splendizi
copii, sănătoși și rasați.
Stau respirînd dulce, în căldura micului lor cotlon alb ; cu obrăjorii
plini și îmbujorați, părul blond ca al tatălui lor ; trupușoarele calde,
parfumate, palpită în penumbra leneșă a veiozei cu abajur. Da, asta, asta
am eu din viață. Cîndva, asemeni mie, vor deveni femei. Dar nu vreau ca
soarta lor să semene cîtuși de puțin cu a mea. Și voi avea eu grijă să nu
semene ! Pentru asta va fi încă bună viața mea.

22
DIN NOU ANI... ani !
Din vremurile acelea abia dacă rețin mai mult decît că an de an îmi
trebuiau pentru fiecare anotimp cîte trei perechi de pantofiori noi și ceva
hăinuțe pentru școlărițele mele ; căci voiam cu orice chip să le port
cochete. Și ce chin, ce luptă, cu ghiarele și cu dinții, ce șantaj, pînă reu-
șeam să scot banii de la tatăl lor. De multe ori îi furam din portofel, de
sub pernă, cîte o hîrtie de zece, după ce venea de la un chef de noapte și
dimineața tîrzie îl apuca sforăind într-un somn greu. Era momentul cel
mai bine

9
ales, deoarece chiar dacă observa, nu știa sigur dacă nu cumva îi dăduse
vreunei dame sau vreunui țigan, în cursul nopții. Se simțea și vinovat în
clipele cînd își revenea din mahmureală, îi era rușine și înjura doar
printre dinți, în timp ce se spăla, fornăind și strănutînd, în timp ce în jurul
lui se desfășura din plin curățenia de dimineață, scuturatul, lustruitul,
zoritul slujnicelor. „Dumnezeirea ei de viață ! Neam de bandiți ! Bandă
de tîlhari !... Unde am ajuns ?... Ce-am putut să devin de cînd ai pus
gheara pe mine ? Viperă... da ! Năpîrcă !“ '
Astea toate mi se adresau mie, pentru că așa stăteau deja lucrurile
între noi și chiar mai rău!... Cum au evoluat... cum de ajunsesem pînă
aici ? — mă întreb acum în singurătatea netulburată a liniștii mele, în
îmbunarea bătrîneții. Doamne, relațiile dintre noi, atitudinea unuia față
de celălalt se degradau treaptă cu treaptă ; și de fapt erau doar vorbe, tot
mai brutale, mai mizerabile, mai necontrolate, care semnalizau drumul
decăderii. Dar ce se poate întîmpla între doi oameni care trăiesc
împreună, ce altceva poate fi mai important decît să comunice ? între
timp, pot surveni împăcări și clipe de pasiune ardentă, dar cuvintele,
cuvintele nu trec fără să lase urmă. înjurăturile, ura dezlănțuită într-o
clipa sau loviturile răutăcioase, nemiloase ale nesăbuitelor reproșuri,
nimerite în punctele cele mai sensibile, mai dureroase ale sufletului sau
ale orgoliului ; revărsarea veninului, a batjocurei sau profanării în
tainițele cele mai dragi, mai sensibile sau mai chinuite ale trecutului ;
insultele, acuzațiile, născocirile infame și revoltătoare prin netemeinicia
lor, răutățile pline de patimă menite să-1 rănească pe celălalt ca să-1
doară, ca să se reverse răscolit puhoi de furii latente, chinul umilinței sau
al subjugării ; ah, toate acestea sînt, ce-i drept, doar vorbe, dar ele au un
efect teribil asupra sentimentelor, distrugînd, dărîmînd totul. După cîte o
scenă oribilă și de joasă speță poate urma liniștea astîmpărată,
sentimentul de jenă sau reapropierea, dar cu primul prilej dezlănțuirea
unei noi ciocniri nu poate fi decît și mai oribilă și mai demențială.
încalțe țăranii se încaieră, se păruiesc și își consumă furia într-un act
fizic, își liniștesc iritarea încordărilor nervoase — aproape un chin fizic
— printr-o izbucnire trupească ; la cei de condiția noastră nici asta nu e
posibil.

18
3
Educația sau poate altă reticență îi fac pe bărbați să se abțină în ultima
clipă, iar refularea izbucnirii furioase este mai cumplită decît aceea a
foamei sexuale.
Care dintre noi doi era oare mai rău, eu sau el ? Acum, din
depărtarea timpului, văd limpede că a fost o vreme cînd .din cauza
suprasolicitării fizice și sufletești, eram aproape scoasă din minți. în
starea asta, oamenii bogați pleacă la băi, voiajează, sau, mai recent, se
internează în sanatorii ; eu însă eram silită să trag în brînci la jugul vieții.
în floarea feminității, în plină vară a vieții mele de femeie, atît îmi oferise
soarta ; năpădită de griji, de copii, făptura mea îngrijită cîndva,
sărbătorită, obișnuită cu societatea, era acum neglijentă, delăsată ;
orgoliul și toate instinctele mele de femeie traumatizate de jigniri și
desconsiderare. Știu că eram și de o gelozie sălbatecă, îl insultam, îi
aruncam în față, gîfîind de ură, cele mai cumplite jigniri, dar îl așteptam
seara cu sufletul la gură atunci cînd întîrzia, reproșîndu-i la modul cel
mai aberant relații absurde presupuse cu diverse femei. Ilka, bătrîna
bestie știrbă... vechea iubire... ea era mereu obsesia mea ; și dacă uneori
(poate doar ca să mă întărite) încerca să o apere, îmi ieșeam cu totul din
fire. Deși simțeam că aceste tîmpenii mă fac să pierd teren în relațiile
dintre noi doi. Doamne, ce aberație era totul ! Cu un asemenea om, de
aproape cincizeci de ani, neputincios și dezorientat în viață... Cînd îmi
trimitea vorbă să nu-1 așteptăm la masă îi răspundeam cu un bilețel, iar
rîndurile mîzgă- lite la repezeală, cu creionul, conțineau ocări,
amenințări, jigniri, suspiciuni ; comesenii observaseră și îl ironizau
zîmbind : „Denes, vine ordinul ! Pînă la ce oră ai învoire ? Las’ că stai tu
mîine la colț, cu genunchii pe coceni!“ — în zori, cînd se întorcea acasă
băut, cu toată ceața de pe mintea lui, clocotea încă de furie ; umbla
răscolit, cu pași răsunători, duhnind a vin, în lungul și în latul celor trei
camere și eu, cu ochii uscați de nesomnul întregii nopți, prefăcîn- du-mă
că dorm, dar cu nările fremătînd, cu nervii încordați la maximum, mă
stăpîneam cît puteam, izbucnind într-un anume moment de nesuportat, cu
o furie sălbatecă.
— Bețiv nenorocit și decăzut! Ce te tot foiești pe aici, de ce nu te
duci în cotețul tău ? Mi-e scîrbă să te și văd ; pînă și apropierea dumitale
e oribilă !

1
 — Ce sensibilă ești !... Ehei, ce aere îți dai ! Mă tot mir numai, că de
șapte ani mănînci plinea unui asemenea mizerabil, îi sugi sudoarea
amară... Năpîrcă !... Te hrănești ca o lipitoare, din viața mea, fără să te
pot scutura de pe mine... ca o boală fără scăpare, ca o ciumă...
— Bată-ți Dumnezeu să-ți bată sufletul ăla ticălos ! Mie îmi
reproșezi îmbucătura aia amărîtă de pîine ? Un străin m-ar plăti și m-ar
cinsti pentru atîta muncă.
— Pentru mine muncești ? Blestemat să-ți fie fiecare pas ! „Un
străin"... Las’ că am văzut cum ți-a mers în casă străină... de aia m-ai pus
la jug, vrăjitoare vicleană ! Pentru asta ți-am trebuit! De ce nu pleci, dacă
mă disprețuiești în halul ăsta ? Strămoșii dumitale din neamul Portelky n-
au liniște nici în mormînt, cînd văd că scumpa lor nepoțică trăiește din
mila unui sărman burghez neisprăvit ca mine. S-a văzut că o bucată de
pîine n-ai fost în stare să cîștigi singură. Cine trăiește din milă, să fie
măcar modest!
— Ah ! Spune-mi, chiar nu ți-e rușine deloc ?... Nu-ți crapă
obrazul ? ! De față cu copiii ăștia nevinovați ! Unde să-i duc ? Sau să-i
las cu o jivină ca dumneata ? Ca să le crească cele de la care vii acum...
scîrbosule !
— Chiar și așa ar fi în mîini mai bune ca ale dumitale, sărmanele !
Cine știe cu cine le-ai făcut ?... Cu lumea... cu toată lumea !
— Destul !... De-acum să taci !... Urlam înecată de furie, țîșnind spre
el cu g'hiarele întinse. Dumneata, dumneata, dădacă m-ai fi putut avea !...
Asta ai fi vrut... așa, pe degeaba... așa ai fi vrut, dar altul nu mai e atît
de... atît de nemernic !...
în furia mea dezlănțuită m-am repezit spre el ; a pus mîna pe un
scaun voind să se apere sau să mă lovească... și-a pierdut echilibrul și s-a
prăbușit pe covor.
— Tata... tăticule, vino... te duc eu ușurel... în pătuțul cald... hai,
vino !...
Micuța Marcsi stătea lîngă el, tremurînd de frig în cămă- șuța ei albă
; aplecată matern deasupra lui, cu fețișoara ei serioasă, maturizată prea
timpuriu, încerca să-i elibereze mîna înțepenită peste care căzuse. Cele
două mezine plîn- geau tremurînd ghemuite în patul meu... Se ridică într-
o rînă, sărutînd copila și alintînd-o cu sentimentalismul lui de

2
 bețivan; o ducea de mînă, zicîndu-i zîna Iui scumpă, în timp ce
mînuțele ei mici și îndemînatice îl ajutau să se dezbrace. Apoi, cînd s-a
făcut liniște, s-a vîrît și ea în patul meu suspinînd înfrigurată.
— Mămicuțo scumpă 1 Dacă ai putea să te stăpînești, să taci ! Fă-te
că dormi ; vezi, așa ți-a spus și bunica. Atunci s-ar culca și el sărmanul...
Cît de înțelepte, de bune, de curate au rămas micuțele mele, cu toată
viața asta infernală ! De la cine oare învățaseră acea deosebită
înțelepciune naivă de a ne considera pe amîndoi oarecum bolnavi în
astfel de momente ? Cine le învățase să izoleze aceste scene de cursul
normal al vieții, ca pe niște coșmaruri mereu revenite ? Și să ne iubească
la fel pe amîndoi !... Uneori, săptămîni de-a rîndul tatăl lor nu le dădea
nici o atenție, de parcă nici n-ar fi existat — pentru ca, pe urmă, într-un
ceas mai bun, să le ia cu el, mîndrindu-se cu ele, cumpărîndu-le jucării și
tot felul de lucruri inutile. Le cărau acasă și a doua zi ne duceam să le
schimbăm la negustor, pe șorțulețe, pe ciorapi... Eu le bă- team uneori
pentru te miri ce ; ele nu făceau caz, considered bătaia drept o calamitate
naturală ; se fereau dacă puteau !sau se împăcau cu situația ; dar simțeau
că sînt legată de ele prin fiecare picătură de sînge din vinele mele, că
muncesc pentru ele cu încordarea tuturor forțelor și a întregii voințe ; că
sînt unicul om care le poartă de grijă și pe care pot conta oricînd
necondiționat. Iar în zilele ce urmau după asemenea nopți, între ele sau la
școală erau niște copii sănătoși, zburdalnici, veseli, ignorîndu-ne pur și
simplu. Moșteniseră cîte ceva și din firea ușuratecă a tatălui lor, dar erau
o combinație foarte fericită. Sănătoase, deștepte, descurcărețe. Ele erau
reușita împreunării noastre! Doamne... oare atîta a voit natura... sau viața
de la noi... pentru ele a trebuit să ne nenorocim unul pe celălalt!
Eram striviți ! Chiar și el, sărmanul ! Acum, după o îndelungată
cugetare reușesc să deslușesc și dreptatea lui. Se simțea tot timpul într-o
stare de siluire a voinței, ca într-o capcană ; vedea cum se înoadă în jurul
lui lanțul greu al vieții, cum îl încătușează tot mai strîns ; era neputincios
și căuta un țap ispășitor, iar pentru asta eu îi eram cel mai la îndemînă...
Da... la urma urmei, celibatar fiind, el trăise

3
 bine, ușor, frumos, în ciuda tuturor datoriilor lui ; și aceste trăsături
urîte, brutale, vulgare și dure, ieșiseră la suprafață de prin cotloanele bine
ascunse ale firii sale doar în timpul .căsniciei. Avea impresia că, datorită
mie, devenise rău ; viața cu mine l-a abrutizat, că i-am limitat
posibilitățile, că îi sug sîngele, sudoarea corvezii lui. Pentru că principala
noastră nenorocire era, fără doar și poate, sărăcia !
Vremurile deveneau din ce în ce mai grele, lotul se scumpise. Copiii
creșteau și le trebuiau tot mai multe. în oraș au venit cîțiva avocați noi,
cîțiva doctori, puși toți pe căpătuială, deși meseria asta nu mai era atît de
bănoasă ca altă dată.
Procesele în legătură cu desecarea se rezolvaseră, sistematizarea era
pe sfîrșite, acum totul încăpuse pe mîna lui Scherer Imre, omul contelui
mezin și trebuie să recunoaștem că noul favorit proceda cu viclenie și
repeziciune. Cei de pe valea Szinyer-ului căpătaseră înlesniri, cele mai
multe conflicte se rezolvaseră, numai țăranii păgubiți erau tot ne-
putincioși, dar ei nu apelau la avocat pentru bunuri în valoare de două-
trei sute de forinți, pierdute, ci plecau în America, în număr din ce în ce
mai mare, lăsînd totul baltă. Astfel soarta avocaților se îngreuna din ce în
ce ; uneori luni în șir Denes nu avea decît procese mărunte fără nici o
importanță sau îi dădea unchiul meu Istvăn, notarul, să rezolve vreo
formalitate care abia dacă aducea cîțiva forinți. Dar noi n-aveam în casă,
uneori, de nici unele și ne feream de băcan și de măcelar, la care aveam o
mulțime de datorii, iar slujnica, obraznică, îmi spunea în față că decît să-i
fac observații mai bine i-aș plăti simbria. Și cînd se ivea vreo sursă mai
de doamne-ajută și prindeam de veste, mă grăbeam să scot cît mai mult
de la Denes, să-l storc, să-l fur, să-i pun pe copii să cerșească de la el cît
se putea, pentru haine, pentru pantofi, pentru lac de podele, pentru
bibelouri ieftine dar arătoase (Dumnezeu să mă ierte) pentru flori,
cusături țărănești ; pentru că țineam enorm (și țin pînă azi) la aceste
drăgălașe și inutile podoabe ale vieții, la curățenia plăcută a odăilor, la
fețele de masă imaculate, la tacîmurile de alpaca lustruite ca argintul, la
paharele șterse fără cusur. Oricum, tocmai asta îl mai lega cît de cît și pe
Denes de căminul lui, această ordine binefăcătoare

4
 cu care se obișnuise fără să vrea, alături de mine : așternuturi
proaspete, serviciul ireproșabil la masă, pipele bine întreținute,
scuipătoarea împrospătată zilnic cu nisip curat și gulerașe de hîrtie
colorată... ei bine, și bucătăria mea, îmbelșugata mea bucătărie realizată
din puținul obținut cu atîta luptă, cu atîta amar. O știam și totuși nu-mi
părea prea rău să-i iau banii, cînd avea. Oricum i-ar fi dat pe ce nu
trebuie ! Cui i-ar fi trecut prin cap, la noi, să facă economii, să pună ceva
deoparte ? Ne bucuram să nu vină portăreii, să nu plătim taxe de
judecată, cînd Denes (mereu în ultima clipă) din pămînt, de nu știu unde
făcea rost de bani și aveam din nou o săptămînă de liniște, fără furtuni.
Nu știam cît cîștigă, unde și ce datorii are, ce sume dosește pentru
chefurile lui... Cum aș fi putut fi alături de el m treburi din astea ?
O singură dată, s-a întîmplat totuși, aproape ca de la sine, să alerg și
să mă zbat eu în locul lui. Pe vremea aceea totul mergea cît se poate de
mizerabil și aveam sentimentul că într-un fel sau altul trebuie să vină un
deznodă- mînt, să se rezolve ceva ; era imposibil să rămînă lucrurile așa
cum erau, nu se putea trăi în felul acesta. Dealtfel, în tot timpul
îndelunga^ i mele căsnicii cu Denes am trăit acest sentiment de ni
iguranță, de provizorat. Pe vremea aceea, oamenii erau deja mai mult de
partea mea, mă compătimeau pentru suferințele mele, pentru lupta mea
dură, mă lăudau pentru vigoarea voinței mele capabilă să asigure edu-
cația copiilor, hainele lor, rangul casei. Se pare că lumea se mulțumise cu
cîtă penitență îndurasem. Și oamenilor le venise o idee : se schimba din
nou administrația, se elibera postul de procuror adjunct, ar putea fi ajutat
nenorocitul ăsta ! Să aibă măcar un venit sigur. Iar prietenii lui din județ,
care de zece ani îl ajutau să piară frumos, cu voioșie, în chefuri la care nu
o dată le-a stors lacrimi cu vioara tre- murînd în mîna lui bearcă și care
de la o vreme se așezau cu compătimire și jenă la masa de joc, temîndu-
se să nu-i ia cumva și ultimul forinț din buzunar — prietenii aceștia se
uniseră acum să-l ajute. Alegerea lui a fost o aclamație furtunoasă,
emoționantă, unanimă : ca un omagiu adus Ia catafalc. Sărmanul Denes !
El știuse să fie demn de dragostea tuturor, să fie drăguț și degajat cu toată
lumea, chiar

5
 în vremea degringoladei și mizeriei Iui ; doar cu ai lui a fost rău,
doar familia și-a împins-o în declin. Nu era făcut pentru viața de familie.
M-am dus să-i duc mamei vestea. Eh, sărmana de mine, tot am reușit
să fiu nevastă de demnitar al județului ! Ironia vieții ! Mă gîndeam la
niște alte alegeri, la visurile, la speranțele de odinioară... Parcă nu totuna
mi-ar fi fost și așa — acum ? ! Orașul îmi devenise aproape străin, de
atîta vreme nu mai ieșisem din casă... Străzi și prăvălii reconstruite după
incendiu și tocmai aici, unde am locuit ultima dată cu primul meu soț ;
un șir de căsuțe bătrîne, rămase întregi și salcîmii noduroși. Cum au mai
crescut copacii ! El îi plantase în fața magaziei de lemne... Am trecut
încet pe lîngă poarta cu gratii. Iată capătul parcului cetății ; în dosul
grilajului de fier, desișul bătrîn al copacilor imenși ; liniștea ca de pădure,
neschimbata liniște, mereu aceeași, distinsă și rezervată, pe care tumultul
vieții nu o poate tulbura ! Cîte nu mi se întîmplaseră și cît de tare mă
schimbasem eu, de pe vremea cînd, de mult de tot, veneam aici, la brațul
lui Denes, legănîndu-mă în dulci iluzii, sperînd, iubind. Și grădinițele de
pe Cifrasor cu globulețele lor colorate au rămas tot cele vechi.
Administrația piețij, Turnul de apă, dincolo de șanțul cu iarbă, cimitirul
în care mormîntul lui Vodicska s-a surpat, aplecînd înainte crucea de
marmoră cu inscripția ei aurită : „întru amintire din partea neconsolatului
părinte".
Cîte lucruri care nu se schimbaseră, cu care avusesem cîndva o
legătură, pe care odinioară le priveam cu alți ochi. Eh, acum e totuna ;
oricum, toate ar fi de mult trecute ! Acum doar să-mi pot crește fetele, să
nu continue și ele declinul început ; măcar vlăstarele mele să se poată
ține pe picioarele lor, să-și cucerească un loc în lume.
— Acum li se permite și fetelor să meargă la gimnaziu. Asta vreau
pentru ele, odată cu capul ! Să se facă doctori, profesori, să stea pe
aceeași treaptă cu bărbații.
Din patul în care zăcea bolnav, Telekdy Peter mă privea cu un zîmbet
acru pe fața îngălbenită, surpată.
— Prostii ! Manie de ignorant, cu totul lipsită de temei ! Muierea
rămîne întotdeauna inferioară, nici nu se

6
poate altfel. Căci două treimi din viață îi sînt ocupate cu
inconștientele, animalicele griji și preocupări implicite perpetuării
speciei, iar înțelegerea îi este supusă instinctelor. Dacă se eliberează
de ele, devine o corcitură dezorientată, un avorton nenorocit, care nu-
și găsește locul nicăieri și devine nefericită. Femeia este unealta oarbă
a țelurilor pe care și le propune natura ; o ființă încă lipsită de
conștiință, ducînd pe jumătate o existență înrădăcinată, ca a plantelor
și singura ei valoare constă într-un farmec și o frumusețe involuntară,
ca aceea a florilor, ca tăcerea plină de așteptare a modestelor și
tăcutelor semințe. Toți filozofii : Platon, Spinoza, Kant, Schopenhauer,
Nietzsche au gîndit la fel. Numai civilizația de azi și-a găsit o joacă în
a impune cu forța recunoașterea femeii.
Astfel vorbea acum, evident fără să-și mai amintească ce crezuri
afirmase în problema aceea odinioară. Sărman fantast ! Zăcea de vreo
doi ani, înconjurat de cărțile lui, palid, plin de bube oribile, purulente.
Se îmbolnăvise exercitîn- du-și maniile sanitare, pe vremea cînd era
adeptul lui Kneipp, făcea gimnastică, bea ceaiuri pentru împrospătarea
sîngelui, cohsuk t laptele proaspăt muls și nefiert, fără să renunțe la
maniile lui nici cînd colinda satele cu treburi ale cadastrului. Medicii
au descoperit în organismul lui putred, de seminție decăzută, în sîngele
lui stricat și amestecat, germenii pustiitori ai unei boli care se găsește
în organismul uman doar o dată la o sută de ani : un morb al vitelor
cornute, căpătat din laptele nefiert.
Maică-mea trebăluia în jurul lui încetișor, cu un fel de liniște
plictisită și senină. Se obișnuise să-1 vadă zăcînd astfel și nici prea
mult de lucru nu-i dădea ; își duceau traiul dintr-un ajutor oficial,
dintr-o mică rentă și din împrumuturi ; Telegdy citea și uneori îi
explica mamei care ațipea ascultîndu-1, apoi, cu instinctul ei de
doftoroaie înnăscută, dintotdeauna pusă pe fermecătorii, îi oblojea
rănile, curățin- du-le, bandajîndu-le, doftoricindu-le ; îi dădea cu
pasiune minuțioasă mîncăruri din vechea bucătărie ungurească sau
delicatese ușoare, picante, rafinate, dictate de el, din cărți de bucate
franțuzești vechi și zănatice. „Lasă-1 să aibă și el o bucurie, sărmanul ;
le simte doar gustul, că de mistuit nu le mai poate mistui !“... De multe
ori o priveam cu uimire
pe mama ; nu-și pierduse nici buna dispoziție nici umorul de altă dată.
Ea nu luase niciodată viața prea în serios. Și prin cîte trecuse ! Unul
din feciori la balamuc, nici nu mai știe de el ; al doilea vine cînd și
cînd, dar din asta nu i se trage nici o bucurie. Csaba a decăzut cu totul.
Uneori umblă cerșind prin sate, alteori e adunat de prin șanțuri în
comă alcoolică, pe jumătate degerat, ca să fie dus într-un spital, îngrijit
și vindecat de bolile lui scîrboase, îmbăiat, pus pe picioare prin
ambiția cîte unui medic (care afla cine și ce a fost) care îl supunea
experimentelor lui de dezalcoli- zare, îl îmbrăca în vechiturile
dezbrăcate de el ; pentru manierele lui frumoase și scrisul lui ordonat
era oprit acolo, uneori angajat chiar și răsfățat, încurajat în fel și chip.
Stă o lună, două, apoi intră iar în criză alcoolică, fuge și, înfundîn- du-
se în prima tavernă, bea cu nemiluita ; cînd nu mai poate să plătească,
i se ia și cămașa de pe el și ajunge iar acasă îmbrăcat cu un palton pe
trupul gol, murdar și bubos. Doamne, cît mă durea sufletul pentru el !
Mă chinuia, mă îngrozea și mă apăsa, răscolindu-mă deodată, mila și
scîrba ; presimțeam în vise cumplite revenirea lui, cu săptămîni îna-
inte, îngrozită că va trebui să-1 oblojim, să-1 hrănim, să-1 răb- dăm o
vreme pînă îl apucă din nou dromomania. Uneori plîngea și se ruga
stăruitor, alteori, lăudăros, ne învinovățea amarnic pe toți sau se juca
în prostie, copilărește, cu fetițele mele și mînca nesățios, cu o poftă de
lup. La un moment dat se auzi vestea cum că s-ar fi înhăitat cu niște
țigani nomazi, însurîndu-se cu una din șatră. „Bravo, spuse mama
rîzînd cu poftă, numai de mi-ar face nora 6 vizită ! Nu m-aș scumpi la
cîteva fuste și broboade". Ea era capabilă să vorbească astfel ; nu știu,
se abrutizase sau poate o ajuta firea ei ușuratecă ?
„Fetițele mele, dragele mele, voi doar să învățați, să nu faceți
nimic din treburile casei ; gătesc eu, mătur, deretec, mîinilor mele
asprite, trupului meu deformat și neglijat, nu le mai poate dăuna
nimic. Voi pregătiți-vă doar pentru o viață mai frumoasă, victorioasă,
independentă ; fiți stăpțne pe voi, să nu vă poată umili nici un bărbat,
să nu fiți nici unuia slugă de spălat blidele, cîine de dat cu piciorul în
el ! Voi să învățați tot ce se poate, chiar dacă va trebui să-mi vînd
pentru asta pînă și perna de sub cap !“

1
 Dădeam masa gratuit unui eminent student sărac, ca să le
pregătească pentru gimnaziu. Marcsi și Zsuzsi începuseră să-și dea
examenelel Klări moștenise aplicația pentru muzică a tatălui ei ; i-am
făcut rost, pe rate lunare de cîte cinci forinți, de un pian vechi, hodorogit,
îngrijindu-mă și de profesor. Munceam cot la cot, acum cu o singură
slujnică, gîfîind, forțîndu-mă pînă peste puteri. Dar de mîncat, se mînca
bine Ia noi, asta era pretenția lui Denes ; preocuparea lui de frunte
devenea tot mai mult stomacul. Se îngrașă, ședea în jeț, trăgea din lulea ;
acum se învățase sa bea și acasă, obrajii buhăiți se învinețiseră, avea ochii
injectați, gura fleșcăită ; de multe ori adormea în fotoliu : îl dezbrăcau și-
1 întindeau în pat fetele. „Nici nu mai merită să te cerți cu el !“ îmi
ziceam uneori pe atunci și îl lăsam în pace. Alteori treceau săptămîni
întregi fără să ne vorbim.

23

MĂSURĂM TRECEREA VREMII, a anilor, a anotimpurilor, numai

după creșterea copiilor : Marcsi poartă deia fuste-clopot care-i ajung pînă
la glezne, înfășurîndu-i mijlocul bine făcut, și șoldurile feciorelnice ;
tînărul meditator student se roșește pînă în vîrful urechilor cînd ochii
splendizi ai Zsuzskăi întîrzie asupra lui, privindu-1 cu o șăgalnică,
prefăcută seriozitate în timp ce el se omoară cu niște explicații ; la
doisprezece ani, Klări — palidă uneori și cu degetele ostenite — stă în
fața clapelor zicînd : „Aș vrea să am un pian ca acela al fetelor mătușii
Âgnes. Ce sunet are și ce de note au primit ! Dar sînt afone !“
Ele cresc, cresc ; și cui îi pasă în această trecere a vremii de
cărunțeala părului meu, de ridurile din jurul cearcănelor de sub ochi, de
zbîrciturile adînci din jurul buzelor. Trecuse atît de multă vreme de cînd
nu mai așteptam nimic de la viață. De la nimeni nici un gest care s-ar fi
cuvenit tinereții, unei frumuseți bine conservate. îmbătrînisem pe
nesimțite și nimănui nu i se părea ciudat...
Și totuși, am un băiat mare, jurist la Pesta ! Mă gîn- deam uneori,
aproape mirată și cu un fel de jenă. Da, fiul

2
 meu Istvân... pe care-1 crescuseră bunicii lui, îmi scria de acolo
două-trei scrisori pe an : epistole politicoase, de felicitare, de informare,
exact de Anul Nou, de ziua mea și după sesiunea de examene. Exact ca
pe vremea cînd era copil și învățase să scrie ; atîta doar că scrisorile de
acum erau exerciții stilistice mai evoluate, fără să exprime nici mai multă
apropiere, nici mai multă căldură. Dar de unde să le fi exprimat, și de ce
aș fi putut pretinde eu una ca asta ? De mulți ani, bunicul își educa singur
unicul nepot și moștenitor, bătrînul Vodicska îl creștea desigur în
atmosfera severă și încăpățînată a concepțiilor lui de moșneag apucat ; și
îl putea oare educa în spiritul dragostei față de o mamă aproape
necunoscută ? Nu era oare inevitabil să-1 înstrăineze de mine, în virtutea
urii pe care acest bătrîn mi-o purtase dintotdeauna ? Eu însămi simțeam
că acest om fusese spiritul rău al vieții mele și totuși îi dădusem lui
copilul. Știu prea bine că atunci nu puteam face altminteri și a fost și spre
binele băiatului ; bunicu-său declarase că se ocupă de el și îi lasă averea
numai dacă îl poate crește fără amestecul meu ca pe propriu-i fecior, în
locul celui pierdut. Cum să mă opun, cum să-1 aduc aici, în mizerie, în
nesiguranță, ca pe un copil vitreg ? „Numai că inima de mamă nu cu-
noaște concesii, nici rațiune !“ ar spune unii cu un sentimentalism patetic
și cu o judecată de prin cărți... Da, eu îndrăznesc azi să recapitulez în
gînd, tot ce am învățat într-o viață de om : adevăruri fără înflorituri,
încîlcite, dure și aspre. Da, maternitatea nu este numai instinct ; doar nu
sîntem pe de-a-ntregul animale. în parte este și un sentiment social,
îndrăzneală, răspundere ; de temperamentul copilului depind de
asemenea multe ; la urma urmei, te căsătorești cu un străin : în sîngele
copilului curge și sînge din sîngele lui ; copilul moștenește cîte ceva și
din firea și făptura lui... într-un timp, cam pe cînd a murit sărmana
soacră-mea (era în trecere pe aici în drum spre Pesta unde se ducea să se
opereze), au lăsat băiețelul la mine pentru o vizită de vreo zece zile. Să fi
avut cam doisprezece ani... fetele erau micuțe de tot. îmi amintesc cu cîte
așteptări îi scrutam atunci trăsăturile aproape uitatei fețe de copil în
figura lui schimbată, cu cîtă îndîrjire căutam în mine marele, tragicul,
durerosul

3
 atașament matern ; dar nu eram în stare decît să privesc cu uimire și
respect rezervat corectitudinea micuțului educat exemplar, trebăluitul său
ireproșabil și întotdeauna intenționat binevoitor care (în zadar mă
împotriveam) îmi amintea vechile și refulatele mele reticențe instinctive,
aversiunile mele de bună seamă rele însă firești, din anumite clipe, față de
sărmanul său tată... da, da, semăna cu tatăl și, mai cu seamă, cu bunicul
său. îmi luasem rămas bun de la el văr- sînd din nou lacrimi amare ;
plîngeam iluzia iubirii mele materne pe care pînă atunci distanța o
păstrase intactă. Dar în sufletul meu oftasem parcă ușurată cînd am rămas
din nou cu ale mele, cu fetele, pe care le dobîndisem ca om și femeie, la
vîrsta maturității trebuincioase pentru a fi mamă, cu sufletul chinuit și
trup resemnat ; le dobîndisem din propria-mi voință și nicidecum din
întîmplare iar ele au fost sensul vieții mele, îndatoririle, conștiința,
cinstea și legătura dintre mine și destinul meu, încă de pe atunci și pînă la
capăt. Au crescut mari... lîngă mine au crescut ; toată vrerea, grija și
sudoarea mea s-au investit în ele, care erau reușita și mîndria mea.
Cînd ajunseseră în pragul adolescenței, a fost nevoie să-mi mai
adun o dată toată energia, toată chibzuință de care eram în stare, ca să
le pot orîndui viitorul. Pentru că tatăl lor decădea vertiginos, contînd
tot mai puțin. Devenise un deplorabil bătrîn ramolit pe care se răzbuna
o tinerețe zgomotoasă, slăbindu-i tot mai mult și mintea. Ne
încrucișam prin casă cu o ură mută și încrîncenată ; furia mocnită a
disprețului răzbătea doar în cîte un cuvînt șuierat printre dinții strînși.
Dar mîncam la aceeași masă, înconjurați de copiii noștri, ai
amîndurora, de dragostea lor simplă, plină de înțelegere și voioșie.
Slujba lui Denes era firește o sinecură ; dealtfel nimeni nu
pretindea să fie altminteri. La vremea prînzului se tîra pînă la
prefectură, schimba o vorbă, două, cu domnii ; uneori, de ochii lumii îi
dicta ceva domnului Kricsăk, bătrînul conțopist care, de fapt, știa toate
treburile mai bine decît el și le rezolva în liniște, cu meticulozitate,
muncind în locul lui cu răbdare. Pe vremea aceea domnul Kricsăk era
deja însurat cu nobila Kepiro Zsuzsanna, fosta mea bu

4
 cătăreasă. îi fusese chiriaș ani în șir ; ea îi spălase, îi călcase și-i
gătise, așa că acum, la bătrînețe, o luase de nevastă drept recompensă,
iar Zsuzsi mai venea uneori pe la mine ca odinioară, cfrid o luam cu
ziua ; plecată și respectuoasă, venea să mai schimbăm o vorbă. Dar
felul cum îmi povestea viața ei cu bărbatu-su, aducea mai mult a lecție,
a muștru- luială. „Eu, mă rog frumos, pe ziua de întîi iau la mine toți
cei cincizeci de forinți. în afară de rețineri îi las lui doi forinți
cincizeci, de cheltuială ; rămîn patruzeci și șase. Din ăștia, pun
deoparte cincisprezece pentru chirie, rămîn treizeci și unu... Și Kepiro
Zsuzsanna a mea își trecea mîna grăsulie peste obrazul lucios și plat,
fornăia pe nas, și mă privea mulțumită de deșteptăciunea ei, cu o
mîndrie plină de înțelesuri. Dar datorii, slavă domnului, nu avem,
ferească-ne și de acum încolo, că mi-ar crăpa obrazul de rușine. De
cînd e cu mine, am pus două sute la economii !“ „Ia te uită — gîndeam
eu zîmbind cu o vagă tristețe, eu și dac-aș avea, n-aș putea să mă
gospodăresc astfel, pentru că, în limitele permise, salariul lui Denes e
ipotecat pe zeci de ani înainte. Cum a pus mîna pe un pic de venit fix,
l-au și năpădit creditorii."
A.șa stăteau lucrurile și fetele nu puteau să mai învețe multă vreme
aici acasă. Trebuiau sa continue la Pesta ; bani de întreținere, taxe — de
unde am să le scot, Dumnezeule mare ? !... Atunci, m-am apucat de o
treabă pe care o uram din toată ființa mea ; i-am scris o scrisoare lui Jols-
vai, fostul prefect, devenit excelență și care își aștepta portofoliul de
ministru ; fiului consilier al unchiului Hiripy, apoi încă unor rude, mai
îndepărtate, despre care m-am interesat ce deveniseră, cu cine se
căsătoriseră sau se în- ; cuscriseră, ce relații, putere sau obligații au. Și cu
o umilința ' chinuită le-am povestit, impresionîndu-i, situația mea ; citeam
scrisorile de două-trei ori, înainte de expediere, să văd dacă sînt destul de
modeste și destul de demne totuși. Doamne, cît m-am muncit, rupînd și
luînd-o de la început ! Pentru Klări, îmi venise o idee grozavă, i-am scris
lui Tereny, bătrînul maestru cu care hoinărise Denes în tinerețe prin
străinătăți. El era acum directorul Academiei de muzică.
Atunci, cineva mi-a zis că pentru bursa celorlalte două, bătrîna
contesă Szinyey n-ar trebui decît să-i scrie un rînd

5
 binevoitor ministrului. Ei bine, am făcut-o și p-asta, m-am dus la
contesă.
Pentru a doua oară în viață s-a deschis în fața mea poarta
castelului și am trecut pe lîngă desișul de fagi și straja rigidă,
întunecoasă, a brazilor. Era o liniște de pădure și sub pașii mei foșnea
frunzișul auriu, uscat ; pe aleile albe lumina blîndă a toamnei se
odihnea molatecă. Mai fusesem pe aici cu vreo douăzeci și cinci de
ani în urmă, cînd mă adusese, vrînd-nevrînd, sărmanul Jeno, pentru
vizita de prezentare.
Cît de greu e să ceri, să te plîngi, să te umilești ; ce cupă a
amărăciunilor ! Toți cei de la domeniu vor ști că m-am dus să mă rog
de doamna lor !
Mi-a ieșit înainte, zîmbind blînd, bătrînește, și m-a salutat
înclinîndu-și capul cărunt cuprins de un ușor tremur. Mi-a zis că mă
aștepta și că se bucurase cînd a primit scrisoarea prin care îi ceream
audiență. Mă așeză lîngă ea pe canapeluța cu picioare aurite ; simțeam
mirosul suav al mă- tăsurilor cenușii ; apoi își puse mînuța mică și
îngrijită, în palma mea bătătorită.
— Vai, de cînd nu te-am mai văzut! Cum o duci ? Ce face soțul
dumitale ? Ah, pe el îl iubește foarte mult fiul meu Lajos și îi
apreciază în mod deosebit serviciile. Adică, așa... ah, da, iartă-mă. Da,
acesta îți e al doilea soț. Sărăcie, da, da! Nu trebuie să mi-o iei în
nume de rău... eu încurc lucrurile, uneori și numele. Gîndește-te, am
optzeci de ani, cam mult, nu-i așa ?... Așa e, ai dreptate, copiii, numai
ei sînt importanți pentru noi ! Pentru noi ?... Nu spune asta ! Ești încă
o femeie foarte tînără ! Mai tîrziu pleacă și ei, se depărtează de
sufletul nostru !... Și-atunci nu ne mai rămîne decît credința,
încrederea în ceruri. Obișnuiești să mergi la biserică ? — Vezi, noi,
bătrînii nu mai avem parte de altceva ; dar frumusețea aceasta tot ne
rămîne ! Noul capelan de la piariști e un adevărat Ioan Gură de Aur,
nu-i așa ? Să nu te spovedești decît la el ; eu nici nu mai pot la alții !...
Scrisoarea... da, am să o scriu personal, chiar azi ! Cum se numește
soțul dumitale ? Horvăth ! E nobil, nu ?
Ușurată, emoționată, mergeam agale spre marea poartă de grilaj ;
pînă la locuința grădinarului m-a însoțit, mut, lacheul, ca să nu mă
rătăcesc cumva pe aleile întortocheate, printre copacii al căror trunchi
gros cu frunziș bogat și

6
 rămuros acoperit de chiciură îl privisem de atîtea ori din afara
zidului", în atîtea și atîtea zile ale vieții melc! Cît de blînzi, de gingași,
de înrourați la suflet pot rămîne acești mari seniori o viață întreagă !
își cer iertare parcă de la Dumnezeu prin bunătatea lor, pentru averea
imensă pe care au adunat-o și pentru faptul că mizeriile vieții nu li s-
au pus nicicînd în cale. Dar pot ei pricepe oare viața asta
pămîntească ? Pot înțelege omul de rînd ?...
Mergeam spre casa mea ; sărmanului Telekdy Peter îi cam
ajunsese funia la par, în ultimele săptămîni, Jakobi zicea că „mai
rezistă doar două-trei zile !“ — îmi șoptea mama pe prispă. Nu
plîngea. își căuta de lucru, cu o tristețe apatică, tăcută, în după-amiaza
dulce de toamnă ; a făcut o cafea, am băut-o șezînd amîndouă sub
dud. Frunzele ofilite cădeau încet pe fața de masă. „Să stăm și cu
sărmanul de el!“ — zise scuturîndu-și șorțul de firimituri.
Patul de suferință era învăluit dintr-o parte de lumina roșietică a
înserării ; razele tomnatec-palide se așterneau încremenite pe fața de
pernă albă, aureolîndu-i parcă umerii slăbiți, acoperiți de cămașa
lăbărțată, și capul bătrîn, scheletic, mic cît pumnul. Fața bărbierită era
galbenă și imobilă, genunchii strînși încît plapuma jerpelită se
gheboșa deasupra lor ; zăcea pe spate, surpat, blînd și nevinovat ca un
biet copilaș. Zăcea astfel de aproape patru ani.
Ne așezasem tăcute lîngă fereastră, crezînd că doarme. Știam de la
mama că de cîteva zile nu mai vorbește, spusese mai înainte tot ce
avusese de spus, își repetase de nenumărate ori ultimele dorințe. Că
vrea sicriu de lemn, pentru ca molcoma descompunere, pămîntul, să-i
mistuie mai repede trupul ; dar prohodul să i-1 citească preotul
reformat din Telegd, vechiul său camarad de prin universitățile din
străinătate. Să nu i se pună la căpătîi nici flori, nici coroane, nici
monument de marmură ; și mai ales să nu-1 așeze cu nici un chip în
cavoul familiei. Se ocupa de acestea aproape cu plăcere ; alte treburi
lumești nici că-1 mai preocupau. Patru ani încheiați a stat cu ochii
pironiți în tavan, privind aceleași, mereu aceleași ornamente ; a citit și
trăit în acest răstimp toată filozofia lumii, toate mărețele idei
omenești.
L-am văzut deodată întinzînd o mînă albă ca ceara și orbecăind
nesigur, ca o fantomatică pasăre rătăcită în ceață, peste măsuța cu
vtunuri. Mama s-a apropiat încet de el, a

7
 aprins o țigară, i-a pus-o între degete și s-a așezat tăcută la căpătîiul
lui. Prin întunericul tot mai dens al amurgului vedeam licărind cînd și
cînd, ca o pîlpîire, jăratecul mic asemeni unui ochi care-și pierde
lumina... „Aprinde și tu, suflețelule !“ se auzi atunci un suspin tandru,
trist și resemnat. Acum fumau amîndoi, dar vedeam că mama se
preface doar și că e foarte atentă la bolnav. Perna, învelitoarea se dis-
tingeau albe prin înserarea pătrunsă în cameră, ca un nor ciudat. Și era
o liniște copleșitoare.
Apoi, mama se ridică brusc, se apropie și își trecu palma într-o
mîngîiere caldă și blîndă peste fața și ochii lui. Rămase așa cîteva
clipe, apoi veni spre mine, încet pînă la fereastră. „E rece !“ —■ îmi
spuse șoptit, își plecă fruntea și văzui atunci că șuvoiul lacrimilor i se
pornise de mult. în mîna atîrnată moale pe lîngă trup, ținea mucul
țigării fumate doar pe jumătate : mucul pe care îl scosese dintre de-
getele înțepenite. L-a vîrît cu o grijă deosebită în sertarul unui birouaș,
ca să-l poată păstra, tristă și dragă amintire, toată viața ei.
L-au îngropat așa cum își dorise : a fost însoțit pe ultimul drum, de
mulți dintre cunoscuții din oraș și s-au vărsat multe lacrimi tăcute la
mormîntul lui. De fapt ne obișnuisem cu toții de atît de multă vreme că
Telekdy Peter nu maj există. Tînăr nu mai era, iar colegii de birou
aproape că îl și uitaseră după pensionare ; cît despre mama, se știa că
mica rentă anuală o ferește să moară de foame. O lăudau pentru
devotamentul ei, pentru răbdarea pe care o avusese, îi urau din suflet
puțină odihnă, puțină liniște. „Uite așa ne ia la rînd, mormăi Denes în
seara aceea, îndesîndu-și cu degete tremurînde pipa. Mulți au plecat.
Acolo se află în pace ! în zadar !... Trebuie să aștepți în liniște să se
împlinească ce ți-a fost dat !...“
Dar el își gusta încă luleaua, savura plescăind aromele plăcute ale
vinului de masă ; cînd căpăta cîte un butoiaș, ca taxă de judecată sau
pentru eliberarea vreunei autorizații pentru desfacere de băuturi,
degusta cu o plăcere festivă, ridicîndu-și paharul în lumina lămpii ca să
privească prin strălucirile lichidului auriu și uneori mă uimeau
cantitățile de friptură și făinoase pe care era în stare să le hlăpăie la
cină. „Este aproape maladivă această foame de lup !“ — gîndeam eu,
privind fața lui congestionată, gîtul gros cu

8
 ceafa lată... Cînd veneau iarăși săptămîni de strîmtoare și abia putea
să-mi dea cîte ceva pentru bucătărie, se întîmplă să rămînă în oraș ca
mai de mult. „Oare pe cine tapează iar, că doar nu are un sfanț !“ mă
întrebam eu plictisită.
în dimineața de după o astfel de zi, aud deodată în fața ușii taraf
de lăutari. „O, bătu-l-ar Dumnezeu, asta ne mai lipsea !“ — izbucnii
eu furioasă, pornind val-vîrtej să-i împrăștii, gonindu-i. Era dimineața
devreme, slujnica plecase să ia carne pe credit, eu mă apucasem să fac
curățenie, îmi pusesem un șorț jerpelit, o broboadă cenușie pe cap.
„Mămico să nu ieși cumva așa !“ — îmi strigă Marcsi care se furișase
la geam și se uita afară. Dar eu nu o mai auzeam. Cum am pus piciorul
în prag, Banko junior începu cîntecul meu vechi, vechi de tot :
„Frunza viței albăstrește...“,
pe care mi-1 cînta taică-său, odinioară. „Multe onomastici fericite !“
— chiui unul din lăutari. Doamne Dumnezeule, cine și-o fi adus
aminte că e ziua mea azi ? Ori a înnebunit Denes ?
„De cînd mă știu pe lume !“... se auzea fredonînd, în spate, o voce
bărbătească, ușor voalată, cunoscută parcă, într-o parte, rezemat de
stîlpul porții, lîngă bărbatul meu, stătea Tabody Endre.
Trecuseră, cred, zece ani de cînd nu-1 mai văzusem și chiar și
atunci, doar în trecere, la alegerile județene, sau parcurgînd în fugă
strada, ghemuit în brișcă lui galbenă ; dar așa, față în față, nu m-am
mai aflat cu el, de-atunci, — de cine știe cînd. Acum ridică spre mine
ochii injectați și tulburi de băutură, întinde mîna după mîna mea și o
sărută (vai ce aspre îmi sînt palmele și neîngrijite unghiile) — și cîntă
răgușit, cu voce plăcută, puțin muiată de vin, cîntecul meu de
odinioară :
„De cînd mă știu pe lume, dragă mi-a fost femeia !“

Doamne ce de riduri pe obrazul lui brun, ce de încrețituri... cît e

de nebărbierit, de țepos... și dinții i s-au rărit !
într-o clipită cele trei fete răsar în curte, împresurîndu-i și
poftindu-i în casă. Lăutarii după ei. Se vede că le place treaba,
maimuțelelor mele răutăcioase ; oîntece, muzică și ve-

9
 chiul curtezan al mamei, ăsta da trai ! Marcsi întinde masa sub cei doi
salcîmi din fața prispei. Iar Zsuzsi, ce nu-i trece prin cap, trimite fata
după vin și văd că în loc de bani îi dă ceva înfășurat într-o hîrtiuță. Păi,
nu inelușul ei cu piatră albastră și l-a amanetat ?... Klări se cam strîmba
de obicei, că nu-i place muzica de taraf, dar acum s-a îmbunat și ea :
pregătește cafea, pentru cheflii în bucătăria de vară. M-am dus repede
să pun ceva mai acătării pe mine, și am găsit pe fundul unei cutiuțe din
sertarul toaletei un rest de pudră. Pînă să ies, ei se și puseseră pe băut,
în dimineața proaspătă de toamnă, sub salcîmii îngălbeniți. Stăteau și
fetele cu noi ; i-am întins lui Denes paharul să mi-1 umple și am ciocnit
cu Tabddy.
— Doamna mea, doamna mea — îngăimă el cu melancolia
bețivilor, sprijinindu-și bărbia în pumnii strînși ; mă privea în ochi, cu
toată tristețea sufletului, și mă întreba : Adevărat să fie, spune-mi ?!
Noi sîntem, cu adevărat noi, cei ce stăm acum față-n față ?
— Sau poate n-a fost adevărat, Endre, că ne-am văzut vreodată.
Cel puțin așa nu... într-o asemenea mare lumină de dimineață.
— Vezi... ai dreptate ! Da, Magda. Cît e de ciudat ! Poate că așa ar
fi trebuit să fie.
— Doamne ferește !
— Cine poate ști, Magda ?
Denes întinse mîna după sticla cu vin și, nesigur, turnă alături de
paharul lui Endre.
— Ei, să-i lăsăm pe tineri să se tachineze... nu-i așa Marcsi,
Zsuzska ? N-o tulburați acum pe mama voastră ! și pe obrazul lui
congestionat se lăți un zîmbet amuzat, răutăcios și ironic.
— N-ai treabă, ortace ! se răsti oaspetele la el — ce-i drept, am
îmbătrînit cu toții... dar uite, tu stai aici, în mijlocul copiilor tăi buni și
frumoși. Vezi, eu n-am avut parte de asta. De doi ani, de cînd am rămas
văduv, trăiesc la voia-ntîmplării, ca o sălbătăciune în pustă ! Ce
„așterne-te masă" este aici, ce cămin plăcut și intim !... Eh, Magda, în
privința asta ai rămas aceeași. Totul în jurul dumitale e frumos și curat ;
curte, grădină, cerdac, totul. Uite, cît de frumos sînt așezate deasupra
ușii pînă și bătrînele trofee de vînătoare ; cum e vopsită lădița
leandrului ăsta în verde și

10
 băncuța aceea din grădină în roșu. Chiar și florile înfloresc mai frumos
aici !... Eheee, ce femeie !! Pereche nu-i găsești ; așa-i ortace ? Măi,
dacă nici pe asta nu știi s-o prețuiești, dacă un singur cuvînt ai a
spune...
— Lasă, lasă... ! Că doar tot alături, și la rău și la bine ! — dădu
Denes din cap și poate în clipa aceea credea și el ce spun’e.
— Ți-ai trăit viața lîngă o asemenea femeie, se antrenă Endre în
melancolicul entuziasm al mahmurelii. Și trei copii atît de frumoși !
Doamne... pînă și mezina e aproape o femeie în toată firea ! Dar
ceastălaltă, mijlocie, e leit maică-sa... cu figura ei de țigancă albă ! Of,
Doamne ! Hai, bea Dini !
Klărika s-a dus și a adus o învelitoare caldă pentru genunchii
reumatici ai lui taică-su.
— Ar fi bine să-ți aduni pe umeri haina, Endre. Diminețile sînt
răcoroase de-acum, am zis, strîngîndu-mi și eu broboada pe mine.
Atunci, privirile ni s-au întîlnit frumos, cald, și am clătinat capul
domol, ca doi oameni ale căror gînduri se întîlnesc într-o profundă
înțelegere... dar care știu că nu merită să te întristezi pentru nimicuri.
„Cîndva, cugetam eu, despărțindu-ne, ne gîndeam la bă- trînețe.
Să rămînă totul frumos ; o comoară a amintirii ; să evocăm cîndva,
totul sub semnul frumuseții. Și-acum... iata amintirea, iată clipa
sublima ; ne privim cu ochii de altădată, dar fețele ne sînt zbîrcite de
riduri. Ei și... nimic ! A avut oare vreun rost totul, pentru atît ?!
Țiganii se săturaseră cu ciorba de varză, se dezmeticiseră turnînd
pe gît cafeaua fierbinte și se puseră cu forțe noi pe cîntat. Tabody
fredona cu ei și vocea lui cea de demult, tremurată, voalată, cald-
bărbătească, m-a săgetat fără veste, trezind în mine o undă de plîns, o
simțire dragă, de demult cum n-a fost decît o dată, o singură dată... O
clipă, mi-am acoperit ochii cu palmele, ascultînd ca odinioară la un
bal, după o noapte nebună și trandafirie, legănată în vîrtejurile
dansului.

„Frunza vițel albăstrește Și frumos frumoasa crește..."

— Hei Zsuzsika, gingașă îmbobocire, frumoasă floare de cireș,

vaporoasă uimire, parfum !... întoarce-ți spre mine fru-

11
 moșii ochi de vrăjitoare... așa... fii generoasă cu un om bă- trîn !
Am ridicat capul și am izbucnit în rîs. O, nebun bă- trîn !
— De ce rîzi de mine, doamna mea !! Crezi că nu dumitale îți
declar dragoste, învăluind acest frumos rod tînăr în acești psalmi ai
dorinței ? N-ai teamă, nu-i fac nici un rău ! Din floarea înrourată a
obrazului ei mă privesc tot ochii dumitale fermecați ; tot dumneata te
oglindești în- tr-înșii... Ba nu ; e privirea celei de-a șaptezeci și șaptea
străbunici, e îmbrățișarea, opreliștea, cochetăria, cruzimea ei
străfulgerată în deochiul acestor oglinjoare vrăjitorești ! Aveți ochii ca o
fîntînă adîncă, adîncă pînă în străfundurile pă- mîntului...
— Dacă-i așa, privește-1 Zsuzska, lasă-1 să mai zică ! Fac
prinsoare că se apucă să și cînte pînă la urmă !
— Magda, vezi, timpul a trecut și pe noi ne-a zvîrlit departe unul
de celălalt. Sau, poate, cine știe... a fost doar o întîmplare. De ce, la
urma urmei ? Se pare că acel ceva, nu ni s-a părut prea important. Și,
nu rîde, într-adevar nu e lucrul cel mai important, Magda ! Vezi, de
multe ori, pe negîndite, închizînd ochii vedeam viu de tot privirea
dumitale de vrăjitoare. Și nu numai atît ; dar ori de cîte ori îmi suna în
urechi cuvîntul „femeie", fără să vreau îl asociam cu dumneata, numai
cu dumneata. Ce înseamnă, în comparație cu asta, faptul că douăzeci șî
cinci de ani nu cu dumneata am trăit sub același acoperiș ? Viața, o
viață, nu e cine știe ce mare lucru ; undeva, cîndva, o singură dată sau
de mai multe ori, noi trebuie că ne-am aparținut, mult, mult de tot. îm-
brățișările tuturor străbunelor dumitale mă deoache din ochii fetei
acesteia.
— Frumoase poeme sînt astea, Endre ! Și ce bine faci că le spui. E
frumos și e bine ! într-adevăr, viața nu e cine știe ce mare lucru pentru
că finalul e unul și același. Oricum ne-ar fi fost soarta, bătrînețea nu e
cu nimic mai bună. Doamne ferește să fi fost noi doi împreună !... dar
ceea ce ne putem spune așa, prin cuvinte, vezi, o știu bine de-a- cum —
e lucrul cel mai de seamă. Cel mai mare dar omenesc, cuvîntul !
M-am ridicat să-mi văd de treburile casei ; doream să ajung la
căldura vetrei din bucătărie, căci dimineața era rece

12
 și iarba umedă, iar pantofii mei aveau tălpile găurite. Cînd am ieșit din
nou afară, țiganii cîntau de-acum proaspete și îndrăcite ceardașuri,
prinsese putere și soarele. De pe undeva au apărut și cei doi foști
profesori studenți, acum candidați la cîte o catedră din Pesta și tinerii
dansau frămîntînd sub tălpi gazonul pișcat de brumă al grădinii.
Vedeam trecînd pe stradă oameni cumsecade, harnici, zorindu-se spre
slujbele lor ; priveau printre uluci și dădeau din cap. în ziarul local era
veșnic nelipsit cîte un anunț de licitație la adresa noastră ; unchiul
Istvăn ne cumpăra de fiecare dată, de formă, catrafusele, iar băcanul
dăduse sfoară-n țară că îi sîntem datori.
— Lasă, Denes ! Cum e vorba cîntecului ? Bea ! Vezi, beau și eu !
Ține, Banko, ce te uiți ? Buzunarul lui taică-tu a văzut și bancnote mai
mari !... Ei, cine știe pînă cînd ?... Magda, se spune că mama dumitale,
cînd a părăsit moșia din Telegd, ar fi blestemat-o să n-o poată nimeni
stăpîni pînă la moarte, să dea toți faliment. Ei dacă e așa, apoi i se
împlinește curînd blestemul — căci sînt pe sfîrșite. Și ce dacă ? O să
mă vîrîți voi în vreo slujbă, la județ. N-am pentru cine regreta. Să
bem... fir-ar să fie !
M-am ridicat din nou cu intenția de a intra în casă, te- mîndu-mă
de vreo vorbă necugetată, cu care mi-ar putea strica dispoziția, această
dulce-îndoliată stare sufletească de acum. „Cînd încep să vorbească
porcării, vă retrageți încetișor !“ i-am atras atenția lui Marcsi, care era
cea mai serioasă.
A venit o după-amiază mohorîtă, apăsătoare. Fetele ședeau fără
chef printre cărțile lor de școală. Denes se trîntise pe divanul din
sufragerie și sforăia cu fața .tumefiată, cu gura umedă, căscată.
Eram într-o dispoziție ciudată, mă învîrteam de colo pînă colo ;
am scos un vraf de rufe pentru cîrpit ca să le așez pe urmă neatinse la
loc, avînd parcă sentimentul că azi trebuie să mi se mai întîmple ceva.
Și de la prînz nu mă mai certasem cu nimeni, nici măcar cu slujnica.
„Ce-o fi cu mine, zănatică bătrînă ?!“
întunericul des și cenușiu al serii se furișă devreme în camera
dichisită cu bibelouri ieftine, țesături colorate și garnitura cafenie de
rips ; toate se învăluită în umbră ; oricum de o bună bucată de vreme
nu mai vedeam să cos. M-am

13
 ridicat deodată și m-am apropiat de pian. Sărmanul instrument bătrîn
mi-a rînjit cu dinții Iui gălbejiți. Și, temătoare, rușinată, pe furiș, mi-
am trecut peste clape degetele des- obișnuite, înțepenite și aspre de
atîta muncă. Ce greu mergea ! Nu mai cîntasem de ani și ani !... Poate
totuși o să-mi amintesc ceva, ia sa vedem ! F. o arie, o melodie
ciudată.
melancolică, un dans polonez pe care îl interpretasem cîndva. Cînd
oare ?... Ah, îmi amintesc, notele mi le adusese Horvăth Denes, pe
vremea cînd începuse să ne viziteze ; el mă învățase și interpretarea
corectă. Pe atunci exersam sîrguin- cios, voind să-i plac. Și iată că n-
am uitat-o !... (Pe jumătate conștientă l-am auzit intrînd încetișor în
cameră ; nu știam dacă a ieșit apoi sau s-a așezat în spatele meu, pe
divan). Iată că știu încă melodia poloneză, acum am prins un falset, o
iau de la început, da, așa e bine. Era delicată, molatecă și dulce ca și
căldura molcomă a sobei, ca ticăitul tremurat și trist al unui orologiu
de odinioară, ca un menuet de pe vremea bunicii, dansat de coafuri
pudrate, de glezne prinse în buchetul fundelor colorate; văzusem
cîndva un asemenea tablou printre cocardele de cotilion din bătrînul
șifonier al bunicăi... Tiralla !
Am întors capul. Denes ședea într-adevăr în spatele meu, pe colțul
divanului, cu batista la ochi și plîngea încet dar cu sughițuri... O,
Doamne ! Plînge... Ce-o fi avînd ? Oare mai poate simți omul acesta
asemenea lucruri sau orice altceva, mizeria propriei lui vieți de
pildă ?! Sau doar alcoolul, bătrînețea, decrepitudinea îi umezesc
ochii ?... Sărmanul !... Poate că ar trebui acum să mă apropii de el să-i
mîngîi creștetul sau mîna... Ași ! Pentru ca mîine sau poate încă azi, să
ne pomenim reproșîndu-ne cu o ucigătoare și necruțătoare ironie, acest
sentimentalism !... Nu, noi nu ne mai putem apropia prin cuvinte. Am
simțit împreună această clipă sublimă și nebună, am trăit-o împreună,
dar o vom închide în noi, o vom izola ; și mîine sau poate chiar astăzi
vom continua să ne certăm... Ce ar zice oare, copilele noastre, dacă
noi, acum, ca printr-o minune, am încerca să ne înțelegem. Ne-am
obișnuit cu discordia și acum nu mai există altă ieșire.
Sărmani nefericiți!

14
 24

ȘI, DINTR-O DATA, a dispărut de lîngă noi tot ce mai putea să

fie punte și echilibru, pretext și rost al conviețuirii noastre ; ceea ce
crezusem, decenii în șîr, a fi unicul element de coeziune dintre noi.
Dar ajunsesem deja să ne pese atît de puțin unuia de celălalt, încît
nimic nu ne mai oprea să ră- mînem împreună. înainte ne aruncam
adesea vorbe ca : „Ei bine, divorțează !“ sau : „N-ai decît să pleci !“
Acum nici nu se mai punea problema și în genere ne vorbeam^ cît se
poate de puțin. Dar multele rele cu care ne învățaserăm de- veniră a
doua natură și nici nu ne mai puteam închipui că am putea duce o
altfel de viață.
Dealtfel cu Denes nu mai avea rost să discuți lucruri serioase.
Decădea văzînd cu ochii pe zi ce trecea. Ședea de multe ori cu ochii
sticloși, pierduți în gol și scăpa muștiucul pipei dintre buzele uitate
deschise. Eu, care-1 vedeam zilnic, nici nu prea băgăm de seamă
această rapidă degringoladă, dar cînd nimerea în casă cîte un străin,
zicea consternat și clătinînd din cap : „Hm, e pe ducă !“ „A slăbit
arcul vieții ; cîte un hop, cîte o oprire ; mașinăria se încurcă mereu",
explica gînditor nenea Jakobi, simpaticul doctor bătrîn, cărunt, cu
vocea lui liniștitoare. Nu prea mai vindeca el, dar de dus se ducea
peste tot și filozofa despre boli.
Iar eu priveam ruina aceea omenească din fața mea și un gînd de
mai demult punea din ce în ce stăpînire pe mine : grija pentru viața
mea, pentru viitorul meu. Să rămîn din nou văduvă, să încep din nou
vechea și de tristă amintire luptă pentru mine, pentru pîinea cea de
toate zilele ? Nu era doar o fulgerare a spaimei mute, ci devenise de-a
dreptul o idee fixă, o chinuitoare preocupare care-mi hărțuia nervii.
Vremuri asemănătoare trăisem cu două decenii în urmă, viața era din
ce în ce mai grea, iar eu simțeam o sfîrșeală și o oboseală de moarte.
Ce aș putea face ? Chiar dacă am reușit să le asigur fetelor burse,
avantaje, mai e atît de mult pînă să poată sta singure pe picioare și
chiar așa, să ajung la mila lor ?... sau a neamurilor ? Acea veche și
renumită solidaritate a familiei s-a destrămat atît de tare (sau poate așa
se întîmplă cu timpul în toate familiile, căci așa sînt

15
 vremurile ?) — încît acum nici măcar pe o invitație de cîteva luni nu
mai pot conta la nici unii.
La puțină vreme după moartea lui Telekdy, mama se mutase la
Pesta. întîi plecase binișor, fără vîlvă, unchiul Istvăn cu ai lui, după ce
a ieșit la pensie și a vîndut moșia de la Bere. E drept numeroșii săi
copii puteau fi educați mai bine și mai ieftin acolo ; probabil că pe
Agnes o atrăsese și Melanie, căreia îi nutrea nu o simplă prietenie ci o
veritabilă adorație. Dar să lase ei Bere, pămîntul pentru care bunica,
sărmana, se luptase, o viață întreagă, investind în el muncă, trudă,
energie și toată viclenia minții ei !? Doar nu puteau avea chiar atîtea
datorii, cu toate că într-o vreme trăiseră pe picior mare și tot orașul
vorbea că Agnes se dusese cu Melanie la Karlsbad în vagon de dormit
și că mîncaseră la vagonul restaurant. Modul acesta de a face lux era
nemaiauzit aici, în acest cuib al belșugului, în această familie crescută
în tradiția îndestulării... E totuși de necrezut să nu fi putut ei păstra
Bere, dacă ar fi voit-o într-adevăr. „Crede-mă, nu regret de loc, nu mă
leagă de ea nici o amintire frumoasă — mi-a zis Agnes cînd ne-am
luat rămas bun. Numai griji, probleme ; în fiecare primăvară un exod,
cu tot cîrdul de lăcuste, în zăpușala satului puțind a balegă ; o muncă
istovitoare, o forfotă agitată și plicticoasă în același timp ! Cîteva
săptămîni de dereticat, de văruit, de uscat fructe, o mulțime de
alergături și griji cînd veneau musafiri, iar dacă renunțai să mai
muncești, te ucidea și te toropea monotonia. Cît a fost în viață sărmana
soacră-mea, am trăit sub obroc, și am născut an de an cîte-un copil ; e
drept că mai tîrziu ne-am mai eliberat un pic, am avut și eu o perioadă
mai înfloritoare, rochii, forfotă, nebunii, mai tîrziu decît tine, Magda,
— însă — fiecărei femei îi vine rîndul, o dată ; apoi, eu am îndrăgit
orașul, îmi place să am oameni, viață clocotitoare în jurul meu : Bere,
cu vacanțele și idila pastorală, nu mi-a fost decît o povară !“ Asta e
tot ! Și același sentiment îl trăiesc, după cîte văd eu, și mulți alții în
familia noastră, copiii Hiripy au împărțit averea, după moartea
bătrînului ; nu i-a legat nimic de pămîntul acela pe care au crescut sau
pe care părinții și străbunii l-au udat cu sudoare, înșelînd și judecîndu-
se cu patimă uneori, pînă la sfîrșitul zilelor, de dragul lui. Cei de-a-
cum tindeau toți spre oraș, spre Pesta, dorind străzi zgomo-

16
 toase, teatre, gospodării ușoare, o viață flămîndă dar ușu- ratecă și
spectaculoasă.
Pînă și mama, bătrînă cum e, cît de bine s-a acomodat !

«Crede-mă — îmi scria ea într-o scrisoare — e locul cel

mai minunat ! încetul cu încetul se adună aici toată lumea din
țară, familie cu familie. Vin aici cei care cîștigă la loterie, să-și
prăpădească banii în lux; cei sărăciți vin să tragă mizeria aici;
cei care au delapidat ori s-au compromis, vin aici să-și piardă
urma. Cine vrea să-și valorifice mintea, frumusețea, viclenia,
trebuie să vină aici. Aici se poate trăi din orice, vinzi ziare,
fabrici flori, sucești mințile bărbaților ; nici nu-ți poți imagina
tu cîte și nenumărate mijloace se găsesc. Cu cei patruzeci de
forinți ai mei pe lună, Dumnezeu s-o odihnească în pace pe
biata mama pentru mintea ei, sînt foarte bine aranjată aici,
crede-mă. Locuiesc la o familie unde am închiriat o cămăruță, e
foarte bună {numai de n-ar fi atîtea gîngănii pe aici, bătu-le-ar
Dumnezeu!) și ziua abia dacă stau acasă. îmi trece vremea cînd
la o rubedenie, cînd la cealaltă, atîta doar că am grijă să nu
mănînc nicăieri, că asta contează. Ne așezăm cîteodată în parc
și privim plimbarea trăsurilor ; aici, fata mea, te saturi cu ochii,
în timp ce în provincie lumea e încă foarte mult preocupată de
stomac. Duminică ne ducem la cafenea. Și asta depășește
imaginația unei femei din provincie : să se ducă, așa, ca la un
fel de club, cu prietenele ei, să ia o cafea și pentru treizeci de
creițari, să poată avea multă frișcă, reviste de modă, căldură,
lumină electrică, trei chelneri și, prin vitrina imensă, priveliștea
străzii unde e un du-te-vino neîntrerupt și nu vezi niciodată de
două ori același om sau același lucru. Ce întîmplări interesante
observi stînd aici! Dar cînd întîlnești cîte o cunoștință de pe
acasă, Doamne cum te mai bucuri și întrebi: „Ce faceți aici,
dragilor ?" — „Ne-am mutat aici de vreo șase luni!“ Și sînt din
ce în ce mai mulți. Tu, deunăzi, pe bulevard mi-a tăiat calea un
individ deșirat, răp-

17
 ciugos, cărunt, cu un teanc de ziare la subsuoară; mă privește
rîz'ind bucuros și îmi zice dintr-o suflare o poezioară :

Zimân Klâri, argintată, Floare rară, azi brumată,

Strălucirea ți-e luată : Soarta vrut-a-o drept plată.

Dar se va vedea îndată Cum în cîntec ești cîntată Că și

eu — află o dată — Ți-aș fi fost slugă plecată9.

Cine crezi că era nebunul ăsta bătrîn ? Să Vezi, Jânoska,

fostul lacheu al lui Szechy, cel care, cu vreo treizeci de ani în
urmă, îmi căra imensele buchete de camelii trimise de stăpînu-
său. Bătrînul e vînzător de ziare aici, socialist și poet popular,
Hazaffy Jănos 10. Trăiește din poezioare ca asta; mi-a și scris-o
imediat și mi-a vîrît-o în mînă. I-am dat un forint din ultimii
cinci pe care-i mai aveam, cu un gest de parcă aș fi dispus de
bani, nu glumă. Ia te uită, m-a recunoscut!... Voi ce mai faceți I
Cum stă Denes cu sănătatea ? Marcsi și Zsuzska au fost ieri pe
aici și mi-au zis că nu prea e bine. Noroc că are zece ani la
județ și dacă nu mai e în stare să muncească, îl pot pensiona, ca
pe Peter al meu săracul. Numai că în cazul ăsta femeia nu
primește nimic de pe urma lui, iar tu n-ai nici puținul asigurat,
pe care-l am eu. Ce te faci atunci, fata mea ? Roagă-te lui
Dumnezeu, că dacă tot vrea să-l cheme la el... deși e păcat să
scrii una ca asta, într-o rugăciune te poți explica. Eh, dacă ai
putea cîndva să te muți și tu aici, ne-am găsi o locuință
frumoasă împreună și am trăi

9 Traducerea versurilor : Gelu Păteanu.

10}t Hazaffy — joc de cuvinte bazat pe asonanța cu substantivul hazafi
(patriot) și ironie la adresa maniei de a se da drept nobil, întrucît terminația -ffy
18 este foarte frecventă și tipică pentru numele nobiliare maghiare.
 vesele, ca două văduve independente ! Merită și femeile un pic
de odihnă — mai ales cele ca noi, care am slujit doi bărbați. Iți
doresc numai bine, cerul fie cu tine, te îmbrățișez. Mama.
Post-scriptum. Tu, fată! Cei șapte saci cu terf doagele alea
de cărți, rămase de la Peter, pe care le-am lăsat la voi în pod,
dă-le totuși piariștilor, pentru bibliotecă. Au zis că dau doi
forinți pe sac. E și asta ceva ! Băcanul oferea doar cincizeci de
creițari, pentru că le cumpăra pentru pungi. Te îmbrățișez.
Mama.»

Așa era mama. Pe ea n-o lega de nimic vreun fir prea solid, de
nedesfăcut ; de aceea se acomoda ușor și repede cu orice situație. Toți
o îndrăgeau imediat pentru felul ei de a fi, drăguț și plin de umor,
pentru comunicativitatea și aspectul ei distins. „O, — mă gîndeam —
eu n-aș mai pleca nicăieri de aici, n-aș mai putea începe o viață nouă
cu alte obiceiuri, nu m-aș mai putea adapta la alte condiții... nu mai e
pentru mine. Sînt chiar mai bătrînă decît mama !... Dar ce voi face cu
zilele care mi-au mai rămas de trăit, dacă omul acesta o mai tîrîie așa
într-o agonie... Doamne, ce păcat, ce păcat să gîndești, să te temi
astfel, dar de asta depinde totul. N-aș mai putea răbda încă o dată
singurătatea, lupta pentru existență, supunerea. Alături de Denes mi-
am fost totuși singură stăpînă, mie însămi și casei mele, cu toată
mizeria îndurată..." Ce-i drept, el, sărmanul, nu s-a amestecat niciodată
în nimic. Iar acum parcă nici n-ar mai fi existat ; de mai bine de o
jumătate de an nici la serviciu nu se mai ducea decît foarte rar ; ședea
în fotoliu, cu capul în piept ; nici pipa nu-i mai făcea plăcere întot-
deauna, nici mîncarea nu o mai alegea, ci mînca pînă la suprasaturație
din bucatele ieftine și proaste, aduse de la birt. Trăiam din cei șaizeci
de forinți cît primea din leafă, după ce i se scădeau popririle și fondul
de pensie.
Dar în casă era liniște cum nu fusese poate niciodată. Nici copii,
nici slugi, nici certuri. Stăteam aici, păzind acest cadavru viu, mă
foiam în jurul lui, îi găteam, îi spălam, făceam curățenie, dar
chinuitoarea patimă a supărării de altă dată dispăruse transformîndu-se
în ceva nou, într-o

19
 resemnare blinda ca de călugăriță. O nouă iluzie începea să cuprindă
eul meu haotic și zguduit: religia, nădejdea în lumea de apoi ; un soi
de extenuare îmi impunea să caut sprijin într-o superioară, blîndă,
iertătoare și milostivă providență... Da, a venit și faza aceasta!...
Făptura mea de femeie depășise anii de criză ; nu mai eram nici atît de
nervoasă, simțeam stima și compasiunea oamenilor, mă vizitau, mă
consolau și pe mine totul mă emoționa nespus. Cugetam îndelung
asupra vieții mele și începeam să le văd pe toate cu detașare, de la
distanță, egale și estompate. Abia atunci am reușit să descopăr esența
multor lucruri. Și abia atunci am observat că de foarte multe ori parcă
nu eu am trăit, am dispus, am acționat, ci m-a condus o imprevizibilă
putere supremă care, necunoscută, a vrut, a intenționat ceva cu mine,
numai că lucrul acesta îl descoperim doar pe urmă. De ce oare spunem
: întîmplare, soartă, legitate a vieții... „Dumnezeu" este, de asemenea,
doar un cuvînt, însă măcar își păstrează mereu aceeași semnificație.
Ori, important e ca primim de undeva un dram de iluzie atunci cînd
alte visuri, emoții, semnificații ne-au părăsit. Că moartea nu e decît un
vis, o trecere ; viața nu e importantă și cînd, în sfîrșit, ajungem să
credem că am lăsat totul în urmă, se deschide în fața noastră, dintr-
odată, viitorul. Necunoscut, neconturat, dar frumos, feeric, decantat și
infinit : paradisul. Să învii cu trupul întinerit, cu sufletul purificat de
suferință, nevinovat, feciorelnic, și desăvîrșit, să-i revezi pe cei pe care
i-ai supărat, pe care nu i-ai înțeles sau pe cei care te-au asuprit, dar pe
toți într-o deplină unitate, degajare, iubire și înțelegere ; și să privești
de undeva, de departe, de sus, zîmbind trist și iertător, spre viața trăită,
spre această vale a plîngerii. Celor ajunși în sînul Preafericitei Biserici
Ie strălucesc în ochi sfinte lacrimi de aducere aminte...
Astfel îmi vorbise în cîteva foarte frumoase și molcome seri, cu
vocea lui pasionată, domoală, sugestivă, pater Roz- verics, tînărul
capelan de la piariști. Preotul acesta convertise la credință pe atunci
toată protipendada micului oraș. Superbele lui predici le ascultau cu
sufletul însetat, la slujbe parfumate, toate femeile ; fiind confesorul
familiei senioriale, era șic să-1 primești, să te mîndrești cu el peste
tot ;

20
 organiza asociații religioase a căror protectoare era bătrîna contesă,
binefăcătoarea mea ; femeile și fetele catolice se adunau uneori să
brodeze perne și acoperitori pentru altar, iar Rozverics le citea sau le
spunea legenda despre Francisco din Assisi, despre Ecaterina din
Alexandria, despre Maria din Egipt, care-și dăruise fecioria celor șapte
podari ca să poată ajunge pe celălalt mal unde predica Isus. Și vorbea
preotul despre Crist, care își paște turma printre crini, iar numele i s-a
răspîndit asemeni sfîntului mir, — și care se arată ca zorile ; răsare ca
soarele, e frumos ca luna, și cumplit ca oștirile de sub steaguri... îmi
amintesc că pe vremea aceea, orașul nostru fusese cuprins de ardoarea
unei credințe înflăcărate, dovedindu-se astfel că a rămas același cuib
romantic, efervescent și pasionat ; pînă și veneticii au căzut robi acestei
atmosfere : pe atunci a fi catolic, însemna noblețe, participare la viața
de salon, omniprezență ; era o modă, iar femeile de confesiune
protestantă, rămase în afara tuturor acestora fierbeau de mînie.
Eu, o femeie sărăcită, trecută de prima tinerețe, neluată în seamă,
eram integrată în acel curent care mă lega acum, printr-o delicată și
sacră frăție, de femeile din fruntea vieții de societate a orașului meu. E
de necrezut ! Eu, cu singura mea rochie neagră, uzată, cu mîinile mele
muncite, cu toată rușinea situației mele materiale, știută de toți, am
devenit persona grata în asociație : una dintre secretare.
Mă protejase Rozverics, el mă animase și pe mine ca și pe
celelalte. Fetele mele își dăduseră examenele la piariști, le cunoștea ;
poate că și buna contesă i-o fi atras atenția asupra mea ; m-a căutat, m-
a consolat, m-a convertit,' m-a cucerit. Dar simțeam că eu una nu o fac
din dorința de a fi la modă, ci dintr-o mare necesitate sufletească.
„Chemarea domnului !“ — spunea preotul — și era atît de minunat, de
înălțător și de bine să simți acest lucru. Norocul meu era că nu
beneficiasem în copilărie de o educație religioasă ; toate frumusețile
ritualului, tot fantasticul festivității, toată frumusețea și misterul
cuvîntului, poematica tradiției, abstracțiunea cristalină a dogmei, totul
mă năpădea acum prin inedit, prin noutate, fără plictisul cotidianului și
al obișnuinței, dăruind o proaspătă uimire sufletului meu obosit de
umbletul pe alte cărări.

21
 în mijlocul spaimelor și temerilor mele, credința însemna eliberare
și frumusețe. Venea în unele seri liniștite un tînăr călugăr cu buze
severe, serios, cu ochi înflăcărați, palid, sfînt, care cunoștea toată
știința, arta și literatura laică, fără să se rupă de credință ; dimpotrivă,
era un fanatic al ei. Și se ocupa de mine dezinteresat, din iubire
creștinească, din chemare ; pentru el era important ca eu să mă conver -
tesc și să mă mîntuiesc. Toată ființa lui era de neînțeles pentru mine,
miraculoasă, înălțătoare și plină de îndemn, asemeni unicității sfinților,
asemeni drumului spre desăvîr- șire sau ca iubirea față de dușmani. în
sufletul meu secat, ostenit, au năvălit, cu o trîmbițare victorioasă,
idealuri, poezie, sentimente. „Credința — zicea el — se află în noi și
nu în realitatea lucrurilor. Credința e o stare a sufletului, e dăruirea
voită a inimii, e umilință și abnegație. Asta e important. Dumneata
crezi că pămîntul e rotund și se învîrtește în jurul soarelui. Totuși
această credință nu cere mai puțin respect și mai puțină liniște iar
acceptarea ei nu-i dăruiește sufletului cu nimic mai mult decît credința
contrarie. Chiar dacă credința noastră ar muta munții din loc — spune
sfîn- tul Paul — dacă nu sîntem capabili de iubire, nu valorăm nimic...
La ce bun să te temi pentru problemele vieții : pentru pîine, pentru
ranguri ? Sînt oare importante astea, cînd viața noastră sufletească e
independentă ? După rangul social, primii sfinți episcopi creștini au
fost sclavi sau meșteșugari. Cine îmbracă în floare crinii sălbatici ?
Umilința și modestia ne ajută să trecem nevătămați prin avatarurile
vieții ; privirea înălțată în sus ne eliberează de toate temerile. Nolite
timere — aleluia !“
Mi-am plecat capul simțind o sublimă ușurare ; lampa de petrol cu
abajur galben sfîrîia în liniștea odăii cu mobila îmbrăcată în rips maro ;
afară, pe străduța de-o șchioapă zăpada proaspătă înăbușea pașii grăbiți
ai trecătorilor... Cîte asemenea seri de iarnă, calde, intime, trăisem în
viața mea ! — mă fulgeră brusc gîndul... Din camera vecină se auzea
sforăitul greu al lui Denes.
Mergeam la biserică, mă spovedeam, mă împărtășeam cu
regularitate. De curînd Marcsi, venind în vacanță mi-a spus că acum se
practică o nouă terapie nervoasă, bazată pe chestionarea pacientului
care face mărturisiri, vorbește, și astfel

22
 se ușurează, se vindecă... De fapt, cred că biserica a descoperit de
mult metoda și o practică mai ieftin, mai popular și mai bine. îmi
plecam fruntea pe perna viorie a altarului de spovedanie și revărsîndu-
mă fără nici-o reticență, îmi povesteam viața, sentimentele, faptele și
dificultățile. Și simțeam deplin că asta înseamnă absolvire, ușurare,
împăcare ! Cu cîtă inteligență, delicatețe și seriozitate se ocupa de vin-
decarea sufletului meu acest minunat slujitor al Domnului ! Simțeam
că am nevoie de el ca de un medic, ca de un îndrumător, ca de un
sprijin. Ședeam cu capul dat pe spate și ochii mijiți într-una din băncile
de la capătul șirului și priveam clarobscurul fumului de tămîie, umbrele
înalte a- lungite, ale tavanului boltit, feeria paradisiacă a fîșiilor de
lumină filtrată multicolor prin vitralii verzi ca smaraldul și rubinii și
așchiate pe mozaicul podelei și printre faldurile mantiilor sfinților. Sau
mai departe, în interior, îmbrăcat în dantele învoite, altarul, adîncimea
cutremurătoare a aurului stins, strălucirea lui aeriană. Acolo își făcea de
lucru Roz- verics ; pe trupul lui zvelt, pe umerii delicați, odăjdiile în
culori palide, alb și galben erau asemeni unei molatice mantii de
lumină ; preotul pășea fără zgomot, se întorcea, se închina și susurul
glasului său mătăsos murmura cu o hipnotică vrajă verbul unei limbi
tainice, necunoscute...
într-o dimineață cețoasă de februarie, ieșind puțin cam amorțită în
albul aproape profan al străzii acoperite de nea, văd zorind în fața mea
o băbuță îmbrăcată într-o pelerină de moar ; i-am recunoscut de îndată
pălăria bă- trînă și uzată, împodobită cu mărgele. Am ajuns-o din urmă,
salutînd încetișor ; era Zimăn Ilka !
— Bună dim’neața, draga mea ! îmi întinde ea mîna în- mănușată,
scoțînd-o din manșonul mîncat de molii. O, Magdi, de cînd nu te-am
mai văzut... tu femeie, tu ! Vezi că acei ce merg la biserică tot se mai
întîlnesc din cînd în cînd !
Am dat din cap privindu-i obrazul uscat, cu mii de riduri, părul rar
și încărunțit, ființa ei îmbătrînită, șleam- pătă, cu mișcări pripite, cu
veșnica-i văicăreală și tuse ! Dumnezeule, ce s-a mai paradit ! Oare
chiar așa de neiertător să fie timpul ?...
— Ce mai faceți voi, fetiță dragă ? Ce e cu bietul tău om, cu
sărmanul nefericit ?!

23
 — Nici nu mai e om ! Nici să vorbească nu mai poate, ca lumea,
abia dacă mai înțelege ce-i spui. Mănîncă și respiră, atîta tot. Fă-i o
vizită tanti, dacă te interesează.
— De ce aș face eu una ca asta, Magda dragă ? Eu mi-1 mai
amintesc și altfel, la ce sâ-1 văd acum așa cum este ? Dar tu, sărmana
de tine, ai avut destule pe cap cu el : să-l îngrijești, să-1 veghezi... Vezi
tu că mai devreme sau mai tîrziu trebuie să plătești pentru toate în
amărîta ăsta de viață ! Ei, săracul, a trăit intens, a hoinărit mult, s-a
stricat îndulcindu-se la bine, pe vremea cînd noi nici nu-1 cunoșteam
încă. Și ar mai fi putut să trăiască ! Are șaizeci și unu de ani... ba nu,
șaizeci și doi ! Ar mai fi putut trăi încă, nu-i așa ? Ei, Dumnezeu să te
aibă-n pază, Magdo ! îmi pare bine, vezi, că totuși, venind la biserică,
ne-am întîlnit o dată noi două !
Ochii injectați și apoși i se umplură de lacrimi, își șterse nasul
pînă și-l înroși de tot, apoi suspină și tuși din belșug. Despărțindu-ne,
ne-am întins mîna, încă o dată în viață, pe cînd ne întorceam de la
biserica mare, într-o dimineață iernatică...
A trecut apoi iarna... și primăvara... a venit vara.
„O săptămînă, cel mult două, dacă o mai duce“ — zise în sfîrșit
doctorul Jakobi. Și mi-a căzut parcă o piatră mare și grea de pe inimă
(se vede că totuși Dumnezeu are grijă de mine), am răsuflat ușurată și
brusc am început să pun iarăși mai mult zel, mai multă milă în
îngrijirile date acelui trup paralizat, acelui cadavru viu. Nu-1
pensionaseră ; înseamnă că s-au gîndit un pic și la mine... și-acum iată
că se duce sărmanul... și totuși de pe urma lui am să fiu eu asigurată cu
o pensioară anuală de șapte sute de forinți ! Doamne, a sosit deci
sfîrșitul ! De ce oare n-am fost noi mai buni, unul cu celălalt ? Dacă ar
mai putea exista acum o vorbă de iertare, o explicație, un rămas bun !
Dar el nici nu mai vorbește, nici nu mai pricepe...
în primăvara aceea s-a mai întîmplat ceva. Rozverics, capelanul
cu verb dulce a fost transferat pe neașteptate de la noi !... Nu știu dacă
erau adevărate multele șușoteli temătoare, răutăcioase, bănuitoare sau
protectoare care atribuiau plecarea lui precipitată, legăturilor sale cu o
femeie :

24
 o fată de vreo treizeci de ani, frumoasă, cuminte, gravă, care-și
închinase viața credinței și operelor de binefacere ; a doua secretară a
societății. Că prea deseori era invitat la ei la masă și la cină ; că zi de zi
stătea acolo pînă spre miezul nopții, deslușindu-i calea mîntuirii... că
(Doamne iar- tă-mă !) o însoțea pînă și pe stradă. „La prăvălie de ce se
duceau ei împreună, Ia manufacturier, să cumpere haine pentru copii
sărmani ?“ întreba cu ironie victorioasă opinia publică protestantă, care
cîștigase brusc superioritatea. De doi ani tot amețește orașul, săpînd
vechea înțelegere între confesiuni, le înnebunește pe femei pentru că
toate, pînă la ultima, sînt îndrăgostite de el și Domnul nostru Isus
Cristos a devenit codoș de suflete pe-aici !“ Asemenea vorbe se auzeau
pe strada Magyar ; lucrurile s-ar fi potolit însă și, fără-ndoiala acest om
cu sufletul curat ar fi învins, dar el nu s-a angajat în luptă, nu s-a expus,
ci a cerut grabnic un transfer ; iar contesa, văzînd că nu-1 poate
convinge să renunțe, a intervenit pentru el, deși o făcea cu părere de
rău. Să fi fost într-adevăr la mijloc o poveste sentimentală, un gingaș,
eteric și sacru început, o teamă sau o luptă, ceva pe care cu răutate, dar
fără ca ei înșiși să creadă, îl șopteau bănuitori cei din tabăra furioasă a
celor neglijați ? Sîntem doar oameni ! Poate că n-ar fi avut voie să
abandoneze astfel lupta, să fugă cu lașitate, dar cine știe ce s-a prăbușit,
ce tragedie mută s-a petrecut în sufletul lui tînăr, sever și tulburat. Dar
de îndată ce a plecat el, acest oraș frămîn- tat, n"ebun, gata să se
entuziasmeze brusc și să se dezică tot atît de repede, cu un cinism
răutăcios, și-a scuturat de pe umeri tot ceea ce el îi dăruise drept povară
a îndatoririlor și mantie a profundei credințe, prin cuvîntul lui de o stra-
nie rezonanță în inimi. „Toate au fost îndrăgostite de el !" rîdeau
bărbații, la un loc cu luteranele și cu societatea din orașul vecin. Și
toate s-au rușinat, toate au tăcut, toate li s-au alăturat pînă la urmă celor
care rîdeau ca turma de învățăcei lași care l-au trădat pe Isus. A fost o
modă, un capriciu, o distracție menită să învioreze puțin plictisul a
două anotimpuri ! Și dintr7odată, totul a redevenit așa cum fusese
înainte ; vorbe cinice, conversații cu două înțelesuri,

25
 libertinaj, bună dispoziție, prostie gălăgioasă. în atît de puțin timp nu
pot fi transformate, înfrumusețate, cizelate cîteva sute de suflete !
Acum, capelanul e pomenit uneori cu părere de rău, sau cu o tendință
de minimalizare : oamenilor le este rușine că au încăput sub influența
lui și că s-au jucat de-a sfinții.
Cu mine, lucrurile se petreceau altminteri. Pe atunci mă gîndeam și
eu, puțin speriată și consternată, dacă într-adevăr și-a obținut rezultatele
prin faptul că din vorba lui dulce și voința lui de fier emana bărbăție.
Poate că da..., poate că astfel mă cucerise chiar și pe mine ! Trecusem
de mult, de foarte mult timp de vîrsta aceea... dar lucrul acesta nu este
chiar atît de simplu, nu ține chiar într-atît de cele trupești și
sentimentele nu pot fi etichetate chiar atît de categoric, de distinct.
Iubirile — zîmbeam uneori cu tristețe — și viața mea ! Cine mai poate
să știe care dintre ele a fost mai adevărată, mai dezinteresată, mai
detașată de toate, tocmai prin naivitatea ei... Poate că eu, în viața mea,
nici nu am cunoscut adevărata mare iubire, cea care e mai presus de
orice ! Sărmanul Rozverics !... Da, de cînd a plecat el, și viața mea
sufletească a intrat într-un făgaș cotidian, cenușiu, prozaic. Și totuși a
fost o perioadă frumoasă ! Continuam să merg la biserică (o fac încă și
azi, cu atîta am rămas) dar credința mea nu mai are o stare de
cucernicie entuziastă și fertilă, o deosebită emoție și uimire. Ceva mai
încolo, fetele mele învățate s-au întors acasă într-o vacanță și mi-au
explicat cîte unele ; Marcsi îmi trimite și acum de multe ori cărți ; am
citit mult și am descoperit că alte interpretări asupra lumii sînt mai
interesante și diverse ; că știința, deși trist lipsită de țel, e o înălțătoare
și sacră strădanie umană. Dar credința și extazul fuseseră frumoase.
Poate că e păcat că n-am putut păstra pînă în ultimul ceas al vieții acea
atmosferă ? De bună seamă nu aveam suficientă imaginație și putere de
dăruire, pentru asta : nu era destul de adînc înrădăcinată în mine.
înainte de a închide ochii, însă — și asta o știu cu siguranță — am să
chem un preot și am să mă spovedesc. Pentru că în clipa aceea nu mai
merge cu jongleriile minții !...

26
 Sărmanul Denes !... Cînd l-am urcat în pat cu K6pird Zsuzsi, care
venise benevol să mă ajute (și care zicea ca nu va avea liniște pe lumea
cealaltă dacă nu moare în pat) avea trupul îngreuiat de frigul morții, a
horcăit o dată privin- du-mă insistent cu o licărire lucidă, de o clipă, a
ochilor lui tulburi — de parcă m-ar fi recunoscut; mi-a luat mîna tre-
murînd de efortul neîndemînatec de a mi-o duce la buze... Ar fi vrut s-o
sărute sau s-o muște ? Nu știu ! Mișcare și intenție nătîngă, imprecisă,
animalică a omului paralizat. Eu însă, mînată de o spaimă rece, mi-am
retras-o violent și am ieșit fugind din odaie... îmi tremurau genunchii...
Pentru ființa mea vie, muribundul acesta era deja fantomatic de străin,
de neînțeles. Mai tîrziu m-am liniștit, dar nu m-am mai apropiat de pat ;
priveam doar din prag ochii umflați, închiși, bărbia căzută, burta
umflată acoperită de cuvertură ; de săptămîni întregi miasmele putrede
ale trupului bolnav umpleau casa.
Era tot o dimineață frumoasă și blîndă de toamnă. Mă învîrteam cu
pași domoli, în lumina palidă a soarelui ; intram cîte un pic în camera
curată, mă așezam pe canapeaua cu husă ripsată, rosteam cu mîinile
căzute în poală, de cîteva ori la rînd „tatăl nostru", apoi, cu pași tăcuți,
făceam ocolul cerdacului, strîngînd pe umeri broboada roșie ; am pus
apoi masa cochet, pentru cafeaua de dimineață pe mescioara lăcuită din
grădină și am privit îndelung neantul azuriu. „Ei bine, azi se va
săvîrși !“ gîndeam eu cu o liniște împăcată. Unde se duce, ce devine ?
Oare în clipa asta el mai există încă ? Cum trece și ce devine omul ;
cîte taine mute ! Dar acum toate astea mi se păreau atît de simple, atît
de obișnuite ! Doar au e azi ziua cînd va muri ; de ani de zile, în fiecare
zi, moare cîte un pic din ființa lui, cine știe de cînd... poate încă din
ziua întîi a nașterii noastre sîntem muribunzi. Și unde se duc florile
ofilite ?... căci doar și ele trăiesc, înfloresc, sînt! M-am ridicat și am
început să culeg agale florile din grădină, toate cîte erau, am intrat să
iau un cuțit din bucătărie și am jumulit și leandrii de florile încă
proaspete, trandafirii ; le voiam podoabă pentru catafalc, între timp
eram nevoită să mă tot duc la poartă pentru că

27
 toți care treceau pe acolo, cunoscuți, slujnice plecate la tîr- guieli,
lăptărese, domni în drum spre slujbele lor mă salutau interesîndu-se de
starea bolnavului... Cînd, spre orele unsprezece, Zsuzsi m-a chemat în
odaie, Denes avea deja bărbia legată cu un șervet alb și pe pleoape doi
forinți grei de argint, pe care femeia îi pusese de la ea, pentru ca ochii
să se închidă bine.

Au trecut trei ani de-atunci. Acum stau aici în căsuța asta

șvăbească, odaia mea e singura care dă spre stradă, și am mobilat-o cu
garnitura cu rips maro și cu o mulțime de mărunțișuri bătrîne de mai
bine de treizeci de ani, care m-au însoțit de-a lungul vieții. Dar sînt aici,
cu mine și leandrii butășiți încă din ai bunicii și am chiar cîteva straturi
cu flori : busuioc, nalbă roșie, zambile. în zumzetul de clopot al după-
amiezelor de vară stau printre ele, citesc, sorb cîte o cafeluță și-i mai
servesc o ceașcă și cîte unei femei care vine pe aici. Dar uneori,
săptămîni de-a rîndul nimeni nu-mi deschide ușa.
Fetele mele s-au aranjat. Marcsi e o eminentă profesoară la
gimnaziul de fete din Pesta ; Szeren, fiica lui Lipi, samsarul de
odinioară (azi mare și bogat proprietar de case la Pesta) e și ea tot
acolo. încă de eleve fuseseră prietene intime. Pe-atunci eram împotrivă,
dar azi, această Szinyen Szeren „a devenit" poetă celebră. Scrie niște
poezii de dragoste foarte ciudate și frumoase. Doamne, la cîte lucruri se
pricepe și pentru cîte are îndrăzneală o evreică ! Zsuzsi s-a făcut
farmacistă (fiindcă nu se poate decît alături de un bărbat ? — o ironiza
uneori cea mare) și nu de mult s-a logodit cu șeful ei, undeva într-un
oraș de provincie ceva mai răsărit. Marcsi îi face zestrea și tot ea mă
mai ajută și pe mine, cu toate că nu prea accept : îmi ajunge aici puținul
pe care îl am. Și Klări a terminat : deocamdată trăiește dînd lecții de
pian destul de rentabile, dar i s-a promis și ei un post la o școală din
Pesta. Marcsi crede că e îndrăgostită de un fost profesor al ei, un mare
artist! Ei și ! Ea are timp pentru un asemenea lux, nu-i nevoită să se
mărite în goana mare, pentru pîinea cea de toate zilele...

28
Așa, ele sînt aranjate și de multă vreme nu mai au nevoie de ajutorul meu, de grija și
dragostea mea. îmi scriu uneori, dar pe acasă dau din ce în ce mai rar.
Mă înconjoară o liniște sublimă și nesfîrșită, răsunetul clopotelor zvonește departe
iar eu îmi pot permite să stau cu mîinile în poală mult timp, singură, gîndindu-mă în fel
și chip, socotind și cugetînd în sute de feluri la o viață ce a fost cîndva, demult, cu
foarte mult timp în urmă.
2
 Lector : DENISA COMANESCU Tehnoredactor :
ELENA POPESCU

Tiraj 15 100 ex. broșate. Coli 14.

Bun de tipar 19.VII.1979.

Tiparul executat sub comanda

nr. 315 la
întreprinderea poligrafică
„13 Decembrie 1918“,
str. Grigore Alexandrescu nr. 89—97
București,
Republica Socialistă România
3
4
5
6