Între maturitate şi infantilism

O femeie cu un negativism neconştientizat are o capacitate distructivă, pur şi simplu ucigătoare.

Însă femeii conştiente de propriile neputinţe, Dumnezeu îi dă o putere deosebit de creativă, cu
adevărat transformatoare.
Traducere și adaptare: Ana Rîciu
Sursa:
http://otrok-ua.ru
Unul dintre cele mai populare mituri în rândul femeilor este faptul că bărbaţii ar fi imaturi, iar
femeile mature. Psihoterapeuta Karen Horney considera că infantilismul este baza tuturor
nevrozelor. Însă întâlnim nevroze nu numai în rândul bărbaţilor, nu-i aşa? Ne întrebăm atunci cum
apar aceşti copii mai mari, personalităţile nevrotice ale timpurilor noastre?
Femeile adesea îşi critică aleşii pentru infantilismul lor, referindu-se la nesiguranţa lor, la
iresponsabilitatea lor precum şi la lipsa capacităţii de a-şi îndeplini îndatoririle în familie. Şi dacă
femeia compară bărbatul modern cu legendarul cavaler pe cal alb, atunci mai curând se vede pe ea
ca fiind acest cal, decât o frumoasă prinţesă. Cât de adevărată este însă comparaţia?
Infantilismul (din lat. infantilis – de copil, copilăresc) la adulţi se manifestă prin prezenţa
caracteristicilor psihice specifice vârstei copilăriei. Spre exemplu, instabilitatea emoţională,
imaturitatea în judecată şi în comportament, toane, capricii, etc. Este o copilărie prelungită, pe care
persoana nu vrea să o părăsească. La nivel personal, aceasta înseamnă, în general, refuzul,
incapacitatea de a fi subiect, în sensul literal al cuvântului, în propria ta viaţă. O astfel de persoană
evită orice fel de autonomie – în luarea deciziilor, în implementarea lor, în asumarea
responsabilităţii deciziilor, astfel încât de multe ori tinde să se alăture sistemelor (companie, sectă,
familie, etc.) în care alţii gândesc în locul său, unde responsabilitatea nu este clară. Sau dimpotrivă,
se îndepărtează de contextele care oferă oportunităţi de socializare. Istoria de viaţă a unor astfel de
persoane reprezintă un munte de probleme. Cine poate spune deci că toate acestea se aplică doar
bărbaţilor?
Cum apar totuşi aceşti copii mai mari, personalităţile nevrotice ale timpurilor noastre, cum le
denumeşte Karen Horney? Părerea mea este că trebuie luate în considerare două aspecte – cel
psihologic şi cel spiritual.
Din punct de vedere psihologic, la baza nevrozelor se află o puternică contradicţie interioară, un
puternic conflict. Spre exemplu, multitudinea dorinţelor individuale confruntate cu realitatea, în
care acestea nu sunt îndeplinite, sau nu toate dintre ele. Sau conflictul dintre nevoile reale şi
posibilităţile persoanei, ori conflictul dintre dragoste şi agresivitate, cele două pulsiuni care există în
om, etc.
În spatele acestor termeni, poate abstracţi, sunt deseori răni ce provin din copilărie. Acestea nu se
observă la prima vedere, copiii aproape niciodată nu le exprimă conştient, dar sunt foarte dureroase
pentru ei. De exemplu, copilul are nevoie mai ales de căldura şi afecţiunea mamei, însă mama îşi
vede rolul doar în termenii responsabilităţii de a asigura copilului cele materiale de trebuinţă, şi de
a-i asigura o educaţie bună (chiar până la a-şi dori să-şi vadă copilul la Cambridge). Un alt exemplu:
copilul este chinuit de sentimente de vinovăţie şi de neputinţă în cazul divorţului părinţilor săi, în
urma căruia tatăl a părăsit familia. Sau situaţia în care adulţii apropiaţi copilului au nişte aşteptări
nerealiste cu privire la succesele copilului, neţinând cont de capacităţile sale reale.
În acest sens putem afirma că cele mai multe nevroze se nasc încă din copilărie. Dintr-o astfel de
copilărie în care înşişi părinţii sunt nişte copii mai mari. Din moment ce mama nu observă nevoile

1
sufleteşti ale copilului, ea este concentrată, de asemenea, în spirit infantil, pe propriile nevoi.
Părinţii imaturi încearcă uneori, dimpotrivă, să se îngrijească prea mult de copiii lor. În situaţii
dificile, cum ar fi spre exemplu divorţul, sau conflictele la locul de muncă, ei reacţionează prin
scandal, supărare, răzbunare, etc. Iar aceste lucruri se întâmplă în familiile aparent echilibrate. Însă
dacă la toate aceste condiţii se mai adaugă un alt factor, faptul că părinţii dintr-o familie consumă
alcool, sau sunt absenţi de tot?
Pentru un copil, realitatea comportamentelor din familie reprezintă întreaga sa realitate, în general.
Mecanismele distorsionate de interacţiune folosite de părinţi între ei, faţă de el însuşi şi faţă de
lumea înconjurătoare devin mecanismele sale, el le învaţă, le preia exact aşa cum le observă, pentru
că încă nu are puterea de a discerne. Iar în acest punct trebuie să spunem adevărul: calitatea
relaţiilor din familie, atitudinea copilului faţă de sine, faţă de ceilalţi, faţă de viaţă în general,
depinde doar de nivelul personal de maturitate al femeii – soţie şi mamă!
Există studii care susţin că mecanismele de bază prin care răspundem la lumea înconjurătoare încep
să apară încă din perioada intrauterină, apoi în copilăria timpurie acestea se fixează, cu mult înainte
de dezvoltarea capacităţii copilului de conştientizare că acestea sunt, de fapt, imprimate de mamă
(sau de o altă persoană direct implicată în creşterea copilului). În psihologie există chiar un termen
special pentru acest mecanism – “matriţa maternă”. Terapeuţii de familie afirmă că în majoritatea
cazurilor, este suficient faptul de a lucra cu mama, pentru ca întreaga atmosferă în familie să se
schimbe în bine.
Universul relaţiilor dintre bărbat şi femeie este determinat de faptul că femeia provoacă unele
reacţii, la care bărbatul răspunde. Spre exemplu, o soţie şi o mamă mult prea dominatoare sau una
hiperprotectivă (ambele tipuri sunt, la bază, foarte infantile), niciodată nu va avea un soţ şi/sau un
fiu matur şi responsabil. Însă şi fiica se formează, vrând-nevrând, după asemănarea mamei. Şi asfel,
ea însăşi va fi nefericită! Alături de o mamă mereu nefericită, toţi membrii familiei vor fi nefericiţi.
Femeile de toate vârstele, care discută cu prietenele lor despre infantilismul bărbaţilor, ele însele, ca
mame şi ca soţii – alimentează aceste comportamente. În calitate de soţii, ele se folosesc de
copilăriile soţilor, pentru că certându-i sau mustrându-i, ele se consideră a fi mature şi
atoateştiutoare. Ele însă nu conştientizează efectele propriilor lor “instrumente”: persecutarea
(reacţie absolut infantilă), refuzul intimităţii, refuzul de a găti, lacrimile (ca şantaj), şi lista poate
continua.
Infantilismul este boala care nu ţine cont de gen, deci afectează atât bărbaţii cât şi femeile. O
femeie cu un negativism neconştientizat are o capacitate distructivă, pur şi simplu ucigătoare. Însă
femeii conştiente de propriile neputinţe, Dumnezeu îi dă o putere deosebit de creativă, cu adevărat
transformatoare. De aceea şi responsabilitatea ei este foarte mare.
Desigur, această boală nu este doar rezultatul prezenţei conflictului în copilărie, ci şi al neputinţei de
a-l rezolva corect, de a-l prelucra astfel încât tensiunea dureroasă să dispară şi să fie găsit un mod
constructiv de ieşire din tipar. Copilul nu are această putere, tocmai de aceea, psihicul său răspunde
acestei neputinţe prin nevroză. Însă un adult nu-şi mai poate îndreptăţi infantilismul prin
intermediul erorilor de educaţie făcute de mama sa. El nu-şi poate permite să fugă de realitate prin
intermediul diferitor tipuri de dependenţe – de alcool, de narcotice, de calculator. (În cazul femeilor
putem vorbi de autocompătimire, care reprezintă, aparent, un mod eficient de a fugi de prezent.)
Un psiholog celebru spunea că nu este important ceea ce ţi s-a întâmplat cândva, în trecut, ci
important este ceea ce faci tu cu aceasta în prezent. Aici intervine aspectul spiritual al problemei.
Ilustrul psihoterapeut Victor Frankl scria că terapia nevrozelor trebuie să se desfăşoare pe o scară
care conduce spre cer. Şi sigur că ai nevoie de ajutorul unui specialist pentru a te vedea pe tine
însuţi şi viaţa ta fără teamă. De unul singur este aproape imposibil. Însă maturizarea, depăşirea
schemelor infantile despre viaţă este imposibilă fără calea spirituală, fără a ajunge la conştiinţa de

2
sine, în singurătate, în faţa lui Dumnezeu, fără răspunsul tău personal în faţa Lui, fără pocăinţă în
sensul literal de schimbare a minţii. Aici persoana trebuie să decidă singură, se va îndrepta către
bucurie şi recunoştinţă pentru toate, sau va aduna resentimente faţă de viaţă, îi va fi frică de ea şi o
va urî?
Este practic imposibil să fii în acelaşi timp un angajat responsabil şi demn de încredere, şi un tată
iresponsabil. Este imposibil să fii o fiică isterică şi capricioasă, şi în acelaşi timp o soţie matură şi
responsabilă. Este doar o iluzie a gândirii noastre. Maturitatea reprezintă în mod necesar integritatea
personalităţii şi o conştientizare deplină.

Diagnostic: bărbatul contemporan?

Cum se definește caracterul bărbatului contemporan? Care sunt problemele, dar perspectivele
acestuia? Răspunsurile la aceste întrebări vom încerca să le găsim împreună cu părintele Dmitri
Smirnov, președintele Departamentului Sinodal pentru relații cu forțele armate și instituțiile de
menținere a ordinii publice și prorector al Universității Umanistice Ortodoxe ”Sfântul Tihon” din
Moscova.
Traducere și adaptare: Ioana-Raluca Onofrei
Sursa:
pravmir.ru
Diagnostic - infantilism?
Nu toți, însă majoritatea bărbaților din ziua de azi sunt infantili. Cu toate acestea, cunosc și exemple
contrarii minunate. Recent a venit la mine un colaborator, are 21 de ani, este un bărbat cât se poate
de matur, care are două locuri de muncă și își ajută mama bolnavă. Parcă e venit din secolul trecut:
se pricepe la toate, știe orice, e inteligent, are o mulțime de abilități. E un om minunat.
Infantilismul își are cauzele sale. Majoritatea bărbaților sunt crescuți de către mame, iar la școală
primesc o educație feminină. În plus, educația se face laolaltă, și fete și băieți, iar fetele se
maturizează mai devreme, din clasa a șasea sunt cu un cap mai înalte, îi întrec pur și simplu pe
băieții de aceeași vârstă. Prin urmare, avem un grad ridicat de infantilism. În plus, mulți dintre
bărbații până în 50 de ani nu sunt încă maturi. Valabil pentru majoritatea.
Dar minoritatea încă mai există. Dintre ei sunt recrutați pentru forțele speciale sau pentru structurile
de securitate. Firește că și în rândul astronauților, de exemplu, sunt tot bărbați adevărați... Dar, după
ce toate forțele de securitate îi aleg pe bărbații adevărați care caută să-și apere țara, rămân în viața
civilă doar creaturi infantile și efeminate care nu sunt capabile nici să întrețină o femeie, nici să
crească copii. Asemenea bărbați caută numai odihnă, pace și ca nimeni să nu-i atingă sau să-i
supere.
Lipsa masculinității
Unii bărbați nu au nicio trăsătură masculină. Cu excepția celor biologice. Tot umblă hai-hui și nu
pot să se căsătorească. Pentru că le este frică de femei, nu știu cum să se apropie de ele. Ei nu au
nici măcar atracția obișnuită pentru sexul opus. Astfel de oameni nu pot să-și întemeieze o familie.
Cei care reușesc, totuși, nu pot să-și păstreze căsnicia - de asta se destramă familiile. Și problema
aceasta crește ca un bulgăre de zăpadă...
La ce poate duce lucrul acesta? La o auto-distrugere a poporului. Iar pe teritoriul nostru vor trăi alte
popoare, ai căror băieți au trăsături masculine, ai căror bărbați își iubesc copiii și îi educă.
De fapt, educatorul principal în familie trebuie să fie tatăl. Dar la noi este mereu mama. Încotro ne

3
îndreptăm?
Cred că în școală poate fi o femeie pedagog, de exemplu, pentru lecțiile de dans sau de lucru
manual. Iar dacă clasa este numai de fete, atunci poate fi o femeie dirigintă, însă la celelalte materii
ar fi bine să fie bărbați. Cu o sută de ani în urmă profesori erau bărbații. În general, lucrul
pedagogului necesită un psihic puternic și împovărează pe femeie... Cu toate acestea, există unele
femei care sunt pedagogi minunați, dar ca excepție.
Funcționăm cu toții pe principiul reziduurilor. De aceea, pentru ce am luptat, aceea am și găsit.
Jumătatea de povară
Femeia poate spune că poate trăi fără bărbat, însă este o iluzie. Ea nu poate fi fericită atunci când e
capul familiei pentru că trebuie să poarte o mulțime de sarcini.
Viața noastră modernă a transformat-o pe femeie într-un cal de povară, care trebuie și să lucreze cu
eficiență și cu toată puterea, și să încerce să crească copiii. Dar aceasta este o utopie. Poți să faci
bine un singur lucru. E imposibil să fii fotbalist de clasă mondială și, în același timp, doctor în
chimie. Atunci când un doctor în chimie joacă fotbal duminica și dă gol o dată pe lună este minunat.
Dar să fii ambele în același timp nu se poate.
Prin urmare, ca să-ți educi copiii, trebuie să le dai viață. Ca să poată face carieră, femeia trebui să-și
risipească viața. Dar omul are o singură viață. Cel mai adesea sunt afectați copiii. Ei cresc nefericiți,
infantili și cu pretenții uriașe față de mama. Ei bine, apoi vor reproduce în viața lor același lucru,
pentru că nu au alt clișeu pe care să-l urmeze.
Pe om îl poți învăța de toate: și să-și pregătească de mâncare, și să sară cu parașuta, și să facă box,
indiferent de sex. Dar eu nu înțeleg cât de repede învață omul acele lucruri cu care se deprinde toată
viață. Iată: se naște o fată, se uită la mama, la sora mai mare, la bunica ei. Toate sunt niște femei
foarte frumoase. Iar ea vrea să le imite. Adică totul se întâmplă de la sine.
Ce se poate face?
Dacă aș fi președinte, aș face în fiecare district federal câte o rețea de școli de cadeți. Pentru ca toți
băieții care nu au tată să se înscrie acolo. Iar acolo să primească o educație bărbătească. Atunci, am
avea imediat milioane de bărbați adevărați. Am îmbunătăți situația. I-am aduna pe toți copiii orfani
de tată, iar pe ofițerii eliberați din armată i-am face profesori. Mulți au facultate.
Totuși, cel mai important nu este formarea, ci creșterea. Pentru început trebuie să-i creștem
bărbătește. Iar apoi se va schimba ceva. Și zic din nou: o femeie poate fi femeie doar alături de un
bărbat. Iar atunci când lângă ea nu este un bărbat adevărat, ea trebuie să renunțe la feminitate. Nu
poate fi în același timp și prințesă și cal de povară.
Portret
Bărbatul modern:
- nu are suficientă bărbăție
- îi lipsește eleganța, noblețea
- nu își asumă responsabilități
- nu este suficient de educat
- nu este destul de inteligent
- nu are putere fizică
- îi lipsește stăpânirea de sine.
Majoritatea bărbaților din ziua de azi sunt foarte isterici, trăsătură dobândită. Nu sunt nici suficient

4
de competitivi. Numai într-o familie cu mulți copii cresc bărbați competitivi. Frații concurează
mereu între ei în familie, iar mai târziu, la vârsta adultă, se păstrează același lucru. În cazul în care
copilul este singur la părinți, totul se amestecă... În mod evident, un astfel de bărbat trebuie însoțit
până la pensionare, să-i asiguri un loc de muncă, să ajungi la înțelegere cu oamenii...
Și încă ceva: bărbatul din ziua de azi este un laș. Îi lipsește curajul. Dar vreau să precizez încă o
dată că acest lucru este valabil pentru majoritatea lor, însă există și o minoritate care este diferită.
Avem cel mai bun soldat din lume, cel mai bun ofițer. Mulțumesc lui Dumnezeu că există acești
oameni, fapt care ne dă speranță.
Sper că ofițerii noștri vor naște copii și se va ridica o nouă generație de băieți și pentru structurile de
putere, și pentru educația din școli, și pentru afaceri, pentru toate domeniile vieții.
(Protoiereu Dmitri Smirnov)

Refuz sa fiu adult

Se poarta tot timpul ca niste copii sau ii imita pe adolescentii intarziati respingand orice
responsabilitate. De ce refuza sa creasca? Iata descifrarea unui comportament care se
inradacineaza in copilarie.
Vietii adulte, prea adesea conotata negativ, i se prefera copilaria sau adolescenta din care venim si
din care speram sa mai pastram cateva trasaturi. Pentru ca a fi adult nu inseamna numai „incetarea
procesului de crestere” (din latina, „adultus”), dar si capacitatea de a lua decizii si de a actiona
independent. O atitudine de care Cristina M., de exemplu, se dovedeste incapabila la cei 55 de ani
ai sai: „Nu am permis de conducere, detest sa raman singura si nu reusesc sa imi gestionez banii
fara ajutorul sotului meu”.
Nostalgia copilariei
In spatele acestei dependente afective si financiare se ascunde o teama profunda fata de
asumarea responsabilitatilor, o dorinta de a se refugia in copilarie pentru a fugi de lumea reala.
Nostalgia copilariei este adesea atat de puternica incat anumiti indivizi sunt tentati, asemenea lui
Peter Pan, sa-si intarzie intrarea in lumea adulta. Vorbim aici de „adulescenti”. Un termen forjat
de psihanalisti pentru a desemna „adultii de toate varstele care se infantilizeaza si care traiesc o
prelungita, interminabila adolescenta”.
Ca si Dan, un barbat de 33 de ani, care spune: „Locuiesc la parintii mei, unde le aduc pe prietenele
mele. Tinand cont de situatia mea actuala, nu ma simt pregatit sa-mi parasesc familia”. Acest refuz
de a se comporta ca un adult dezvaluie o mare dificultate in asumarea responsabilitatilor.
Adulescentii sunt cei care amana momentul in care este cazul sa aiba o slujba sau o viata afectiva
stabila si pastreaza un raport infantil fata de regulile sociale. Acest comportament se dovedeste
problematic cand persoanele in cauza devin ele insele parinti, deoarece le transmit copiilor propria
imagine si nu pe cea a unui adult armonios format si ii impiedica astfel sa se proiecteze in viitor.
A nu mai fi in centrul atentiei
„Fiica mea de 16 ani imi reproseaza ca joc rolul adolescentului intarziat in locul ei”, marturiseste o
mama de 44 de ani. Aceasta tendinta de a capta atentia se inradacineaza inca din copilarie. Indivizii
care refuza sa fie adulti nu accepta sa nu mai fie unicul punct de interes al anturajului lor. Acesti
oameni mari care nu vor sa fie astfel au adesea o viziune paradisiaca asupra copilariei lor, pe care o
idealizeaza si o asociaza cu imaginea copilului-rege si cred ca isi pierd avantajele odata ce cresc,
spun psihologii. Ei confunda afectiunea cu atentia si cu perioada cand le era acordata din plin.
A deveni adult este pentru ei asumarea riscului de a pierde atentia celorlalti, si nu vor sa riste.

5
Sfaturi pentru anturaj
Comportamentul lor de eterni adolescenti va scoate din sarite? Nu suportati fuga lor din fata
responsabilitatilor? Evitati cu orice pret atacul frontal. Enervarea nu va face decat sa agraveze
lucrurile si sa intretina un cerc vicios. Atunci cand se simt agresate, persoanele se victimizeaza si
gasesc aici inca un motiv de a-si pastra atitudinea pasiva.
Incercati mai bine sa o luati pe ocolite. Incepeti prin a nu mai accepta responsabilitati in locul
lor. Faceti-i apoi sa inteleaga, cu blandete, ca nu mai pot sa traiasca intr-un mod infantil si nici sa
refuze sa devina adulti fara sa va supere.
Alina, 36 de ani, pictorita: „Viata devine plicticoasa ”
„Eu provin dintr-o familie de artisti. Mama era arhitecta, tata e pictor. De cand eram foarte mica, ai
mei ma luau cu ei peste tot si ma rasfatau. Imi luau cele mai frumoase hainute si nu ma lasau sa fac
nimic, sa nu plang, sa nu imi lipseasca nimic. Apoi, cand am crescut, mi s-a spus ca arta se naste din
«copilul din mine». Astfel ca am refuzat constant sa ma maturizez.
Primul meu iubit avea cu 20 de ani mai mult decat mine si gaseam la el ceea ce imi oferea tata:
libertate, multe cadouri si alinturi, posibilitatea de a nu face nimic, de a picta toata ziua si de a ma
rasfata. Viata devine plicticoasa atunci cand esti matur. Daca iti permiti sa fii copil pana la o varsta
matura, esti fericit. Poti scrie, poti picta. Bine, pana cand se termina.
Relatia aceasta mi-a revelat dependenta mea afectiva. Nu mi-a placut ce am aflat despre mine.
Dupa ce m-am casatorit si am avut un copil, mi-am dat seama ca nu mai este cazul sa fiu fetita tatei
pentru ca fetita mea imi cere atentia si generozitatea in cel mai inalt grad. Atunci cand va creste, imi
dau seama ca va avea nevoie sa experimenteze pe pielea ei greutatile pentru a nu fi dependenta de
barbati.“
Ce este de facut?
Deschideti-va ochii. Incepeti prin a nu va mai spune povesti. In loc sa va refugiati in lumea voastra
infantila, intr-un mod facil, faceti un efort si priviti realitatea cu luciditate. Nu mai evitati
responsabilitatile prin eschivare sau prin amanare, ci incercati sa faceti fata.
Faceti un bilant. Faceti, cu creionul in mana, un bilant sincer al propriului comportament pentru a
afla care este gradul vostru de autonomie. Trasati doua coloane: treceti pe prima actiunile
pozitive pe care le-ati indeplinit ca adult, apoi completati lista celor care va raman inca de realizat.
Obiectivul? Constientizarea dependentei voastre, precum si a posibilitatilor de a iesi din
infantilismul care va tine prizonier.
Actionati. Nu mai asteptati, e timpul sa actionati! In loc sa va implicati in proiecte grandioase, greu
de indeplinit, fixati-va obiective concrete si realizabile. Nu ezitati sa va bazati pe sfaturile
apropiatilor si sa consultati un terapeut. Acesta va poate ajuta sa va infruntati responsabilitatile –
afective, conjugale si parentale – si apoi sa vi le asumati progresiv si sa va comportati ca un adult.