Si daca ielele ar exista...

proză [ ]

-------------------------
de Bajenaru Bianca [Bianca Cela ]
2006-07-04  |     | 

Profesorul Tanasescu era mut de uimire. Se astepta la o poveste mai ciudata, intuitia ii spusese
asta, insa ceea ce auzea era dincolo de orice si-ar fi inchipuit. Ielele… mai auzise postile unor
sateni insa nimic nu l-a mai impresionat in aceeasi masura. David era un baiat educat, cult si cu
un intelect superior. Nu avea cum sa accepte niste basme populare, nu l-ar fi crezut in stare sa
creada povestile spuse in folclor prin viu grai. Pesemne ca ceea ce auzea chiar se intamplase, fie
in realitate fie intr-un vis fantastic. Isi mai comanda o cafea si astepta cu nerabdare finalul
povestirii. Dar inainte de aceasta se rezema de spatarul scaunului comfortabil si inchise ochii
cateva clipe, incercand sa vizualizeze ceea ce i s-a descris in detaliu.
- Va simtiti bine, domnule profesor?
- Da, da… Lasa-ma cateva momente, te rog.
O briza cu iz de padure montana il facea sa se afunde in intunericul gandirii sale. Deja simtea
locurile descrise de baiat, simtea chiar o racoare specifica si auzea in departare un strigat disperat
de lup.
- Sa merg mai departe cu povestirea?
- David? Unde esti, tinere? Unde esti?
- Va simtiti bine?
- Nu stiu. Unde sunt?
Horia statea pe o buturuga de brad, iar in jurul sau isi inaltau crengile vesnic verzi falnicii brazi.
In spate se intindea netulburata o oglinda de apa in care profesorul putea admira superba
priveliste nocturna. Se afla acum in locurile descrise de David, era intr-o padure de brazi undeva
in munti…
“E real? Fascinant…”
Inca mai putea auzi ecoul vocii tanarului, insa acesta disparuse, ramase in cafeneaua “Dalila”.
Domnul Tanasescu era acum singur in aceasta misterioasa poveste si nu isi putea explica nimic
din ceea ce vedea sau simtea.
“David? Daviiiid!!! Unde sunt? Of, nu mai are sens. M-am pierdut si eu intr-o poveste cu fapturi
supranaturale.”
Horia, deznadajduit si singur, se ridica in picioare si incepu sa se plimbe fara un scop prin
padure. Se opri langa lac si se apleca sa isi vada chipul oglindit si expresia confuza. Dar in
spatele sau mai aparu un chip alb, nepamantean, cu ochii mari si transparenti – exact ca in
istorisirea baiatului.
Cand se intoarse – nimic. Totul era pustiu, fata se evaporase. Era diferit insa de ceea ce auzise de
la David – nu era fumul de care acesta ii povestise si nu auzea alt cantec decat cate un strigat de
lup, cantecul greierilor sau susurul izvoarelor. Era doar muzica naturii.
Se indeparta de lac si porni pe un drum fara vreo destinatie precisa. Altceva nu ii venea in minte
sa faca. Se plimba haotic intr-o padure bantuita de spiritele celor de mult apusi.
Dupa o vreme, pasii il purtara in locul de care i se povestise – cercul imprejmuit de brazi cu un
altar in mijloc. Locul insa parea pustiu, iar statueta era aproape in totalitate acoperita de muschi
si panze de paianjen. Insa intr-adevar, dupa ce inlatura ceea ce o acoperea descoperi capul unui
lup – asemanator celor de pe stindardele dacilor. Nu mai era nici urma de flori sau cetini verzi pe
piedestal. Tot locul parea un fel de sanctuar stravechi, un loc in care se controleaza energii
spirituale, iar in aer inca persista de-a lungul vecurilor un aer fermecat de magie pagana.
Inexplicabil, se aseza in genunchi si inalta o ruga unui zeu de mult uitat, dar pe care inca il mai
gasea undeva in adancul sufletului.
Simti deodata o mana rece pe spinare si un fior de groaza ii strabatu tot trupul. Cand
deschise ochii era ea – o naluca, o inchipuire, si chiar daca ar fi fost asa si-ar fi dorit sa nu
mai plece vreodata de pe acest taram fermecat si sa ramana mereu cu frumoasa fantasma.
In ochii ei caprui se regaeau suferinte seculare ce se repetau la nesfarsit si de care nu se
putea elibera. Era de fapt un biet spirit prins in aceste locuri pe veci. Nu era umana,
frumusetea ei era un fel de frumusete astrala, o stralucire pala, distanta, de care nu te poti
apropia si care ramane etern o enigma pentru om.
- Cine esti? intreba Horia pe un ton bland.
Ea ii intinse o mana sa se ridice, iar apoi ii puse un deget pe buze in semn sa taca. Horia clipi si
fata disparu din nou.
- Unde esti? Nu pleca… te rog…
- Ssssst… se auzi soptind o voce suava de dupa niste brazi. Figura ii era tista iar privirea fixa pe
statueta. Apoi isi muta privirea pe Horia si ii intinse o mana, lasand maneca lunga sa fluture in
adierea dulce a noptii. El ramase nemiscat, insa de data aceasta ea se apropie pe nesimtite.
Faptura fantomatica incerca sa ii spuna ceva, insa nu stia cum sa ii transmita. Asa ca isi duse o
mana pe piept, dupa care cu aceeasi mana arata spre el. Repeta gestul inca o data, reusind sa ii
transmita lui Horia ca era vorba despre un fel de “eu si cu tine, noi doi”, iar apoi cu o voce
melodioasa sopti:
- Kap…no… batai…
- Poftim?
Se apropie, mai repeta gestul o data si sopti din nou:
- Kapnobatai…
Citindu-i nedumerirea de pe figura, fata incerca sa se explice. Inchise ochii si, cu gesturi
gratioase intinse o mana in fata, dupa care o ridica in dreptul buzelor sale pline si sangerii. Sufla
cu miscari lente in palma deschisa, iar mai apoi in jurul mainii sale firave se impleteau acele
firicele de fum imaterial, luminos. In jurul lui Horia se ridica o ceata densa, iar firicelele de fum
il inconjurau si ii dadeau fiori. Erau ei doi in mijlocul unui sanctuar ce fumega. Ea parca controla
fumul. Tinea intr-o palma un fel de sfera de fum, pe care o plimba dintr-o mana in alta, o
preschimba intr-un suvoi lung pe care si-l infasura in jurul trupului, dupa care lua forma unei
flacari pe care o tinea in ambele palme larg deschise, cu degetele rasfirate, in dreptul pieptului.
Apoi sopti din nou:
- Kapnobatai…
- Kap…no…?
- Kapnobatai…, si lua mana lui calda intr-a sa si mai sopti o data misteriosul cuvant.
- Of… ce vrei de la viata mea, fiinta? Imi vrei viata, trupul, sufletul? Ce vrei de fapt?
- Kapnobatai… Kogaion…
- Numai de-as sti ce inseamna toate acestea…
- Kapnobatai…, si ii trecu prin fata mana fumeganda. Kogaion…, si il apuca de barbie pentru a-i
indrepta privirea spre o stanca ce se afla ceva mai departe.
- Tu vrei sa ma faci sa inteleg, nu-i asa?
- Kogaion… si intinse mana spre aceeasi stanca.
- Ce e Kogaion?
Il privi infricosata cum rosteste cuvantul si ii puse degetul rece pe buze.
- Sssst… de parca numai ea avea dreptul sa rosteasca acel cuvant, probabil sacru in universul ei.
Rostit de oricine altcineva ar fi fost un sacrilegiu.
Cateva picaturi de ploaie se coborara din inaltul cerului pentru a spala padurea tacuta si trista.
Parca cerul incepuse sa planga, sa verse lacrimi pentru spiritele ce ramasesera in veci captive
acestei paduri si pentru civilizatii si cuvinte stinse… Tanasescu isi dorea ca ploaia rece sa ii spele
si lui gandurile, sa il aduca din nou in lumea lui anosta si sa il ia din aceasta halucinatie nocturna.
Isi dorea sa scape de aici, sa fie din nou el, in cafeneaua “Dalila”, sorbind din cafeaua neagra si
fumand din tigara de foi. Si totusi, tot ce mai era rational in el, toata logica pe care si-o construise
cu grija in atatia ani, gandirea sa limpede, totul fu tulburat de o dorinta venita din adancul
sufletului, suflet in care nu stia daca sa creada sau nu, pe care il ingropase sub gandiri ce nu erau
ale lui, ci ale filosofilor pe care ii admira atata. Si aceasta frantura de intuitie nu il mai lasa sa
paraseaca padurea. Daca lasa la o parte tot ceea ce invatase pana acum, daca renunta in a mai
vedea lumea asa cum a fost invatat sa o vada, acum putea intr-adevar sa o VADA… si sa creada
in ceea ce vede. Judecata ii era umbrita de firicele de fum si o frumusete nemuritoare.
Era posibil? Sa mai simta dragostea la varsta lui? Sa simta dragoste pentru o creatura care nici
macar nu stie daca exista? Sau era doar atras spre neant de un spirit rau dintr-o padure bantuita?
Prea multe intrebari, prea multa ratiune… Nu era nimeni care sa ii raspunda, nici macar el nu
mai era el. El nu isi mai putea explica. Dorinta de a ramane aici vesnic cu fiinta care il atragea
nespus era mult prea puternica. Si nu isi putea explica daca asta era dragoste sau nu… Si numeni
nu putea. Era singur. Si totusi nu. Nu mai era singur. Era EA. Simtea ca a atins o noua culme in
viata sa, ca a gasit noi sensuri ale vietii, un nou scop… ea… Asa ca a incetat sa se mai agate de
amintiri din realitatea ce-i fusese dat atatia ani sa o cunosca si s-a lasat invaluit in aceasta noua
realitate, cu alte valori, cu alte sensuri, cu alte scopuri, cu alte frumuseti. Si-a eliberat sufletul de
sub caramizile grele pe care singur si le aranjase cu grija atatia ani si a inceput sa simta…
Dar ea nu mai era acolo. Ploaia a sters-o, a facut-o sa dispara.
“ Dar acum eram pregatit pentru a intelege, pentru a iubi… Nu ma intereseaza daca existi sau nu.
Vreau sa vin cu tine catre Kogaion.”
- Ssssst… se auzi o soapta de mai departe. Era ea, dupa niste brazi, pe poteca ce ducea spre locul
pe care il aratase mai devreme.
- Citesti ganduri?
- Ssssst… Dupa care intinse o mana si sopti din noi aceleasi cuvinte mistice. Kapnobatai… si
facu sa se ridice din nou ceata in jurul lui Horia. Kogaion… si isi atinti privirea spre stanca
aceea.
Horia renunta la tot si isi indrepta pasii spre frumoasa zana. Aceasta il lua de mana si il ghida pe
drumul de fum ce ducea catre Kogaion.
Se oprira la intrarea intr-o pestera intunecoasa. Ea ii lasa mana pentru o clipa si se aseza in
genunchi in fata pesterii. Ii facu semn sa faca acelasi lucru. Horia se supuse. Fata, cu mainile
spre cer incepu a canta in surdina o melodie a carei armonie ar fi putut ordona si stelele din
univers. Probabil era un imn, un imn in care ii cerea zeului sau sa ii permita sa intre in pestere.
Horia a auzit de multe ori cuvantul “Kogaion”. Probabil ca ajunsesera. Pestera era Kogaion.
Altceva nu prea a mai retinut, decat cateva cuvinte pe care isi amintea sa le mai fi auzit in alte
dati, desi nu mai stia axact unde si cand si ce semnificau: “Bandis”, “Derzelas”, “Preistoros” –
nume de zeitati? Ceva ii spunea ca asa era, insa era din nou ceva vag, venit de undeva din
profunzimea sa… ramasite lasate de stramosi, batrani filosofi, batrani magi stinsi de mult si uitati
sub ploi dese de primavara ce iau in cursul lor amintirile unui popor indurerat.
De aici putea vedea si cercul din padure. Cateva nimfe se stransesera in jurul lupului de piatra si
il impodobeau cu flori albe. Apoi mergeau in cerc si incepura a canta si ele acelasi imn dramatic.
Vocile lor se inaltau si implorau cerului sa se deschida si muntilor sa le elibereze. Dar faceau asta
in fiecare noapte, ani de-a randul, de secole…
Apoi cea de langa el tacu si ii lua din nou mana intr-a sa. Impreuna pasira in pestera sacra, lasand
in urma eternul cantec al suferintei. De pe pereti se uitau la ei ochii lupilor desenati de mult cu
vopsele din ierburi. Ajunsera la un nou cerc in mijlocul caruia se afla un altar cu flori rare din
Muntii Carpati. Deasupra era o gaura rotunda prin care patrundea plapanda lumina a lunii. L-a
asezat in genunchi de-o parte a acestuia, iar ea a facut acelasi gest in partea opusa. I-a luat
ambele maini intr-ale sale, inchizand ochii. El i-a imitat gesturile si s-a abandonat in acest vis
straniu. A inceput apoi din nou sa cante, insa o melodie cu mult mai blanda, ceva mai umana.
Parca era o uniune de proportii cosmice… intre fantasctic si real, intre sprit si trup, intre uman si
divin… armonie perfecta, asa cum trebuie sa fie… Cu rochia ei lunga si alba, cu voalurile
dezordonate, ea era nemuritoarea mireasa, iar el scos din lumea sa si atras in aceasta nunta dintr-
un sanctuar stravechi. S-au ridicat si s-au pierdut intr-un inselator sarut, iar pe rand au intrat
ielele cu faclii aprinse pe care le-au lasat pe altar sa arda si sa fumege. Apoi au continuat
cantecul intr-un ritm mai vesel, pornind un dans nebun in jurul eternilor miri pierduti in universul
lor bizar.Apoi, ea se ridica de langa Horia si incepand sa danseze pentru el, il ademenea cu
voaluri lungi si frumos mirositoare.Dansa cum nimeni nu a mai dansat pentru el, isi misca bratele
perfect coordinate cu picioarele, iar soldurile formau cercuri ample.