TAXIUL CE MERGEA SPRE INFINIT

Silvia Rîșnoveanu

Adela se trezise cu o mie de gânduri. Nici măcar nu știa asupra căruia să se

oprească mai întâi. Se învălmășeau, se rostogoleau, se amestecau într-un
haos de nedescris. Trebuia să se liniștească și să încerce să le ia pe rând.
Dar cum?
Simțea o apăsare pe creier, în piept....de fapt peste toată ființa ei plăpândă.
Până și camera ei atât de frumos mobilată și decorată îi crea aceeași stare.
Camera ei, care mereu îi aducea liniștea și confortul, nu mai părea la fel de
primitoare. Simțea nevoia să iasă, să evadeze. Era încorsetată de ambient,
de propriile gânduri și parcă nici aerul pe care îl respira nu îi ajungea în
plămâni. Se sufoca. Ieși în grabă din casă...
Aerul răcoros părea să-i facă bine. Cel puțin, putea să respire. Rămăsese pe
trotuar, privind în stânga, în dreapta, în față...Unde să meargă? În fața ei
se întindea parcul. Parcul copilăriei ei! De obicei acolo mergea când simțea
nevoia de liniște interioară. Privea cu nesaț pomii, florile și le vorbea în
gând. Și păsărilor le vorbea...tot în gând, părând că răspunde ciripitului lor
vesel. Urmărea joaca zgomotoasă a copiilor și zâmbea mereu amintindu-și
de perioada când și ea, la fel ca ei, trecea de pe un leagăn pe altul, apoi pe
tobogan sau ascunzându-se după tufele înflorite de iasomie....
Dar acum? Acum nu voia să se amestece cu lumea din parc. Îi era teamă să
nu i se citească toate gândurile adunate în ochii ei căprui. Știa că nu și-ar fi
putut face ordine în cămăruțele din creier cu tot acel freamăt care
însuflețea parcul în acea dimineață.
Gata...Știa ce să facă! Ideea îi veni când prin fața ei trecu un taxi. Va lua un
taxi, fără o destinație anume. Îi va cere șoferului să o plimbe prin oraș prin
zone mai puțin aglomerate. Așa va fi doar ea cu gândurile ei pe care le va
analiza unul câte unul.
Așteptă preț de câteva minute până ce un taxi fără client opri aproape în
fața ei. Urcă în grabă și-i ceru șoferului să meargă pe unde credea el că este
mai liniște. Acesta înțelesese că fata vrea să fie doar ea cu ea însăși și de
aceea nu-i adresă nicio vorbă. Porni mașina și se îndreptă spre zona de
agrement a orașului. Era ceva drum până acolo iar, odată ajunsă, se putea
plimba în voie pe aleile parcului, fără să fie deranjată de vreo prezență
cunoscută. Cel puțin așa spera...
Goana mașinii o ajuta parcă să-și trieze gândurile. Primul gând o făcu să se
oprească asupra lui Tudor. Ce se întâmplase? De ce îi spusese că vrea o
pauză când totul părea să se îndrepte spre o relație de lungă durată? Se
înțelegeau foarte bine. Se completau reciproc. Aveau aceleași pasiuni pe
care le urmau cu bucuria celor care trăiesc intens fiecare clipă. Ce s-a
rupt? Ce-a greșit? De ce tocmai acum când își pierduse și serviciul? De fapt
nu și-l pierduse. Se închisese firma la care lucra. Falimentase.... Dar tot aia
era! Căuta să înțeleagă de una singură, pentru că el nu i-a dat explicații. A
cerut doar o pauză și ea se întreba de ce e nevoie de o pauză într-o relație
care merge bine?....
Doamne! Ce e locul acesta? S-a trezit dintr-o dată într-un spațiu imens,
plin de oameni care mai de care mai zdrențuiți. Peste tot se auzeau numai
vaiete și gemete, plânsete, strigăte de ajutor. Niciunul nu mergea pe
piciorele lui. Toți se târau și implorau milă. Era un ocean de negru și gri. O
cuprinse teama. Cum a ajuns aici? Plecase cu taxiul, dar nici urmă de taxi
sau de șofer.
Rămăsese țintuită locului. Nu știa ce să facă, unde să meargă... Ceva, însă, o
făcu să se întoarcă. Întâlni doi ochi imenși, albaștri care o priveau într-un
fel liniștitor, aproape hipnotizant. Simți o liniște deplină, o pace cum
niciodată în viața ei nu mai simțise. Își punea tot felul de întrebări în minte.
Voise să le dea glas dar nu reuși. Și totuși, începuse să recepționeze, rând
pe rând, răspunsuri la tot ce îi umbla prin minte. Pentru prima oară, după
mult timp, îi veni să zâmbească....comunica telepatic cu ființa aceea
luminoasă. Era un bărbat de statură medie. Șuvițele blonde și ondulate îi
alunecau peste fruntea lată, iar ochii....ochii aceia păreau că o poartă în
adâncul celei mai albastre și liniștite mări. În minte îi venise gândul că acea
ființă era un înger, iar numele lui era Fabian. Nu era deloc reprezentarea a
ceea ce ea știa că este un înger. Dar percepția asta era. Se simțea în
siguranță.
Fără nicio vorbă Fabian o îndrumă spre un culoar fără sfârșit. De-o parte
și de alta erau uși. Toate închise. El se îndreptă spre una din ele și o
deschise, făcându-i semn Adelei să intre. Adela înmărmurise. În încăpere se
aflau părinții ei. Tatăl ei, într-o explozie de bucurie, strigă: ”Maria,
Maria...uite cine a venit să ne vadă”! Mama însă era absentă. Nu reacționă
în niciun fel la vederea ei. Parcă nici nu o cunoștea.
Adela, pentru prima dată de când se afla în acel loc, vorbi cu glas tare și se
adresă ghidului ei ( sau îngerului, cum îi plăcea ei să creadă) :
 - Ei sunt părinții mei, dar au murit demult. Dacă eu mă aflu aici lângă
ei înseamnă că am murit și eu? Lacrimile îi curgeau în voie pe
obrazul alb și fin. Nu mai înțelegea nimic. Își amintea că plecase cu
taxiul să-și pună gândurile în ordine. Dar cum-necum, reușise să le
sporească și mai mult.
Starea acesta de neliniște nu a durat mult. Tot pentru prima dată de când
se afla în prezența ei, Fabian i se adresă verbal:
- Nu, Adela, nu ai murit. Te afli doar într-un univers paralel. Nu te
speria. Toate se întâmplă cu un rost. Vei înțelege curând. Locul tău
nu este aici. Nu acum! Aici se află toate sufletele care au nevoie de
ajutor ca să treacă pragul ce le desparte de lumina infinită, lumină
din care toți suntem făcuți. Imaginează-ți un glob imens, strălucitor.
Un întreg. Fiecare suflet este o particulă ce aparține acestui glob.
Dacă una lipsește, întregul nu mai e întreg. Cei care se află aici
trebuie să se unească la un moment dat cu sursa care i-a generat. Au
nevoie doar de ajutor.. În viața terestră nu au conștientizat
aparteneța lor divină. Nici acum nu au înțeles asta, dar rând pe rând
se trezesc și cea mai mare dorință a lor este să reîntregească infinitul.
Nu toți reușesc singuri, dar îi ajută mult rugăciunile voastre sincere,
ale celor ce încă viețuiți pe pământ. Simt nedumerirea ta și știu că
nici tu nu ești conștientă de originea ta divină. Dar a venit timpul să
afli. Trebuie să știi că ființele umane au un suflet care este scânteia
divină ce animează trupul. Când trupul moare, căci numai el moare,
sufletul pleacă în călătoria lui spre desăvârșire. Și ceea ce nu a reușit
să învețe într-o viața terestră, va învăța în spațiul infinit sau în
următoarele existențe terestre. Fiecare va trece nivel cu nivel până va
ajunge la desăvârșire și va putea apoi să se alăture sursei divine. E de
la sine înțeles că drumul este foarte lung și anevoios. Pământul este
cea mai complexă școală din tot Universul. Examenele sunt grele, dar
nu de netrecut dacă lecțiile date sunt bine învățate.
Fabian privi obrazul palid al Adelei cu un surâs care îi dădu curaj fetei să
vorbească. Nu prea știa cu ce să înceapă. Avea multe nedumeriri, multe
întrebări. Totul era nou pentru ea. Avea încă în ochi imaginea părinților ei
în camera aceea sărăcăcioasă și acum știa că trebuie să îi scoată de acolo.
Nu înțelegea starea mamei ei. De ce nu a reacționat în niciun fel la vederea
fiicei. O iubise mult mama ei cât a fost în viață. La fel și tatăl. Dar acum?
Tatăl era așa cum îl știa ea....vesel și iubitor. Părea că se află acolo doar ca
să aibă grijă de soția lui. A iubit-o mult și probabil de aceea i-a rămas
alături în locul acela pe care, dintr-o dată, Adela l-a perceput ca fiind
Purgatoriul. Sigur Fabian îi transmisese asta.
- Să înțeleg că acum am o misiune de îndeplinit?... întrebă Adela cu un
tremur ușor în glas. Cum să fac? Cum să-i ajut pe părinții mei să iasă
de aici? Eu nici nu știu să mă rog.

- Ce crezi tu că este rugăciunea? Nu este decât o înșiruire de dorințe

sincere în care să cuprinzi tot ceea ce tu vrei să se împlinească înspre
binele celor pentru care te rogi. Fără cuvinte inutile. Simplu și din
toată inima.
Fabian se opri din vorbit. Întinse mâna care descria un arc de cerc asupra
a ceea ce Adela credea că este Purgatoriul. În peisaj apăruseră grupuri de
oameni care alegeau dintre cei întinși pe jos, iar aceia se ridicau imediat în
picioare ca și cum orice urmă de suferință dispăruse subit. Când trierea
era gata, grupurile plecau spre o destinație pe care Adela încă nu o
cunoștea, dar avea să afle curând.
Ghidată telepatic de Fabian, Adela se îndreptă alături de acesta spre un fel
de terasă care nu mai avea nimic în comun cu negrul și griul din care
ieșiseră. O lumină lăptoasă îi învălui deplin. Cu același gest al mâinii
Fabian descrise un arc de cerc spre orizont. În fața ochilor se descria un
peisaj nemaiîntâlnit. În acel moment Adela a trăit un sentiment pe care nu-
l mai trăise niciodată. Simțea iubirea... acea iubire necondiționată de care
ea auzise vorbindu-se dar pe care ea o credea pură utopie. Acum era
învăluită în ea, era parte din ea. Se simțea ea însăși ca fiind acea iubire
infinită...
Deschise ochii. Totul era alb în jur și o lumină lăptoasă inunda camera în
care se afla. Îl căută cu privirea pe Fabian, dar nu îl văzu nicăieri. Simțea
dureri acute în tot corpul. Unde era? Ce se întâmplase și ce trăise ea până
la trezirea în acea cameră? Știa că nu visase. Își amintea totul cu lux de
amănunte. Mai avea în nări mirosul acela de flori pe care îl simțise pe
terasa infinitului, dar pe care nu putea să-l identifice cu mirosul niciunei
flori de pe pământ.
- Bună ziua domnișoară Adela!
În încăpere intră un bărbat în halat alb care îi zâmbi Adelei cu cel mai
frumos zâmbet din lume.
- Ești cea mai norocoasă fată pe care o cunosc, iar accidentul în care ai
fost implicată, cel mai teribil pe care l-am văzut. Din taxiul acela în
 care erai nu a mai rămas nimic. Doar tu, încă vie, în mormanul acela
de fiare. Este pur și simplu o minune că trăiești. Totul va fi bine chiar
dacă va dura ceva timp până să te recuperezi total. Dar acum știm că
minunile se întâmplă.
- Domnule doctor, căci sunteți medic, nu-i așa? Ce s-a întâmplat cu
șoferul de taxi?
- Îmi pare rău, Adela, să-ți spun că el nu a supraviețuit. Impactul a
fost foarte puternic și frontal.
Lacrimi sincere și calde au inundat obrazul Adelei și a simțit cum iubirea
aceea infinită, pe care o primise la rândul ei de la Fabian, îi străbate ființa.
- Mă voi ruga și pentru el ca să-și poată continua drumul spre infinit,
spuse Adela cu glas șoptit de parcă numai ea ar fi trebuit să audă
ceea ce spunea.
Pacea i se instală pe chipul frumos și adormi vegheată de medicul ce nu-și
putea lua ochii de la fata care fusese în taxiul ce mergea spre infinit.