-CAPITOLUL 1-

Razele soarelui...razele care incerca sa treaca dincolo de draperiile ce se afla

in camera tinerei Eveline. “Sa iti pierzi dimineata dormind este una dintre
greselile pe care le fac oamenii.” Asta spune mereu fata care este intr-un somn
adanc in acest moment. Si-a tras draperiile, lucru pe care de obicei nu il face,
insa se simtea foarte obosita de la drumul lung pe care l-a parcurs impreuna cu
mama sa pentru mutarea in noua locuinta. Nu este prea incantata deoarece
fosta locuinta era langa un centru aglomerat si plin de oameni, toata lumea
cauta fericirea in orice directie si o gasea, fie ca era intr-o inghetata sau
hranitul unui porumbel, toata lumea parea fericita. Asa incerca Eveline sa
creada, pentru ca daca incepea sa ii analizeze totul se complica. Acel om
mananca un covrig, iar pese drum alt om mananca la o terasa scumpa. Si
persoanele acelea care canta la un instrument melodii vesele, ei cel mai
probabil au in suflet tristete sau stomacul gol. Oricum ar fi fost, noul loc nu
semana deloc cu vechiul. In primul rand ca nu era aglomerat, ba chiar foarte
pustiu. Nu trebuia sa interpreteze actunile oamenilor deoarece se vedea ca
erau tristi.
Cand a intrebat-o pe mama sa de ce trebuie sa se mute aceasta i-a spus ca se
feresc de oamenii rai. Fata inca nu a inteles cine sunt acestia. Poate erau cei
care l-au furat pe tatal ei pentru un experiment si nu l-au mai adus niciodata
acasa. In orice caz, va trebui sa afle singura deoarece mama ei nu ii va spune.
Mama fetei, doamna Sami, se afla intr-o particica din campul larg, foarte
aprope de casa mica din lemn care le va fi camin pana vor sti ce sa faca mai
departe. Doamna Sami planta niste flori pe care le-a cautat toata dimineata ca
sa o faca pe fiica sa de 14 ani mai fericita. Eveline iubeste florile, iar florile o
iubesc pe ea. Zambetul fetei ii reda fericirea mamei care uneori uita sa mai
zambeasca din cauza treburilor pe care le face de cand sotul acesteia a fost dat
disparut. Cand o priveste pe Eveline, se gandeste ca il priveste pe el deoarece
crede ca acesta e bucata rupta din sufletul lui si ii seamana leit atat la
infatisare cat si la comportament. Inalta, firava, par fin si cret. Ochii de un
verde puternic sunt singura caracteristica primita de la mama.
***
Tanara se misca intr-o parte, in alta si...ups! Cade din pat. Este clar, acesta nu
este patul de acasa. Patul mare insotit de usrsuletii ei de plus si covorul pufos
de culoare gri pe care obisnuia sa stea cu prietenele ei in timpul dupa-amiezii
de sambata inainte sa iasa toate afara si sa se piarda printre multimea din
centrul mare langa care locuia. Nu, clar nu este! Un pat tare de lemn peste
care este pusa o saltea subtire. Cand cade din acesta isi da seama ca nici
covorul nu e pufos si nici macar nu exista, podeaua scartaind la cazatura putin
dureroasa. Merge sa traga draperiile si isi da seama ca este si o parte buna din
trantitura pe care a tras-o. Inca e dimineata si asta o face sa se bucure intr-un
fel. In timp ce privea pe geam a zarit-o pe mama. S-a gandit sa mearga sa
priveasca imprejuimile si sa o salute.
- Buna, mama! Ce flori incantatoare ai plantat!
- Da-mi voie sa te ajut cu restul!
Eve priveste in josul dealului si vede un gard lung de sarma iar peste el alte
cateva case marunte. Pare a fi ceva distanta de la ea pana la ele. Poate se va
plimba mai traziu pana acolo.
Dupa plantare florilor, ambele merg in casa pentru a lua niste inghitituri de
paine uscata pe care este intins niste unt insotite de doua cesti mari de ceai. In
timp ce isi savura ceaiul in tacere, Eve privea catre incaperea trista pentru a
incerca sa faca impreuna cu mama sa niste imbunatatiri care vor inveseli putin
atmosfera.
- Poate niste vopsea? Cateva plante? Spune ea foarte incet.
- Ce ai spus draga mea?
- Vreau sa facem locul mai frumos.
- Nu cred ca e o idee buna. Oamenii rai...nu putem...ei vor veni sa ne aduca de
mancare.
Eveline era din ce in ce mai nedumerita dar a preferat sa nu spuna nimic ca sa
nu o nelinisteasca pe mama sa.
Dupa ce a terminat de mancat s-a gandit ca ar fi frumos sa picteze peisajul din
jur, dar si-a adus aminte ca toate instrumentele sale de pictura se afla in camera
mamei care acum dormea. Apoi si-a adus aminte de casele din josul dealului si s-
a gandit sa mearga sa cerceteze asa cum si-a zis cand a iesit de dimineata in
gradina. Nu era sigura ca acesta este o idee foarte buna deoarece acele
persoane rele despre care vorbeste mama sa, ar putea-o urmari. Dar fata nu se
putea abtine deoarece era o exploratoare inascuta, asa ca ia decizia de porni cat
mai repede la drum. Doamna Sami se va trezi in cel putin 45 de minute asa ca nu
avea timp de pierdut.
In timp ce mergea, analiza fiecare planta pe langa care trecea. Niciuna nu
parea sa fie ca cele cunoscute de ea, iar ea cunostea multe plante. Iarba era
putin mai verde decat unde locuia inainte dar s-a gandit ca este doar paranoica.
Unele flori erau foarte ascutite la varf si aveau culori cu care ea nu era obisnuita.
A devenit putin ciudat cand a ajuns la un camp cu lavanda portocalie. Poate era
o specie pe care nu a mai vazut-o, insa nici ea nu prea se credea. Ce era locul
acesta, se intreba ea? A inceput sa alegre pentru a ajunge intr-un timp mai rapid
la gardul de sarma care ii oferea un interes pe care nu il intelegea. Nici nu a
apucat sa se uite bine peste el ca cineva a sarit peste ea si a inceput sa o atace.
Aceasta a incercat sa riposteze insa persoana era mai puternica decat ea. Nu
putea sa vada cine este deoarece era cu fata la pamant si cu cineva care statea
pe spatele ei si o tinea strans de maini.
- Ce cauti aici? Si cum de inca esti normala? Doar nu esti una dintre ei? Spune
persoana care incepe sa tina mai tare stransoarea cu o anumita ura in voce.
Eve isi daduse seama ca avea de-aface cu o fata. O fata mult mai puternica
decat ea.
- Te rog, da-mi drumul! Promit ca nu iti voi face nimic.
Fata care era deasupra ei a stat putin pe ganduri. Era foarte nesigura si se
temea de Eve intr-o anumita masura, insa i s-a facut mila de tiptele ei asa ca i-a
dat drumul gandindu-se ca o poate pune oricand la paman.
-Multumesc! Sunt Eveline. Cand se ridica in picioare este foarte surprinsa sa
vada ca atacatoarea are urechi de iepure. Incerca sa nu se holbeze pentru a nu o
stanjeni, insa ii venea destul de greu.
- Ce te uiti asa, nu ai mai vazut oameni ca mine prin preajma?
- Acum o zi am ajuns in locul acesta si nu inteleg unde sunt. Oamenii rai ti-au
facut asta?
- Ce porecla caraghioasa le-ai pus. Aceia nu sunt oameni rai, sunt monstrii.
Asta e nimic pe langa ce ne fac. Am reusit sa scap, ei iti pot face pielea galbena,
rosie, picioare de elefant, orice. E doar un joc pentru ei. Spun ca vor salva lumea
de boli, de saracie, insa tot ce fac este sa ne omoare. Odata ce s-a facut un
experiment pe tine nu mai ai mult de trait. Cu cat ti se fac mai multe, cu atat
timpul tau se scurge mai repede. Inca nu au gasit o solutie pentru asta. Nici nu
cred ca vor gasi...
Atunci ochii Evelinei au inceput sa se umple de lacrimi. Tatal ei a fost luat
acum 2 luni, daca nu mai era in viata? Daca pana il va gasi ea va fi mort? Ce se
va intampla cu ea si cu mama ei? Oare traieste un vis, un vis urat din care nu se
mai poate trezi. Poate este in coma, toate astea ar usura situatia, insa totul pare
prea adevarat si in acelasi timp ireal. In timp ce se gandea la toate astea, pe
langa cele doua fete trecea un fluture de dimensiuni uriase colorat in toate
nuntele curcubeului. A vrut sa izbucneasca mai tare in hohote de lacrimi dar in
schimb s-a oprit deoarece langa ea avea o fata care parea foarte dura pe langa
fetita care plangea parca fara oprire.
-Tu cum te numesti?
- Tannia.
- Cred ca ar trebui sa ma intorc. Am plecat iar mama mea a ramas singura.
- Ar trebui sa ne grabim ca sa ne asiguram ca inca este acolo.
-Sa ne? Ma insotesti?
- Nu prea am unde sa merg...Daca nu vrei, pot sa pierd vremea pe aici.
- Nu! Vino cu mine!
Da, trebuia sa merga cu ea. Ce ii mai putea face? Chiar daca metabolismul i s-
ar schimba, iepurele nu este un animal asa de periculos. Poate daca e turbat?
Nu, gata cu gandurile rele, isi spuse Eveline in mintea ei.
Incepeau sa se apropie iar din nu stiu ce motiv Eve devenea din ce in ce mai
tensionata. Era speriata. Incerca sa se poarte foarte normal, sa nu se dea de gol,
din nou, sa nu para o fetita plangacioasa si slaba. Vroia sa fie ca Tannia. Cel
putin sa para ca ea. Foarte increzatoare si fara frica. Cel putin asta ii inspira.
-CAPITOLUL 2-
Unde am ramas? A, da! Fata cu urechi de iepure o insoteste pe cea care inca
mai era “normala” inapoi in locul din care aceasta plecase. Au intrat in casa. Era
foarte liniste. Au mers repede in camera de langa. Era goala. Pulsul le crestea iar
situatia devenea din ce in ce mai tensionata. Eveline a inceput sa intre in toate
camerele micutei case. Nu si-a gasit mama asa ca s-a gandit ca aceasta ar putea
fi in noua lor gradina. Tinea mana pe cleanta si a ezitat pentru un moment sa o
apese. Pieptul ii ardea, lacrimile incepeau sa ii curga pe obraji, ceva in ea s-a
rupt cand doamna Sami nu era nici in gradina. Spera din tot sufletul sa fie acolo
si sa o astepte ingrijorata, sa o certe, sa o pedepseasca ca a plecat fara sa ii
spuna, insa nu era nimeni. Putea fi oriunde, insa fata se gandea la ce era mai
rau. Ca oamenii rai au venit dupa ea. Se mai putea ca aceasta sa fi plecat in
cautarea ei. Tannia a venit langa ea si a luat-o intr-o imbratisare lunga.
- O vom gasi. Te voi ajuta sa o gasesti.
- Ar trebui sa o asteptam aici? Daca se va intoarce?
- Nu cred ca este o idee prea buna. Poate tu nu ai vazut dar lucrurile erau
imprastiate. Le-am simtit mirosul puturos. Nu vreau sa te fac sa te gandesti la ce
e mai rau, dar o idee buna ar fi ca noi sa plecam de aici. Sa gasim o solutie prin
care putem sa ne recuperam familiile.
Au mai stat putin pe ganduri dupa care au parasit casa. Nu stiau in ce directie
se indreapta iar noaptea se apropia incet.Chiar daca era rapita de niste oameni
care par bolnavi mintal, pe Eveline incepea sa o fascineze lucrurile pe care
acestia le creau. Poate chiar ar fi ajutat lumea, poate ar fi un loc mai bun.
Aceasta incepea sa isi opreasca aceste ganduri deoarece acum gandea ca ei si
nu ii placea.
-Ai incercat sa pleci? Nu exista cale de iesire. Am putea chema ajutoare.
-Am incercat pe cat a fost posibil sa gasesc o iesire, insa oricat ai ocoli, oricat
cat ai merge, nu gasesti nimic altceva decat alt camp care nu se mai termina. Te
provoaca sa tot inaintezi, poate se termina, poate ajungi la un drum, la un
capat. Nici n-am idee in ce parte a lumii ne aflam. Probabil intr-un loc foarte
indepartat.
-Cum ai reusit sa scapi din ghearele lor? Spune-mi tot ce sti. Unde te-au gasit?
Cum te-au capturat? Poate gasim un indiciu. Trebuie sa fie ceva care sa le fi
scapat.
-Bine. O sa iti povestesc, dar mai intai sa ne gasim un loc in sa ne adapostim.
Se face noapte si nu cred ca ai vrea sa le vezi creatiile in stadiul final. Nu mai au
ratiune, din pacate sunt in stadiul terminal.
Cum niciuna nu a participat la grupurile de cercetasi, n-au reusit sa aprinda un
foc cu pietre. Pomii care zgariau cerul nu le lasau sa rupa nici cea mai subtire
crenguta la care ajungeau cu greu. Erau de neclintit. Continuau sa caute un
adapost. Noaptea venea din ce in ce mai repede. Pe jos era doar iarba. Chiar
daca nu prea aveau timp de odihna, s-au asezat pe iarba mult prea verde pentru
a bea apa dintr-un rau care trecea in acel moment pe langa ele.
-Crezi ca ar trebui sa beau si eu?
-Oricum o sa trebuiasca sa bei pana la urma.
-Doamne! Sunt insetata! Ultima data am baut apa cand am plecat de la tine.
Au avut o surpriza din momentul in care nu au reusit sa apuce apa in mana.
Surprizele au continuat cand si-au dat seama ca mainile cu care au incercat sa o
apuce nici macar nu erau ude. S-au uitat mirate una la cealalta. Au repetat
procesul. Nimic schimbat. Incepeau sa se obisnuiasca cu ciudateniile, asa ca nu
au mai avut nimic de comentat, singura lor grija fiind lipsa de hrana si de apa. S-
au trantit extenuate pe pamantul...pamantul nici rece, nici cald. Nu simteau
nimic cand stateau pe el. Datorita unui tic nervos mai vechi pe care il avea
Tannia, a inceput sa traga de iarba de care era inconjurata. Va mai mirati daca
va spun ca nu s-a rupt? Un oftat lung in care s-a simtit extenuarea a urmat dupa
asta.
Eveline se gandea la calmitatea de care da dovada partenera ei de aventura.
Nu parea sa fie deloc ingrijorata. Nici frica nu prea arata. Cat de indiferenta
poate sa fie o fiinta cand viata ei si a multor alte persoane este in pericol?
Gandul ca vor muri de foame si de sete o speria de moarte. Orice sunet brusc la
care tresarea o dadea de gol. Era speriata de moarte si asta o facea sa nu
inteleaga comportamentul celei care sta acum aproape adormita langa ea.
“Cum poate dormi in astfel de circumstante?” Toate aceste ganduri o macinau.
Ca sa nu moara de foame ar trebui sa se predea si sa astepte sa fie hranite de
fiintele care le tin captive in acest loc ce nu mai respecta deloc logica universala.
Dar pana la urma, ce e normal pe lumea asta?
O lumina puternica venea de peste rau. Lumina patrundea usor printre
vegetatia copacilor. Chiar si acolo unde frunzele erau mai numeroase, se stecura
cu maestrie, rezultand numerosae firisoare de lumina care duceau direct spre
cele doua fete intinse. Caldura a ceea ce parea a fi un soare puternic se resimtea
pe corpurile fragede ale celor doua fete. Pielea Evei parea a nu fi fost atinsa
vreodata de soare.
-Este deja dimineta?
O privire in jur a fost necesara pentru a-si raspunde la intrebare. In spatele lor
era inca noapte. Va vine sa credeti sau nu, intunericul din spate devenea mai
intunecos. Parea ca se apropie din ce in ce mai mult de ele. Acum sangele celor
doua clocotea. Se apropia din ce in ce mai mult de ele. Stateau nemiscate si
priveau cum negura se apropia din ce in ce mai mult de ele. Abia dupa ce acesta
era la doar cativa metri distanta de ele au decis sa alerge inspre partea din care
provenea lumina. Au trecut prin rau disperate sa ajunga in celalalt capat.
Cursivitatea mare a acestuia le-a facut drumul complicat. Pantalonii Tanniei s-
au prins intr-o ramura a unui copac din apa. Materialul de carpa s-a rupt, prin
gaura reusind sa intre ramurile care au inceput sa se incolaceasca in jurul
pantalonilor. Intunericul nu mai avea mult pana sa le acapareze pe cele doua.
Simplul fapt ca nu aveau nicio idee despre ce le putea face intunericul a facut-o
pe Evelin sa se panicheze in stadiul maxim. Tragea cu disperare de pantalonii noi
prietene si de crengile care se incolaceau dupa bunul plac ca un vrej de fasole in
jurul unui bat. Lacrimile au inceput sa ii curga suroaie pe fata. Tanni parea prin
ochii Evei doar ingrijorata pentru aceasta. ”Pana la urma ea este cea prinsa? De
ce este asa de calma?”
Intr-un final, negura le-a ajuns din urma si le-a acaparat. Totusi, simteau ca
sunt in acelasi loc. Piciorul Tanniei era inca prins, Evelin tragea si mai disperata
de piciorul ei, lumina puternica de peste drum inca se vedea. Dupa cateva clipe
au observat ca intunricul nu mai avansase. Se formase o granita intre lumina si
intuneric. Acest lucru le-a facut sa stie cu siguranta in ce loc se vor indrepta,
indiferent de ce se afla in acea parte.
Un strigat animalic de furie iese din gura Evei. Lacimile au continuat sa ii curga.
 -Si totusi, ce vina are acest pom? Si el este o victima a acestor fiinte netrebnice.
Acestea fiind spuse, fata incepe sa ia pomul in brate. Lacrimile se scurg usor pe
bratele lui. Desi nu putea fi vizibila, privirea Tanniei abia acum incepea sa fie
ingrozita. Din acel moment o credea nebuna. Si-a retras cuvintele cand copacul
a eliberat-o la cateva momente dupa imbratisarea primita. A luat-o de mana si
au trecut raul, ajungand fericite pe partea cu lumina. Nu le-a fost dor de partea
intunecoasa, dar s-a intamplat ca una din ele sa se intoarca cu spatele si sa
observe ca aceasta nu mai exista. Era ca si cum au intrat printr-un portal. Noul
peisaj arata total diferit fata de celalalt. Lumina spre care au venit denota un
peisaj desertic, insa au avut o mare surpriza cand s-au aflat in mijlocul
oamenilor normali pe litorarlul marii.
- Isi bat joc de noi...
- Ne-au lasat sa plecam? Unde iti sunt urechile?
- De aici vin eu. Hei! Hei! Ma scuzati de deranj. Ati putea sa ne ziceti unde ne
aflam, va rugam.
Pamanteanul se apropie de ele.
- Suntem pe plaja.
- Mda...ati putea sa ne spuneti numele ei?
- Lloret de Mar, si cu asta se indeparteaza.
- A spus bine? Intreaba Tannia. Pe aici locuiesti tu?
- Aparent da. Suntem in Spania, mai exact in Catalonia.
- Eu sunt din Madrid.
- Nici nu vreau sa stiu cum isi fac selectiile.
- Haide sa intram in mare ca sa vedem totusi daca suntem unde trebuie, ar
trebui sa ne udam pe haine.
- Si sa mancam...sunt flamanda.
Au intrat in apa alergand. Un val puternic care s-a izbit cu putere de ele le-a
udat din cap pana in picioare. Tannia parea totusi fericita. Zambetul i se
intrepatrundea printre stropii de apa.
“Apusul este pefect, efectul dintre corp si apa are iar loc, Tannia nu mai are
urechi de iepure si totusi, nu pot sa ma bucur. O parte din mine nu e intreaga.
Nu mi-am gasit parintii. Ei sunt inca blocati in acel loc. Cum o sa ajung iar acolo?
Doar daca... nu le-au dat si lor drumul”
- Trebuie sa ajung in Madrid, a spus Eveline. Trebuie sa va daca si parintii mei
sunt acasa. Sa ajung acasa de fapt.
- Yeah, bine.
- Trebuie sa vedem daca parintii tai au revenit.
- Despre asta, te-am mintit. Parintii mei nu au au fost rapiti. Doar eu. Nu prea
stiu pe unde sunt parinii mei. Eu am fugit de la scoala de corectie. Nu am facut
nimic. Momentul prost. Unul dintre colegii cu care umblam prin scoala a adus un
pistol. A amenintat pe cineva cu el. M-am apropiat de el ca sa i-l smulg. Am
reusit, dar atunci a venit o profesoara si m-a vazut cum tin pistolul in mana. De
la orfelinat am ajuns direct la scoala de corectie. Cui ii pasa de orfana rea? Ai
ghicit, nimanui. N-au inercat sa afle ce s-a intamplat. Tipul s-a ales cu o
exmatriculare. Mai bine, nu?
Eveline se aseaza pe nisipul cald.
- Te pricepi la evadari din cate vad, spune ea incercand sa afiseze un zambet.
- N-as fi reusit fara ajutorul unei asistente de acolo. Cred ca ea m-a inteles cel
mai bine decat m-a inteles cineva vreodata. Nu aveam de gand sa plec la
orfelinat. Ma gandeam la ce o sa fac mai departe pana cand ei m-au luat. Nu
stiu ce s-a intamplat mai departe, cum am ajuns in acel loc si de ce. Apoi am
reusit sa scap si de la ei. Nu conteaza cum. Important e ca am scapt. Apoi te-am
intalnit pe tine. Trebuie sa recunosc ca m-ai speriat rau cand ne-am intalnit.
- Esti foarte puternica, spune Eve tot zambind, dar de data asta fara sa se
forteze. Hai sa ne recapatam fortele. Imi e o foame...De unde am putea face rost
de mancare?
- Stiu eu cateva locuri.